Boris Pasternak

Cu litere lăbărţate, îngrijindu-se ca aspectul exterior al scrisului să redea mişcarea vie a mâinii, să nu devină inexpresiv, mut, fără suflet, îşi aminti şi îşi notă, în variante succesive, îmbunătăţite, tot mai îndepărtate de forma iniţială, câteva poezii care prinseseră contururi mai clare în mintea lui, Steaua de Crăciun, Noaptea de iarnă, şi destul de multe alte poeme apropiate ca gen, uitate ulterior, pierdute, nemaigăsite de nimeni.

Apoi, de la lucrurile încheiate şi definitivate trecu la altele, începute cândva, neduse până la capăt, intră în tonul acestora şi începu să le continue, fară să spere câtuşi de puţin că va trebui să le finalizeze pe loc. După aceea, simţindu-se în vervă, se apucă să scrie o poezie nouă.

După două-trei strofe închegate cu uşurinţă, după câteva comparaţii de care fu el însuşi uimit, munca puse stăpânire pe el şi simţi apropierea a ceea ce se numeşte inspiraţie. Raportul de forţe care direcţionează creaţia devine parcă decisiv. Întâietatea n-o mai deţine omul, nici starea lui de spirit căreia îi caută o expresie, ci rolul principal şi-l arogă limbajul în care vrea s-o exprime. Limbajul, patria şi creuzetul frumuseţii şi sensului, începe el însuşi să gândească şi să vorbească în numele omului, devine muzică, dar nu în ce priveşte sonoritatea auditivă exterioară, ci datorită rapidităţii şi forţei fluxului său interior. Atunci, asemenea vâltorii rostogolite a unui fluviu, care numai prin mişcarea sa lustruieşte stâncile ce pe fund şi învârteşte pietrele morii, această vâltoare curgătoare doar prin forţa propriilor sale legi creează în drumul ei, în trecere, măsura versului şi rima, ca şi mii de alte forme şi imagini mult mai importante, dar care până acum nu au fost încă simţite, luate în calcul, numite.

În asemenea clipe, Iuri Andreevici simţea că nu el săvârşeşte creaţia principală, ci altceva, care e mai presus de el, ceva ce se află undeva deasupra lui, adică starea ideii universale şi a poeziei, starea care îi e menită în pasul următor, pe care trebuie să-l facă în evoluţia ei istorică. Şi el se simţea doar pretextul şi punctul de sprijin, pentru ca poezia să se pună în mişcare.

Se descotorosea de reproşurile pe care şi le făcea singur, de nemulţumirea de sine, de sentimentul propriei nimicnicii. Se uita, îşi rotea privirile împrejur.

Vedea capetele Larei şi Katenkăi pe pernele albe ca zăpada. Curăţenia aşternutului, curăţenia camerelor, curăţenia chipurilor lor, contopindu-se cu curăţenia nopţii, zăpezii, lunii şi stelelor, revărsându-se în acel unic val, uniform, care trecea prin sufletul doctorului, îl îndemna să se bucure şi să plângă din pricina sentimentului de triumfătoare curăţenie a existenţei.

„Doamne! Doamne! era el gata să şoptească. Toate astea mie mi le-ai dăruit? Atât de multe mi-ai dăruit? Cum m-ai îngăduit în preajma Ta, cum m-ai lăsat să ajung pe acest nepreţuit pământ al Tău, sub stelele Tale, la picioarele acestei femei, docile, nefericite, iubite, care nu-mi reproşează nimic?”

Era ora trei noaptea când Iuri Andreevici îşi ridică ochii din hârtiile de pe masă. Din concentrarea înstrăinată în care se cufundase cu totul, se întoarse la sine, la realitate, fericit, puternic, liniştit. Deodată, în muţenia spaţiilor îndepărtate care începeau dincolo de fereastră, se făcu auzit un sunet melancolic, trist.

Se duse în camera neluminată de alături, ca să se uite de acolo pe fereastră. În ceasurile scurse, de când se apucase de scris, geamurile îngheţaseră şi nu se mai putea vedea nimic prin ele. Iuri Andreevici trase la o parte covorul făcut sul în dreptul uşii, ca să nu intre frigul pe sub ea, îşi aruncă pe umeri cojocul şi ieşi afară.

Îl orbi flacăra albă care cuprinsese zăpada luminată de lună, jucând pe ea ca un rug imens. La început nu putu vedea nimic. Dar peste câteva clipe auzi, estompat de depărtare, un urlet prelung, un scheunat jalnic şi abia atunci zări, dincolo de văgăuna din marginea câmpiei, patru umbre alungite, nu mai groase decât o dâră de creion.

Lupii stăteau unul lângă altul, cu boturile îndreptate către casă. Cu capetele date pe spate, urlau la lună sau spre ferestrele argintii ale casei lui Mikuliţân. Câteva clipe stătură nemişcaţi, dar de îndată ce Iuri Andreevici înţelese că sunt lupi, aceştia, ca nişte câini, părăsiră în fugă câmpia, de parcă gândul doctorului ar fi ajuns până la ei. Doctorul nu apucă să-şi dea seama în ce direcţie dispăruseră.

„O veste neplăcută! se gândi el. Numai ei mai lipseau. Oare vor fi având bârlogul chiar atât de aproape? Să sperăm că nu e chiar în râpă. Ce grozăvie! Iar Savraska lui Samdeviatov e în şopron. Precis lupii au simţit calul.”

Se hotărî să nu-i spună nimic Larei deocamdată, ca să n-o sperie. Intră în casă, încuie uşa de afară, o întredeschise pe cea din interior care ducea din camera rece în cea încălzită, astupă toate găurile şi crăpăturile, după care se duse iarăşi la masă.

Ca şi mai înainte, lumina lămpii era clară şi prietenoasă. Dar nu mai avea chef de scris. Nu se putea calma. Nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la lupi şi la alte complicaţii care ameninţau să vină. În plus, obosise.

Între timp se trezi Lara.

— Tot mai arzi, tot mai licăreşti, luminarea mea nestinsă! îi spuse ea cu şoapte umede, blânde, înfundate din pricina somnului. Aşază-te lângă mine câteva clipe. Vreau să-ţi spun ce am visat.

Şi el suflă în lampă.

Iarăşi se scurse o zi de blândă nebunie. Găsiră o săniuţă în casă. Roşie la faţă, îmbrăcată în cojocel, râzând tare, Katenka îşi dădea drumul la vale pe aleea nemăturată din curte, coborând de pe derdeluşul îngheţat pe care i-l făcuse doctorul înălţând cu lopata un dâmb de zăpadă, peste care turnase apă. Cu zâmbetul încremenit pe faţă, Katia urca la nesfârşit derdeluşul, târând după ea săniuţa pe care o trăgea de sfoară.

Era ger, din ce în ce mai ger. Afară era soare. Sub razele amiezii, zăpada părea galbenă, iar mai apoi, în galbenul ei de aramă, ca un dulce sediment, începu să se insinueze mierea portocalie a amurgului timpuriu.

După spălatul şi baia din seara precedentă, casa devenise jilavă. Ferestrele se acoperiseră cu chiciură pufoasă, iar tapetul aburit era străbătut de pârâiaşe negre, care îşi croiau albii minuscule din tavan până în podea. Camerele deveniseră întunecate şi neprimitoare. Iuri Andreevici căra lemne şi apă, continuându-şi inspecţia prin casă şi făcând mereu noi descoperiri. O ajuta pe Lara la treburile ei casnice care, o dată începute de cu dimineaţă, deveneau din ce în ce mai multe.

Iarăşi, grăbindu-se să facă un lucru sau altul, mâinile li se întâlneau şi rămâneau una într-aita, iarăşi greutatea ridicată ca s-o care undeva o lăsau jos înainte de a o duce la locul ei, dezarmaţi fiind de accesele unei tandreţi ameţitoare, de neînvins. Iarăşi scăpau totul din mână şi mintea li se golea de gânduri. Iarăşi se scurgeau minute după minute, care deveneau ore întregi, şi ei se dezmeticeau, amintindu-şi că nu-i dăduseră Katiei să mănânce, că, în grajd, calul stătea nehrănit şi neadăpat. De aceea se agitau bezmetici, încercând să recupereze timpul pierdut, simţind mustrări de conştiinţă.

Din pricina nesomnului, pe doctor îl durea capul. O ceaţă dulce ca o mahmureală îi plutea în creier, iar în tot trupul simţea o slăbiciune plăcută. Aştepta seara cu nerăbdare, ca să se întoarcă la scris.

Prima jumătate a trebii o făcea, în locul lui, acest abur somnoros de care îi era plină fiinţa, care învălătucea totul în jur şi-i învăluia gândurile. Imaginea generală de vag, pe care acest abur o atribuia tuturor lucrurilor, evolua în direcţia ce preceda precizia transpunerii exacte. Asemenea formei confuze a primelor ciorne, lenea istovitoare din timpul zilei îi slujea drept pregătire necesară în vederea unei nopţi de muncă.

Inactivitatea oboselii nu lăsa nimic neatins, netransformat. Totul era în schimbare şi lua altă formă.

Iuri Andreevici presimţea că planurile lui de a rămâne la Varâkino mai mult timp nu se vor realiza, că ora despărţirii lui de Lara e aproape, că o va pierde inevitabil, pierzând o dată cu ea şi această trezire la viaţă, poate chiar însăşi viaţa. Durerea îi făcea inima să sângereze. Dar şi mai mult îl istovea aşteptarea serii şi dorinţa de a-şi revărsa această tristeţe într-o expresie care să-i stoarcă oricui lacrimi.

Lupii de care îşi amintise toată ziua nu mai erau lupi stând în zăpada străluminată de-lună, deveniseră de-acum tema lupilor, reprezentarea forţei ostile, care avea scopul de a-i ucide pe el şi pe Lara sau măcar de a-i alunga din Varâkino. Ideea acestei ostilităţi, dezvoltându-se, atinse spre seară o asemenea forţă, de parcă în Şutma ar fi fost descoperite urmele unui monstru antediluvian, de parcă în râpă şi-ar fi găsit sălaş un dragon de dimensiuni monstruoase, fantastic, însetat de sângele doctorului şi al Larei.

Sosi şi seara. Ca şi ieri, doctorul aprinse lampa de pe masă, iar Lara şi Katenka se culcară mai devreme ca în ajun.

Poeziile scrise în timpul nopţii erau de două categorii. Cele ştiute, retranscrise în variante noi, se înşiruiau pe hârtie fără ştersături, în rânduri caligrafice. Poemele noi erau mâzgălite în grabă, cu prescurtări, puncte şi cuvinte indescifrabile.

Descurcând aceste notaţii, doctorul simţea dezamăgirea obişnuită. Astă-noapte aceste fragmente schiţate îl făcuseră să plângă, îl uimiseră cu ineditul câtorva imagini reuşite. Acum mai ales aceste reuşite închipuite îl opriră şi îl mâhniră, pentru că i se păreau în mod evident trase de păr, forţate.

Toată viaţa visase la o originalitate atenuată şi discretă, insesizabilă din afară şi ascunsă sub membrana formei curente şi obişnuite, toată viaţa tinsese să-şi elaboreze acel limbaj ponderat, lipsit de ostentaţie, care să-i permită cititorului sau ascultătorului să-şi asume conţinutul, fără a băga de seamă în ce fel şi-l asumă. Toată viaţa se străduise să aibă un stil imperceptibil, care să nu atragă atenţia, şi acum îl consterna constatarea că este încă foarte departe de acest ideal.

În bruioanele de ieri voise ca, prin nişte mijloace simple, ajungând până la gângurit, şi foarte apropiate de duioşia cântecului de leagăn, să-şi exprime starea complexă de iubire şi spaimă, anxietate şi curaj, astfel încât această stare să se reverse parcă de la sine, fără cuvinte.

Acum, uitându-se peste aceste încercări, îşi dădu seama că aveau nevoie de o inserţie de conţinut, care să lege la un loc strofele disparate. Înnegrind treptat tot ce scrisese, Iuri Andreevici se apucă, în aceeaşi manieră lirică, să relateze legenda lui Egor Viteazul. Începu cu un pentametru amplu, care-i oferea o largă libertate de exprimare.

Sonoritatea independentă de conţinut, specifică acestui metru, îl irita cu cantabilitatea ei cazonă, falsă. Renunţă la acest metru fastuos, cu cezură, limitându-l la un vers de patru picioare, aşa cum scriitorii luptă, în proză, cu beţia de cuvinte. Acum era mai greu de scris, dar mai plăcut. Poezia curgea mai vioaie, dar totuşi era marcată de prolixitate. Se sili să scurteze şi mai mult versurile. În măsura de trei picioare cuvintele începură să se înghesuie, ultimele urme de somn dispărură de pe faţa autorului, acesta se trezise, se însufleţise, strâmtoarea spaţiilor rimate îi şoptea ea însăşi ce trebuie să adauge. Obiectele, abia denumite în cuvinte, începură să se contureze clar în rama sugestiei. Auzi tropotul calului alergând pe suprafaţa poeziei, aşa cum se aude buiestrul calului într-una din baladele lui Chopin. Gheorghe Purtătorul de Biruinţă galopa prin nemărginita întindere a stepei, Iuri Andreevici îl vedea din spate cum se micşorează, îndepărtându-se. Scria cu grabă febrilă, abia izbutind să noteze cuvintele şi versurile, care se înşiruiau ca din zbor.

Nu băgă de seamă că Lara coborâse din pat şi se apropiase de masă. În cămaşa ei de noapte, lungă până la călcâie, părea firavă, slabă şi mai înaltă decât era în realitate. Surprins, Iuri Andreevici tresări, când ea îi răsări dinainte palidă, înfricoşată şi, cu mâinile întinse spre el, îi şopti:

— Auzi? Urlă un câine. Chiar doi. Ah, ce frică îmi e, ce semn rău! Până dimineaţă mai răbdăm, dar pe urmă mergem. Nu mai rămân nici o clipă aici.

O oră mai târziu, după multe stăruinţe din partea doctorului, Larisa Fiodorovna se calmă şi adormi din nou. Iuri Andreevici ieşi pe trepte. Lupii erau mai aproape decât în noaptea trecută şi dispărură şi mai repede. Iarăşi el nu apucă să-şi dea seama în ce direcţie au dispărut. Iarăşi stăteau înghesuiţi unul într-altul şi doctorul nu reuşi să-i numere. I se păru că erau acum mai mulţi.

Veni şi cea de-a treisprezecea zi a şederii lor la Varâkino, care nu se deosebea prin nimic de precedentele zile. La fel, în ajun, urlaseră lupii, care nu se mai arătaseră de la mijlocul săptămânii. Iarăşi, luându-i drept câini, speriată de ei ca de un semn rău, Larisa Fiodorovna voi să plece imediat, de cu dimineaţă. Ca şi mai înainte, stările de echilibru alternau în sufletul Larei cu accesele de alarmă mâhnită, fireşti la o femeie harnică, neobişnuită cu zile întregi de descărcare a inimii şi cu luxul nepermis al tandreţilor dezlănţuite.

Totul se repetă, aşa că, şi în această dimineaţă din cea de-a doua săptămână de când se mutaseră aici, Larisa Fiodorovna, cum mai făcuse de atâtea ori, se aplicase să facă bagajele pentru întoarcere, încât s-ar fi putut zice că perioada petrecută în această casă nici n-ar fi existat.

Iarăşi era umezeală în camere din pricina înnorării de afară. Cerul se înmuiase şi din norii săi joşi trebuia să înceapă, din clipă în clipă, cernerea ninsorii. Lui Iuri Andreevici îi tremurau genunchii din pricina oboselii fizice şi psihice, din cauza prea multor nopţi nedormite. Gândurile i se învălmăşeau, tremura de slăbiciune şi, zgribulit, frecându-şi mâinile ca să se încălzească, umbla de colo colo prin camera neîncălzită, neştiind ce va hotărî Larisa Fiodorovna şi ce va trebui el să facă în consecinţă.

Intenţiile ei nu erau clare deloc. Acum şi-ar fi dat jumătate din viaţă ca ei doi să nu mai fie atât de liberi la modul haotic, ci să fie nevoiţi să se supună oricărei ordini severe, prestabilite, în virtutea căreia să meargă amândoi la serviciu, să aibă anumite obligaţii, care să-i facă să trăiască judicios şi cinstit.

Îşi începu ziua ca de obicei, făcu paturile, făcu ordine şi mătură camerele, le dădu să mănânce doctorului şi Katiei. Apoi se apucă să facă bagajele şi-l rugă pe doctor să înhame calul. Se hotărâse definitiv să plece.

Iuri Andreevici nu încercă s-o facă să se răzgândească. Era nebunie curată să se întoarcă în oraş, după ce reuşiseră să dispară, tocmai acum când valul arestărilor trebuia să fi ajuns la punctul culminant. Dar tot o nebunie era să rămână, fară să aibă măcar o puşcă, aici, în mijlocul acestei pustietăţi pline şi ea de felurite primejdii.

În plus, ultimele braţe de fin pe care doctorul reuşea să le mai adune din şurile vecinilor erau pe sfârşite. Fireşte, dacă ar fi avut posibilitatea să rămână aici mai mult timp, Iuri Andreevici ar fi colindat cu sania toată zona, îngrijindu-se de completarea rezervelor de furaje şi alimente. Acum, pentru o incertă şedere de câteva zile, n-avea rost să se lanseze în căutări. Renunţând la idee, se duse să se ocupe de cal.

Nu se prea pricepea la înhămat, deşi Samdeviatov îl învăţase cum se face. Iuri Andreevici uitase sfaturile acestuia. Cu mâini nedibace, făcu totuşi ce trebuia. Capătul ghintuit al curelei, cu ajutorul căreia fixase cercul de hulube, îl înnodă de una din hulube, după ce îl înfăşură de câteva ori pe capătul acesteia; apoi, împingând cu piciorul în burta calului, strânse tare cheutoarea dublă a gâtarului. După aceea, efectuând şi restul operaţiunilor de înhămare, duse calul la scară, îl legă de balustradă şi intră ca să-i spună Larei că pot căra bagajele în sanie.

O găsi extrem de agitată. Ea şi Katia erau îmbrăcate, bagajele erau pregătite, însă Larisa Fiodorovna îşi frângea mâinile. Stăpânindu-şi cu greu lacrimile, îl rugă pe Iuri Andreevici să se aşeze un pic şi începu să vorbească iute-iute, incoerent, ridicându-se şi aşezându-se mereu la loc, întrerupându-şi deseori firul argumentaţiei cu exclamaţia „Nu-i aşa”.

— Nu sunt vinovată, zise ea. Nici eu nu ştiu cum s-a întâmplat. Dar putem pleca acum? Curând se întunecă. Ne va prinde noaptea pe drum, chiar în pădurea ta cumplită. Nu-i aşa? Fac ce-mi spui tu, dar nu-s în stare să decid singură plecarea. Ceva mă împiedică s-o fac. Nu mă lasă inima. Dar tu fă cum ştii. Nu-i aşa? De ce taci şi nu-mi spui măcar o vorbă? Am irosit toată dimineaţa, nu ştim ce-am făcut o jumătate de zi. Mâine n-o să se mai întâmple, o să fim mai prevăzători, nu-i aşa? N-ar fi bine să mai rămânem o zi? Mâine ne sculăm mai devreme, plecăm de cum se face lumină, pe la ora şapte sau şase dimineaţa. Ce zici? O să faci focul, o să mai scrii aici încă o zi, mai dormim o noapte în casa asta. Ah, ar fi nemaipomenit, splendid! De ce nu-mi răspunzi? Iar sunt vinovată cu ceva, sărmana de mine!

— Exagerezi. Până-n amurg e încă timp. E încă foarte devreme. Dar fie cum zici tu. Bine. Rămânem. Numai linişteşte-te. Eşti prea tulburată. Zău, hai să despachetăm, să ne dezbrăcăm de cojoace. Uite, Katia spune că îi e foame. Să mâncăm ceva. Ai dreptate, arffi prea în pripă să plecăm fară să ne pregătim cum trebuie. Numai nu mai fi necăjită şi nu mai plânge, pentru numele lui Dumnezeu. Imediat aprind focul. Dar înainte de asta, dacă iapa tot e înhămată la sanie şi aşteaptă la scară, mă duc să car ultimele lemne din fosta mea magazie, căci aici nu mai avem nici o surcea. Şi nu mai plânge. Mă întorc repede.

Spre şopronul de lemne al familiei Jivago duceau mai multe urme de sanie, făcute de Iuri Andreevici în timpul raidurilor precedente. În dreptul pragului, zăpada era murdărită şi bătătorită de la ultimul transport de lemne, pe care-l făcuse cu două zile în urmă.

Norii, care de cu dimineaţă înneguraseră cerul, se împrăştiaseră. Bolta se înseninase. Era destul de frig. Vechiul parc, care înconjura la diferite distanţe acest loc, înainta până aproape de şopron, ca şi cum ar fi vrut să-l privească în ochi pe doctor şi să-i aducă aminte de ceva. Zăpada din anul acela era adâncă, mai groasă decât înălţimea pragului de la intrarea în şopron. Pragul de sus al uşii părea mai scund, de parcă şopronul s-ar fi gârbovit. Aproape la înălţimea capului lui Iuri Andreevici, precum pălăria unei ciuperci uriaşe, se ţuguia acoperişul troienit. Iar pe coama acoperişului, ca înfiptă în zăpadă, se vedea secera lunii tinere, abia născute, arzându-şi jăraticul cenuşiu.

Deşi era încă ziuă şi încă destul de lumină, doctorul avea sentimentul că stă, noaptea târziu, în codrul des al vieţii sale. Atâta beznă, atâta tristeţe avea în suflet. Şi luna nouă, ca o prevestire a despărţirii, ca o icoană a singurătăţii, ardea aproape la înălţimea ochilor lui.

Abia se ţinea pe picioare de obosit ce era. Lua în braţe mai puţine lemne decât de obicei şi le arunca în sanie din pragul şopronului. Chiar şi prin mănuşi, îl dureau mâinile ori de câte ori apuca vreo buturugă îngheţată. Deşi se mişca mult şi repede, nu se putea încălzi. Ceva se oprise, se rupsese în el. Îşi blestema soarta fară de noroc şi se ruga lui Dumnezeu s-o cruţe, s-o lase în viaţă pe această femeie frumoasă, tristă, supusă, naivă. Iar luna atârna deasupra şopronului, arzând şi nedând căldură, albind şi neluminând.

Deodată calul, întorcându-şi capul în direcţia de unde veniseră, începu să necheze, mai întâi încet şi cu sfială, apoi mai tare şi mai şovăitor.

„Ce-o fi cu iapa? se întrebă doctorul. Ce bucurie o fi apucat-o? Nu pare că i-ar fi frică de ceva. Caii nu nechează când le e frică. Doar nu-i proastă să-şi trădeze prezenţa, dacă a simţit lupii. E-un nechezat de bucurie. Vrea şi ea acasă. Ai răbdare, plecăm îndată.”

Pe lângă lemne, Iuri Andreevici mai puse în sanie surcele şi câteva coji de mesteacăn, rotunde, mari, desprinse întregi de pe trunchi, semănând cu nişte carâmbi de cizme. Surcelele şi cojile îi trebuiau ca să aţâţe focul. Acoperi apoi lemnele cu o rogojină, peste care trecu o funie şi, călcând pe lângă sanie, cără lemnele spre şopronul lui Mikuliţân.

Iapa necheză din nou, de data aceasta ca răspuns la alt nechezat de cal, care se auzise desluşit, de undeva de departe. „în curtea cui o fi nechezând? se întrebă doctorul, înfiorat; Credeam că Varâkinul e pustiu. Deci ne-am înşelat.” Nici prin cap nu-i trecea că avea musafiri şi că nechezatul de cal se auzea dinspre casa lui Mikuliţân, din grădină. O mână pe Savraska ocolind prin curţile din spate, pe lângă anexele clădirilor dimprejurul fabricii, nevăzând faţada casei din pricina dâmburilor care îi îngrădeau privirea.

Fără grabă (de ce s-ar fi grăbit?), aruncă lemnele în şopron, deshămă iapa, lăsând sania în magazie, iar iapa o băgă în grajdul de alături. O mână în stănoaga din colţul din dreapta, unde curentul trăgea mai puţin, şij. Aducând câteva mâini din finul rămas, i-l îndesă prin gratiile înclinate ale ieslei.

Păşind spre casă, îşi simţea sufletul îngrijorat. Lângă scară era oprită o sanie ţărănească lată, cu coşul foarte comod, la care era înhămat un armăsar negru, bine hrănit. Împrejurul calului, plesnindu-l peste cnipă şi cercetându-i chişiţele, se învârtea un flăcău îmbrăcat într-un suman frumos. Stăpânul era la fel de lucios la faţă şi sătul ca şi calul.

Din casă se auzeau voci. Nevrând să tragă cu urechea şi nefiind în stare să audă ceva, Iuri Andreevici, fără voie, îşi încetini paşii şi se opri apoi, ca încremenit. Fără să înţeleagă cuvintele, recunoscu vocea lui Komarovski, a Larei şi a Katiei. Probabil, erau în prima cameră, cea de la intrare. Komarovski se contrazicea cu Lara şi, judecind după răspunsurile ei, femeia era tulburată, plângea şi ba îi riposta vehement, ba se declara de acord cu el. În virtutea cine ştie cărui indiciu nedefinit, Iuri Andreevici îşi imagină că, în clipa aceea, Komarovski adusese vorba despre el, cam în sensul că nu e un om de nădejde („slugă la doi stăpâni” – i se năzări doctorului), că nu se ştie ce iubeşte mai mult, familia sau pe Lara, că Lara nu trebuie să se bizuie pe el, întrucât, dacă ar face acest lucru, „ar alerga după doi iepuri deodată şi ar sta cu fundul în două luntre”. Iuri Andreevici intră în casă.

Într-adevăr, în prima cameră, îmbrăcat într-o şubă lungă până-n podea, stătea Komarovski. Lara o ţinea pe Katia de gulerul şubei şi încerca să i-l încheie, dar nu nimerea cheutorile. Se supărase pe fetiţă, ţipa la ea să nu-şi învârtă capul şi să stea liniştită, iar Katia se plângea: „Mamă, mai încet, mă sugrumi”. Toţi erau îmbrăcaţi, gata de plecare. Când Iuri Andreevici îşi făcu apariţia, Lara şi Viktor Ippolitovici se repreziră spre el, luându-şi vorba unul altuia din gură.

— Unde-ai fost atâta timp? Avem atâta nevoie de tine!

— Vă salut, Iuri Andreevici! în pofida tuturor grosolăniilor pe care ni le-am turnat unul altuia ultima dată, după cum vedeţi, am venit iarăşi fără invitaţie.

— Vă salut, Viktor Ippolitovici.

— De ce-ai întârziat atâta? Ascultă ce-ţi spune şi ia tu o hotărâre şi pentru mine, şi pentru tine. Nu avem timp de pierdut. Trebuie să ne grăbim.

— De ce stăm în picioare? Luaţi loc, Viktor Ippolitovici. Cum unde am fost, Larocika? Ştii doar că am fost după lemne, iar după aceea m-am îngrijit de cal. Viktor Ippolitovici, vă rog, luaţi loc.

— Nu eşti uimit? De ce nu-ţi arăţi mirarea? Noi regretam că acest om a plecat şi nu ne-am agăţat de propunerea lui, iar acum iată-l în faţa ta şi nu te miri. Dar şi mai uluitoare sunt noutăţile pe care mi le-a spus. Povestiţi-i, Viktor Ippolitovici.

— Nu pricep la ce se referă Larisa Fiodorovna, dar, în ceea ce mă priveşte, vă voi spune următoarele. În mod intenţionat am răspândit zvonul că am plecat ca să vă ofer, dumneavoastră şi Larisei Fiodorovna, posibilitatea să regândiţi problemele discutate împreună şi, după o judecată matură, să ajungeţi, poate, la o decizie mai puţin pripită.

— Dar nu mai putem amâna. Acum e timpul cel mai potrivit pentru plecare. Mâine dimineaţă. Dar mai bine să-ţi povestească Viktor Ippolitovici.

— Un moment, Larocika. Iertaţi-mă, Viktor Ippolitovici. De ce stăm cu şubele pe noi? Să ne dezbrăcăm şi să ne aşezăm. Căci discuţia este serioasă. Nu se poate aşa, hodoronc-tronc. Scuzaţi-mă, Viktor Ippolitovici. Altercaţiile noastre privesc anumite subtilităţi intime. Ar fi ridicol şi neplăcut să luăm în discuţie aceste lucruri. Niciodată nu m-afn gândit să merg cu dumneavoastră, însă, dacă-i vorba de Larisa Fiodorovna, asta-ri altă discuţie. În rarele cazuri când propriile noastre nelinişti au fost despărţite una de alta şi noi ne-am adus aminte că nu' suntem o singură fiinţă, ci două, cu două destine distincte, am considerat că Lara, mai ales de dragul Katiei, trebuie să mediteze mai profund la planurile dumneavoastră. De fapt o face permanent, întorcându-se mereu la aceste posibilităţi.