Boris Pasternak

Şi deodată, din acest ritm calm, nevinovat, s-a produs saltul în sânge şi vaiete, a apărut această nebunie şi sălbăticie a uciderii de fiecare zi, de fiecare ceas, a crimei legiferate şi elogiate.

Probabil că niciodată aşa ceva nu va rămâne nepedepsit. Ştii mai bine decât mine, îţi aminteşti poate cum, brusc, toate au început să meargă spre dezastru. Circulaţia trenurilor, aprovizionarea oraşelor cu alimente, temeliile vieţii de familie, fundamentele morale ale conştiinţei.

— Continuă. Ştiu ce vei spune. Ce bine înţelegi tot ce se întâmplă! Mă bucur să te ascult.

— Atunci a pătruns minciuna pe pământul rusesc. Marea nenorocire, rădăcina tuturor relelor care au urmat a fost pierderea încrederii în preţul părerii proprii. Oamenii şi-au închipuit că a trecut timpul când se conduceau după sugestiile oferite de propriul lor simţ moral, că trebuie să repete ce spun alţii şi să trăiască după alte principii, străine şi îndesate tuturor pe gât. A început să se impună dominaţia frazei, mai întâi a celei monarhiste, apoi a celei revoluţionare.

Această rătăcire socială a fost atotcuprinzătoare, contagioasă. Totul a căzut sub influenţa ei. Nici casa noastră n-a rezistat acestei epidemii. S-a clătinat ceva în ea. În locul spontaneităţii noastre dintotdeauna şi în discuţiile noastre a pătruns o fărâmă de declamaţie idioată, un fel de sporovăială doctă, de faţadă, obligatorie, pe marginea unor teme obligatorii, de importanţă universală. Oare Paşa, un om atât de subtil şi de exigent cu sine, care deosebea fară greş realitatea de aparenţă, putea trece pe lângă făţărnicia strecurată în viaţa noastră fară să o observe?

Tocmai de aceea a comis eroarea fatală, care a determinat tot ce avea să urmeze. Semnul epocii, răul social l-a luat drept ceva ce aparţine casei noastre. Tonul nefiresc, tensiunea cazonă a părerilor noastre le-a extins asupra propriei persoane, atribuindu-le mediocrităţii, pedanteriei sale şi zicându-şi că nu-i decât un om în carapace1. Probabil că ţi se pare de neconceput ca asemenea fleacuri să fi însemnat ceva în viaţa noastră. Nu-ţi poţi imagina ce importanţă le acorda Paşa şi câte prostii a făcut din pricina acestui infantilism.

A plecat la război, deşi nimeni nu-i cerea acest lucru. A făcut-o ca să se elibereze de el însuşi, de opresiunea lui imaginară. De aici au început nebuniile lui. Cu un orgoliu adolescentin greşit dirijat, s-a supărat pe ceva din viaţă, pe care oamenii nu se supără niciodată. A început să fie îmbufnat pe cursul evenimentelor, pe istorie. Au început disensiunile lui cu istoria. Căci şi acum încă mai încearcă să-şi încheie socotelile cu ea. De aici provin extravaganţele lui provocatoare. Merge la moarte sigură din această ambiţie prostească. Ah, dacă l-aş putea salva!

— Ce infinit de pur şi intens îl iubeşti! Iubeşte-l, iubeşte-l! Nu sunt gelos, nu-ţi stau în cale.

Vara veni şi se duse pe neobservate. Doctorul se însănătoşise. Temporar, în aşteptarea plănuitei plecări la Moscova, se angajase în trei locuri deodată. Rapida devalorizare a banilor îl obliga să se descurce cu mai multe slujbe.

Doctorul se scula la cântatul cocoşilor, ieşea în strada Negustorilor şi cobora de-a lungul ei, pe lângă cinematograful „Gigantul”, spre fosta tipografie a Armatei de Cazaci din Urali, acum rebotezată „Zeţarul Roşu”. La colţul străzii Gorodskaia, pe uşa Administraţiei Locale, îl întâmpina tăbliţa „Reclamaţii”. Traversa pieziş piaţa şi ajungea în strada Mălăia Buianovka. Trecând de fabrica lui Stegop, străbătea curtea din spate a spitalului şi intra în dispensarul Spitalului Militar, locul său principal de muncă.

Cea mai mare parte a drumului său trecea pe sub copacii umbroşi, cu crengile răsfirate deasupra străzii, pe lângă case ciudate, din lemn, cu acoperişurile ţuguiate, cu garduri din bare de fier, cu porţile sculptate şi cu ancadramente pictate la ferestre.

Lângă dispensar, în fosta grădină moştenită de văduva negustorului Goregliadiv, se înălţa o căsuţă curioasă, scundă, clădită în stil medieval rusesc. Era placată cu cărămidă smălţuită, iar piramidele care înţesau zidurile o făceau să semene cu vechile conace boiereşti din Moscova.

De trei-patru ori pe decadă, Iuri Andreevici pleca de la dispensar în fosta casă a lui Ligetti de pe Staraia Miasskaia, unde participa la şedinţele Direcţiei sanitare regionale Iuriatin.

La capătul celălalt al oraşului se afla casa pe care tatăl lui Anfim, Efim Samdeviatov, o donase oraşului în memoria răposatei sale soţii, care murise dându-i naştere lui Anfim. În această clădire funcţionau Institutul de Ginecologie, pe care îl întemeiase Samdeviatov. Acum clădirea adăpostea cursurile rapide de medicină şi chirurgie „Rosa Luxemburg”. În cadrul acestor cursuri, Iuri Andreevici preda patologia generală şi încă vreo câteva discipline facultative.

De la aceste locuri de muncă se întorcea acasă seara târziu, istovit şi flămând, şi o găsea pe Larisa Fiodorovna ocupată până peste cap cu treburile gospodăreşti, gătind şi spălând rufe. Arătând destul de prozaică şi domestică, cu mânecile suflecate şi poalele prinse-n brâu, ea aproape că-l speria cu forţa ei de atracţie maiestuoasă, impresionantă, mai mult chiar dacă ar fi găsit-o înainte de a pleca la un bal, mai înaltă, crescută parcă pe tocuri, cu o rochie albă, decoltată, cu trenă foşnitoare.

Lara gătea sau spăla şi apoi, cu apa cu săpun rămasă, se apuca să frece podelele. Sau, calmă şi mai puţin dezlănţuită, călca sau cârpea rufele ei şi ale Katiei. Sau, după ce terminase cu gătitul, spălatul şi curăţenia, făcea lecţii cu Katia. Sau, înfundându-şi nasul în broşuri, se străduia să se reeduce politic înainte de a ajunge iarăşi profesoară la noua şcoală, reorganizată.

Cu cât o simţea mai apropiată pe această femeie şi pe fiica ei, cu atât mai puţin simţea curajul să le considere ca fiind familia lui, cu atât mai severă era interdicţia impusă modului lui de gândire de către sentimentul datoriei faţă de ai săi şi de durerea conştiinţei faptului că îi înşală. Această reţinere a lui nu avea nimic jignitor pentru Lara şi Katenka. Dimpotrivă, acest mod nefamilial de simţire conţinea un univers întreg de stimă, care elimina dezinvoltura şi vulgaritatea.

Însă această duplicitate îl chinuia şi îl rănea, iar Iuri Andreevici se obişnuise cu ea, aşa cum te poţi obişnui cu o rană nevindecată, care sângerează mereu.

Aşa trecură două sau trei luni. O dată, în octombrie, Iuri Andreevici îi spuse Larisei Fiodorovna:

— Ştii, cred că va trebui să renunţ la serviciu. E aceeaşi istorie veche, care se repetă mereu. Totul începe cum nu se poate mai bine. „Suntem bucuroşi când omul munceşte cinstit. La fel, salutăm şi ideile, mai ales pe cele noi. Cum să nu le salutăm? Bine aţi venit! Lucraţi, luptaţi, căutaţi!”

Apoi, în practică, pricep că prin idei nu se înţelege, de fapt, decât aparenţa lor, garnitura verbală menită a preamări revoluţia şi regimul. Mi-e lehamite şi silă. Nu mă pricep deloc la osanale.

Şi într-adevăr, ei au dreptate. Fireşte că nu sunt de partea lor. Dar mi-e greu să mă împac cu gândul că ei sunt eroi, personalităţi strălucite, în timp ce eu nu-s decât un suflet meschin, partizan al obscurantismului şi înrobirii omului. Ai auzit vreodată de Nikolai Vedeniapin?

— Da, sigur. Înainte de a te cunoaşte pe tine am auzit de el, apoi am aflat mai multe din ceea ce mi-ai spus tu. Simocika Tunţeva îl pomeneşte adeseori. E discipola lui. Dar, spre ruşinea mea, nu i-am citit cărţile. Nu-mi plac scrierile dedicate în întregime filosofiei. După părerea mea, filosofia ar trebui să fie doar un condiment al artei şi vieţii. A nu face decât filosofie e la fel de ciudat ca şi când ai mânca numai hrean. Însă iartă-mă, prostiile astea ne îndepărtează de miezul discuţiei.

— Nu, dimpotrivă. Sunt de acord cu tine. E un mod de gândire foarte asemănător cu al meu. Deci vorbeam despre unchiul meu. Poate că într-adevăr influenţa lui m-a corupt. Însă ei înşişi strigă în gura mare: diagnostician genial, diagnostician genial. Şi, ce-i drept, greşesc foarte rar atunci când determin boala. Dar e vorba de aceeaşi intuiţie care le repugnă, cu care, cică, păcătuiesc în faţa lor, e vorba de cunoaşterea de ansamblu, care cuprinde dintr-o dată tot tabloul.

Mă preocupă problema mimetismului, adaptarea exterioară a organismelor la culoarea mediului. Aici, în această racordare, se ascunde trecerea uluitoare a interiorului în exterior.

Am îndrăznit să ating aceste chestiuni la cursuri. Şi-au început! „Idealism, misticism. Filosofie naturală goetheană, neoschellingism.”

Trebuie să plec. De la Direcţia sanitară şi de la Institut îmi dau singur demisia, însă la spital voi încerca să rezist până când mă vor concedia ei. Nu vreau să te sperii, dar uneori am presimţirea că pot fi arestat din clipă în clipă.

— Doamne fereşte, Iurocika! Din fericire, încă nu s-a ajuns atât de departe. Dar ai dreptate. Nu strică să fim prevăzători. După cum am băgat de seamă, fiecare instaurare a acestei puteri noi trece prin câteva etape. Mai întâi este triumful raţiunii, spiritul critic, lupta cu prejudecăţile.

Deocamdată, începe cea de-a doua perioadă. Încep să aibă câştig de cauză forţele tenebroase ale celor „infiltraţi”, ale falşilor acoliţi. Se înteţesc suspiciunea, turnătoriile, intrigile, ura. Şi ai dreptate, ne aflăm la începutul celei de-a doua faze.

Nu trebuie să caut prea departe ca să-ţi dau un exemplu. La noi, în colegiul tribunalului revoluţionar, au fost cooptaţi doi vechi deţinuţi politici din Hodatskoe, foşti muncitori, un oarecare Tiverzin şi încă unul, Antipov.

Amândoi mă cunosc foarte bine, unul dintre ei e chiar tatăl soţului meu. În realitate însă, abia de când au fost ei transferaţi aici, am început să tremur pentru viaţa mea şi a Katiei. De la amândoi mă pot aştepta la orice. Antipov nu mă poate suferi. Mă pot aştepta ca, într-o bună zi, ăştia doi să mă distrugă, să-l ucidă chiar şi pe Paşa, în numele unei justiţii revoluţionare superioare.

Foarte curând au avut prilejul să continue această discuţie. Între timp, într-o noapte, fusese făcută o percheziţie la numărul 48 de pe strada Mălăia Buianovka, în casa văduvei Goregliadova, cea de lângă dispensar. În clădire s-a găsit un depozit de arme şi a fost descoperită o organizaţie contrarevoluţionară. Au fost arestaţi mulţi oameni din oraş, apoi valurile de percheziţii şi arestări au continuat. Cu privire la aceasta, lumea vorbea în şoaptă că o parte din cei suspecţi au trecut pe malul celălalt al fluviului. Se enunţau asemenea păreri: „Ce folos vor avea din asta? Sunt fluvii şi fluvii. Unele, într-adevăr, sunt salvatoare. În Blagoveşcensk, de exemplu, care-i pe malul Amurului, de partea cealaltă e China. Ai sărit în apă, ai trecut Amurul înot şi adio! – puneţi-mi sare pe coadă! Ăsta da, fluviu! E cu totul altceva”.

— Atmosfera devine din ce în ce mai încărcată, spuse Lara. S-au dus vremurile când eram în siguranţă. Fără doar şi poate, vom fi arestaţi. Şi atunci ce se va întâmplă cu Katenka? Sunt mamă. Trebuie să evit nenorocirea asta şi să inventez ceva. Trebuie să am o soluţie pregătită din timp pentru o asemenea alternativă. Înnebunesc numai când mă gândesc la asta.

— Hai să medităm împreună. Ce ne-ar rămâne de făcut în situaţia asta? Suntem în stare să evităm această lovitură? Doar e un lucru care ţine de destin.

— Nu putem fugi şi nici nu avem unde. Însă trebuie să ne tragem în umbră, în planul al doilea. De pildă, am putea pleca la Varâkino. O să mă mai gândesc la casa din Varâkino. E destul de departe şi locul e părăginit. Însă acolo nu le-am mai sta în ochi, ca aici. Vine iarna. Nu m-ar înspăimânta să locuiesc acolo toată iarna. Înainte de a ne găsi, am smulge un an de viaţă, care-ar fi oricum un câştig. Legătura cu oraşul ne-ar putea ajuta Samdeviatov s-o obţinem. Cred că ar accepta să ne ascundă. Dar tu ce zici? Ce-i drept, acum acolo nu mai locuieşte nici un suflet de om, e un pustiu deprimant. Cel puţin aşa era în martie, când m-am dus acolo. Şi se zice că sunt şi lupi. Dar oamenii, mai ales cei de teapa lui Antipov sau Tiverzin, sunt acum mai înspăimântători decât lupii.

— Nu ştiu ce să zic. Tot timpul mă îndemni să plec la Moscova, mereu mă sfătuieşti să nu-mi mai amân plecarea. Acum e mai simplu. M-am interesat la gară. După cât se pare, s-au lăsat păgubaşi să-i mai vâneze pe desăgari. Cred că nu pe toţi călătorii care nu au hârtii în regulă îi dau jos din tren. Au obosit să tot împuşte, acum împuşcă mai rar.

Mă nelinişteşte că toate scrisorile pe care le trimit la Moscova rămân fară răspuns. Trebuie să ajung acolo şi să văd ce se întâmplă cu ai mei. Asta mi-o spui şi tu mereu. Atunci cum să înţeleg vorbele tale despre Varâkino? Ai să stai singură, fără mine, în locul acela uitat de lume, atât de îngrozitor?

— Nu, fireşte că, fără tine, aşa ceva e de neconceput.

— Atunci tot mai eşti de părere că trebuie să plec la Moscova?

— Da, e absolut necesar.

— Ascultă. Ştii ce? Am un plan excelent. Hai şi tu la Moscova. O luăm şi pe Katenka cu noi.

— La Moscova? Ai înnebunit! Ce să fac eu acolo? Nu, trebuie să rămân aici. Trebuie să fiu aici, aproape. Aici se hotărăşte soarta lui Paşenka. Trebuie să aştept până la capăt ca, în caz de nevoie, să-l pot ajuta.

— Atunci să ne gândim la Katenka.

— Din când în când mă vizitează Simuşka, Sima Tunţeva. Am vorbit zilele astea despre ea.

— Sigur că da. O văd deseori la tine.

— Mă mir de tine. Oare bărbatul chiar nu are ochi? în locul tău m-aş fi îndrăgostit de ea. Ce drăguţă e î Ce bine arată! Talia. Zvelteţea. Inteligenţa. Cultura, Bunătatea. Claritatea opiniilor.

— În ziua când am ajuns în oraş, după ce am fugit de la partizani, m-a bărbierit sora ei, Glafira, croitoreasa.

— Ştiu. Amândouă surorile locuiesc cu cea mai mare, Avdotia, bibliotecara. Sunt o familie muncitoare şi cinstită. Vreau să le rog s-o ia în grija lor pe Katenka, în cazul că eu şi cu tine vom fi arestaţi. Încă nu m-am decis.

— Asta chiar că numai în cazul când nu vom mai avea altă ieşire. Însă să sperăm că Dumnezeu o să ne ajute să nu ajungem până acolo.

— Se zice că Sima-i cu minţile cam duse de-acasă. Într-adevăr, nu se poate zice că ar fi o femeie întru totul normală. Dar asta numai ca urmare a profunzimii şi originalităţii ei. E fenomenal de cultivată, dar nu la modul intelectual, ci altfel, ca un om din popor. Părerile ei se aseamănă foarte bine cu ale tale. I-aş lăsa-o pe Katia cu inima uşoară ca s-o crească.

Iarăşi se dusese la gară şi se întorsese cu buzele umflate. Nu era nimic sigur. Şi el, şi Lara se confruntau cu necunoscutul. Ziua era rece şi întunecată, ca înainte de prima ninsoare. La răspântii, unde se aşternea mai larg decât deasupra străzilor înguste, cerul avea culoarea iernii.

Când Iuri Andreevici ajunse acasă, Lara avea o musafiră, pe Sima. Amândouă purtau o discuţie care semăna mai curând cu o conferinţă ţinută de Sima în faţa gazdei sale. Iuri Andreevici nu vru să le deranjeze. În plus, voia să fie singur câtva timp. Femeile discutau în camera alăturată, cu uşa întredeschisă. Prin perdeaua lungă, care atârna până-n podele, cuvintele lor răzbăteau până la el fară nici o piedică.

— Am ceva de cusut, dar dumneata, dragă Sima, nu lua în seamă, sunt numai urechi. La vremea mea, în facultate, am urmat istoria şi filosofia. Construcţia ideilor dumitale îmi place foarte mult. În plus, pentru mine e o uşurare să te ascult. În ultimul timp n-am prea dormit din pricina grijilor. E de datoria mea s-o pun pe Katia în siguranţă, în cazul când ni se va întâmplă vreo nenorocire. Trebuie să mă gândesc la asta cu sânge rece. Dar planurile la rece nu-s pe potriva puterilor mele. Sunt mâhnită că trebuie să constat lucrul acesta. Sunt mâhnită din pricina oboselii şi a somnului insuficient. Şi apoi, din clipă în clipă trebuie să ningă. Când ninge, e o plăcere să asculţi o expunere lungă şi inteligentă. Ai observat că, dacă te uiţi pe fereastră când ninge, ţi se pare că cineva vine prin curte spre casă? începe, Simuşka. Te ascult.

— Unde rămăsesem data trecută?

Iuri Andreevici nu auzi răspunsul Larei. Începu să urmărească ce spunea Sima.

— Putem să ne folosim de cuvintele: cultură, epoci. Dar ele sunt înţelese în mod diferit. Deci, datorită sensului lor confuz, nu vom apela la ele. Le vom înlocui cu alte expresii.

Aş zice că omul este compus din două părţi. Din Dumnezeu şi din operă. Evoluţia spiritului uman se divide în opere de o durată imensă. Ele au fost efectuate de generaţii şi au urmat una alteia. O astfel de operă a fost Egiptul, o astfel de operă a fost Grecia, o astfel de operă a fost cunoaşterea biblică a lui Dumnezeu de către proroci. Dintre acestea, ultima în sens temporal, căreia încă nu i-a succedat o alta, este creştinismul, operă săvârşită de inspiraţia contemporană.

Pentru a-ţi prezenta în toată frumuseţea ei, într-un mod neaşteptat, altfel decât ştii şi te-ai obişnuit, mai simplu, deci pentru a-ţi explica acel ceva nou, nemaipomenit adus de creştinism, am să analizez împreună cu dumneata câteva fragmente din textele liturgice, numai câteva şi acelea prescurtate.

Majoritatea stiharelor sunt alcătuite din fragmente alăturate, provenite din Noul şi Vechiul Testament. Cu conceptele lumii vechi, cu tufişul arzător, cu exodul lui Israel din Egipt, cu pruncii în cuptorul aprins, cu Iona în pântecele balenei şi aşa mai departe, sunt confruntate preceptele lumii noi, adică opiniile despre cum a rămas grea Fecioara Maria şi despre învierea lui Hristos.

În această împreunare frecventă, aproape permanentă, vechimea vechiului, noutatea noului şi diferenţa dintre ele apar deosebit de clar.

Într-o mulţime de versete, maternitatea Măriei este comparată cu trecerea Mării Roşii de către evrei. De exemplu, în versetul „în Marea Roşie câteodată se zugrăvea icoana unei mirese fecioare”1, se spune „După trecerea lui Israel marea s-a făcut de netrecut, preacurata după naşterea lui Emanuel s-a făcut fecioară”2. Adică, după ce a trecut poporul lui Israel, apele mării au acoperit drumul lor, iar Fecioara, după ce l-a născut pe Dumnezeu, a rămas neprihănită. Ce fel de întâmplări sunt puse aici în paralel? Ambele evenimente sunt supranaturale, amândouă sunt recunoscute drept minuni. Dar în ce vedeau minunea aceste timpuri diferite, vechiul timp primitiv şi noul timp, de după Roma, după atâta evoluţie?

Într-unul din cazuri, din porunca patriarhului Moise, căpetenia poporului său, la o fluturare a toiagului său fermecat, marea s-a despicat în două, lăsând să treacă o seminţie întreagă, câtă frunză şi iarbă, lasă deci să treacă prin sine o mulţime de sute de mii de oameni şi, după ce trece ultimul dintre ei, se închide iarăşi la loc, acoperindu-i şi înecându-i pe egiptenii care îi urmăreau. Spectacolul era pe gustul celor vechi, stihia ascultă de vocea vrăjitorului, mulţimea se înghesuie precum oştile romane în decursul campaniilor, avem poporul şi conducătorul, adică nişte lucruri care pot fi văzute şi auzite şi care te buimăcesc.

În celălalt caz, o fecioară, adică o fiinţă obişnuită, pe care lumea veche nici n-ar fi băgat-o în seamă, dă naştere, în taină şi linişte, unui prunc, aduce pe lume o viaţă, minunea vieţii, viaţa tuturor, „Viaţa tuturor”1, cum va fi numit mai pe urmă. Naşterea ei este nelegiuită nu doar din punctul de vedere al cărturarilor, ca fiind în afara căsătoriei, ci contrazice chiar legile naturii. Fecioara nu naşte din necesitate, ci printr-o minune, printr-o inspiraţie. Este acea inspiraţie pe baza căreia Evanghelia, care de regulă opune excepţionalul banalităţilor şi sărbătoarea zilelor de lucru, vrea să clădească viaţa în pofida oricăror constrângeri.

Ce schimbare uriaşă! în ce fel pentru cer (pentru că toate acestea trebuie apreciate cu ochiul cerului, pentru că în faţa cerului, în rama sfântă a unicităţii, se săvârşesc toate acestea), deci în ce fel, pentru ce această împrejurare pur omenească, insignifiantă din punctul de vedere al celor din vechime, a devenit la fel de importantă ca o strămutare de populaţie?

S-a mişcat ceva în lume. S-a sfârşit Roma, domnia cantităţii, constrângerea, impusă cu armele, de a trăi în turmă, cu toţii la un loc. Conducătorii şi popoarele au rămas în domeniul trecutului.

În locul lor a venit personalitatea, propovăduirea libertăţii. Istoria unei vieţi omeneşti a devenit povestirea Dumnezeiască, a umplut cu conţinutul său spaţiul universal. Cum se spune într-o cântare de Buna Vestire, Adam a vrut să devină om şi a greşit, nu a devenit, iar acum Dumnezeu devine om, ca să-l transforme pe Adam în Dumnezeu („Dumnezeu e om, până la Dumnezeu pe Adam o să-l înalţe”1). Sima continuă:

— Imediat o să-ţi mai spun ceva pe tema asta. Însă acum fac o mică digresiune. În ceea ce priveşte grija faţă de oamenii muncii, ocrotirea mamei, lupta împotriva puterii banului, timpul nostru revoluţionar e un timp unic, de neuitat, cu realizări de lungă durată, care vor dăinui întotdeauna. Însă înţelegerea vieţii, filosofia fericirii care ni se impun acum, ei bine, nici nu-mi vine să cred că despre aşa ceva se vorbeşte serios, într-atât de caraghioasă este această rămăşiţă a trecutului. Aceste declamaţii despre conducători şi popoare ne-ar putea întoarce la timpurile Vechiului Testament, ale seminţiilor de păstori şi ale patriarhilor, dacă ar avea forţa necesară pentru a putea să întoarcă viaţa şi să arunce istoria înapoi prin milenii. Din fericire, aşa ceva este imposibil.

Câteva cuvinte despre Hristos şi Magdalena. Nu din povestirea evanghelică despre ea, ci dintr-o rugăciune din Săptămâna Patimilor, mi se pare din Marţea sau Miercurea Mare. Însă toate acestea le ştii foarte bine şi dumneata, Larisa Fiodorovna. Nu vreau decât să-ţi amintesc câte ceva, în nici un caz nu doresc să-mi dau aere de superioritate.

Patimă în slavoneşte, după cum bine ştii, înseamnă în primul rând pătimire, patimile Domnului, „ale Domnului ce se duce de bunăvoie la chinuri”2. În plus, acest cuvânt mai este utilizat şi cu semnificaţia rusească de mai târziu, cea de desfrâuri sau pofte. „Cu patima înrobindu-mi demnitatea sufletului, vită am fost”, „Alungaţi din rai, prin înfrânarea patimilor să încercăm a ne întoarce”3 şi aşa mai departe. Probabil că sunt foarte stricată, dar nu-mi plac citaniile de acest fel dinaintea Paştelui, care sunt menite să înfrâneze simţurile şi să ucidă carnea, întotdeauna mi se pare că aceste rugăciuni grosolane, plate, fără poezia altor texte bisericeşti, au fost compuse de nişte călugări graşi, plesnind de sănătate. Şi problema nu e că aceşti călugări n-au trăit după pravile şi i-au înşelat pe ceilalţi. N-aveau decât să trăiască şi cât se poate de cinstit. Nu de ei era vorba, ci de conţinutul acestor fragmente. Aceste întristări conferă o importanţă prea mare anumitor slăbiciuni ale trupului şi faptului dacă trupul este bine hrănit sau sleit de puteri. E dezgustător. O chestiune murdară, inexistentă, secundară este înălţată pe o culme nemeritată, incompatibilă cu ea. Scuză-mă că amân ceea ce e mai important. Acum o să te răsplătesc pentru că ai avut răbdare să-mi asculţi digresiunile.

Întotdeauna m-am întrebat de ce Magdalena este pomenită chiar în ajunul Paştelui, în pragul sărbătorii morţii şi învierii lui Hristos. Nu cunosc cauza, dar amintirea a ceea ce este viaţa mi se pare foarte oportună chiar în clipa despărţirii de ea şi în pragul învierii din morţi. Acum ascultă cu ce patimă reală, cu ce sinceritate nemiloasă se face această pomenire.

Există îndoieli dacă este Magdalena, Maria Egipteanca sau altă Mărie. Însă, oricine ar fi, ea îl roagă pe Dumnezeu: „Dezleagă-mă de păcat, aşa cum eu îmi despletesc părul”1.

Cât de concret este exprimată setea de mântuire, de căire! Atât de concret, încât pare un lucru pe care îl poţi atinge cu mâinile.

Mai există o exclamaţie asemănătoare în alt tropar pentru aceeaşi zi, mai amănunţit, în care aproape cu siguranţă este vorba despre Maria Magdalena.

Aici, cu o concreteţe teribilă, palpabilă, ea îşi căina trecutul, se plânge că fiecare noapte îi aprinde apucăturile incorigibile. „Precum noaptea e pentru mine aţâţarea desfrâului nepotolit şi tot întunecată şi fără lună mi-i grija păcatului”2. Îl roagă pe Hristos să-i primească lacrimile de căinţă şi să-şi plece urechea la jeluirile inimii ei, ca să-i poată şterge picioarele preacurate cu pletele ei, în vuietul cărora s-a ascuns Eva, uluită şi ruşinată. „Lasă-mă să-ţi sărut picioarele preacurate şi să ţi le şterg cu părul din cap, căci şi Eva, în rai, auzind cu urechile ei o chemare, s-a ascuns în pletele ei de frică„1. Şi deodată, după ce pomeneşte de plete, i se smulge o exclamaţie: „Păcatele mi-s nenumărate şi cine-o să cerceteze bezna sorţilor tale?”2. Ce sfială, ce egalitate a lui Dumnezeu şi a vieţii, a lui Dumnezeu şi a personalităţii, a lui Dumnezeu şi a femeii!