Boris Pasternak

— Nici eu nu ştiu nimic. Aibă-l Dumnezeu în pază. La ce-ţi trebuie?

— Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult că ar fi trebuit să avem atitudini diferite faţă de propunerea lui.

Nu suntem în aceeaşi situaţie. Tu porţi răspunderea fiicei tale. Chiar dacă ai vrea să-mi împărtăşeşti soarta nu ai dreptul să-ţi permiţi aşa ceva.

Dar să ne întoarcem la discuţia despre Varâkino. Fireşte, ar fi cea mai mare nebunie să mergem în sălbăticia aceea, pe o asemenea iarnă, neavând nici rezerve, nici puteri, nici speranţe. Dar hai să fim nebuni, sufletul meu, dacă tot nu ne-a mai rămas altceva de făcut. Să ne mai umilim încă o dată. Hai să cerşim calul de la Anfim. Să facem rost, de la el sau poate de la speculanţii pe care-i ţine sub ocrotirea lui, de faină şi cartofi, cerându-le pe datorie, pe o datorie nejustificată de nici o încredere. Să-l convingem să nu-şi ofere, drept răsplată imediată, o vizită la noi. Să-l rugăm deci să vină mai către sfârşitul lunii, când va avea nevoie de cal. Să fim singuri câtva timp. Hai să mergem, inima mea! Să mergem şi să punem pe foc într-o săptămână mai multe lemne decât ar fi fost de-ajuns pentru încălzire timp de-un an în condiţiile unei gospodării mai chibzuite.

Şi încă ceva. Încă o dată, te rog să mă ierţi pentru panica pe care ai simţit-o în cuvintele mele. Cât de mult aş vrea să vorbesc cu tine lepădându-mă de acest patos prostesc! Dar, într-adevăr, n-am altă soluţie. Oricum i-ai zice, moartea ne bate la uşă. Nu mai avem la dispoziţie decât câteva zile, şi acelea numărate. Să le cheltuim deci pentru a ne lua rămas-bun de la viaţă, pentru ultima întâlnire dinaintea ultimei despărţiri. Să ne luăm rămas-bun de la tot ce ne-a fost drag, de la toate valorile obişnuite, de la felul cum am visat să trăim, de la tot ce ne-a învăţat conştiinţa, să ne luăm rămas-bun de la speranţe, să ne luăm rămas-bun unul de la altul. Să ne spunem încă o dată cuvintele noastre tainice, noptatice, măreţe şi pacifice precum denumirea oceanului asiatic. Nu degeaba te-am aflat la sfârşitul vieţii, îngere al meu tainic, interzis, care, sub cerul războaielor şi insurecţiilor, ai rămas ca şi altădată, sub cerul paşnic al copilăriei, când te-ai înălţat la începutul vieţii mele.

În noaptea aceea, în uniforma ta cafenie de gimnazistă aflată în ultimele clase, în penumbra camerei de hotel, erai exact aceeaşi fiinţă ca şi cea de acum, la fel de uluitoare şi de frumoasă.

Adeseori, în viaţă, am încercat să definesc şi să numesc acea lumină de vrajă pe care ai aruncat-o spre mine, acea rază ce se întunecă treptat, acel sunet ce se stinge lin, raza şi sunetul care de-atunci s-au impregnat în toată existenţa mea şi au devenit cheia prin care pătrundeam, datorită ţie, în tot restul sensurilor din lume.

Când, precum o umbră în uniformă de elevă, mi-ai ieşit din umbra nişei tale, eu, băiatul, care nu ştiam nimic despre tine, cu toată suferinţa forţei ce-ţi răspundea ca un ecou, am înţeles: fetiţa aceasta plăpândă, slăbuţă, e încărcată, precum cu electricitate, cu toată feminitatea ce poate fi închipuită pe lume. Dacă te apropii de ea sau dacă o atingi cu degetul, scânteia va strălumina camera şi ori te va ucide pe loc, ori te va electriza pentru toată viaţa cu o forţă de atracţie chemătoare, languroasă, tristă. Fiinţa mea toată s-a umplut de lacrimi rătăcitoare, tot sufletul meu strălucea şi plângea. Mi-era nespus de milă de mine însumi şi, încă şi mai mult, îmi era milă de fata aceea. Toată făptura mea se mira şi întreba: dacă dragostea şi încărcarea cu electricitate sunt atât de dureroase înseamnă că şi mai dureros e să fii femeie, să fii electricitate, să trezeşti iubirea.

Iată că, în sfârşit, ţi-am spus totul. Din pricina asta omul îşi poate ieşi din minţi. Iar eu sunt cufundat cu totul în acest sentiment.

Larisa Fiodorovna stătea întinsă pe marginea patului, îmbrăcată şi suferindă. Se încovrigă şi se acoperi cu şalul. Iuri Andreevici şedea pe scaunul de lângă pat şi vorbea încet, cu pauze mari. Câteodată Larisa Fiodorovna se ridica într-un cot, îşi sprijinea bărbia în palmă şi, cu gura căscată, îl privea pe Iuri Andreevici. Alteori, se lipea de umărul lui şi, fără să-şi observe lacrimile, plângea tihnită şi fericită. În sfârşit, se întinse spre el, se aplecă peste marginea patului şi îi şopti fericită:

— Iurocika! Iurocika! Ce inteligent eşti! Tu ştii totul, intuieşti totul. Iurocika, eşti cetatea şi limanul meu, eşti justificarea vieţii mele, ierte-mi Dumnezeu această blasfemie. Ah, cât sunt de fericită! Să mergem, să mergem, dragul meu! Acolo, o dată ajunşi, îţi voi spune ce mă apasă pe suflet.

Crezând că face aluzie la faptul că ar fi însărcinată, lucru pe care el îl credea puţin probabil, doctorul îi spuse:

— Ştiu.

Ieşiră din oraş într-o dimineaţă cenuşie de iarnă. Era zi de lucru şi oamenii umblau pe străzi, preocupaţi de treburile lor. Văzură mulţi cunoscuţi. La intersecţiile deluroase, lângă vechile gherete ale pompelor de apă, erau adunate şiruri nesfârşite de femei care, lăsându-şi deoparte găleţile şi cobiliţele, îşi aşteptau rândul la apă. Doctorul o ţinea cu greu în frâu pe Savraska lui Samdeviatov, o iapă gălbui-fumurie, cu smocuri cârlionţate de păr, pe care o conducea cu grijă printre gospodine adunate în grupuri. Sania aluneca pe pavajul bombat al străzii, derapa pe apa îngheţată de pe marginea acesteia şi urca pe trotuar, lovindu-se de stâlpii de iluminat şi de borne.

Mergând în trap întins, îl depăşiră pe Samdeviatov, dar nu întoarseră capetele pentru a se convinge dacă i-a recunoscut, dacă şi-a dat seama că e calul lui şi dacă nu cumva le strigă ceva din urmă. În acelaşi mod, în alt loc, trecură pe lângă Komarovski, convingându-se astfel că încă mai e în Iuriatin.

Glafira Tunţeva le strigă în gura mare, de pe trotuarul opus:

— Cineva mi-a spus că aţi plecat de ieri. Să mai crezi ce vorbeşte lumea! Vă duceţi după cartofi? Apoi, făcându-le semn că nu aude, le făcu cu mâna un semn de despărţire.

De dragul Simei, au încercat să se oprească pe dâmb, într-un loc incomod, unde era greu de stat în loc. Şi fără asta, calul trebuia mereu potolit, prin trageri puternice de hăţuri. Sima era înfofolită de sus până jos în două sau trei şaluri, care îi transformau silueta într-un buştean ţeapăn de lemn. Cu paşi drepţi, parcă fără să-şi îndoaie genunchii, veni până la sania din mijlocul drumului şi îşi luă rămas-bun, urându-le să ajungă cu bine.

— După ce vă întoarceţi, va trebui să stăm de vorbă, Iuri Andreevici.

În sfârşit, ieşiră din oraş. Deşi şi altădată Iuri Andreevici mai mersese iarna pe acest drum, şi-l amintea mai ales cum arăta vara şi nu prea îl mai recunoştea.

Sacii cu provizii şi restul bagajelor le ascunseseră în fin, în partea de dinainte a saniei, legându-le bine cu frânghii. Iuri Andreevici mâna iapa sau stând în genunchi pe fundul cotigii dărăpănate, căreia în graiul local i se spunea „cotiugar”, sau şezând pe-o parte, atârnându-şi peste marginea săniei picioarele încălţate cu pâslarii lui Samdeviatov.

După-amiază, când, cu aparenţa înşelătoare a iernii, începuse să i se pară că înserează, Iuri Andreevici se apucă să biciuiască iapa fără milă. Savraska zbura ca săgeata. Goşul saniei plutea ca o barcă în jos şi în sus, plonjând în adânciturile drumului. Katia şi Lara erau înfofolite în cojoace, în care abia se puteau mişca. La pante sau hopuri, ţipau şi râdeau de se prăpădeau, rostogolindu-se de la o margine a săniei la alta şi îngropându-se în fân cu mâinile lor neîndemânatice. Uneori, ca să râdă, doctorul trecea dinadins cu o talpă peste câte-un dâmb acoperit de zăpadă, răsturnând sania şi aruncându-le astfel, fără să păţească nimic, în zăpadă. Iar el, târându-se de hăţuri câţiva paşi pe drum, o oprea pe Savraska, punea sania la loc pe tălpile ei şi se lăsa bătut în joacă de Katia şi Lara, care, scuturându-se de zăpadă, urcau iarăşi în sanie, 'ba râzând, ba făcând pe supăratele.

— Am să vă arăt locul unde m-au oprit partizanii, le promise doctorul după ce se îndepărtaseră destul de mult de oraş. Însă nu-şi putu ţine promisiunea, fiindcă goliciunea hibernală a pădurilor, liniştea de moarte şi pustietatea dimprejur făceau locurile de nerecunoscut. Aici! strigă el destul de repede, confundând primul stâlp al lui Moreau şi Vetcinkin, aflat în plin câmp, cu celălalt, din pădure, adică cu cel lângă care într-adevăr îl prinseseră partizanii. Iar când trecură pe lângă cel de-al doilea, de lângă răspântia cu drumul ce ducea spre râul Sakma, stâlpul n-a putut fi văzut din pricina grilajului des al chiciurii, care filigranase pădurea cu argint şi metal negru. Deci nu văzură stâlpul cu reclama.

În Varâkino ajunseră pe lumină şi opriră sania lângă fosta casă a familiei Jivago, deoarece aceasta era mai aproape de drum decât casa lui Mikuliţân. Pătrunseră în casă grăbiţi ca nişte tâlhari, căci curând avea să se înnopteze. În interior era de-acum întuneric. O jumătate din ruină şi din mizerie Iuri Andreevici nu apucă s-o observe din pricina grabei. O parte din mobilă era încă întreagă, în Varâkinul pustiit nu mai avusese cine desăvârşi tâlhăriile începute. Nu descoperiră nimic din averea personală a lui Iuri Andreevici. Însă el nu fusese de faţă când îi plecase familia şi nu ştia ce luaseră ai lui. Între timp, Lara îi spuse:

— Trebuie să ne grăbim. Acuşi se face noapte. N-avem timp de stat pe gânduri. Dacă ne instalăm aici, băgăm calul în grajd, proviziile le aducem în tindă, iar nou ocupăm camera asta. Dar sunt împotriva acestei decizii. Am vorbit destul despre asta. Ţie, deci şi mie ne va fi greu. Ce-i aici, dormitorul vostru? Nu, camera copilului. Pătucul băiatului tău. Pentru Tonia e prea mic. Pe de altă parte, ferestrele-s întregi, pereţii şi tavanul nu au crăpături. În plus, soba e grozavă, am admirat-o mult când am fost aici data trecută. Şi dacă totuşi insişti să rămânem aici, mă dezbrac de cojoc şi într-o clipă mă apuc de treabă. Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să aprindem focul în sobă. Să facem focul, focul, focul. În primele zile focul trebuie să ardă tot timpul în sobă. Ah, dragul meu, ce-i cu tine? Nu-mi răspunzi nimic.

— Imediat. Nu-i nimic. Iartă-mă, te rog. Ştii, cred că-i mai bine să vedem dacă ne-am putea instala la Mikuliţân.

Aşa că plecară mai departe.

Casa lui Mikuliţân era încuiată cu un lacăt trecut prin urechile ivărului. Iuri Andreevici avu mult de furcă până reuşi să-l smulgă, împreună cu aşchiile de lemn care rămăseseră prinse pe filetul şuruburilor. Ca şi în cealaltă casă, dădură buzna îmbrăcaţi, cu cojoacele, căciulile şi cizmele în picioare.

Remarcară imediat amprenta ordinii care domnea printre lucrurile din câteva colţuri ale casei, de exemplu în biroul lui Averki Stepanovici. Cineva locuise aici până nu demult. Dar cine? Dacă erau stăpânii sau unul dintre ei, atunci unde dispăruseră şi uşa de la intrare nu o încuiaseră cu iala, ci cu lacătul înfipt în toc? Pe lângă asta, dacă stăpânii ar fi locuit aici mai mult timp, ar fi fost ordine în toată casa, nu numai în anumite unghere. Ceva le spunea noilor veniţi că nu familia Mikuliţân locuise aici. În cazul acesta, cine să fi fost? Pe doctor şi pe Lara acest mister nu-i puse pe gânduri. Nu-şi bătură capul cu el. Parcă acum sunt puţine case părăsite cu lucrurile pe jumătate şterpelite? Puţini fugari sunt acum urmăriţi şi nevoiţi să se ascundă? „Trebuie să fie vreun ofiţer alb dat în urmărire, conchiseră amândoi. Dacă se întoarce, o să stea cu noi, o să ne înţelegem.”

Şi iarăşi, ca altădată, Iuri Andreevici încremeni în pragul biroului, admirându-i lărgimea şi mirându-se de confortul pe care îl oferea masa mare de lângă fereastră. Şi din nou se gândi cum acest confort sever îţi dă ghes, te îndeamnă să lucrezi răbdător, fructuos.

Printre anexele gospodăriei lui Mikuliţân era un grajd lipit de şopron. Însă uşa acestuia era încuiată şi Iuri Andreevici nu ştia în ce stare este încăperea. Ca să nu mai piardă timpul, se gândi să lase calul pentru prima noapte în şopronul neîncuiat. O deshămă pe Savraska şi, după ce iapa se răcori, o adăpă cu apă adusă de la fântână. Iuri Andreevici voi să-i dea nişte fân din sanie, dar acesta se fărâmiţase sub ei şi nu mai era bun de hrană pentru cal. Din fericire, în Colţurile podului de deasupra şopronului şi a grajdului, găsi destul fân.

Dormiră în cojoace, îmbrăcaţi, dormiră tun, fericiţi, ca şi cum ar fi fost nişte copii cufundaţi în dulceaţa somnului după o zi întreagă de joacă şi boroboaţe.

După ce se sculară, de cu dimineaţă, Iuri Andreevici începu să tragă cu coada ochiului la masa ispititoare de lângă fereastră. Simţea că îl mănâncă mâinile să se apuce de scris. Însă acest drept şi-l rezervă pentru mai târziu, după ce Lara şi Katenka se vor fi culcat. Până atunci trebuiau să facă ordine măcar în două camere, aveau deci treabă până peste cap.

Gândindu-se că seara va lucra, nu-şi făcea planuri mari. Era pur şi simplu o pasiune a cernelii, o chemare a peniţei, un chef de a scrie.

Simţea nevoia să mâzgălească ceva. Pentru început, s-ar fi mulţumit să-şi reamintească şi să-şi noteze ceva din lucrurile vechi, nescrise, doar ca să-şi revigoreze talentul lâncezit, amorţit din pricina inactivităţii. Iar apoi, spera el, dacă vor izbuti să rămână aici mai mult timp, se va putea apuca de ceva inedit, important.

— Eşti ocupat? Ce faci?

— Pun mereu pe foc. De ce?

— Mi-ar trebui o albie pentru rufe.

— Dacă mai ard mult, n-au să ne ajungă lemnele nici pentru trei zile. Trebuie să văd dacă nu a mai rămas ceva în fosta noastră magazie. Dacă au rămas lemne destule, le-aş aduce aici cu sania. De asta o să mă ocup mâine. Mi-ai cerut o albie. Imaginează-ţi, am dat undeva cu ochii de una, dar nu-mi amintesc unde anume am văzut-o.

— Şi eu am văzut-o şi tot nu-mi amintesc. Probabil că-i undeva pe aproape, într-un loc în care n-ar fi trebuit să fie. De-aceea am uitat unde anume. Să ştii că încălzesc atâta apă pentru curăţenia din casă. Ce-mi rămâne o s-o folosesc ca să spăl ceva pentru mine şi pentru Katia. Aşa că dă-mi şi rufele tale murdare. Diseară, după ce facem curăţenie şi vedem ce ne mai rămâne de făcut, o să ne spălăm cu toţii înainte de culcare.

— Îţi aduc imediat rufele. Mulţumesc. Am îndepărtat peste tot de pereţi dulapurile şi lucrurile grele, aşa cum m-ai rugat.

— Bine. În loc de albie, o să folosesc pentru spălat ligheanul de vase. Numai că e unsuros, trebuie să-l frec cu peria.

— De îndată ce termin cu focul, închid soba şi mă apuc să controlez restul sertarelor. La fiecare pas descopăr ceva în masa de birou şi în comodă. Săpun, chibrituri, creioane, hârtie, ustensile de scris. Surprize sunt şi la vedere. De exemplu lampa de pe masă, plină cu gaz. Ştiu că nu-i a lui Mikuliţân. E din altă sursă.

— Ce noroc! Este tot de la locatarul nostru misterios. Ca în Jules Verne. Ah, spune şi tu! Ne-am luat cu vorba, iar cazanul meu fierbe.

Începură să se agite, zorind dintr-o cameră în alta, având mereu câte ceva în mâini, lovindu-se în fugă unul de celălalt sau împiedicându-se de Katia, care n-avea ce face şi li se încurca mereu printre picioare. Fetiţa umbla dintr-un colţ în altul, deranjându-i la spălatul podelelor şi bosumflându-se când i se făcea observaţie.

„Săracii copii din ziua de azi, victime ale modului nostru nomad de viaţă, mici şi docili tovarăşi de bejenie”, se gândi doctorul spunându-i fetiţei:

— Scuză-ne, draga mea. N-are rost să te zgribuleşti. Astea-s minciuni şi capricii. Soba s-a înroşit.

— Poate că sobei i-o fi cald, dar mie mi-e frig.

— Atunci rabdă, Katiuşa. Deseară o să mai fac o dată focul. Mama zice că vrea să-ţi facă baie. Ai auzit? Dar până atunci, ţine! Şi doctorul îi trânti dinainte toate jucăriile vechi ale lui Liveri, scoase din cămară, unele întregi, altele stricate. Erau cărămizi şi cuburi, vagoane şi locomotive, bucăţi de carton cu pătrăţele desenate şi însemnate cu cifre, rămase de la nişte jocuri cu jetoane şi zaruri.

— Cum se poate, Iuri Andreevici? spuse Katia, supărându-se ca un om mare. Lucrurile astea nu-s ale mele. Şi sunt pentru copii mici. Eu sunt mare.

Însă peste câteva clipe se instalase comod în mijlocul covorului şi, în mâinile ei, jucăriile de toate felurile se transformau în materiale de construcţie, din care Katia construia, pentru păpuşa Ninka, pe care o adusese din oraş, o casă mult mai bine proiectată şi mai permanentă decât acele locuinţe, străine, care se schimbau adeseori, prin care fusese nevoită până acum să trăiască.

— Ce instinct al căminului are, ce atracţie fantastică pentru propriul cuib şi pentru ordine! spuse Larisa Fiodorovna, urmărind din bucătărie jocul fiicei ei. Copiii sunt sinceri, nu le e jenă, nici frică de adevăr, iar noi, de teamă să nu părem înapoiaţi, suntem gata să trădăm tot ceea ce avem mai scump, lăudăm lucrurile care ne repugnă şi le aprobăm pe cele neînţelese.

— Am găsit albia, o întrerupse doctorul, aducând-o din vestibulul întunecos. Într-adevăr, nu era la locul ei. Stătea sub o gaură din plafon, pusă acolo, probabil, din toamnă.

La prânzul pregătit pentru trei zile din proviziile abia începute, Larisa Fiodorovna le servi un festin nemaipomenit: supă de cartofi şi friptură de berbec cu cartofi. Lacomă, Katenka nu se mai putea sătura, chicotea şi făcea pozne. Apoi, cu burtica plină şi toropită de căldură, se înveli cu pledul mamei ei şi adormi pe canapea.

Venind de la plită, obosită, transpirată şi pe jumătate adormită, ca şi fiica ei, Larisa Fiodorovna era mulţumită de impresia produsă de mâncărurile gătite, aşa că nu se grăbi să strângă masa. Se aşeză să se odihnească. Asigurându-se că fetiţa a adormit, îşi sprijini sânii pe masă şi bărbia în palmă, spunând:

— Aş munci din răsputeri şi aş fi fericită s-o fac, dacă aş şti că toate eforturile noastre nu sunt gratuite şi că vor duce la ceva. Trebuie să-mi aminteşti în fiecare clipă că am venit aici ca să fim împreună. Căci, dacă stăm să ne gândim drept, ce facem, ce se întâmplă aici? Am dat buzna într-o casă străină, am spart lacătul, ne-am instalat şi tot timpul ne autobiciuim cu febrilitate, ca să nu ne dăm seama că asta nu-i viaţă, ci o punere în scenă, o comedie cu păpuşi, pe care nu o jucăm serios, n-o interpretăm „pe bune”, cum zic copiii, ci într-un mod de care ar râde şi curcile.

— Dar, îngerul meu, tu ai insistat să venim aici. Aminteşte-ţi cât m-am opus şi cât de greu am acceptat.

— Aşa-i. Nu te contrazic. A mea e toată vina. Tu ai dreptul să te îndoieşti, să eziţi, însă toate faptele mele trebuie să fie consecvente şi logice. Am intrat în casă, ai văzut pătucul fiului tău şi ţi s-a făcut rău, mai că nu ai leşinat de durere. Tu ai acest drept, dar eu nu-l am, frica pentru ce s-ar putea întâmplă cu Katia, gândurile de viitor trebuie să dea înapoi faţă de dragostea mea pentru tine.

— Laruşa, îngerul meu, vino-ţi în fire! Niciodată nu-i prea târziu să te răzgândeşti, să renunţi la o decizie. De prima dată te-am sfătuit să iei în serios vorbele lui Komarovski. Avem un cal. Dacă vrei, mâine zburăm la Iuriatin, Komarovski e încă acolo, n-a plecat. L-am văzut din sanie şi cred că el nu ne-a observat. Sunt sigur, că-l găsim în oraş.

— Încă n-am izbutit să-ţi spun nimic şi-ţi ghicesc note nemulţumite în glas. Dar spune-mi: n-am dreptate? Ne-am ascuns aici, cam la nimereală, deşi tot atât de bine ne puteam ascunde şi în Iuriatin. Iar dacă vrem într-adevăr să ne căutăm salvarea, trebuia s-o facem la sigur, cu un plan bine chibzuit, cum a fost cel pe care, la urma urmei, ni l-a propus acest om bine informat şi lucid, deşi dezgustător. Căci nu ştiu dacă nu cumva aici suntem mai în primejdie decât oriunde în altă parte. E un câmp fară margini, măturat de toate vânturile. Suntem singuri. Într-o noapte putem fi troieniţi şi nu vom mai izbuti să ieşim de sub zăpadă. Sau misteriosul nostru binefăcător, care a locuit aici, ar putea da buzna peste noi, prilej cu care am constata că e un tâlhar şi că ne taie beregata. Măcar o puşcă ai? Nu, n-ai. Mă îngrozeşte superficialitatea ta, cu care mă molipseşti şi pe mine. Din pricina asta nu mai pot gândi limpede.

— În cazul acesta, ce vrei? Ce doreşti să fac?

— Nici nu ştiu ce să-ţi răspund. Ţine-mă tot timpul din scurt. Adu-mi mereu aminte că-ţi sunt sclava care te iubeşte orbeşte şi nu trebuie să gândească nimic. Ah, am să-ţi spun! Ai noştri, ai mei şi ai tăi, sunt de o mie de ori mai buni decât noi. Dar parcă asta-i problema? Darul iubirii e ca oricare alt dar. Poate fi chiar măreţ, dar nu poate apărea fără binecuvântare. Iar noi parcă am fost învăţaţi în ceruri să ne sărutăm, iar apoi, de copii, am fost trimişi să trăim în acelaşi timp, ca să ne verificăm unul altuia acest talent. Suntem o culme a compatibilităţii, nu avem în noi nici părţi, nici grade, nici sublim, nici josnic, e o echivalenţă a fiinţei, totul bucură, totul a devenit suflet. Dar în această tandreţe bizară, mereu ameninţătoare, există ceva infantil de neîmblânzit, de nepermis. E o forţă a naturii arbitrară, distrugătoare, ostilă liniştii casnice. E de datoria mea să mă tem şi nu am încredere în ea.

Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi, luptând cu lacrimile, încheie:

— Înţelege că nu suntem în aceeaşi situaţie. Înariparea ţi s-a dat pentru ca aripile să te poarte dincolo de nori, iar eu, ca femeie ce sunt, am aripi ca să mă lipesc de pământ şi să-mi ocrotesc cu ele puiul de primejdie.

Doctorului îi plăcea grozav ce spunea ea, însă nu-şi dădu pe faţă entuziasmul ca să nu cadă în dulcegărie. Rezervat, spuse:

— Într-adevăr, viaţa asta de campanie e falsă şi surescitată. Ai perfectă dreptate. Dar nu noi am inventat acest mod de viaţă. Zvârcolirea aceasta smintită e soarta tuturor, e în spiritul vremurilor. Nu-ţi pot spune ce dor mi s-a făcut să lucrez. Nu mă refer la muncile agricole. Cândva, toţi ai mei, inclusiv eu, ne-am dedicat muncii câmpului şi am avut succes. Dar n-aş mai fi în stare să repet această îndeletnicire. La altceva mă gândesc.

Din toate părţile, viaţa se aşază treptat în ordinea firească. Poate că odată şi-odată iar se vor tipări cărţi.

Iată la ce m-am gândit. Poate că l-am putea convinge pe Samdeviatov să ne ţină, în condiţii avantajoase pentru el, o jumătate de an pe spezele lui, oferindu-i în schimb onorariul care mi s-ar cuveni pentru cartea pe care aş scrie-o în acest timp: un tratat de medicină sau ceva beletristic, poate un volum de versuri. Sau, să zicem, m-aş apuca să traduc vreo carte străină, celebră, de valoare universală. Ştiu bine câteva limbi străine şi de curând am citit un anunţ dat de o mare editură din Petersburg, care nu publică decât traduceri. Asemenea lucrări vor avea, desigur, valoarea de schimb, care va putea fi transformată în bani. Aş fi bucuros să mă pot ocupa cu aşa ceva.

— Îţi mulţumesc că mi-ai amintit. Şi eu m-am gândit astăzi la aşa ceva. Dar nu cred că vom rămâne mult timp aici. Dimpotrivă, am presimţirea că vom fi repede măturaţi şi mai departe. Totuşi, până una-alta, avem la dispoziţie această locuinţă şi vreau să te rog ceva. Jertfeşte-ţi pentru mine câteva ore în nopţile care urmează şi notează tot ce mi-ai recitat cu diferite prilejuri. Jumătate din poezii s-au pierdut, cealaltă jumătate nici n-au fost scrise vreodată pe hârtie şi mi-e teamă că vei uita totul şi vor fi pierdute, cum ţi s-a mai întâmplat de atâtea ori, după cum mi-ai spus.

Spre seară se bălăciră toţi cu apa fierbinte rămasă din belşug de la spălatul rufelor. Lara o îmbăie pe Katenka. Iuri Andreevici, simţindu-se curat şi fericit, şedea la masa de la fereastră cu spatele la camera în care Lara, mirosind frumos, înfăşurată în halatul de baie, cu părul ud înfăşurat în turbanul prosopului, o învelea pe Katia şi se pregătea şi ea de culcare. Cufundat cu totul în plăcerea anticipată a viitoarei concentrări intelectuale, Iuri Andreevici recepta tot ce se petrecea în jurul lui prin membrana unei atenţii aliniate şi atotabstractizatoare.

Era trecut de miezul nopţii când Lara, care până atunci doar se prefăcuse că doarme, se cufundase de-a binelea în somn. Cămaşa ei de noapte, cămăşuţa Katiei şi cearşafurile dantelate de pat străluceau de curăţenie, proaspăt călcate. Chiar şi în acele vremuri, Lara reuşea cumva să-şi scrobească lucrurile.

Iuri Andreevici era înconjurat de o linişte plină de fericire, care respira dulce a viaţă. Lumina lămpii îşi aşternea galbenul ei blând pe filele albe de hârtie şi licărea argintie pe oglinda cernelii din călimară. Dincolo de fereastră străjuia noaptea albăstrie, geroasă, de iarnă. Iuri Andreevici păşi în camera de alături, neîncălzită şi neluminată, de unde se vedea mai bine afară. Privi pe fereastră. Lumina lunii pline întindea peste câmpia înzăpezită o crustă vâscoasă şi palpabilă, ca şi cum ar fi fost un albuş de ou sau un strat de var încleiat. Splendoarea nopţii geroase era de nedescris. Doctorul îşi simţea sufletul împăcat. Se întoarse în camera luminată şi încălzită şi se apucă de scris.