Boris Pasternak

Întreruptă de apariţia căruţei şi de tratativele cu vizitiul, Tatiana îşi reluă povestirile.

— Ce i-ai spus generalului? o întrebă Gordon. Dacă se poate, povesteşte-ne şi nouă.

— Sigur că se poate.

Şi le povesti teribila ei istorie.

— Eu chiar că am ce povesti. Zice-se că nu-s din oameni simpli, aşa mi s-a spus. Mi-or fi spus străinii, eu oi fi păstrat asta în inimă sau numai oi fi auzit că mama mea, Raisa Komarova, era soţia unui ministru rus, care se ascundea în Mongolia albă, adică a tovarăşului Komarov. Dar nu-mi era tată, nu-mi era tată de sânge Komarov ăsta. Ei, se înţelege, sunt fată fară şcoală, am crescut fără tată, fără mamă, orfană, ce mai. Poate că vouă vă vine să râdeţi, dar vă zic atâta cât ştiu, aşa că puneţi-vă şi voi în locul meu.

Da. Deci toate astea pe care vi le-am spus s-sau întâmplat dincolo de Kruşiţi, în capătul celălalt al Siberiei, de partea cealaltă a căzăcimii, lângă graniţa cu China. Când noi, adică armata noastră roşie a început să se apropie de principalul lor oraş de albgardişti, Komarov ăsta, ministrul, a urcat-o pe mama într-un tren special şi a dat ordin s-o ducă de-acolo, căci mama era speriată rău şi nu voia să facă un pas fără el.

Iar el, Komarov, de mine nici nu ştia. Nu ştia că mai exist şi eu pe lume. Mama m-a născut când fuseseră despărţiţi mai multă vreme şi murea de spaimă să nu-i sufle cineva la ureche. Lui nu-i plăcea să aibă copii, ţipa şi bătea din picioare că, de pe urma copiilor, nu-i decât mizerie şi gălăgie în casă. Eu, striga el, nu pot suferi aşa ceva.

Şi iată deci, au început ai noştri să se apropie, iar mama a trimis după tuşa Marfa, nevasta unui cantonier din Nagornaia, care era la trei staţii de oraşul acela. Acuşi vă explic. Mai întâi era gara Nizovaia, apoi halta Nagornaia, apoi defileul Samson. Acuma, după cum pricep eu, de unde o ştia mama pe nevasta cantonierului? Cred că tuşa Marfa vindea zarzavaturi în oraş, aducea lapte. Da.

Deci am să vă spun. Cred că nu ştiu ceva. Bănuiesc că pe mama or înşelat-o, i-or spus altceva. Cine ştie, că mă dă pe o zi, pe două, până se mai liniştesc lucrurile. Da' nu ca să mă dea de tot unor oameni străini. Adică, să mă dea de tot ca să mă crească. Nu putea mama să-şi dea copilul în felul ăsta.

Şi pe urmă, se ştie, copilu-i copil. Vin' la tuşa, tuşa îţi dă turtă dulce, tuşa-i bună, nu te teme de tuşă. Dar cum m-am zbătut după aceea, câte lacrimi a vărsat sufletul meu de copil – mai bine să nu-mi aduc aminte. Am vrut să mă spânzur, mai că nu mi-am ieşit din minţi încă din pruncie. Că doară eram mică. Cred că i-or dat tuşei Marfuşa bani pentru toată întreţinerea mea, bani mulţi.

Gospodăria de pe lângă canton era bogată, vacă şi cal şi felurite păsări, pământ cât vrei în zona terasamentului, ca să-ţi faci grădină şi, se înţelege, locuinţa pe gratis, cantonul statului, clădit chiar lângă linie. Din locul naşterii mele, din jos, trenul de-abia urca, abia de putea să se caţere pe pantă, iar de la noi, din Rusia, o lua tare la vale, trebuiau puse frânele. În jos, toamna, când pădurea se desfrunzea, puteam vedea ca-n palmă gara Nagornaia.

Cantonierului, unchiului Vasili, îi ziceam ţărăneşte „taică”. Era om bun şi vesel, dar cam încrezător şi, la beţie, spunea vrute şi nevrute, se lăuda, adică, cum se zice, scroafa-i spune vierului, iar vierul împrăştie-n tot târgul. Îşi deschidea sufletul în faţa primului străin pe care-l întâlnea.

Dar neveste-şi inima nu mi se putea întoarce-n gură să-i zic „mamă”. Poate că n-o puteam uita pe mama, poate din altă pricină, dar tuşa Marfa mă băga în sperieţi. Da, nevestei cantonierului îi ziceam tuşa Marfuşa.

Ei, şi au trecut anii. Nu-mi mai amintesc câţi. De-acum dădeam fuga cu steguleţul ca să fac semnal la trenuri. Să-nham calul sau să aduc vaca – era floare la ureche pentru mine. Tuşa Marfuşa mă învăţase să torc. Iar despre casă nici nu mai vorbesc. Să mătur, să deretic sau să fac ceva de mâncare, să frământ aluatul n-aveam probleme, ştiam să fac de toate. Da, am uitat să vă spun. Îl dădăceam pe Petenka. Petenka al nostru avea picioare moi, era cam de trei anişori şi nu putea merge, aşa că-l dădăceam pe Petenka. Şi uite câţi ani au trecut şi-mi trec şi-acum fiori pe şira spinării, când mi-aduc aminte cum se chiora tuşa Marfuşa la picioarele mele sănătoase, gândindu-se, zic eu, că de ce nu mi-s moi, că mai bine-ar fi fost să le fi avut eu moi, iar Petenka să le fi avut sănătoase. Cred că-şi zice că l-am deochiat pe Petenka, gândiţi-vă şi voi câtă răutate şi prostie esţe pe lume.

Da' astea, cum s-ar zice, încă nu-s nimic, abia ce urmează o să vă mire.

Pe-atunci era NEP-ul, pe-atunci o mie de ruble valora cam cât o copeică de acum. A vândut Vasili Afanasievici vaca jos în vale, a adunat doi saci de bani, kerenki le zicea, ba nu – lămâi, lămâi le zicea, a băut şi-a-nceput să se laude-n toată Nagornaia cât e el de bogat.

Mi-aduc aminte, era o zi de toamnă, vântul smulgea acoperişul de pe casă, locomotivele nu puteau urca, pentru că vântul le bătea din faţă. Văd eu că vine spre noi o bătrână căreia vântul îi înfoia fusta şi basmaua.

Vine bătrâna, geme, se-apucă de pântece, se roagă să-i dăm drumul în casă. Am întins-o noi pe laviţă – oh, strigă, pântecele, mă doare pântecele, mi-a venit moartea. Şi ne roagă. Cică, duceţi-mă, pentru numele lui Hristos, duceţi-mă la spital, vă plătesc, n-are să-mi pară rău de bani. L-a înhămat taica pe Udaloi, a urcat-o pe bătrână în căruţă şi-a plecat cu ea la spitalul Zemstvei, care era într-o parte de linie ferată, cam la vreo cincisprezece verste.

Nici n-apucăm noi, eu şi tuşa Marfuşa, să ne băgăm în pat, că-l auzim pe Udaloi nechezând sub fereastră şi numai ce intră căruţa noastră în curte. Cine ştie de ce, se întorsese prea' devreme. Aşa-i. A făcut tuşa Marfuşa lampa mare, şi-a pus bluza pe ea, n-a vrut să aştepte până când taica avea să bată-n uşă, a tras singură zăvorul.

Trage ea zăvorul, iar în prag n-apare nici un taică, ci un om străin, negru şi înspăimântător, care zice: „Arată-mi, zice, unde-s banii de pe vacă. Eu, zice, l-am omorât pe bărbatu-tău în pădure, dar de tine, pentru că eşti femeie, are să-mi fie milă, dacă spui unde-s banii. Dar, dacă nu spui, să nu te superi pe mine. Mai bine să n-o tărăgănezi. N-am vreme de pierdut cu tine”.

Văleu, Doamne, dragi tovarăşi, ce s-a-ntâmplat cu noi, puneţi-vă în locul nostru! Tremuram, mai mult moarte decât vii, nu puteam zice nici pâs de spaimă, mare nenorocire! Mai întâi îl omorâse pe Vasili Afanasievici, zicea că-l ciopârţise cu toporul. Şi-a doua grozăvie: eram singure cu tâlharul în canton, era clar că aveam un tâlhar în casă.

În clipa asta cred că tuşa Marfuşa şi-a pierdut minţile, din pricina morţii bărbatului ei. Dar trebuia să ne ţinem bine, să nu ne dăm pe faţă spaima.

Tuşa Marfuşa i-a căzut mai întâi la picioare. Îndură-te de noi, zice, nu ne omorî, habar n-am de banii tăi, nici nu ştiu de ce vorbeşti, prima dată aud aşa ceva. Dar parcă blestematul era atât de prost ca să scăpăm de el numai cu vorba? Şi deodată tuşa Marfa s-a gândit cum să-l păcălească. „Bine, zice, fie cum vrei tu. Sub podea, zice, îs banii. Uite, ridic gârliciul, bagă-te în pivniţă”. Dar el, diavolul, o citea ca-n palmă, ghicea viclenia. „Nu, zice, tu eşti stăpâna casei şi-o să-i găseşti mai uşor. Bagă-te-n pivniţă, dacă vrei, suie-te şi pe casă, numai banii să mi-i dai. Numai, zice, nu uita că o să-ţi fie de rău dacă vrei să faci vreo viclenie.”

Iar ea zice: „Doamne fereşte, nu intra, zice, la bănuieli. M-aş băga singură în pivniţă, dar nu pot. Mai bine, zice, îţi luminez scara cu lampa. Nu te teme, zice, şi ca să nu ai nici o îndoială, ia-o jos cu tine şi pe fiică-mea”, adică pe mine să mă ia.

Valeu, Doaâhne, dragi tovarăşi, gândiţi-vă şi voi ce spaimă am tras când am auzit-o! Gata, m-am gândit, mi-a venit moartea. Ochii mi s-au împăienjenit, picioarele parcă mi le-ar fi secerat cineva.

Dar iarăşi ticălosul n-a fost prost, ne-a privit pieziş, şi-a mijit ochii şi a rânjit strâmb, cu toată gura, adică vroia să zică: „umbli cu şmecherii, nu mă păcăleşti tu pe mine”. Vede el că femeii nu-i e milă de mine, pricepe că nu-s sângele ei, aşa că-l înşfacă pe Petenka într-o mână, cu cealaltă apucă inelul şi ridică gârliciul, după care-i zice: „Luminează-mi scara”. Şi coboară cu Petenka sub pământ.

Uite-acuma mă gândesc că chiar şi-n clipa aceea tuşa Marfuşa era smintită, nu mai ştia ce face. De îndată ce tâlharul a coborât în pivniţă cu Petenka, a trântit la loc gârliciul, capacul adică, împinge un scrin negru peste capac şi-mi face semn cu capul, adică „pune mâna şi tu, nu pot singură”. După ce-l împinge, se-aşază proasta pe scrin, stă acolo şi se bucură. Iară de jos, tâlharul începe să strige şi poc-poc în duşumea, adică mai bine dă-mi drumul cu binişorul, că altfel ţi-l omor pe Petenka al tău. Cuvintele nu se-nţelegeau prin duşumeaua groasă, dar parcă de cuvinte era vorba? Urla mai tare ca fiarele din pădure, voia să ne înspăimânte. Da, striga, acuma-i fac capătul lui Petenka al tău. Iar ea nu-nţelegea nimic. Stă pe sipet şi-mi tot face cu ochiul. Adică, bate-ţi gura, eu mi-s pe scrin şi cheile-n pumn le ţin. Am încercat cu tuşa Marfuşa în chip şi fel. I-am urlat la ureche, am încercat s-o împing de pe scrin. Trebuia să deschidem pivniţa. Să-l ajutăm pe Petenka. Da' de unde! Cum mă puteam înţelege cu ea?

Da, bate nemernicul sub duşumea, timpul trece, iar ea şade pe scrin şi-şi roteşte ochii în toate părţile, nu ascultă.

Da' după câtva timp – văleu, Doamne, văleu, Doamne, am văzut şi-am îndurat atâtea în viaţă, da' de aşa ceva n-am mai avut parte, cât oi trăi o să aud vocea jalnică a lui Petenka – a început Petenka să ţipe, a început să plângă îngeraşul de el, căci l-a omorât ticălosul acolo, sub pământ.

Acuma ce să mă fac, mă gândeam eu, ce să mă fac cu bătrână smintită şi cu ucigaşul acela de tâlhar? Şi timpul trecea. Cum mă gândeam eu aşa, numai ce-l aud pe Udaloi nechezând afară, căci rămăsese nedeshămat acolo. Da. A nechezat Udaloi, ca şi cum voia să-mi spună: vhai, Taniuşa, să mergem iute la oamenii buni, să cerem ajutor„. Mă uit eu şi văd că se crapă de ziuă. Fie cum zici tu, m-am gândit, mulţumescu-ţi, Udaloi, mi-ai băgat minţile-n cap, ai dreptate, hai să zburăm. Şi de îndată ce mi-a trecut prin cap gândul ăsta, parcă aud că-mi zice altcineva din pădure: „Stai un pic, nu te grăbi, Taniuşa, facem noi în alt fel„. Şi iară nu eram singură în pădure. Ca un cocoş cu glas necunoscut, mi-a cântat din jos o locomotivă pe care-o ştiam, locomotiva care în Nagornaia stătea mereu sub presiune, „împingătoare” îi zicea, pentru că împingea la deal marfarele. Deci aud eu că mă cheamă de jos locomotiva cunoscută. Aud şi-mi sare inima din piept. Oare, mă gândeam eu, sunt la fel de ţicnită ca tuşa Marfuşa, dacă orice maşină fără grai vorbeşte ruseşte cu mine?

Dar nu mai aveam timp de stat pe gânduri, trenul era aproape de-acum. Am înşfăcat felinarul, pentru că încă nu se făcuse cine ştie ce lumină, şi, ca o nebună, m-am repezit să vântur felinarul înainte şi înapoi.

Ce să mai zic? Am oprit trenul, slavă Domnului, că din pricina vântului mergea încet-încet, urca dealul la pas. Am oprit trenul, mecanicul, care mă cunoştea, şi-a scos capul din cabină, mă întreabă ceva, eu n-aud din cauza vântului. Îi strig mecanicului că postul de cale ferată a fost atacat, că-i un tâlhar în casă, îi zic că, tovarăşe nene, avem nevoie de ajutor. Iar în timp ce-i spuneam eu toate astea, din vagoane au început să coboare soldkţii, fiindcă trenul era militar. Şi coborând ei câte unul pe linie, întreabă: „Despre ce-i vorba?” şi se miră că cineva a oprit trenul în mijlocul pădurii, în panta aceea pieptişă.

Au aflat despre ce-i vorba, l-au scos pe tâlhar din pivniţă, iar el striga cu un glăscior mai subţire ca al lui Petenka: „Fie-vă milă, oameni buni, nu mă omorâţi, nu mai fac”. L-au târât pe traverse, i-au legat mâinile şi picioarele de şine şi au trecut cu trenul peste el. Da, l-au omorât, s-au răfuit cu el fară judecată.

În casă nu m-am mai întors ca să-mi iau hainele, îmi era frică. I-am rugat: „Luaţi-mă cu voi, nenilor, în tren”. M-au luat cu trenul, m-au dus de acolo. Pe urmă, n-am să vă mint, am hoinărit cu vagabonzii o jumătate din pământul nostru şi-o jumătate de-al străinilor, nici nu mai ştiu pe unde n-am fost. Asta-i slobozenia, asta-i fericirea pe care-am apucat-o după amarul din copilărie! Dar, ce-i drept, am trecut şi prin multe necazuri, am făcut destule păcate. Însă toate astea au fost pe urmă, o să vă povestesc altă dată. Iar atunci a coborât un slujbaş de la calea ferată, s-a dat jos din tren ca să preia averea statului şi să dea dispoziţie în privinţa tuşei Marfuşa. Se zice că mai pe urmă ar fi murit într-o casă de nebuni, însă alţii spun că s-a vindecat, că a ieşit de acolo.

După ce auziră această istorisire, mult timp Gordon şi Dudorov se plimbară tăcuţi prin poiană. Apoi veni camionul, coti greoi şi zgomotos din drum, se apropie de stive. Oamenii se apucară să încarce lăzile. Gordon spuse:

— Ai înţeles cine este Tania, spălătoreasă?

— Sigur că da.

— Evgraf o să aibă grijă de ea. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Aşa a mai fost de câteva ori în istorie. Ceea ce a fost conceput ideal, sublim s-a vulgarizat, s-a obiectualizat. Astfel Grecia a devenit Romă, astfel iluminismul rus a devenit revoluţia rusă. Ia, de exemplu, acest vers al lui Blok, „Suntem copiii înspăimântătorilor ani ai Rusiei”, şi imediat vei vedea deosebirea între epoci. Când Blok spunea acest lucru, cuvintele lui trebuiau înţelese în sens figurat, metaforic. Nici copiii nu erau copii, ci fii, oameni maturi, intelectualitatea, nici spaimele nu erau înspăimântătoare, ci providenţiale, apocaliptice, iar acestea sunt lucruri diferite. Însă acum tot ce era cândva figurat a devenit literal, şi copiii sunt copii, şi spaimele sunt înspăimântătoare, asta-i diferenţa.

Trecură cinci sau zece ani şi, într-o seară liniştită de vară, Gordon şi Dudorov şedeau iarăşi undeva, sus, lângă o fereastră deschisă, prin care se vedea panorama nesfârşită a Moscovei. Frunzăreau caietul de versuri al lui Iuri, alcătuit de Evgraf, pe care le citiseră până atunci de nenumărate ori şi mai mult de jumătate le ştiau pe de rost. Citind, cei doi făceau schimb de impresii şi cădeau pe gânduri. Pe la mijlocul lecturii se făcu întuneric, le era greu să desluşească literele dactilografiate, aşa că aprinseră becul.

Şi Moscova de jos şi din depărtare, oraşul natal al autorului, în care se petrecuse jumătate din ceea ce se întâmplase cu el, Moscova nu li se mai părea acum locul acestor evenimente, ci le apărea ca eroina principală a unei lungi povestiri, de capătul căreia se apropiaseră, cu caietul în mână, în seara aceea.

Deşi înseninarea şi eliberarea pe care le aşteptară după război nu veniseră o dată cu victoria, cum credeau ei că se va întâmplă, oricum prevestirea libertăţii plutise în aer de-a lungul tuturor anilor postbelici, ea fiind singurul conţinut istoric al acestor ani.

Celor doi prieteni îmbătrâniţi de la fereastră li se părea că această libertate a sufletului a venit, că în chiar această seară libertatea se instalase, palpabil, pe străzile de jos, li se părea că ei înşişi au făcut primii paşi în acest viitor şi că, din clipa aceea, se vor afla numai în el. Liniştea fericită, duioasă, pe care o trăiau pentru acest oraş sfânt şi pentru întregul pământ, pentru participanţii la această istorie care supravieţuiseră până în seara aceea, îi impregna şi îi cuprindea cu muzica neauzită a fericirii, care se revărsase în depărtare. Şi cărticica din mâinile lor parcă ştia toate acestea, parcă le susţinea şi le confirma sentimentele.

Partea a XVII-a.

POEZIILE LUI IURI JIVAGO.

Hamlet.

Larma-i stinsă. Scena-i goală, mare.

Fac un pas, mă sprijin de-un uşor.

Desluşesc cu-auzul, în rumoare, Tot ce mă aşteaptă-n viitor.

Ţintuit mă simt de bezna toată

Cu binocluri multe, mii şi mii.

Cupa asta, sfinte Ava, Tată, Dacă poţi, s-o sorb nu mă sili.

Planu-ţi drastic s-ar putea să-mi placă, Sunt de-acord cu rolul hărăzit.

Dar o altă dramă-acum se joacă

Şi te rog de ea să fiu scutit.

Însă piesa-i scrisă. Şi cuprinsul, Şi finalul se cunosc de-acum.

Singur sunt cu tot fariseismul.

Calea vieţii nu-i un simplu drum.

Martie

Soarele s-a-ncins pe cer ca para, Râpa s-a smintit fară temei.

Are spor în toate primăvara

Ca o mulgătoare-n truda ei.

De-anemie neaua se topeşte, N-are puls pe crengile de fum, Însă-n grajduri viaţa abureşte, Furcile sunt sănătoase tun.

Ce mai zile! Ce mai nopţi de vrajă!

Streşinile picură argint, Ţurţurii mor lin în pârâiaşe

Subţirele, veşnic clipocind.

Grajd, poiată – sunt deschise toate, Ciugulesc hulubii prin noroi.

De atâta viaţă vinovat e

Aburul cel proaspăt de gunoi.

În săptămâna patimilor

E-atâta ceaţă, beznă grea, Un ceas devreme-al firii, Că-n cer se-agaţă stea de stea

Şi număr par a nu avea

Şi-ntreg pământul de-ar putea, Tot Paştele l-ar dormita

Pe filele Psaltirii.

E încă ceaţă, beznă grea

Şi-aşa-i devreme-n lume, Că piaţă-n neagra ei giubea

O veşnicie ţi-ar părea

Şi un mileniu va dura

Pân' se va face mâine.

Pământul încă-i gol, sărman

Şi n-are-n ce să iasă

Să tragă clopotele-avan

Spre slava-ntunecoasă.

Din Joia Mare începând

Până-n Sâmbăta Mare, Se zbate apa. – n mal săpând, Vuieşte-n rotocoale.

La Patimile lui Hristos

Pădurea goală vine.

Şi par un şir de credincioşi, În rugăciune, pinii.

Iar în oraş, pe-un mic maidan, Strânşi la o clacă mută, Înspre biserică, cu-alean, Copacii goi se uită.

Dar se-nspăimântă. De-nţeles

Li-i groaza. Foarte-aproape

Livezile în stradă ies, Se-ntoarce-al lumii rost invers:

Pe Domnul să-l îngroape!

Văd porţile împărăteşti, Văd feţele bisericeşti, Făclii tremurătoare.

Porneşte Marele Prohod, Cu Aerul, agale.

Şi doi mesteceni de-abia pot

Să nu le stea în cale.

Şi iese-alaiul cântător în curte. – apoi o înconjoară.

Şi, întorcându-se-n pridvor, Aduce zumzetul sonor, Un miros de prescuri uşor, Aduce blânda primăvară!

Şi-aruncă martie de zor

Fulgi zecilor de cerşetori, De parcă-un binefăcător

Averea-o-mparte tuturor

Acum, când se sfârşeşte Postul.

Şi plânge corul până-n zori

Şi slujba îşi urmează rostul, Ca şi din stradă-auzi uşor, Cântat pe-un ton murmurător, Vreun Psalm sau vreun Apostol.

Da'n miezul nopţii-o tresări, De boarea primăverii, Toată făptura şi va şti

Că moartea-nvinsă poate fi

Doar prin efortul învierii.

Noaptea albă

Mi se năzare vremea aceea îndepărtată, Casa aceea din cartierul Petersburg.

Venită din stepă, de la o moşie nu prea bogată, Te-ntâlnesc la cursuri, eşti din gubernia Kursk.

Eşti drăguţă, admiratori îţi dau târcoale.

În noaptea asta albă, noi amândoi, Sprijiniţi de pervazul ferestrei tale, Ne uităm în jos din al tău zgârie-nori.

Felinarele parcă ar fi fluturi de soare, Dimineaţa cu primul val de fiori ne cuprinde.

Istorisirile pe care ţi le depăn agale

Seamănă cu aceste adormite întinderi.

Pe-amândoi ne încearcă, de bună seamă, Aceeaşi sfioasă credinţă în taina ce ne uneşte, Infinită, ca a Petersburgului panoramă, Ce peste Neva până în zare se prelungeşte.

Acolo, printre mlaştini, în depărtare, În noaptea asta de primăvară, cu auroră, Privighetorile cu trosnitoarele lor osanale

Trezesc în pădure ecouri sonore.

Se rostogoleşte cântarea aceasta sprinţară

A micii păsări, pusă pe triluri cu sârg, Trezeşte-ncântare şi zăpăceală

În adâncul vrăjitului crâng.

Pe-acolo, desculţă ca o cerşetoare, Noaptea se furişează pe sub pârleaz, Urmărită de umbra discuţiei noastre, la care

A tras cu urechea, şezând sub pervaz.

Sub ecoul vorbelor noastre. – mpânzite

Prin livezi îngrădite, pustii, Crengi de măr, crengi de vişin trezite

Se îmbracă în flori alburii.

Albe stafii, copacii spre ziuă

Scot în stradă cortegiul lor mut, Ca şi cum semne ar face, de-adio, Nopţii albe ce-atâte-a văzut.

Noroaie de primăvară

Se mistuia încet ainurgul.

Pe drumul desfundat, la deal, Un călăreţ grăbea prin crânguri

Spre-un sat de munte, din Ural.

Îşi opintea căluţul splina

În mâzga neagră clefăind, Iară izvoarele-n surdină

Isonul i-l ţineau, vuind.

Iar când lăsă din mână frâul

Şi calul lui trecea la pas, Cu revărsări de ape; râul

Vuia cu tunete în glas.

Un râs sau plâns zvâcnea pe-aproape, Stânci mari cădeau în văgăuni, Copacii smulşi săltau pe ape, În spumegândele genuni.

Iar sub pojarul dinspre zare, Ce-amurgu-l lumina pieziş, Se auzea privighetoarea

Cântând frenetic în tufiş.

Pe unde îşi plângeau amarul

Vădane sălcii în basma, Ea, precum Solovei-tâlharul, Ca-n basme. – amarnic şuiera.

Părea că hârca din pădure, Ce-a fost ocnaşilor sălaş, Ieşi-vă, căutând patrule

De partizani, pe-aici rămaşi.

Pământ şi cer şi-ntreaga fire

Prindeau tumultu-acesta rar –

Feliile de fericire, Sminteală, nenoroc, calvar.

Explicaţie

Viaţa s-a întors neaşteptată, Straniu, cum s-a frânt. Eu stau şi azi

Pe aceeaşi veche, calmă stradă, Ca în acea zi, în acel ceas.

Printre-aceleaşi griji şi-aceiaşi oameni, Cu-asfinţitul încă nerăcit, Ca atunci, când seara morţii. – n grabă, La Manej pe-un zid l-a ţintuit.

Trec femei în ieftine veşminte, Bocănind din tocuri, ca mai ieri.

Ca şi-atunci, zăcea-vor răstignite, Sus, sub tabla streşinii de fier.

Încă una chiar acum răsare, Din pământ, din sumbrul demisol.

Şi-obosită, ca de-o muncă mare, Curtea o străbate-ncetişor.

Iarăşi caut scuze şi pretexte, Iarăşi rece sunt şi-nsingurat.

A plecat vecina, nu mai este:

Încă-o dată singuri ne-a lăsat.

Nu plânge. Gura n-o-ncreţi, De nu m-asculţi, la sigur, A febrei crustă-o vei stârni

Şi iar avea-vei friguri.

Suntem mult prea electrizaţi, Ia-ţi de pe pieptu-mi palma, Căci am putea să fim atraşi, Ca poli opuşi, de-a valma.

Cu anii te vei mărita, Uitând de-ncurcătură:

A fi femeie – mare pas, A cuceri – bravură.

Mâini, buze, umeri de femei

Din mine-şi fac o slugă, Minunii lor, cu-adânc temei, Înalţ pioasă rugă.

Dar cu ce lanţ n-aş fi legat

De-a nopţii nostalgie, De depărtări mă simt chemat, Rupturile mă-mbie.

Vara în oraş

Conversaţii în şoaptă

Şi cu grabă frenetică, Păru-mpins de ceafă-i

În cascadă feerică.

Coif femeia îşi face

Cu masivul ei pieptene, Dându-şi capul pe spate, Dimpreună cu pletele.

Neagra arşiţă-a nopţii

Prevesteşte-o primejdie

Şi de-aceea cu toţii

Pietonii se-mprăştie.

Tună bolta înaltă

Dezlegându-şi urgiile, Vântu-n geamuri tresaltă, Speriind draperiile.

Însă piere furtuna.

Iar e arşiţă, linişte.

Norii fulgeră-ntruna

Prin oraş, ca pe mirişte.

Iar când noaptea se-nmoaie, Când se-arată şi soarele, Ce văzând c-a fost ploaie

Zvântă-n lung trotuarele.

Somnoroşi încă teii

Îşi încruntă privirile

Şi-şi revarsă pe-alee, Parfumate, potirele.

Vântul

Eu m-am sfârşit, tu ai rămas

Şi vântul, jeluind, aiurea, Clatină casa şi pădurea.

Dar nu oricare pin în parte, Ci-ntregul codru, pas cu pas, Îl zgâlţâie până departe

Ca pe un golf, unde-au rămas

Fragile pânze înălţate.

Şi asta nu din orb necaz

Ori din nesăbuinţi deşarte, Ci-n cântecu-ţi de leagăn, azi

El pune vorbe întristate.

Hameiul

Ne-am ascuns, căutând adăpost, Sub răchita de iederă plină.

Braţul meu te cuprinde sfios, Suntem doi sub o pelerină.

Am greşit. Nu e iederă, ci

Se-mpleteşte hameiu-n răchită.

Deci sub noi mult mai bine ar fi

Pelerina s-o-ntindem, iubito.