Boris Pasternak

— Dar numai cu condiţia să mergi şi tu cu noi.

— Ne e la fel de greu să ne imaginăm despărţirea, dar, poate, ar trebui să ne luăm inima în dinţi şi să facem acest sacrificiu. Pentru că nici nu poate fi vorba să plec şi eu.

— Dar nu ştii încă nimic. Mai întâi ascultă. Mâine dimineaţă. Viktor Ippolitovici!

— Cred că Larisa Fiodorovna se referă la informaţiile aduse de mine, pe care deja i le-am comunicat. Pe o linie de rezervă din Iuriatin, gata de plecare, aşteaptă un tren de serviciu al Guvernului din Extremul Orient. Ieri a sosit de la Moscova şi mâine pleacă mai departe. Este trenul ministerului nostru de comunicaţii. E alcătuit pe jumătate din vagoane, internaţionale de dormit.

Eu trebuie să călătoresc cu acest tren. Îmi sunt oferite locuri pentru persoanele pe care le-am invitat să lucreze în colegiul meu. Am putea călători cu tot confortul. N-o să mai avem o asemenea ocazie. Ştiu că dumneavoastră nu aruncaţi cuvintele în vânt şi nu vă veţi răzgândi în' privinţa refuzului de a pleca cu noi. Ştiu că sunteţi omul deciziilor ferme. Dar totuşi. Călcaţi-vă pe inimă de dragul Larisei Fiodorovna. Aţi auzit că nu pleacă fără dumneavoastră. Haideţi cu noi, dacă nu la Vladivostok, măcar până la Iuriatin. Şi-acolo o să mai vedem. Dar în acest caz trebuie să ne grăbim. Nu mai putem pierde nici o clipă. Am un om cu mine, nu mă pricep să mân caii. N-o să încăpem toţi aici în sania mea. Dacă nu mă înşel, calul lui Samdeviatov este la dumneavoastră. Mi-aţi spus că aţi cărat lemne cu el. Încă nu l-aţi deshămat?

— Ba da, l-am deshămat.

— Atunci înhămaţi-l mai iute şi trageţi sania încoace. Vizitiul meu o să vă ajute. De altfel, ştiţi ceva? Ducă-se dracului cealaltă sanie! O să ajungem cumva şi în a mea. Numai, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă. Luaţi pe drum numai lucrurile strict necesare, pe care le aveţi la îndemână. Casa n-are decât să rămână aşa cum este, neîncuiată. Trebuie să salvăm viaţa copilului, nu să ne jucăm cu cheile în lacăte.

— Nu vă înţeleg, Viktor Ippolitovici. Vorbiţi cu mine ca şi cum m-aş fi declarat de acord cu plecarea. Mergeţi cu Dumnezeu, dacă aşa vrea Larisa Fiodorovna. Casei nu-i duceţi grija. Rămân şi, după ce plecaţi, fac ordine şi încui uşa.

— Ce spui, Iura? La ce bun să spui vorbele astea, când ştii dinainte că nu-s decât nişte absurdităţi? „Dacă aşa vrea Larisa Fiodorovna.” Şi ştie foarte bine şi singur că, fără el, Larisei Fiodorovna nici prin cap nu-i trece să plece şi nu ia nici un fel de decizii. Atunci la ce bun fraza: „Fac eu ordine în casă şi-o să am grijă de toate”?

— Deci sunteţi de neînduplecat. Atunci am o altă rugăminte. Cu permisiunea Larisei Fiodorovna, aş vrea să vă spun două cuvinte şi, dacă se poate, între patru ochi.

— Bine. Dacă e aşa de important, să mergem la bucătărie. Nu ai nimic împotrivă, Laruşa?

— Strelnikov a fost prins, condamnat la pedeapsa capitală şi sentinţa a fost executată.

— Ce nenorocire! Sunteţi sigur?

— Aşa am auzit. Sunt convins de asta.

— Să nu-i spuneţi Larei. Şi-ar ieşi din minţi.

— Cum să-i spun? Tocmai de asta v-am chemat în altă cameră. După această discuţie, ea şi fetiţa se află într-o primejdie imediată, foarte uşor de prevăzut. Ajutaţi-mă să le salvez. Nici în ruptul capului nu vreţi să mă însoţiţi?

— Fireşte. Doar v-am spus.

— Dar, fără dumneavoastră, nici ea nu merge. Pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Atunci am nevoie de un fel de ajutor din partea dumneavoastră. Prefaceţi-vă, în vorbe, prin înşelăciune, că sunteţi gata să cedaţi rugăminţilor ei, că aţi putea fi făcut să vă răzgândiţi. Nu-mi pot închipui cum vă veţi despărţi. Nici aici, nici la gara din Iuriatin, dacă într-adevăr aţi veni să ne conduceţi. Trebuie s-o faceţi să creadă că mergeţi şi dumneavoastră. Dacă nu acum, o dată cu noi, atunci peste câtva timp, când eu vă voi oferi posibilitatea, pe care veţi promite că nu o veţi mai refuza. Şi-n clipa aceea va trebui să fiţi capabil să juraţi strâmb. Dar, din partea mea, astea nu sunt vorbe goale. Vă dau cuvântul meu că, la prima dumneavoastră dorinţă, mă angajez oricând să vă iau de aici şi să vă aduc la noi, dându-vă ocazia apoi să plecaţi oriunde aţi dori. Larisa Fiodorovna trebuie să fie convinsă că ne conduceţi. Faceţi-o să creadă acest lucru, punându-vă la bătaie toată forţa de convingere. Să zicem că vă prefaceţi că vă duceţi să înhămaţi calul şi ne imploraţi să plecăm imediat, pentru că ne veţi ajunge din urmă pe drum.

— Sunt copleşit de vestea cu privire la împuşcarea lui Pavel Pavlovici şi nu-mi pot veni în fire. Vă urmăresc cu greu cuvintele. Dar sunt de acord cu dumneavoastră. După răfuiala cu Strelnikov, conform logicii noastre de acum, viaţa Larisei Fiodorovna şi a Katiei atârnă de un fir de păr. Cu siguranţă, unul dintre noi va fi băgat la închisoare şi, prin urmare, oricum ne vor despărţi. Atunci zău că-i mai bine să ne despărţiţi dumneavoastră. Luaţi-le şi duceţi-le cât mai departe, chiar la capătul pământului. Acum, când vă spun aceste cuvinte, lucrurile se desfăşoară oricum în sensul dorit de dumneavoastră. Probabil că nu voi mai rezista şi, călcându-mi pe inimă, frângându-mi cerbicia, mă voi târî umil la dumneavoastră, ca s-o primesc din mâinile dumneavoastră şi pe ea, şi viaţa, şi calea maritimă către ai mei, şi propria mea salvare. Dar daţi-mi timp să mă dumiresc în toate acestea.

Noutatea pe care mi-aţi comunicat-o m-a năucit. Sunt strivit de suferinţa care mă lipseşte de capacitatea de a gândi şi judeca. Poate că, cedând acum în faţa dumneavoastră, săvârşesc o greşeală fatală, ireparabilă, de care mă voi îngrozi toată viaţa, însă, în ceaţa acestei dureri care mă sleieşte de puteri, singurul lucru pe care-l pot face e să vă aprob maşinal şi orbeşte, să vă ascult de parcă n-aş avea voinţă. Deci, de dragul ei, o voi anunţa imediat că mă duc să pun calul la sanie şi că o să vă ajung din urmă, dar de fapt voi rămâne aici. Cum o să plecaţi acum, când noaptea-i atât de aproape? Drumul trece prin pădure, peste tot pândesc lupii, aveţi grijă.

— Ştiu. Am o puşcă şi un revolver. Nu vă faceţi griji. Apropo, am adus şi un pic de spirt, ca să alung frigul. Am destul. Vreţi să vă las puţin?

„Ce-am făcut? Ce-am făcut? Am dat-o, m-am dezis, am trădat-o. Trebuie să mă grăbesc să-i ajung din urmă, s-o aduc înapoi. Lara! Lara!

Nu mă aud. Vântul bate din faţă. Şi probabil, vorbesc tare. Ea are toate motivele să fie veselă, liniştită. S-a lăsat înşelată şi nu bănuieşte că totul a fost pus la cale. Iurocika al ei, fantezistul şi încăpăţânatul, s-a îmblânzit în sfârşit, slavă Creatorului, şi pleacă împreună cu ea într-un loc mult mai sigur, la oameni mai deştepţi decât cei de aici, sub ocrotirea legii şi ordinii. Chiar dacă, pentru a nu se da bătut şi ca să-şi arate firea îndărătnică, va face mofturi şi nu va urca mâine în tren, Viktor Ippolitovici o să trimită după el încă un tren şi astfel vor fi cât de curând împreună.

Iar acum, desigur, e în grajd, tremurând din pricina emoţiei şi a grabei, încercând, cu mâinile lui nedibace, care nu-l ascultă, s-o înhame pe Savraska şi s-o pornească imediat, mâncând pământul, ca să-i ajungă din urmă cât sunt încă în câmpie, cât n-au intrat încă în pădure.”

Probabil că aşa gândeşte Lara. Şi nici măcar nu şi-a luat rămas-bun ca lumea, Iuri Andreevici le-a făcut doar un semn cu mâna şi s-a întors cu spatele, străduindu-se să-şi înghită nodul din gât, ca şi cum s-ar fi înecat cu o bucată de măr.

Cu şuba aruncată pe un singur umăr, doctorul stătea pe scară. Cu mâna liberă, netrecută prin mânecă, strângea sus de tot, aproape de acoperiş, gâtlejul stâlpului sculptat, de parcă ar fi vrut să-l sugrume. Cu toată conştiinţa sa era ţintuit de un punct îndepărtat din spaţiu. Acolo, pe o distanţă destul de scurtă, drumul urca în pantă şi se deschidea privirii printre câţiva mesteceni crescuţi la întâmplare. Peste porţiunea aceea de drum tocmai cădeau razele soarelui ce se pregătea să asfinţească. Acolo, în această pată de lumină, dintr-o clipă în alta, trebuia să-şi facă apariţia sania, gonind la deal din vâlceaua în care se scufundase pentru puţin timp.

— Adio, adio! repeta doctorul, în aşteptarea clipei când îi va vedea, şoptind mecanic şi aproape neauzit, smulgându-şi cu greu din piept aceste cuvinte şi risipindu-le în gerul crepuscular. Adio, unică iubită, pe veci pierdută!

— Iată-i! Iată-i! şopti el năvalnic cu buzele albite, atunci când sania zbură ca o săgeată în sus, trecând de mesteceni şi încetinindu-şi goana. O, ce bucurie! S-a oprit în dreptul ultimului mesteacăn.

O, cum a început să i se zbată inima, o, cum a început să i se zbată inima, şi-a simţit picioarele secerate, de emoţie tot trupul i s-a făcut moale, catifelat, cu şuba care-i cădea de pe umăr! „O, Doamne, mi se pare sau voinţa ta e să se întoarcă la mine? Ce se întâmplă acolo, dincolo de hotarul acela îndepărtat al amurgului? Care-i explicaţia? De ce s-au oprit? Nu. S-a sfârşit. S-au pus în mişcare. Şi-au reluat goana. Probabil că ea s-a rugat să oprească pentru câteva clipe, ca să se uite, pentru ultima oară, la casa aceasta. Oare n-o fi vrut să se convingă dacă nu cumva Iuri Andreevici a plecat şi dacă nu cumva goneşte pe drum în urma lor? Au plecat. Au plecat.

Dacă mai apucă, dacă soarele nu asfinţeşte mai devreme (prin întuneric nu i-ar putea zări), îi va mai vedea o dată, chiar pentru ultima oară, pe malul celălalt al râpei, în poiana unde, acum două nopţi, stăteau lupii la pândă.”

Şi iată, a venit, a sosit şi această clipă. Soarele sângeriu încă mai atârna, rotund, deasupra liniei troienelor. Zăpada sugea cu lăcomie dulceaţa de ananas pe care astrul o cernea deasupra ei. Şi iată că s-au arătat, au trecut în goană, s-au dus. „Adio, Lara, la bună vedere pe lumea cealaltă, adio, frumuseţea mea, bucuria mea, adâncă, nesecătuită, veşnică.” De-acum au dispărut din vedere. „N-o să te mai văd niciodată, niciodată, niciodată în viaţă n-o să te mai văd.”

Între timp, se lăsa seara. Petele amurgului, de bronz rubiniu, împrăştiate pe zăpadă, se decolorau cu repeziciune. Moliciunea de cenuşă a spaţiilor se cufunda iute în amurgul liliachiu, care se întuneca din ce în ce mai mult la culoare. Cu aburul lor cenuşiu se contopea zvelteţea dantelată, picturală a mestecenilor de pe drum, ale căror centuri se reliefau gingaş pe cerul roz-pal, parcă ţnnămolit dintr-o dată.

Amărăciunea sufletească îi ascuţea lui Iuri Andreevici simţul percepţiei. Resimţea totul cu o claritate înzecită. Tot ceea ce-l înconjura căpăta trăsături de rară unicitate, chiar şi aerul. Cu o milă incredibilă respira seara aceea de iarnă, ca un martor care compătimeşte întreaga lume. Părea că niciodată nu mai amurgise ca acum, un amurg ce-l mângâia pe omul rămas orfan, căzut în singurătate. Parcă n-ar fi stat ca o panoramă înconjurătoare, cu spatele la orizont, cocoţate pe măguri, pădurile din apropiere, ci au ieşit din pământ şi s-au aburcat pentru a exprima mila şi înţelegerea.

Doctorul aproape că vru să alunge cu mâna această oră de frumuseţe palpabilă, ca şi cum ar fi încercat să se descotorosească de o mulţime de oameni insistenţi, compătimitori. Mai că era gata să le şoptească razelor amurgului, care se alungeau până la el: „Mulţumesc. Nu-i nevoie”.

Continua să stea pe scară, cu faţa spre uşa închisă, întors cu spatele la lume. „S-a ascuns soarele meu cel limpede”, repeta şi insista ceva din fiinţa lui. Nu avea puterea să rostească, cu voce tare, toate aceste cuvinte, nu le putea alinia unul după altul fără crampe dureroase în gât, care le întrerupeau şirul.

Intră în casă. În interiorul lui începea şi se săvârşea un monolog dublu, de două feluri: uscat, aparent realist faţă de sine însuşi şi curgător, fără maluri, în ceea ce o privea pe Lara. Iată cum i se desfăşurau gândurile: „De-acum trebuie să plec la Moscova. Şi trebuie să rezist, să trăiesc. Să nu cedez insomniei. Să nu mă culc. Să lucrez noapte de noapte până la sminteală, până când oboseala mă va doborî. Şi încă ceva. Să fac imediat focul în dormitor, ca să nu-mi fie frig la noapte”.

Însă iată cum mai discuta cu sine însuşi: „Adorata şi neuitata mea! Atâta timp cât te mai simt adânciturile coatelor mele, atâta timp cât eşti pe palmele şi pe buzele mele, voi fi şi eu cu tine. Lacrimile pentru tine mi le voi revărsa în ceva demn, durabil. Amintirea ta o voi zugrăvi într-o imagine gingaşă, gingaşă, gingaşă, copleşitor de tristă. Rămân aici până fac acest lucru. Pe urmă voi pleca şi eu. Uite cum o să te zugrăvesc. Voi pune pe hârtie liniile tale, aşa cum, după o furtună teribilă, care a cutremurat marea din temelii, se aşază pe nisip urmele valului celui mai puternic, care şi-a împins cel mai departe coama înspumată. Într-o linie frântă şi şerpuită, marea aruncă pe mal pietrele poroase, plutele, scoicile, algele, adică lucrurile cele mai uşoare, mai volatile, pe care a izbutit să le ridice de pe fundul ei. Această linie este graniţa celui mai înalt flux şi se întinde, infinită, de-a' lungul ţărmului. Furtuna vieţii te-a împins spre mine, mândria mea. Aşa o să te zugrăvesc”.

Intră în casă, încuie uşa, se dezbrăcă de şubă. Când ajunse în camera unde de cu dimineaţă Lara făcuse ordine cu atâta grijă, acum răvăşită iarăşi de graba plecării, când văzu aşternutul aruncat în dezordine pe pat, lucrurile căzute peste tot, pe duşumea şi pe scaune, doctorul, ca un copil, îngenunche lângă pat, îşi împinse pieptul în marginea tare a acestuia şi, cufundându-şi faţa într-o pernă, începu să plângă, tot ca un copil, uşor şi amarnic. Plânsul nu ţinu mult. Iuri Andreevici se ridică în picioare, îşi şterse iute lacrimile, se uită împrejur cu o privire mirată, distrată, obosită şi absentă, puse mâna pe sticla lăsată de Komarovski, îi scoase dopul, îşi turnă o jumătate de pahar, adăugă nişte apă, presără nişte zăpadă şi, cu desfătare aproape egală cu cea a lacrimilor nemângâiate de acum câteva clipei începu să soarbă acest amestec cu înghiţituri mici, lacome.

Cu Iuri Andreevici se petreceau lucruri absolut absurde. Îşi ieşea din minţi cu încetul. Niciodată nu mai avusese uţi asemenea mod de viaţă bizar. Neglija casa, încetase să se mai îngrijească, prefăcea zilele în nopţi şi pierduse socoteala zilelor scurse, de la plecarea Larei.

Bea şi scria mereu lucruri care îi erau dedicate, însă Lara poeziilor şi însemnărilor lui, pe măsură ce apăreau mai multe ştersături şi un cuvânt era înlocuit cu altul, se îndepărta tot mai mult de prototipul său real, de mama vie a Katiei, de cea care, împreună cu Katia, se afla acum pe drumul care-l îndepărta de el.

Toate aceste tăieturi Iuri Andreevici le făcea cu scopul de a conferi expresiei mai multă precizie şi forţă, dar ele erau şi ecoul sugestiilor venite dinspre discreţia interioară, care nu-i permitea să dezvăluie prea franc sentimentele personale, care nu erau inventate, ci trăite, ca să-i rănească şi să-i jignească pe cei care participaseră în mod direct la cele scrise şi trăite. Astfel, sentimentele intime, durerea încă aburindă, nerăcită erau eliminate din poezii şi, în locul amănuntelor sângerânde şi dureroase, în ele apărea amploarea edulcorantă care înălţa cazul particular până la stadiul comun, ştiut de toată lumea. Nu urmărea intenţionat acest lucru, dar amploarea venea singură ca o mângâiere trimisă lui personal de femeia aflată în drum, ca un rămas-bun de la distanţă, ca o năzărire prin somn sau ca o atingere a mâinii ei de fruntea lui. Şi în versuri el iubea această pecete înălţătoare.

După acest bocet al său după Lara, fânaliză şi mângâierile sale din diferite perioade, cu subiecte de toate pentru toţi, dedicate naturii sau vieţii cotidiene. Aşa cum se mai întâmplase şi altădată, ideile privind viaţa sa personală şi viaţa societăţii se năpustiră asupra lui şi-l însoţiră în timp ce finisa aceste lucruri.

Iarăşi se gândi că istoria, ceea ce se numeşte cursul istoriei, el şi-o reprezintă cu totul altfel decât se obişnuieşte şi că pentru el istoria se înfăţişează precum viaţa regnului vegetal. Iarna, sub zăpadă, ramurile golaşe ale pădurii de foioase sunt anemice şi jalnice, precum firele de păr dintr-o bărbuţă rară de bătrân. Primăvara, în câteva zile, pădurea se înnoieşte, se înalţă până la nori, în hăţişurile ei frunzoase te poţi rătăci, te poţi ascunde. Această prefacere se realizează datorită mişcării, care le depăşeşte în viteză pe animale, pentru că un animal nu creşte atât de repede ca o plantă şi niciodată nu-i putem ghici intenţiile. Pădurea nu se mişcă, nu o putem surprinde, n-o putem. Pândi ca să vedem când îşi schimbă locul. Întotdeauna o găsim în nemişcare. Şi în aceeaşi nemişcare găsim istoria etern crescătoare, etern schimbătoare, viaţa societăţii, ale cărei transformări nu le putem urmări.

Tolstoi nu şi-a dus ideea până la capăt, când i-a negat lui Napoleon rolul de iniţiator, când l-a negat şi conducătorilor, comandanţilor de oşti. Gândea exact acelaşi lucru, dar nu l-a rostit cu toată claritatea. Nimeni nu face istoria, ea nu se vede, cum nu se vede nici iarba crescând. Războaiele, revoluţiile, ţarii, Robespierii sunt excitanţii ei organici, drojdia ei de fermentare. Revoluţiile le fac oamenii activi, fanatici unilaterali, genii ale restricţiei benevole. Aceştia, în câteva ore sau în câteva zile, răstoarnă vechea ordine. Schimbările durează săptămâni, mulţi ani, iar apoi timp de decenii, de secole, oamenii se prosternează, ca în faţa a ceva sfânt, spiritului de plafonare, care a dus la schimbare.

După bocetul sau după Lara, doctorul a mai bocit şi acea vară de demult din Meliuzeevo, când revoluţia era un dumnezeu recent, picat parcă din cer, dumnezeul acelei veri, şi fiecare vieţuia după cum îl tăia capul şi viaţa fiecăruia curgea în propria ei albie, care nu era deloc explicaţiv-ilustrativă, menită a confirma justeţea politicii superioare.

În timp ce schiţa aceste de toate pentru toţi, verifică şi remarcă din nou că arta serveşte întotdeauna frumosul, iar frumuseţea este fericirea de a poseda forma, forma este cheia organică a existenţei, formă ce trebuie să aibă tot ce este viu ca să existe, şi, astfel, arta, inclusiv cea tragică, este o naraţiune despre fericirea existenţei. Aceste meditaţii şi însemnări îi produceau, şi ele, bucurie, o bucurie atât de tragică şi de înlăcrimată, încât capul îi obosea şi începea să-l doară.

Veni să-l viziteze Anfim Efimovici. Îi adusese şi el votcă şi îi povesti cum a plecat Antipova cu fiica ei, însoţite de Komarovski. Anfim Efimovici venise pe calea ferată, cu drezina. Dojenindu-l pe doctor pentru prea puţina grijă faţă de cal, i-l luă şi plecă cu el, de? i Iuri Andreevici îl rugase să mai rabde trei-patru zile. În schimb, Anfim Efimovici îi promise că, după scurgerea acestui termen, va veni personal şi-l va lua cu sania de aici.

Uneori, obosit de scris, de muncă, Iuri Andreevici şi-o amintea brusc pe femeia plecată, şi-o amintea atât de aievea, încât îşi pierdea capul de tandreţe şi din pricina acuităţii absenţei ei. La fel ca de mult în copilărie, înconjurat de natura fermecătoare, plină de trilurile păsărelelor, i se năzări vocea răposatei sale mame, atât de armonizată, atât de contopită cu vocea Larei, încât uneori îl înşela. „Iurocika” – i se părea uneori, într-un fel de halucinaţie auditivă, că aude din camera de alături.

În această săptămână au mai fost şi alte cazuri când simţurile l-au indus în eroare. La sfârşitul săptămânii, noaptea, se trezi brusc după un vis greu, absurd, în care văzuse un bârlog de dragon sub casă. Deschise ochii. Deodată fundul râpei fu străluminat de un fulger, urmat de tunetul şi ecoul unei împuşcături. Uluitor e că, după câteva clipe de la această întâmplare neobişnuită, doctorul adormi din nou, iar a doua zi dimineaţă se gândi că visase.

Iată ce s-a întâmplat, puţin mai târziu, într-una din nopţile acelea. În sfârşit, doctorul începu să asculte de glasul raţiunii. Îşi spuse că, dacă şi-ar pune în gând să se sinucidă cu orice preţ, ar putea găsi un procedeu mai rapid şi mai puţin dureros. Îşi dădu cuvântul că, de îndată ce apare Anfim Efimovici, va pleca imediat de aici.

Înaintea amurgului, când era încă lumină, auzi scârţâitul unor paşi pe zăpadă. Cineva, cu mers vioi, hotărât, venea spre casă.

Ciudat. Cine să fie? Anfim Efimovici ar fi venit cu sania. În Varâkinul pustiit nu puteau fi trecători întâmplători. „După mine vine, se gândi Iuri Andreevici. Îmi aduce o citaţie sau ordinul de a mă întoarce în oraş. Sau vine să mă aresteze. Dar cu ce mă va duce? Şi atunci ar fi fost doi. Înseamnă că e Mikuliţân, Averki Stepanovici”, se bucura el, presupunând chiar că l-ar fi recunoscut pe musafir după mers. Omul, care deocamdată rămânea o enigmă, întârzie în dreptul uşii cu ivărul smuls şi, negăsind lacătul, îşi continuă înaintarea, cu paşi siguri, cu mişcări ferme, deschizând cu mână de stăpân uşile întâlnite în cale şi închizându-le cu grijă în urma lui.

Aceste ciudăţenii îl surprinseră pe Iuri Andreevici la masa de scris, şezând cu spatele la uşă. În timp ce se ridica şi se întorcea cu faţa spre intrare ca să-şi întâmpine musafirul, acesta se oprise deja încremenit în prag.

„Pe cine căutaţi?” Această întrebare doctorul o pusese cu o inconştienţă care nu obliga la nimic şi de aceea nu se miră când constată că nu i se răspunde.

Cel intrat era un om puternic, chipeş, îmbrăcat cu o scurtă din blană, cu pantaloni din blană, cu cizme groase din piele de capră în picioare. Pe umăr avea trecută cureaua unei puşti.

Numai clipa apariţiei necunoscutului fusese o surpriză pentru doctor, nu şi venirea acestuia. Descoperirile făcute în casă şi alte semne îl pregătiseră pe Iuri Andreevici pentru această întâlnire. Cel intrat era cu siguranţă proprietarul rezervelor găsite în casă. Doctorului i se părea că-l cunoaşte, că l-a mai văzut cândva. Probabil că vizitatorul fusese prevenit asupra faptului că în casă locuieşte cineva. Nu se mirase suficient de mult, găsind pe cineva aici. Poate i se spusese pe cine va găsi? Poate că îl cunoştea personal pe doctor?

„Cine-i? Cine-i? se întreba chinuitor Iuri Andreevici, încercând să-şi amintească această faţă.'Doamne, unde l-am mai văzut o dată? Oare e posibil? Era o dimineaţă fierbinte de mai, din nu mai ştiu care an. Gara Razvilie. Vagonul comisarului, care nu promitea nimic bun. Claritatea ideilor, francheţea, severitatea principiilor, adevărul, adevărul, adevărul. E Strelnikov!”

Discutau deja de mult, de câteva ceasuri încheiate, aşa cum nu discută decât ruşii în Rusia, mai ales cum discutau oamenii aceia îngroziţi şi întristaţi, oamenii aceia smintiţi şi frenetici, cum erau pe atunci toţi în Rusia. Se făcea întuneric.

Pe lângă vorbăria. Neliniştită, meteahnă, de care Strelnikov suferea ca toată lumea, acum vorbea neîncetat şi dintr-o anume pricină personală, numai a lui.

Nu se mai sătura de vorbit şi, din răsputeri, se agăţa de discuţia cu doctorul, ca să evite singurătatea. Oare se temea de mustrările de conştiinţă, de amintirile triste care îl urmăreau sau îl chinuia nemulţumirea de sine, datorită căreia omul nu se poate suporta, se urăşte singur şi este gata să moară de ruşine? Sau luase deja o hotărâre teribilă, irevocabilă, cu care nu voia să rămână singur, a cărei punere în practică o amâna, pe cât posibil, prin flecăreala aceasta cu doctorul?

Oricum, Strelnikov ascundea o taină importantă, împovărătoare, restul sufletului revărsându-şi-l în nişte efuziuni cu atât mai risipitoare.

Aceasta era boala secolului, sminteala revoluţionară a epocii. În intenţii toţi erau altfel decât în cuvinte şi manifestări. Nimeni nu avea conştiinţa curată. Fiecare avea toate motivele să se considere vinovat de tot, criminal ascuns, şarlatan nedemascat. De cum apărea un motiv cât de mic, imaginaţia autobiciuitoare o ţinea într-o orgie nemărginită. Oamenii îşi dădeau frâu liber fanteziei, se calomniau singuri nu numai sub presiunea spaimei, ci şi ca urmare a unei vocaţii bolnăvicioase, distructive, de bunăvoie, într-o stare de transă metafizică, mânaţi de acea patimă a autocondamnării, căreia, dacă-i dai drumul, n-o mai poţi opri.

Câte asemenea depoziţii de dinaintea morţii, scrise sau orale, a citit şi a ascultat la vremea sa Strelnikov, comandant de arme şi uneori chiar judecător în diferite curţi marţiale? Acum şi el, cuprins de furia autodemascării, se reevalua cu totul, îşi trăgea singur concluziile, vedea totul într-o deformare febrilă, monstruoasă, delirantă.