Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 27 (douăzecişişapte) Ianuarie 2014

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite

Păcatele Limbii:
„Condiţii suspicioase“ de Rodica Zafiu (România Literară Nr. 41 /2006)

Era de aşteptat, din păcate: din moment ce în engleză există adjectivul suspicious, trebuia să apară şi riscul ca traducătorii grăbiţi şi superficiali ai tratatelor ştiinţifice sau ai comunicatelor de presă să îl echivaleze, în română, în orice situaţie, cu suspicios. Se repetă astfel scenariul calcului semantic, despre care am mai vorbit, prin care sensurilor bine fixate în limbă, ale unor cuvinte împrumutate din franceză în secolele trecute, li se adaugă sensuri noi, preluate din engleză. Adjectivul suspicios - preluat din fr. suspicieux, modelat după latinescul suspiciosus, are un sens destul de bine precizat, descris în DEX prin sinonime: "bănuitor, neîncrezător". Suspicioasă poate fi doar o persoană, mai ales când este pusă în faţa unei situaţii suspecte. Adjectivul suspect (tot un împrumut din franceză) caracterizează un lucru, o situaţie sau o persoană care "dă de bănuit" (DEX), "care trezeşte suspiciuni". Se pare că mulţi vorbitori actuali nu au timp pentru asemenea distincţii; citim, de aceea, că "oamenii legii au interogat-o pe femeie cu prudenţă, însă marţi au declarat că nu consideră decesul ca fiind suspicios" (Ziua,13.12.2007); "P.F... a fost găsit mort luni noaptea, în condiţii suspicioase, au declarat autorităţile pentru NBC" (filme.ro); "ŤNimic nu părea suspicios, potrivit rezultatelor autopsiei, tânărul a murit înecatť a spus White" (chisinau.ch/news, 7.08.2007). Toate exemplele de mai sus sunt traduceri (proaste): ale unor redactori care nu au observat că în engleză adjectivul suspicious are un prim sens perfect echivalabil cu românescul suspect. Întreaga familie lexicală - suspicious, suspicion, suspect - este alcătuită din cuvinte din franceza veche şi din latină (suspectus, suspectio, suspicere), intrate devreme în engleză şi care îşi păstrează evidenta legătură cu fondul latino-romanic. Remodelarea după engleză a sensurilor adjectivului românesc nu are rost: noul suspicios nu ar aduce nimic în plus faţă de vechiul suspect; ar produce, în schimb, o polisemie supărătoare, chiar dacă rezolvabilă în context. Pe de altă parte, constatăm că suspicios - cu sensul său tradiţional, cuprins în dicţionare - are un derivat, din fericire nu foarte frecvent şi absent din dicţionare (dar pentru care Google oferă totuşi 1.250 de atestări): suspiciozitate. Acesta pare să circule în limbajul psihologic şi psihiatric, cu sensul "caracteristica de a fi suspicios", pentru a descrie o trăsătură de personalitate (şi pentru a traduce un englezesc, nu foarte frecvent, suspiciousness): "Pacienţii au o suspiciozitate nu numai nejustificată, dar şi inflexibilă" (farmaciata.ro); "Tulburarea se caracterizează prin suspiciozitate, neîncredere în ceilalţi" (otvforum.com); termenul umple un gol, chiar dacă este destul greoi şi de lipsit de eufonie. Din tablou nu putea lipsi un verb; de fapt, sunt chiar două, în concurenţă: a suspecta (împrumut din fr. suspecter) şi a suspiciona (probabil creaţie internă, de la substantivul suspiciune). Despre sufixul -iona s-a scris de multe ori; în genere, au fost criticare creaţiile lexicale care dublau un verb deja existent, ca în perechea a conchide-a concluziona. În ciuda aparenţelor, a suspiciona nu este nou: dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DLR, tomul X, 1994), îl ilustrează cu mai multe citate din secolul al XIX-lea, considerându-l învechit (în acelaşi dicţionar apare de altfel, dar cu totul accidental, cu o singură atestare, şi suspiţios cu sensul "suspect"). Verbul pare destul de folosit în limbajele de specialitate, mai ales în cel medical - "Când suspicionăm prezenţa calculilor vezicali?" (goofypet.radgs.com) -, din care trece adesea în uzul mai larg: "Orice părinte care suspicionează o posibilă apendicită în cazul copilului sau, trebuie să solicite un consult medical de specialitate" (copilul.ro). Este folosit azi şi în limbajul politic şi al presei - "Ciuhandu suspicionează interese imobiliare în zona fabricii Continental" (Bănăţeanul, 23.09.2008), "Onofrei suspicionează justiţia suceveană de interese în cazul lui Dirja" (newsbucovina.ro, 15 06 2005) -, trezind din partea cititorilor o reacţie în genere negativă (chiar dacă unii aduc în discuţie cuprinderea cuvântului în dicţionare). O folosire a termenului de către ministrul Sănătăţii - "În Finlanda există un caz deja suspicionat" (Mediafax, 9.05.2009) -, o declaraţie a unui fost ministru - "Dacă o persoană se suspicionează de terorism, MI nu are nici o competenţă" (livenews.ro, 4.06.2005) -, sau una a preşedintelui au provocat mai multe comentarii lingvistice negative pe bloguri şi forumuri. Chiar dacă argumentul "inovaţie recentă şi inutilă" nu se justifică (pentru că termenul e la fel de vechi cu a suspecta), reacţia este de înţeles: sinonimul perfect a suspecta este mai scurt, mai eufonic, şi - prin aceste calităţi - mai elegant. Şi, nu în ultimul rând, e mult mai frecvent, aşa că nu produce... cum o face a suspiciona, impresia de preţiozitate sau jargon tehnic.

Profilul lunii: Lucian Pintilie

În luna Noiembrie 2013, marele regizor de film, teatru şi operă, Lucian Pintilie a implinit 80 de ani. Reproducem un interview publicat în revista Dilema Veche în anul 2012.

Închid ochii şi văd - interviu cu Lucian PINTILIE

Întrebat ce vrea să fie cînd va fi mare, Corneliu Porumboiu a răspuns: Lucian Pintilie. Creditat pentru renaşterea filmului românesc, Cristi Puiu a ţinut să precizeze că, fără Lucian Pintilie, Noul Val nu ar fi existat. Venind din partea regizorilor săi favoriţi, aceste declaraţii nu fac decît să întărească evidenţa: Lucian Pintilie este cel mai important cineast român. Un artist de-o inteligenţă şi ironie uriaşe, care a trecut de la film la teatru cu aceeaşi eleganţă cu care a combinat, în opera sa, observaţia socială cu poezia vizuală. Mereu furios, cinic, subversiv, deranjant şi niciodată dispus să accepte compromisul, fie el politic sau artistic Pintilie a ales exilul impus atunci cînd regimul din România n-a avut altă soluţie de a-l reduce la tăcere decît lovind sub centură. Cu prilejul retrospectivei integrale de la Museum of Modern Art (1-12 martie 2012), organizate de Institutul Cultural Român din New York (la care regizorul va fi prezent), Lucian Pintilie a acceptat să privească înapoi, închizînd ochii şi făcîndu-ne să vedem omul din spatele unei cariere exemplare care e departe de a fi încheiată.

Aţi făcut zece lungmetraje într-o carieră în film de aproape cinci decenii. Vi se pare mult, vi se pare puţin sau credeţi că e o „balanţă“ justă?

Ritmul meu genetic este acela de a face un film o dată la doi ani. Semnalez cu o furie bine stăpînită o datorie restantă de zece lungmetraje pe care cinematografia românească o are faţă de mine – zece filme care mi s-au furat cînd am fost dat afară din cinematografie. Vreme de 20 de ani (1970 – 1990) mi s-a interzis să mai fac filme în România.

În 1970 am fost denunţat împreună cu un coleg al meu de a fi provocat apariţia unui „fenomen de antipatriotism în filmul românesc“. Oricine ştie în România ce a însemnat un asemenea denunţ. O absenţă de 20 de ani, de exemplu. Imaginaţi-vă filmul Balanţa apărînd pe ecran cu 20 de ani mai devreme. Şi toate filmele mele apărînd cu 20 de ani mai devreme.

În aceşti ani de absenţă în care creaţia mea şi – de ce să nu o spun de-a dreptul – supravieţuirea mea s-au datorat unor ţări atît de generoase ca Franţa şi SUA, i-am întîlnit pe fraţii mei de peregrinări universale, pe Andrei Şerban şi Liviu Ciulei. Cele mai grele clipe au fost momentele de reîntoarcere în România.

Vă întreb însă, la rîndul meu: Ştiţi cîte filme a făcut în cei 20 de ani de suspendare a mea regizorul care m-a denunţat lui Ceauşescu? În afara „filmului“ cu execuţia lui Ceauşescu la care participase, sînt 38 de filme. Repet întrebarea: Ştiţi cîte filme a făcut regizorul care l-a denunţat pe Pintilie lui Ceauşescu? Răspunsul meu e mereu acelaşi, invariabil. 38 de filme.

Cînd aţi înţeles România mai bine, înainte sau după Revoluţia din decembrie 1989?

Cînd l-am văzut pe generalul Stănculescu (n. red. – general al Armatei Române înainte de 1989, creditat drept artizanul procesului şi execuţiei dictatorului Ceauşescu) confecţionînd avioane de hîrtie în aşteptarea execuţiei lui Ceauşescu.

Cînd am văzut cum au fost „ciuruiţi“ dictatorii. Cum a trecut apoi ciuruirea lor – din crimă în vorbire legendară, apoi în argou, şi preluată din zbor de şeful statului cu imensul lui talent de preşedinte jucător. 

Cînd am văzut tandreţea care îi lega pe cei doi idioţi. 

Cînd am constatat firescul cu care românii au descoperit crima ca făcînd parte din natura lor. Era o Românie fără compasiune, necunoscută mie, crudă, mult mai aproape de Siria decît de Praterul vienez. Adică după 1989. 

Cum v-aţi reinventat ca artist odată cu exilul din Franţa, cum a fost să vă duceţi obsesiile în altă parte, şi de ce nu aţi făcut film în Franţa?

M-am întors la bătrîneţe, după vagabondajul meu prin teatrele lumii, în casa de pe malul lacului Băneasa. Mi se întîmplă să nu ies cu lunile din conacul mănăstiresc de la Băneasa şi să nu observ că de fapt convorbirile de supravieţuire pe care le am cu prietenii sau colaboratorii mei sînt strict imaginare, adică exact aşa cum le descria Washington Post în interviul pe care mi l-a luat acum mulţi ani, în 2 martie 1986. Închid ochii şi călătoresc, închid ochii şi văd. 

Cînd stau la Paris, traversez Sena două sau trei zile la rînd, pînă cînd îmi dau seama că sînt la Paris, că rîul pe care îl traversez şi pe care îl văd mai bine închizînd ochii este Sena.

Mă simt stînjenit, mi-e puţin ruşine, dar reinventarea mea ca artist nu mi-a provocat nici o dificultate de adaptare, nici măcar cînd am aflat că apartamentul meu din 8 bis rue de Saint-Hyacinthe era lipit de cel al lui Robespierre. Ascultam cu urechea lipită de zid, cînd făceam un pas îi clămpănea falca de moarte.

De ce nu am făcut film în Franţa? Păi, aveam eu timp să prepar acel fabulos travaliu de răbdare şi de culise, obligatorii în construcţia oricărui proiect? Bineînţeles că nu am închis taraba. Am vîrsta proiectelor mele neterminate. 

Care este cea mai importantă dovadă de recunoaştere a operei dumneavoastră pe care aţi primit-o de-a lungul întregii cariere?

Poate interviul lui Susan Sontag din Theater Heute din februarie 1977. La întrebarea Ce reprezentaţii din ultimii ani v-au marcat?, Sontag a răspuns: „Spectacolul Turandot al lui Lucian Pintilie. Merce Cunningham. The Ik al lui Peter Brook. Montarea berlineză cu Aşteptîndu-l pe Godot a lui Beckett. Plisetskaya în Bolero-ul lui Ravel. Producţia lui Strehler cu Livada de vişini“.

Ce vă atrage cel mai mult la ideea de carnaval? E un termen pe care l-aţi folosit des atunci cînd aţi vorbit despre filmele dvs. şi despre viziunea asupra României.

Carnavalul mă atrage, mă seduce ca una dintre cele mai riscante şi provocatoare tentative de a parodia moartea. Ajung la sfîrşitul vieţii şi, de cîte ori băşcălizez numele lui Dumnezeu, mă uit imediat cu teamă în jurul meu, dacă nu cumva sînt prin preajmă turnători sau turnătoare care iau notiţe într-un carnet de însemnări ascuns. Sînt superstiţios. Deloc religios. Cam jalnic, nu?

Terapia carnavalului este enormă, aşa a fost inventat Cimitirul Vesel de la Săpînţa – un decor nebun pentru carnavalul morţilor. Oamenii şi-au dat seama şi alcoolului vesel i-au adăugat Cimitirul Vesel, azi foarte vulgarizat, dar cu o înclinaţie metafizică la origine absolut impresionantă. „Il n’y a rien de plus drôle que le malheur.“ (Beckett)

Cînd am pus în scenă Flatul fermecat la Aix-en-Provence, m-a impresionat conţinutul noncarnavalesc al unei scrisori adresate de Mozart tatălui său şi mi-am dat seama că nu este singura pătrundere în moarte posibilă: „Şi cum moartea privind lucrurile în faţă este ţelul real al vieţii, m-am familiarizat atît de bine de cîţiva ani încoace cu această adevărată şi perfectă prietenă a omului, încît imaginea ei, pe lîngă că nu mai are nimic înspăimîntător pentru mine, îmi pare prin multe lucruri foarte liniştitoare şi consolatoare“.

Cu care dintre personajele din filmele dvs. aţi empatizat cel mai mult şi de ce? Care dintre ele consideraţi, astăzi, că vă reprezintă cel mai tare?

Cu Mitică din De ce trag clopotele, Mitică?. Îmi mai ia din greutatea de pe umeri.

Ce anume din realitate vă stimulează cel mai tare ca cineast?

Oglinzile. Feţele multiple ale realităţii, reflectate într-o oglindă uriaşă care este lacul. 

Cum comentaţi faptul că filmele dvs. au fost descrise ca fiind tragicomedii cu umor negru balcanic (care umor nu se traduce neapărat instantaneu în lume)?

Comentez aşa. E o definiţie foarte largă, mult prea largă, în care, într-adevăr, ca la un chef balcanic, intră toată lumea. Intră şi Emir Kusturica care produce (cu excepţia primului său film) un cinematograf pe care îl detest. Intră şi Dusˇan Makavejev, acest Godard sîrbo-croat, cu un cinematograf pe care îl ador. Intru şi eu, dacă binevoiţi să mă invitaţi. Intră şi Michael Cacoyannis, cel mai vechi, melodramatic şi sentimental dintre noi toţi. Dar cine nu intră?

Deosebirile sînt însă enorme, mult mai mari decît s-ar putea crede, începînd cu prima limbă străină vorbită în afară de cea maternă. Balcanismul nu e o unitate, ci o imensă disparitate explodată şi răsexplodată, pe care definiţiile clasice sînt neputincioase în a-l mai defini, cuprinde şi explica. 

Ce le lipsesc filmelor adaptate după piese de teatru pentru a nu fi teatru filmat? Dacă aţi adapta azi pentru cinema unul dintre spectacolele pe care le-aţi regizat de-a lungul anilor, care ar fi acesta şi de ce?

Le lipsesc adaptatorii. Voi încerca, chiar în acest an cînd voi face filmul Pescăruşul după Cehov, să explic ce înţeleg eu prin adaptare. Cred că se poate face altceva decît ce a făcut Marco Bellocchio admirabil în I pugni in tasca mulţi ani în urmă şi în multe alte filme după aceea. În interiorul adaptării mai e nevoie de încă o adaptare mai mică, de un mecanism suplimentar de funcţionare, exemplul cel mai strălucit fiind Vanya on 42nd Street, un Cehov perfect al lui Louis Malle. 

La urma urmei însă, există în opera mea cinematografică şi în această retrospectivă De ce trag clopotele, Mitică?. L-aţi uitat deja? E un exemplu de cum percepe Pintilie conceptul adaptării. Să-l aştepte cu filmul după Pescăruşul... Vreţi şi un titlu pentru el? „Cehov şi Sahalin“. Vreţi şi subiectul? Ca să scape de plictiseala pe care o emanau femeile îndrăgostite de el, Cehov fuge pe insula Sahalin, de unde povesteşte o execuţie pe care nu a văzut-o niciodată.

Am remarcat referinţele temporale, uneori foarte specifice, din titlurile cîtorva dintre filmele dvs.: Duminică la ora 6, O vară de neuitat, Prea tîrziu, După-amiaza unui torţionar. Mai mult: naraţiunea din Reconstituirea se întinde pe (doar) 24 de ore, amplificînd senzaţia de timp real – lucru valabil azi şi în anumite filme ale Noului Val, a căror acţiune se întinde tot de-a lungul a 24 de ore. Altele marchează tot din titlu referinţe temporale foarte precise: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, 12:08 East of Bucharest, Marţi după Crăciun, Amintiri din Epoca de Aur, Aurora etc...) 

Timpul este încărcat cu o valoare metaforică pe care o găsesc profund plicticoasă, dar şi cu una metafizică, foarte stimulantă. Observaţia este foarte interesantă. Nu vrei să o discutăm altă dată?

Apropo de Reconstituirea: este filmul-far al Noului Val, potrivit declaraţiilor unora dintre cineaştii lui reprezentativi. Cum vă raportaţi dvs. la Noul Val? Pentru mine, filmele-far sînt filmele lui Cristi Puiu şi ale lui Corneliu Porumboiu. După care urmează un şir de regizori excelenţi.

Apropo de Timp: credeţi că aţi îngropat definitiv trecutul prin filmele dvs. (cum splendid evocă scena cenuşei îngropate la final în Balanţa)?

Problema nu e să-l îngropăm, ci să nu-l dezgropăm. 

Emoţionantul episod despre Chaplin la filmare e doar una dintre paginile de antologie din cartea dvs. de memorii Bricabrac. Cu ce gînduri revizitaţi acest moment astăzi, cînd aveţi aceeaşi vîrstă cu Chaplin la momentul în care l-aţi cunoscut?

Îmi pare bine că te-a emoţionat momentul cu Chaplin. Pentru mine, cu cît sînt mai îndepărtate, cu atît aceste amintiri sînt mai emoţionale, pentru că intervine şi imaginaţia pe care trecerea timpului o amplifică. Ce ştiu precis sînt timiditatea şi iritarea care creşteau în Chaplin, care presimţea că filmul va fi un eşec. Psihologic, mă recunosc în acest episod. 

Una dintre replicile mele favorite (din Balanţa) spune: „Dintre noi doi nu poate ieşi decît un geniu sau un nebun. Dacă e normal, îl omor cu mîna mea“. Care este cea mai iritantă reprezentare a normalităţii pe care aţi executa-o fără remuşcări într-un film?

Orice reprezentare a anormalităţii ridicată la rang de normalitate şi acceptată ca atare (despre care vorbeşte şi Balanţa) e pasibilă de execuţie. O să-ţi povestesc o scurtă istorioară reală care conţine o imagine formidabilă: acum cîţiva ani, pe o cursă aeriană internă, trei popi în sutane călătoreau la business class, în vreme ce un înalt politician român, recent şi provizoriu degradat din poziţie, era la clasa economy, pierdut printre pasageri. 

Sînteţi la fel de exasperat şi de furios şi pe România de azi?

Mult mai. Dar trebuie să mărturisesc că sînt şi foarte obosit.  

a consemnat Mihai CHIRILOV 

Bucureşti, februarie 2012  - Dilema Veche

Memorii: Amintiri despre Nichita Stanescu

Publicat de Fundatia Romana la duminică, iin Tribuna Noastra 17 ianuarie 2010 / Labels: 67 octombrie-decembrie 2009 text: Text de Vera Popescu; foto: Alexandru Vlad Lungu

La 13 Decembrie 2013 s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Nichita Stanescu, poetul unei generaţii, prinţul limbii române şi omul pe care foarte mulţi nu pot să-l uite.

Reproducem un interview al verişoarei sale Vera Popescu, de la care aflăm detalii legate de familia şi copilăria poetului.

Sunt foarte emoţionată având ocazia să vorbesc despre vărul meu Nichita şi vă mulţumesc!

Sunt Vera Popescu, din Ploieşti, veri-şoara poetului: mama mea, Olga, fiind sora mai mare a mamei lui Nichita - Tatiana.
M-am născut cu doi ani înaintea lui Nini - după cum îi spuneam în familie - iar tanti Tania - mama lui - îl alinta "Ninişor".
Pe Nini l-am iubit toţi foarte mult, era un copil tare frumos şi năzdrăvan.

Ţin minte că, mic fiind, avea o perniţă pe care o botezase "bizi-bizi" şi fără de care nu putea dormi. Feţele de pernă erau brodate cu iepuraşi, căţei, pisicuţe etc., care-l distrau grozav şi cu care vorbea.

Ţin minte că aveam 7 ani când am fost la el, singură, să-l felicit (pe furiş de mama, care hotărîse să mergem împreună la amiază, iar eu n-am mai avut răbdare) şi i-am dăruit nişte zambile şi o ciocolată pe care am savurat-o împreună!

Nini avea o bonă - Ana - unguroaică de origine, pe care o iubea mult, deoarece avea darul povestirii şi mereu o ruga: "Anuţa mea, mai spune-mi o povestioară".

Noi am fost o familie foarte unită, ne strângeam de fiecare Crăciun şi Paşti, dar şi în restul anului, cu orice prilej. Nini venea adesea cu multă bucurie şi la noi, unde locuia şi bunicul nostru matern - Nichita Cereaciukin - era foarte cuviincios, îi spunea totdeauna "sărut mâna", ca şi tatălui său, chiar şi când era mare.

De fiecare dată când venea, îmi răscolea toate jucăriile şi jucam cu multă plăcere "morocco" (un joc cu beţişoare), crochet şi ping-pong, iar vara, în nisip, construiam castele – ale lui erau mai frumoase. Mariana - sora lui mai mică - în schimb, era atrasă de păpuşile mele.

După cum am mai spus, întreaga familie era unită: nenea Calae avea, la rândul său patru surori şi patru fraţi care, cu toate că nu locuiau toate/ toţi în Ploieşti, veneau adesea, de pe unde locuia fiecare - Bucureşti, Craiova, Arad, Curtea de Argeş, împreună cu copiii lor, deoarece părinţii lui Nini erau foarte primitori.

În perioada războiului, în 1943, am stat câteva luni la Drajna de Sus unde familia Stănescu era evacuată la rude. Într-o după-amiază, când părinţii dormeau, eu şi Nini ne-am dus singuri să vedem un castru roman. Nini dorea să caute monede şi, la un moment dat, când eu nu auzeam decât zumzetul albinelor, el îmi spune: "auzi tropăitul legiunilor romane?"

O altă întâmplare nostimă, din aceeaşi perioadă, din copilaria lui: când a fost cu tatăl său la Vălenii de Munte să-l înscrie în clasa I la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel (acolo era evacuată cancelaria liceului în ultimii ani ai războiului), deodată începe bombardamentul în Ploieşti şi ajuns acasă emoţionat, cu sufletul la gură, îi spune lui tanti Tania: "Mămico, ce învălmăşeală mare a fost acolo, la şcoală când a început bombardamentul; erau acolo mămici peste tătici, tătici peste mămici şi copii care urlau!"

Împreună am mai petrecut vacanţe frumoase la Buşteni, la Predeal, la Mare!

Nini cânta frumos la acordeon - avea unul mic marca Hohner. Cânta frumos şi la pian: aveam o profesoară comună, pe dna Gheorghiu care, la fiecare sfârşit de an, organiza o audiţie muzicală intitulată de dânsa "examen", unde trebuia să interpretăm pe dinafara două-trei bucăţi. Nini era foarte emotiv, astfel că, o dată, la interpretarea primei bucăţi, după un pasaj, n-a mai ştiut a continua şi a reluat-o de la capăt, poticnindu-se iarăşi; atunci, profesoara a înţeles şi i-a spus cu blândeţe "bine, acum treci la cealaltă", piesă pe care a interpretat-o perfect.

În clasele superioare de liceu, a început să prindă gustul dansului şi-mi amintesc că l-am surprins exersând de zor, împreună cu prietenii lui, ţinând scaunele în chip de partenere.

În 1952, casa părintească a familiei Stănescu a fost naţionalizată şi, ca urmare, familia (părinţii, Nini, Mariana şi Cristina - sora mai mică, înfiată) a fost evacuată şi obligată să plece la ţară. Atunci au intervenit părinţii mei şi autorităţile au fost de accord să fie găzduiţi la noi acasă pe strada Caraiman din Ploieşti ca "toleraţi", după cum era scris în "cartea de imobil" respectivă; noroc că eu şi Nini, fiind studenţi, veneam acasă doar sâmbătă şi duminică. Familia Stănescu a locuit la noi aproape doi ani, după care, pentru o perioadă de transit, în casa lui nenea Gicu ,,Scăpătorul" şi apoi au reuşit să revină ca "chiriaşi ai statului" în jumătate din vechea lor casă.

Am fost prezentă şi la nunta lui Nini cu Magdalena, prima lui soţie, tot ploieşteancă, acum profesoară pensionară în Noua Zeelanda.

În timpul studenţiei (el în anul I, eu în anul III), mă vedeam adesea cu Nini, care locuia la fratele cel mai în vârstă al tatălui său - nenea Ionel - pe Calea Moşilor.

Mai târziu, ne mai întâlneam ocazional când el venea la Ploieşti ori la evenimente de familie cum a fost căsătoria Marianei cu Carol Kovacs, pe atunci Nini fiind căsătorit cu Doina Ciurea.

În 1976, pe când îl conduceam pe fiul meu Andi, student în anul I la Facultatea de Istorie, la Bucureşti, în gara de Nord din Ploieşti, l-am întâlnit pe Nini, venind şi el de la părinţi şi ducând cu el, printre altele şi un borcan de dulceaţă făcută de tanti Tania.

În tren, pe drum spre Bucureşti, am stat mult de vorbă şi i-a povestit - printre altele - fiului meu cum avusese o restanţă la prof. Iorgu Iordan. Atunci Andi l-a întrebat "Nenea Nini, ai putea interveni la un profesor de-al meu, daca ar fi să am şi eu vreo restanţă?", la care Nini i–a răspuns "Nu, că tu eşti un măgar deştept şi nu ai nevoie"

Altă dată, am mers cu tanti Tania la Bucureşti. Nini a aşteptat-o în Gara de Nord şi a ridicat-o în braţe când a văzut-o - o iubea foarte mult pe mama sa. (Nini a şi scris o duioasă şi impresionantă poezie dedicată mamei lui, poezie ce este înscrisă pe o placă de la cavoul familiei din cimitirul "Viişoara" din Ploieşti:


"Cea mai scumpă de pe lume
"Spune-mi care mamă-anume
"cea mai scumpă de pe lume?
"Puii toţi au zis de păsări
"zarzării au zis de zarzări
"peştişorii, de peştoaică,
"ursuleţii de ursoaică
"şerpişorii de şerpoaică
"tigrişorii de tigroaică...
"Mânjii toţi au zis de iepe
firul cepii-a zis de cepe
"nucii toţi au zis de nucă,
"cucii toţi au zis de cucă,
"toţi pisoii de pisică
"iară eu de-a mea mămică.
"Orice mamă e anume
"cea mai scumpă de pe lume!".

În perioada facultăţii, în anii 1975-1979, fiul meu îl vizita adesea pe Nini, în Piaţa Amzei, unde era mereu primit cu plăcere; într-o zi, când era mai multă lume, au venit doi domni români să-l invite pe Nichita la Ambasada Suediei în legătură cu Premiu Nobel. Nini i-a cerut fiului meu să-i ţină locul de gazdă până revine. La întoarcere nu a comentat nimic despre întâlnirea de la ambasadă.

Eu, împreună cu soţul meu şi cu dr. Rodion Galeriu - fiul Părintelui Galeriu - am fost la tanti Tania acasă, în ziua de 14.12.1983 şi i-am anunţat nenorocirea decesului lui Nichita - dr. Galeriu venise mai întâi la mine şi soţul meu, la serviciu, să ne anunţe.

La înmormântare am fost cu toţii, trăind clipe teribile, de multă tristeţe şi emoţie. Mi-a rămas în minte gestul lui Florin Piersic, care i-a aruncat în groapă un globuleţ de Pom de Crăciun – era doar chiar în prejma Crăciunului!

Acum, în Ploieşti, din anul 2001, există "Casa Memorială Nichita Stănescu" situată pe strada Nichita Stănescu; casa a fost răscumpărată de la ultimii proprietari cu sprijinul fostului ministru al Culturii - dl. Ion Caramitru - şi cu ajutorul autorităţilor locale.

În Casa Memorială se poate vedea mobila familiei - dormitor, sufragerie, pian, biroul şi maşina de scris ale lui Nini, cărţi, fotografii etc.

Mariana donase din timpul vieţii, multe obiecte, iar după decesul ei, în 2002, lăsase prin testament multe cărţi şi alte bunuri.

Şi eu am donat “Casei Memoriale” obiecte pe care le avusesem de la bunicii noştri materni.

În central municipiului Ploieşti se află statuia lui Nichita, situată în "Parcul Nichita Stănescu" şi până acum câţiva ani se aflase şi "Librăria Nichita Stănescu." Tot în municipiul Ploieşti, mai există “Liceul Nichita Stănescu” ca şi “Grădiniţa Nichita Stănescu".

Prin decesul Marianei a dispărut, de fapt, familia Nicolae Stănescu, căci:

Nicolae Stănescu, tatăl poetului, a decedat la 08.02.1982

Nichita, la13.12.1983
Cristina, sora înfiată, la 28.06.1999
Tatiana, mama poetului, la 20.04.2001 şi
Mariana, sora poetului, la 18.10.2002

Opera şi viaţa poetului, ca şi familia sa, sunt rememorate de cel putin două ori pe an la zilele de naştere (31.03.1933) şi deces (13.12.1983) organizate la “Casa Memorială", Uniunea Scriitorilor, Academia Română, Media, Fundaţia Nichita Stănescu, alte organizatii culturale etc., când participă foşti colegi, prieteni şi admiratori ai poetului din ţară şi străinătate.

Din povestea limbii române: Ţigănisme
Dan Caragea

Adaugă această persoană în comunitatea ta
și fii la curent cu activitatea sa din site.

„O ţară de cocalari şi de piţipoance”Adevarul 29 noiembrie 2013, 10:29

Într-una din zilele trecute, am luat prânzul cu un tânăr amic care mi-a spus, după ce ne-am vărsat amândoi amarul nenorocii de a trăi vremurile pe care le trăim, că toate astea se întâmplă pentru că suntem „o ţară de cocalari şi de piţipoance”.

Recunosc că nu sunt prea priceput în chestiuni de argou, în zilele de azi mai proaspăt ca niciodată, dar simt că trebuie să reflectăm totuşi la tipologiile contemporane şi la resursele lingvistice, dacă vrem să fim şi noi în pas cu lumea. Generaţia mea a „folosit” un argou dominant ţigănesc, despre care vom mai vorbi, şi ale cărui perle erau „baftă”, „mişto”, „barosan” sau „şucar”, şi, mai ales, „gagiu” şi „gagică”. Să ne oprim asupra ultimului exemplu.

 gagiu, gagică Să vedem înainte de toate ce spunea dicţionarul lui Augustin Scriban (1939):

gagíŭ, -íĭcă saŭ -ícă s. Pop. Şef (în argot). S. f. Amantă. Porumbeĭ gagiĭ pe năutiŭ, un fel de porumbeĭ cu pene auriĭ cu chenare închise la aripĭ şi la coadă.

Fără referiri etimologice, observăm că doar femininul căpătase deja conotaţii de alcov. Mateiu Caragiale scria limpede: „Odată numit, avea să meargă la sigur, şi se vedea «barosan», «gagiu», cu cotoare, palat de casă în Bucureşti, vie pe rod la Valea Mieilor, moşie nu mai ştiu unde, zestre nu glumă, bez un singur cumnat cu un singur plămân.” (Craii de Curtea-veche).

Dicţionarul etimologic (1958-1966), al lui Al. Ciorănescu, precizează originea împrumutului.

gagíu (gagíi), s. m. – 1. (Arg.) Stăpân, domn. – 2. (Arg.) Iubit. Ţig. gağo, gaği „român” (Bogrea, Dacor., II, 441; Graur 152; Juilland 164). – Der. gagică, s. f. (Arg., iubită, amantă).

Pentru ţigani, „gagiu” are într-adevăr sensul 1 din DER, iar „gagică” este o femeie care nu este ţigancă, dar nu în sens peiorativ.

Termenul este însă destul de răspândit, de vreme ce se întâlneşte în spaniolă şi portugheza europeană (sp. „gachó, gachí”; ptg.„gajo, gaja”), cu sensul argotic actual ca şi în limba română. Voi mai adăuga că astăzi sensurile sunt mult mai extinse, aşa cum putem observa în DEX (1998):

GAGÍU, gagii, s. m. (Arg.) 1. Om, persoană, tip, individ. 2. Iubit, amant. – Gag[ic] + suf. -iu.

Fireşte, mai ales în cazul femininului, conotaţiile erotice sunt, cel mai adesea, evidente. Derivarea însă din „gag, gaguri”, un anglicism intrat pe filieră franceză, cum spune DEX-ul, este, în opinia mea, eronată, cu neputinţă de a explica termenii iberici pentru care etimologiştii spanioli şi portughezi arată clar originea ţigănească. Cred că în materie de limbă, pudibonderia şi idiosincraziile trebuie lăsate la o parte.

  Piţipoancă Mărturisesc că Internetul mi-a fost de mare ajutor fiindcă am găsit o încercare, cam alambicată ce e drept, dar deosebit de utilă, de definiţie. Dicţionarul de argou menţionează doar sensul general: „tânără uşuratică”. Iată însă ce ne spun pricepuţii:

piţipoancă: 1. Persoană de sex feminin; se poate spune, într-o accepţiune generală, că este „femela cocalarului”. 2. Fiinţă inferioară, extrem de socială, care se caracterizează prin gândire inferioară, inteligenţă foarte scăzută şi limbaj special, iar din punct de vedere al structurii corpului, mâinile libere pline de brăţări, ceasuri, accesorii strălucitoare şi apte de a efectua mişcări fine pentru a impresiona auditoriul. 3. Persoană duplicitară, care întruneşte calităţi morale „deosebite” în acest sens, care se remarcă prin preţuire faţă de propria persoană şi posedă un creier deosebit de involuat. 4. Se deosebeşte de ceilalţi prin prezenţă sa, prin însăşi aspectul fizic (foarte bronzată, buze cu gloss, fard) limbaj aparţinând unui dialect special conceput şi vestimentaţie remarcabilă (D&G, Armani, Versace, Nike, Puma etc.). 5. Are şi ea duşmani şi se simte foarte „cool” când primeşte „comm” la „pozicile” cele noi de pe hi5 sau când un cocalar cu BMW o claxonează…

Nu voi mai lua în discuţie alţi termeni circulanţi că: baragladină (iniţial „ţigancă”, azi cu sens mai extins), „pupăză”, „paţachină”, „rapandulă”, „farfuză” sau „fufă”, pe care îl regăsim în portugheză, cu sensul clar de „lesbiană”.

  „cocalar” De pe aceeaşi pagină, iată şi definiţia masculului, nu înainte de a vedea şi sensul dat de Dicţionarul de argou:

cocalar, cocalari s. m. 1. ţigan bişniţar. 2. şmecheraş de cartier. 3. (peior. – între rromi) ţigan de cea mai joasă speţă.

 cocalar: 1. Persoană de sex masculin întâlnită pe frumoasele noastre meleaguri. 2. Fiinţă inferioară, extrem de socială, care se caracterizează prin gândire inferioară, inteligenţă foarte scăzută şi limbaj special, iar din punct de vedere al structurii corpului, mâinile pline de brăţări, ceasuri, accesorii strălucitoare şi apte de a efectua mişcări fine pentru a impresiona auditoriul. 3. Persoana duplicitară, care întruneşte calităţi morale deosebite în acest sens, care se remarcă prin preţuire faţă de propria persoană şi posedă un creier deosebit de involuat. 4. Mascul feroce înzestrat cu puteri incontrolabile. 5. Se deosebeşte de ceilalţi prin prezenţă sa, prin însăşi aspectul fizic, limbaj aparţinând unui dialect special conceput şi o vestimentaţie remarcabilă (D&G, Armani, Versace, Nike, Puma etc.) 6. Persoană înzestrată cu talent şi noroc care, de regulă, este invidiată de duşmani adevăraţi sau imaginari…

Acestea fiind zise, lingvistic vorbind, „cocalarul” şi „piţipoanca” sunt genurile aceleiaşi specii, aşa cum sunt „cocoşul” şi „găina”, „berbecul” şi „oaia”sau „taurul” şi „vaca”, deşi, în acest ultim exemplu, ca şi la perechea umanoidă a „cocalarului”, mai intră şi „boul”…

„Gentilomii de mahala” Adevarul 6 decembrie 2013, 09:43

Bottom of Form

Îi datorăm lui Nicolae Filimon prima descriere a „slujnicarului”, prototipul ridicat din lumea mahalalelor secolului al XIX-lea şi apărut din pricina „sărăciei vicioase şi marei lipse de cultură morală a unei părţi din junimea noastră.”

Metaforic, „slujnicăria”, ne spune Filimon, asemenea oricărei societăţi secrete, are „maeştrii ei, lojile, venditele, prozeliţii şi chiar cinismul ei. Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăţi tind foarte mult la degradare şi materialism.” Să luam-aminte:

„Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întâi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dânsele şi să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia şi alte calamităţi, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi.

Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala şi mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chiţul şi Biserica lui Târcă…

           Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut.

El este totdauna un june de la douăzeci şi doi până la douăzeci şi cinci de anişori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat şi înmănuşat întocmai ca un lion de Paris.

Acest lux ar face pe oamenii fără experienţă să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moştenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel şi vă încredinţez cu mâna pe conştiinţă că vestmintele după dânsul sunt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decât leafa, şi această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale.

La primul debut al aventuroasei sale juneţi, gentilomul nostru o duce binişor: înşală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier şi chiar pe birjar; iar leafa o ţine numai ca să nutrească amoraşele sale cu fetele de pe la marşande.

Aceştia sunt timpii cei mai fericiţi din viaţa gentilomului nostru, dar, din fatalitate, neguţătorii amăgiţi îi taie creditul şi încep a-l persecuta pentru datoriele lor. În cazul acesta, ingeniosul june aleargă la sfânta noastră Convenţie şi, armându-se cu articolul relativ la neviolarea domiciliului, râde de nerozii săi creditori; cu toate acestea, moneda îi lipseşte, credit nu mai are la nimeni. Ce face el oare în această critică poziţiune? Ce să facă, sărmanul; pleacă capul la lovirele soartei, se face slujnicar!…

În această nouă condiţiune, spiritul său se supţiază ca firul de borangic, imaginaţia lui se înalţă până la al noulea cer, devine filosof peripatetic, patriot şi încă patriot, nu glumă. Declamă în contra abuzurilor, căci funcţia lui (dacă are vreuna) nu-i permite să fure; devine inemic neîmpăcat al ciocoilor, îi înjură şi îi încarcă cu cele mai negre epitete, fără să se gândească că această clasă despreţuită de dânsul este fenixul dezertului, carele se renaşte din cenuşa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii sale. El nu înţelege că zicerea ciocoi este sinonimă cu zicerea bogat şi puternic şi că mai toţi cei ce să rădică din noroi la putere şi bogăţie devin başi-ciocoi şi, pentru mare nenorocire, aceste gloabe de plebei, pe care entuziasmul nostru de la un moment îi rădică la putere şi bogăţie, ne loveşte cu copita mai des şi mai rău decât caii născuţi şi crescuţi în grajduri: în fine, slujnicarul nu voieşte să înţeleagă că ciocoiul Convenţiei este mai venal şi mai fără inimă decât acela al Regulamentului.

            Slujnicarii sunt de mai multe categorii sau tagme.

Când face parte din ortaua poeţilor, atunci cată să fugi cât vei putea de dânsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ţi dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile şi declamările lui, fără să te apuce nevrele de râs. […]

Daca slujnicarul s-a dus de două-trei ori pe la Facultatea de Drept, nu te mai slăbeşte din jus regiae, jus papirianum […], adăogând pe la soroace câte un ipso jure, in abrupto, ex officio şi alte mai multe secături de felul acesta, prin care se silesc a demonstra că nu este bine a lăsa advocatul pe clientul său să moară de foame dupe moarte!…

Dar soiul acesta de slujnicari rămâne nulă pe lângă slujnicarii politici. Aceştia sunt teribili! Pe slujnicarul politic nici un guvern nu-l mulţumeşte. N-apucă să se formeze bine un minister şi slujnicarul patriot începe a-l descri cu cele mai negre culori şi se sileşte prin orice mijloace a-l face să treacă, în ochii publicului, de infam şi trădător.

Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari sunt două: grădina Cişmegiului pe timpul de vară şi cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanţele, de-şi varsă veninul asupra oamenilor ajunşi la putere.

De câte ori vei vedea un cerc de patru-cinci individe şi vei auzi pe vreunul dintre dânşii vorbind cu agitaţiune despre drumuri de fier construite într-un singur an, despre canalizarea râurilor, rădicarea oastei la cifra de trei sute de mii individe, esploatarea carierelor de marmoră şi formarea unei flote pe Marea Neagră, să ştii că acel om este slujnicar paraponisit; cată să mai ştii şi aceasta că slujnicarul este o fiinţă omnipotentă (numai în vorbe) el nu are decât să zică un cuvânt şi ţara este brăzdată cu şosele şi drumuri de fier, casele statului se umple de bani, cultura şi instrucţia ajunge pe cea din Germania, cu un cuvânt România se ridică la cel mai suprem grad al fericirei sale; din nenorocire, însă, guvernul nostru nu ştie să se folosească de consiliele patrioţilor slujnicari şi de aceea lucrurile merg cu susul în jos.

Slujnicarul adevărat, pe lângă alte daruri, mai are şi virtutea cumpătării; el şade toată ziua în cafenea, fără să guşte ceva, sau dacă din întâmplare bea o cafea neagră sau o dulceaţă, potriveşte tocmai timpul când cafeneaua este plină de oameni şi pleacă fără să plătească. Unii zic că fac aceasta din distracţiune, dar gurele rele susţin că nu plăteşte fiindcă nu are parale.

Unicul viciu ce s-ar putea imputa acestor doctrinari este afecţiunea ce au asupra slujnicilor; dar tocmai acest amor, ce pare un defect în ochii profanilor, pentru slujnicari este un act de devoţiune, o practică religioasă, este chiar paladiul sau deviza societăţii lor.

Iată ce este societatea slujnicarilor în simţ colectiv şi ce este slujnicarul în parte.”

Schimbând ceea ce este, istoriceşte, de schimbat, dar foarte puţin în esenţă, ciocoiul şi slujnicarul au revenit în lumea noastră cu un aplomb de necontestat, căci spolierea ţării a implicat, pe de o parte, ridicarea ciocoilor, iar, pe de alta, sărăcirea materială şi sufletească a neamului şi, deopotrivă, decăderea lui morală. În media, sforţările de azi arareori trec de lăutărism, cum spunea Constantin Noica, sau, ca să fim şi mai actuali, de manelism.

Manelismul nu are de-a face doar cu „redescoperirea” manelelor, prin anii 90, nici cu senzualismul oriental şi lasciv al acestora, tot mai fără perdea, la cele recente, nici cu faptul că manelele sunt, cu preponderenţă, cântate de ţigani zişi şi manelişti, nici cu felul ridicol al adepţilor de a se îmbrăca, ci, mai profund, cu un mod de a fi, de a avea şi de a gândi, din care provin, bunăoară, cocalarii şi piţipoancele. Manelismul se regăseşte pretutindeni în societatea românească şi poate contamina pe oricine. Deunăzi, dl. Cătălin Botezatu şi-a sărbătorit ziua de naştere, cu vreo trei sute de invitaţi. La apogeul petrecerii, euforic, dl. Botezatu a aruncat cu bancnote false (televiziunea le-a spus „confeti”) în aer, peste invitaţi, un obicei, neîndoios, manelist, de neînchipuit în capitalele occidentale. Să-mi fie iertat acest exemplu, dar nu cunosc vreo„vedetă” de pe micul ecran care să nu fi alunecat măcar o dată pe mâzga manelismului prin vorbă, faptă sau ţinută.

Ca exemplar social, manelistul este întruchiparea cea mai de jos a slujnicarului de altădată, pentru că la el prostul gust, incultura şi vulgaritatea ating paroxismul. Din punct de vedere lingvistic, manelistul genuin este cel mai nătâng vorbitor al limbii române, dar şi cel mai strălucit promotor al argoului. Manelistul îşi sprijină glăsuirea pe cele mai şubrede bârne ale limbii, unde construcţiile strâmbe sau precare, intonaţia de mahala, amestecul de cuvinte neaoşe cu înjurături, cu anglicisme de club şi ţigănisme conduc la producţii discursive jenante, auzite, din păcate, zi de zi pe majoritatea canalelor noastre de televiziune. Într-un cuvânt, deşi imitat până la saţietate, manelistul este un antimodel.

Să revenim însă la argou. Prezent în toate idiomurile, argoul este un vocabular convenţional paralel, colorat şi fantezist, ale cărui elemente pot fi auzite azi pretutindeni. În româna contemporană, nucleul, altfel spus, elementele reprezentative ca frecvenţă, semantism şi putere de derivare, este de origine dominant ţigănească.

„baftă” DEX-ul din 1998 dă următoarea definiţie:

               BÁFTĂ, bafte, s. f. (Arg. şi fam.) Noroc, şansă. – Din ţig. baht. Cf. tc. baht.

În ediţia din 2009 se renunţă la specificaţia „argotic” (rămânând doar „familiar”), ceea ce nu înseamnă că autorii ignoră faptul că Dicţionarul de argou, 2007, înregistrează expresia „a se face de baftă” (cu sensul: „a se face de râs”), ci pentru că urarea, des auzită printre elevi şi studenţi, a pătruns ceva mai adânc în limbă. Dacă filiera este ţigănească, originea este însă turcească, cu atestare în persană. „Baht” este răspândit în bulgară, sârbă, neogreacă şi albaneză, după Al. Ciorănescu. Din „baftă” s-a derivat „băftos”, pe care îl semnalează Ciorănescu, şi care apare doar în Dicţionarul de argou, 2007.

Al. Ciorănescu menţionează: „Stamati [Constantin Stamati-Ciurea] foloseşte de mai multe ori cuvîntul baftă, cu sensul de «gură, cioc»; nu cunoaştem raţiunea acestei întrebuinţări, care nu apare la alt autor şi pe care nu o găsim în dicţionare.” Iată un asemenea context: „De este însă a se duce mai departe, apoi n-o ucid, ci îi bagă în baftă un burete muiat în spirt care, ameţind-o, îi paralizează mişcările convulsive, şi în aşa hal se aduc morunii şi nisetrii până la Chişinău.” (O vânătoare în Basarabia)

„barosan” Ca şi „baros” („ciocan mare”), „barosan” vine din ţig. „baro”, care înseamnă „mare”.

BAROSÁN, -Ă, barosani, -e, adj. (Fam.) Mare (şi greu). ♦ Fig. (Substantivat, arg.) Persoană influentă, bogată. — Baros + suf -an.

Cuvântul este format în româneşte, prin derivare, cu sufixul augmentativ -an, iar Dicţionarul de argou, 2007, mai adaugă sensul „subofiţer de penitenciar temut de deţinuţi”. „Barosan” apare, bunăoară, la Mateiu Caragiale, asociat cu „gagiu”: „Odată numit, avea să meargă la sigur, şi se vedea «barosan», «gagiu», cu cotoare, palat de casă în Bucureşti, vie pe rod la Valea Mieilor, moşie nu mai ştiu unde, zestre nu glumă, bez un singur cumnat cu un singur plămân.” (Craii de Curtea-veche)

„belengher” În Dicţionarul etimologic român, Al. Ciorănescu notează:

beléngher (-re), s. n. – (Arg.) Membru viril. Ţig. pelo „testicul”, prin intermediul ţig. pelenghero „cartof” (Bogrea, Dacor., II, 651; Graur 128; Juilland 158).

Astfel, provenit din ţig. „pelenghero” („cartof”), contaminat cu „pelo” („testicul”), acest termen capătă în română sensul de „penis”. Dicţionarul de argou, 2007, înregistrează expresia „a beli belengherul”, cu sensul propriu, dar şi figurat, „a fi într-o situaţie dificilă”: „Gigi Becali către Mititelu: «Nu beleşti ochii.., beleşti belengherul»”, Internet.

Dicţionarul de sinonime, 2002, ne mai spune că „belengher” este şi un regionalism pentru „costrei”:

COSTRÉI s. (BOT.) 1. (Echinochloa crusgalli) (reg.) iarbă-bărboasă, iarbă-ghimpoasă, mohor-gros. 2. (Sorghum halepense) (reg.) bălur, belengher. 3. v. mohor. 4. v. troscot.Dicţionarul de-argou, 2007, dă următoarele sensuri şi expresii:

benga s. invar. (ţig.) 1. drac, diavol. 2. boală incurabilă; cancer. 3. rău, nenorocire.

Expresii: a da benga în cineva expr. (adol.) 1. a înnebuni. 2. a se îmbolnăvi grav (de ceva); a da în bengă expr. a înnebuni; a-l lua aghiuţă / benga expr. (pop.) 1. a muri 2. a avea necazuri mari.

Cuvântul provine din ţig. „benga”, cu sensul prim de „drac, diavol”. În hindi, „beng” mai înseamnă şi „broască”.

Cu sensul demonic, îl găsim la Stamati: „…în fine, am vrut să descopăr câtă înrâurire aveau lăieşii, ţiganii în demoralizaţia populului român cu magiile şi descântecele lor, făcându-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul ţigănesc, şi de a se teme mai mult de acest spirit necurat decât de Dumnezeul creştinesc, în care ţiganii nu aveau un crezământ, şi cu aceste uneltiri ale lor nu numai că câştigau mulţi bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor şi fetelor românce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decât bărbaţii.” (Eroul Ciubăr-Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc)

„biştari” În Dicţionarul etimologic român, Al. Ciorănescu precizează:

biştári s. m. pl. – Bani. Ţig. bišto „al douăzecilea” (cf. cuvîntul în Wlislocki 76), probabil folosit la început, în arg., ca echivalent al lui „pol”, monedă de 20 lei.

Expresii: jos biştarii! expr. (vulg.) scoate banii! (Dicţionarul de argou, 2007)

Pe un blog al „Adevărului”, cineva scria: „Născut la jumătatea secolului al XIX-lea, limbajul de mahala a rămas încă viu în vorbirea locuitorilor Capitalei, care nu s-au dezvăţat de «lovele», «mahări» şi «biştari»”.

„bulan” Dicţionarul de-argou, 2007, dă următoarele sensuri şi expresii:

bulan, bulane s. n. 1. homosexual pasiv. 2. (om) norocos. 3. (om) ipocrit. 4. om molâu / lipsit de curajul opiniei proprii. 5. picior.

Expresii: a avea bulan expr. (vulg.) a fi norocos; a fi în bulan expr. (glum.) a avea noroc; a lua la bulane (pe cineva) expr. (vulg.) 1. a ironiza (pe cineva), a batjocori (pe cineva). 2. (d. poliţişti) a bate (pe cineva) cu bastonul; a se arde în bulan / în creţ / în semering expr. (d. bărbaţi) a avea relaţii homosexuale; bulan versat expr. (deţ.) individ versat în practicarea perversiunilor sexuale.

Semantismul acestui termen este foarte dezvoltat azi. Originea este neîndoielnică: din ţig. „bul” („cur”), cu ascendenţă în hindi, sanscrită, la care s-a adăugat sufixul augmentativ -an.

La plural, se referă, de obicei, la coapsele feminine. („Corina se menţine în formă. Uite ce bulane are!”, Internet). Derivate: „bulănos, -oasă” (d. femei), cu coapse frumoase, bine formate sau foarte groase; „a bulăni” (d. femei), a mângâia pe coapse, cu intenţii erotice („E tristă, de cele mai multe ori, dar peste 3 minute le văd rânjind la o masă plină de golănaşi, care le bulănesc… şi-mi trece!”, Internet) sau a lovi cu piciorul (cf. Dicţionarul de argou, 2007). Pentru „bulăneală”, Dicţionarul de argou dă următoarele sensuri:

bulăneală, bulăneli s.f. 1. (la fotbal) lovirea intenţionată a picioarelor adversarilor. 2. (tox.) stare de euforie provocată de consumul de droguri.

Se omite un sens destul de frecvent, legat de jocurile erotice: „Vremuri faine, zile si ani de care imi voi aminti intotdeauna cu placere. De fostul meu prof, profa, de primul geam sau lacat spart, de prima urecheala, de primii bani sau surprize turbo castigate la risca, s.a.m.d, dar mai ales de prima bulaneala executata pe Anamaria …”. (Internet)

De asemenea, „bulan” era bastonul miliţianului (poliţistului), numit mai vulgar „pulan”, prin analogie cu penisul („Primarul din sectorul 2 are apucături de miliţian, Onţanu şi-a scos bulanul de general. Ca să bată nişte cetăţeni.”, Internet).

Sensurile 3 şi 4 din Dicţionarul de argou (vezi mai sus) erau acoperite de „bulangiu” („Despre o persoană care nu este ca lumea, fie că e neserioasă, fie din nesimţire, fie din răutate. Un om care nu place sau care a decepţionat.”; Internet), azi şi „homosexual”. De reţinut că dezvoltările semantice pe ideea de homosexualitate masculină sunt frecvente .

Proverbe ţigăneşti:

• 
  Nici dacă ai avea o sută de cai (în sensul de a fi foarte avut), nu poţi ţine o curvă să fugă de acasă.
  
• 
  Sunt şi adevăruri mincinoase şi minciuni adevărate.
  
• 
  Care e ziua noastră de post? Acea când nu e nici slănină, nici pâine în dulap.
  
• 
  Când marea s-a făcut din miere, ţiganul sărac şi-a pierdut lingura.
  
• 
  Opreşte-te şi stai acolo unde sunt cântecele!
  
• 
  Lumea e ca o scară: unii urcă, alţii merg în jos.
  
• 
  Ţiganul spune adevărul o singură dată în viaţă şi şi atunci îi pare rău.
  
• 
  Lacrima din ochi e rana din inimă.
  
• 
  Frumuseţea nu poate fi mâncată cu lingura.
  
• 
  Am doi stăpâni: Dumnezeu şi dracul. Mă dau cu dracul până mănânc şi apoi îl urmez pe Dumnezeu.
  
• 
  Când esti cel mai fericit, atunci se însămânţează viitoarea ta nenorocire.
  

Pictorul lunii: Nicolae Vermont

Nicolae Vermont, autoportret
Nume la naștere	Nicolae (Isidor) Vermont (Grumberg)
Născut	10 octombrie 1866,Bacău
Decedat	14 iunie 1932 (66 de ani) București,

Nicolae Vermont (n. 10 octombrie 1866, Bacău - d. 14 iunie 1932) a fost un pictor și gravor român, de origine evreu. Mai târziu în viață s-a convertit la religia creștină ortodoxă.