Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 40 (patruzeci) Februarie 2015

UMOR: Baruri bucurestene: azi, Fabrica – de Mihai Buzea

Localul ăsta are o reputație bună, dar nu și pentru mine, c-acum vreo 20 de ani am luat cafteală pe strada Gramont (care dă în 11 Iunie, unde e Fabrica). Să vedeți cum a fost: un junior rroma (evit termenii ”puradel” și ”danci”, vă rog să observați!) mi-a cerut imperativ să-mi scot șapca din cap și să i-o dau lui, să vadă cum îi vine. În urma refuzului meu politicos, din curtea interioară a unei șandramale au apărut niște surori mai mari ale juniorului, care m-au luat la bătaie cu papucii, ca irakienii pe Saddam Hussein, acuzându-mă că fac ură de rasă. N-am ripostat, am întins-o, stimulat și de o haită de maidanezi ce s-a extras dintre gunoaie și m-a luat de ”iepure”. Scăpam, dar din față m-au blocat doi domni, unul din ei dotat și c-un gât de sticlă de bere, proaspăt spartă de asfalt. Tot am scăpat până la urmă, doar că mi-au spart buza, mi-au rupt geaca și m-au tăiat la palma stângă (tăietură de ciob, a trebuit să fac și injecții anti-tetanos după aia). Am rămas și fără șapcă – mai bine o dădeam de la-nceput, făceam un copil fericit, nu?!

Acum vreo lună, profitând de faptul că eram mai beat decât sunt de obicei sâmbătă seara, amicii m-au dus în Fabrica (cu taxiul, să nu mă prind unde mă duc!). N-am recunoscut nimic. Pe vremea mea, cum se spune, Fabrica era chiar o fabrică, abia abandonată, din care muncitorii tocmai plecaseră, utilajele tocmai fuseseră furate, iar caii tocmai fuseseră priponiți în fostele hale (curtea era deja ocupată de căruțe). Acum, însă, Fabrica e un microunivers stroboscopic, unde chiar te poți crede în Europa: lumini, culori, băutură globală (găsești ce vrei), mâncare la terasele din curțile interioare, fete tot globale (am înnebunit!)... cinstit spus, nu mai seamănă a nimic din ce țineam minte. Parcă eram ăla din Tinerețe fără bătrânețe: se-ntoarce în fostul lui palat și-acolo-l așteaptă moartea!

Așa era să pățesc și eu; m-am rătăcit. Am zis că Fabrica e un microunivers. Păi chiar e, la propriu, că nu cunosc cârciumă mai labirintică: m-am dus la toaletă și n-am mai știut să mă-ntorc. Am rătăcit zeci de minute pe tot felul de culoare, scări interioare, scări exterioare, debarale, beciuri, camere pline de butoaie, camere pline de biciclete, garderobe și câte și mai câte, numai pe amicii mei nu-i găseam. Aproape că bușisem în plâns, m-am dus la bodyguard și i-am zis că m-am pierdut, să dea pe post, ca la RadioVacanța: ”S-a pierdut copilul Mihăiță. Este îmbrăcat în trening roșu. Este debil mintal”. Bodyguardul m-a întrebat cum îi cheamă pe prietenii mei, a vorbit prin stație, apoi m-a luat delicat de guler și m-a dus la ei. 

Cică toți bodyguarzii din Fabrica sunt antrenați pentru treaba asta, că-n fiecare noapte se rătăcesc o grămadă de tâmpiți. (text publicat in numarul 42/2014 al revistei Catavencii)

Din istoria serviciilor secrete: Allan J. Pinkerton

În multe privinţe, Allan Pinkerton a fost un deschizător de drumuri: cel care a înfiinţat prima agenţie de detectivi din US, primul autor de romane poliţiste, iniţiatorul serviciului secret al preşedinţilor americani, inventatorul a multor tehnici de investigaţie. Engleza americană a încorporat termenul de ochi privat (private eye), inspirat de afişul publicitar al agenţiei de spionaj a lui Pinkerton, care consta în imaginea unui ochi, cu lozinca Noi nu dormim niciodată.

Pinkerton s-a născut în Scoţia, într-o familie săracă de muncitori şi a emigrat în Canada, de unde s-a strecurat în Statele Unite. Una dintre primele lui slujbe a fost cea de lucrător la o fabrică de bere, într-un mic oraş din apropierea Chicago-ului, Dundee, în care majoritatea populaţiei erau imigranţi scoţieni. Umblând prin pădurile învecinate, în căutare de lemn bun pentru fabricat butoaiele de bere, Pinkerton a dat, din întâmplare, peste o bandă de falsificatori, pe care i-a raportat poliţiei. Privit ca un om de încredere de către negustorii şi poliţia locală, Pinkerton a primit oferta să continue investigaţiile pentru descoperirea falsificatorilor, apoi a devenit ajutor de şerif al oraşului. De aici s-a mutat la Chicago, unde a primit funcţia de investigator al ramurii locale a Departamentului de Tezaur, apoi i s-a dat sarcina să descopere şi elibereze două fete care fuseseră răpite în statul vecin Michigan. Cu reputaţia câştigată din aceste acţiuni, Pinkerton a înfiinţat prima agenţie de detectivi particulari Pinkerton National Detective Agency în anul 1855. Pe lângă contractele din statele existente, Pinkerton şi agenţii lui au avut un mare succes în rezolvarea cazurilor de omor, atacuri ale trenurilor, ale agenţiilor de poştă şi băncilor din zona numită atunci Vestul sălbatic. Tehnicile noi inventate de Pinkerton: urmărirea (shadowing), identitatea mascată (assuming a role), identificarea prin fotografie, creerea unei baze de date şi galerii de imagini foto a delicvenţilor, ca şi tenacitatea de a urmări şi rezolva cazurile cele mai dificile, l-au făcut celebru pe primul detectiv al Americii.

El era şi un mare susţinător al abolirii sclaviei, astfel că a fost angajat de preşedintele Lincoln ca agent de securitate şi şef al serviciului de spionaj condus de generalul McCleland. În această calitate, Pinkerton a descoperit şi anihilat o conspiraţie de asasinare a preşedintelui în anul 1861. El a organizat un servciu de protecţie, care ulterior a devenit US President Secret Service şi care, a abordat problemele de securitate, care au dus – ulterior – la creerea departamentelor CIA, FBI, Homeland Security. Serviciul lui Allan J. Pinkerton a fost activ şi în spionajul din timpul războiului civil, când spioni militari ai Uniunii au fost infiltraţi în unităţile confederate şi agenţii lui Pinkerton au adunat date de la populaţie în zonele de război.

Multe din procedeele folosite de agenţii lui Pinkerton, pentru rezolvarea cazurilor de contract, nu au fost deloc ortodoxe: răpiri, asasinate, tortură, omor, atac prin explozii a caselor familiilor celor urmăriţi, apoi tehnici de intimidare şi stingere a grevelor muncitoreşti. Reprimarea brutală a grevelor şi acţiunile violente asupra conducătorilor sindicali i-au creat lui Pinkerton a faimă negativă şi au dus la introducerea de legi care au interzis reprimarea grevelor prin aducerea de forţe de ordine străine, în fabricile intrate în grevă.

Înfrumuseţând unele din acţiunile largei sale experienţe, Pinkerton a publicat povestiri de mare succes, de fapt primele scrieri de natură detectivă. Unele personaje din povestirile lui au fost preluate de scriitorii Arthur Connan Doyle, Mark Twain, Charlie Siringo, Dashiell Hammett şi alţii.

Aspecte din viaţa lui Pinkerton au fost subiectul mai multor filme documentare şi de acţiune (The tall target, The Baltimore plot, The Pinkertons, The life and legend of Wyatt Earp, Whispering Smith, The rose and the jackal, American outlaws). MSM

Allan Pinkerton. Abraham Lincoln şi generalul John A. McClenand

Articolul lunii: Ardeleanul care a înființat primul ziar românesc peste Atlantic - de Claudiu Padurean

România Liberă 07 ianuarie 2015

Ardeleanul care a înființat primul ziar românesc peste Atlantic

Una dintre marile personalități ale Diasporei românești este astăzi aproape uitată. Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este cel care a înființat primul ziar românesc de pe continentul nord-american și, totodată, cel care a creat prima parohie românească din Statele Unite ale Americii.

Preotul ardelean era fiul unuia dintre cei mai importanți luptători pentru drepturile românilor din Transilvania, părintele Vasile Lucaciu, supranumit și Leul din Șișești. Acesta s-a numărat printre conducătorii Partidului Național Român din Transilvania, a semnat Memorandului românilor ardeleni și a fost întemnițat în anul 1892, în procesul Memorandiștilor de la Cluj. Părintele Vasile Lucaciu a fost și unul dintre apostolii Marii Uniri de la 1918, iar fiul său, care a devenit, de asemenea, preot greco-catolic i-a moștenit pasiunea pentru drepturile românilor.

Portret de luptător

Epaminonda Lucaciu a fost unul dintre cei cinci copii ai preotului greco-catolic Vasile Lucaciu. El a venit pe lume în anul 1877, în localitatea Sâncrai, din județul Satu Mare. Epaminonda Lucaciu și-a făcut studiile primare în Satu Mare, iar studiile liceale le-a urmat în Năsăud, la renumitul liceu grăniceresc din orașul ardelenesc. După absolvirea liceului, el a ajuns student al Institutului De Propaganda Fide de la Roma.

A rămas să studieze în Cetatea Eternă până în 1898, când a devenit doctor în Filosofie și în Teologie. Hirotonit preot greco-catolic, el a slujit în parohia tatălui său, la Șișești, apoi a fost numit paroh la Cenad. În condițiile în care la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului XX, foarte mulți români ardeleni au emigrat dincolo de Oceanul Atlantic, Epaminonda Lucaciu a propus ierarhilor greco-catolici români să deschidă o misiune catolică românească, menită să asigure asistența spirituală a celor stabiliți pe continentul nord-american.

După ce a primit binecuvântarea ierarhilor săi, părintele Epaminonda Lucaciu a emigrat, în anul 1905, în Statele Unite ale Americii. În anul 1905, el a deschis prima biserică românească din federația nord-americană, Biserica Sfânta Elena din Cleveland. De asemenea, el a început să editeze și primul ziar românesc de pe continentul nord-american, care purta numele ”Românul”. Pastorația lui Epaminonda Lucaciu a avut succes, iar în condițiile în care comunitatea românilor stabiliți în America de Nord înregistra creșteri semnificative, atât ca urmare a noilor valuri de emigranți, cât și datorită nașterilor înregistrate în cuplurile de români deja stabiliți în Statele Unite ale Americii, preotul greco-catolic a sosit în anul 1907 în Transilvania, pentru a cere ierarhilor Bisericii Române Unite cu Roma să trimită noi clerici peste Ocean.

În paralel, el a continuat să deschidă noi parohii. În anul 1913, părintele Epaminonda Lucaciu își desfășura activitatea la Trenton. Izbucnirea Primului Război Mondial a îngreunat comunicațiile dintre Statele Unite ale Americii și Europa. În contextul în care în Statele ale Americii se contura un curent tot mai accentuat favorabil intrării SUA în război de partea Antantei, Epaminonda Lucaciu a început să militeze pentru dreptul românilor ardeleni de a-și hotărî singuri soarta. Iar după intrarea SUA în război, în anul 1917, preotul ardelean a încercat să organizeze o Legiune Română, cu recruți din rândul emigranților din America de Nord, care să lupte de partea Antantei.

Unități militare asemănătoare fuseseră deja formate în Rusia, cu recruți adunați din rândul foștilor prizonieri ardeleni și bucovineni, care au decis să se înroleze în Armata Regală Română. Legiunea Română nu s-a mai concretizat, pentru că a venit sfârșitul războiului. În perioada 1918 – 1920, în SUA a sosit și Vasile Lucaciu, pentru a face lobby pentru a recunoașterea Marii Uniri. Activitatea celor doi preoți ardeleni, tată și fiu, împreună cu alți lideri ai românilor, a fost încununată de succes, iar delegații românilor au fost primiți de președintele american, Woodrow Wilson, pe care l-au convins de justețea cauzei lor. De asemenea, au convins publicații de prestigiu, precum Washington Post sau New York Times, să pledeze pentru recunoașterea Marii Uniri, lucru care a dus la conturarea unui puternic curent favorabil României în opinia publică americană, curent de opinie stimulat și de vizita Reginei Maria a României peste Ocean.

După semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, care recunoștea Marea Unire, Epaminonda Lucaciu a revenit în țară, unde a servit drept preot militar în Satu Mare, în perioada 1921 – 1923. Din anul 1924, a devenit paroh în Șișești, în locul tatălui său, decedat. Epaminonda Lucaciu s-a implicat în politică, de partea PNL, și a activat și în cadrul unor asociații de caritate, care îi sprijineau pe orfanii de război. Preotul ardelean a fost nevoit să se refugieze în anii Celui De-al Doilea Război Mondial, când Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horhtystă. Iar după instaurarea comunismului, el a trebuit să îndure opresiunea bolșevică, după interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în anul 1948. Epaminonda Lucaciu a murit în anul 1960, la Cluj, și a fost înmormântat alături de tatăl său, la Șișești.

Din istoria comunismului românesc: INTERVIU-EVENIMENT (partea I-a) cu generalul Ion Mihai Pacepa. „Sper ca noul președinte al României să publice documentele privind asasinarea de către Securitate a lui Vlad Georgescu și Noël Bernard” (fragmente)

Autor: Dan Andronic | luni, 12 ianuarie 2015 | ziarul Evenimentul zilei

Ion Mihai Pacepa (n. 28 octombrie 1928) este fără îndoială cel mai controversat ofițer român de informații care a făcut parte din ierarhia superioară a Securității, devenit cel mai înalt demnitar dintr-o țară a fostului bloc sovietic care a fugit și a primit azil politic într-o țară NATO.

 Câteva scurte repere: intră în Securitate în 1951, ca sublocotenent, primește câteva misiuni în zona industriei chimice, apoi devine șef de serviciu la Direcția IV (Contrasabotaj). În 1956 devine șef adjunct al grupului operativ din cadrul Agenției Comerciale Române din Republica Federală Germană, fiind șeful rezidenței de spionaj a României în RFG. În 1959 este rechemat la București și numit adjunct șef serviciu pentru spațiul Germania, Austria, Țări nordice. În 1963 era deja colonel, iar patru ani mai târziu primește stelele de general-maior, ceea ce arată caracterul deosebit al realizărilor sale în spionajul extern românesc, gradele de general fiind acordate acordate extrem de greu. Cu anul 1972 începe o nouă etapă, este numit secretar de stat la Consiliul Securității Statului în cadrul Ministerului de Interne și prim-adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe. . 1978, cere azil politic în Statele Unite ale Americii și începe o nouă etapă. Defectarea Generalului Pacepa a condus la o anchetă internă de proporții în spionajul românesc, peste 500 de ofițeri de Securitate fiind audiați. A administrat câteva lovituri extrem de dure regimului comunist de la București, fiind considerat unul dintre actorii principali în demolarea cultului lui Nicolae Ceaușescu. În interviul pe care l-am realizat cu Generalul Pacepa nu am ocolit nici un subiect sensibil. În primul rând, ca să dau un răspuns direct unor temeri, m-am convins că personajul care răspunde la numele Ion Mihai Pacepa, există. Având niște elemente de biografi e pe care nu le găsești în cărți, am pus niște întrebări punctuale și am primit răspunsul corect.

Dan Andronic: Când se va publica cartea dvs. „Disinformation” în limba română?

General Pacepa: În aprilie, împreună cu versiunea în limba rusă, care va apărea la Moscova.

Dan Andronic: O coincidență care mă face să zâmbesc. Veți deveni primul româno-american a cărui carte se publică simultan la Moscova și la București, iar apoi devine film la Washington. Sună ca un avertisment, mă face să mă întreb ce legătură vedeți între cele două țări. Deci, de ce apar simultan o carte despre dezinformare în România și Rusia?

General Pacepa: Pentru că „dezinformarea,” care s-a născut în celebrele orașe ale lui Potemkin din Rusia, a devenit de mult o armă secretă a politicienilor români și a început să fie acum utilizată și in Statele Unite, care a luptat împotriva ei timp de 44 de ani ai Războiului Rece.

Dan Andronic: Prima dumneavoastră carte, „Orizonturi Roșii - Adevărata Istorie a Crimelor și Corupției lui Ceaușescu”, s-a tradus în 28 de limbi și continuă să fie în librării pe toate meridianele globului după aproape trei decenii de la apariţie. Am regăsit-o întro nouă ediție, o traducere nouă cu anumite adăugiri, făcută la Editura Humanitas. Cum vă explicați succesul ei, chiar și după atât timp?

General Pacepa: Pentru că „Orizonturi Roșii” este prima carte ce descrie viața la curtea tiranilor comuniști, care continuă să troneze în China, Coreea de Nord, Cuba, Laos, Vietnam și, în formă deghizată, în Rusia - deci în peste aproape un sfert al populației mondiale.

Dan Andronic: Este adevărat că Vlad Georgescu a plătit cu viaţa pentru curajul de a serializa „Orizonturi Roșii” la Europa Liberă, sau este doar un alt mit al omnipotenței Securității?

General Pacepa: Regretatul Vlad Georgescu a plătit cu viața. Când eroica echipă de la Radio Europa Liberă a încheiat serializarea cărții, el a descris numeroasele amenințări cu moartea pe care le-a primit de la Securitate pentru a-l determina să renunțe. La sfârșitul acestei încheieri unice în istoria Europei Libere, Vlad Georgescu a spus ascultătorilor că atunci când a decis să devină jurnalist și-a asumat și riscurile acestei meserii: „Dacă mă vor omorî pentru că am organizat serializarea cărții generalului Pacepa, voi muri cu conștiința împăcată că mi-am făcut datoria de jurnalist.”

Dan Andronic: Afirmați că Vlad Georgescu a fost asasinat?

General Pacepa: Da. Vlad Georgescu a murit câteva luni mai târziu din cauza unei forme rapide de cancer, aproape identică cu cea care în 1981 a cauzat moartea unui alt eroic director al RFE, Noël Bernard.

În 2007, Cotidianul a publicat schițele apartamentului lui Vlad Georgescu din München, date Securității de academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, dovedit că a fost agent al Securității, sub numele conspirativ de „Laurențiu”.

Ulterior, Nestor Rateș, care i-a succedat lui Vlad Georgescu la cârma Europei Libere, a petrecut trei ani în arhivele Securității pentru a găsi probe care să dovedească faptul că Securitatea i-a ucis pe Noël Bernard și pe Vlad Georgescu. Rateș a găsit aceste probe, pe care le-a descris sumar într-un articol publicat în Revista 22 și apoi în HotNews.ro. Aceste documente constituie subiectul unui manuscris pe care Nestor Rateș l-a terminat ulterior. Sper că manuscrisul său va deveni carte.

Sper, de asemenea, că noul președinte al României, Klaus Johannis, va publica documentele originale, existente în arhiva Serviciului de Informații Externe, care atestă asasinarea de către Securitate a lui Vlad Georgescu și a predecesorului

Dan Andronic: Vă apropiați de vârsta de 87 de ani. Se poate spune că sunteți un om care a modelat istoria cu mâinile lui. Când erați doar un copil vă vedeați într-o asemenea postură? Ce visați? Cum ați ajuns să lucrați în serviciile de informații ale României?

General Pacepa: Într-un recent interviu prilejuit de lansarea cărții „Disinformation” în SUA am explicat unuia dintre magnații presei americane cam același lucru: la nouă ani, cântam sonata Kreutzer la vioară și visam să devin violonist; evident, nu am fost un bun violonist și am devenit inginer; nu am fost un bun inginer, și am devenit spion; nu am fost bun nici ca spion și am devenit defector. În versiune românească, greu de înțeles în SUA, care nu cunoaște „fericirile” comunismului: visurile mele nu s-au potrivit cu România din 1951, când s-a născut prima generație de intelectuali români educați în regimul comunist. Am fost unul dintre ei. Securitatea, care avea doar doi ani de existență și era plină cu minieri și tractoriști, avea atât de teribilă nevoie de intelectuali încât m-a înhăţat - împreună cu alți 22 ingineri și economiști - în ianuarie 1959, înainte chiar de a-mi da examenul de stat.

„Am crezut în comunism, dar m-am lepădat de el când era în plină glorie”

Dan Andronic: Care a fost motivul principal pentru care ați acceptat să intrați în Securitate? Cum arăta România acelor ani?

Dan Andronic: Ați avut o relație apropiată cu Nicolae Ceaușescu?

General Pacepa: Da, am avut relații apropiate cu Nicolae Ceaușescu, care voia să construiască „România multilateral-dezvoltată” și avea nevoie de spionajul tehnologic, după cum avea nevoie de aer.

Dan Andronic: Dar cu Elena Ceaușescu? Mai ales că au circulat mai multe legende...

General Pacepa: Da, am avut relații apropiate și cu Elena Ceaușescu, care avea doar patru clase elementare, dar pretindea că este inginer chimist, ca și mine, dar mă lua cu ea peste tot, pentru că nu știa nici măcar formula chimică a apei.

Dan Andronic: După ce ați primit azil politic în SUA ați publicat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă către fata dvs., Dana, care în anii 1980 a fost citită și răscitită la Europa Liberă. Vă rog să redați pentru cititorii noștri pasajul în care i-ați explicat Danei de ce ați lăsat-o temporar orfană. Cred că vă doriți să oferiți o replică celor care cred versiunile de azi ale diverșilor foști „colegi”, potrivit cărora ați fi fugit din România pentru că erați agent KGB, traficant de droguri, și alte minuni similare. Eu v-am auzit scrisoarea la Europa Liberă, când eram mic...

General Pacepa: De acord! Iată ce i-am transmis fetei mele, rămasă în România: „Timp de 20 de ani am avut neşansa să fiu

Dan Andronic: Dar despre corupție? Se spune, de asemenea, că ați fost un membru de vază al fostei Securități, corupt. Este adevărat? Cât de adâncă era corupția în Securitate și Partid?

General Pacepa: Profundă! Da, am fost membru de vază al Serviciului de Informații Externe al Securității. Și, da, am fost corupt. Așa cum întreaga conducere a României comuniste a fost coruptă. Nu am făcut excepție. Dar când m-am rupt de comunism, am lăsat în camera mea de hotel din Germania până și valiza cu boarfele cu care am venit din țară. Și, ca să subliniez ruperea mea totală de corupția comunistă, am lăsat pe masa din camera mea de la Hotelul Intercontinental din Köln, hârtia pe care Emil Bobu, atunci ministru de Interne, notase cu mâna lui cadourile pe care voia să i le aduc din Germania. Alături de notă am pus cadourile propriu-zise. Le-am pus acolo, la vedere, ca să expun corupția de la vârful Securității.

Sunt convins ca Generalul Iulian Vlad, care câteva zile mai târziu a venit în Germania ca să ancheteze „Cazul Pacepa,” a luat nota și cadourile cu el, și le-a predat superiorilor.

Dan Andronic: În unele cărți publicate de foști ofițeri de Securitate se insinuează însă că ați fi fugit din țară cu milioane de dolari. Este adevărat?

General Pacepa: Le-a răspuns Departamentul de Stat al SUA în septembrie 1978. Potrivit Europei Libere din acea vreme, Ceaușescu și-a smuls cămașa de pe el când a aflat că am dispărut. Nu mă miră. El trebuia să explice Biroului Politic de ce consilierul său și al Elenei a cerut azil politic la „dușmanul principal,” SUA. Și Ceaușescu a explicat: Pacepa a furat bani. Ca urmare, ministrul său de Externe, Andrei Ștefan, a cerut guvernului SUA „extrădarea criminalului de drept comun General Pacepa pentru a fi judecat de autoritățile române.”

Dan Andronic: Nicolae Ceaușescu pusese deja un premiu de 2 milioane de dolari pe capul dumneavoastră, ca trădător. Acum vă prezenta ca și un infractor de drept comun.

General Pacepa: Departamentul de Stat a replicat că este informat despre practica guvernelor comuniste de a înscena, în toate cazurile de defectori importanți, că aceștia au comis crime de drept comun pentru a putea cere extrădarea lor. Apoi a dat răspunsul oficial: „Știm că generalul Pacepa a administrat întregul cont secret în valută al lui Ceaușescu, care conținea peste 400 de milioane de dolari, din care ar fi putut aduce o bună parte cu el. Generalul a avut însă asupra lui doar 968 mărci germane (echivalentul a cca. 300 dolari) pe care, la cererea sa expresă, Departamentul de Stat al SUA le-a predat imediat, contra chitanță, ambasadei române din Washington.”

Dan Andronic: S-a mai spus că erați unul dintre cei recrutați de CIA dinaintea plecării în Vest, după care s-a spus că erați agent KGB/GRU (vezi afirmațiile lui Larry Watts, dar nu numai), că urma să fiți deconspirat și de aceea ați fugit. Cât este adevăr, cât este dezinformare?

General Pacepa: Dezinformarea nu are graniţe. Ea acționează pe principiul bulgărului de zăpadă care se transformă în avalanșă. Mao Tse Dun a definit-o în felul lui: „O minciună repetată de o sută de ori devine adevăr.” În iulie 1978, când am cerut azil politic, mă aflam la Bonn pentru a transmite un mesaj ultrasecret adresat de Nicolae Ceaușescu cancelarului vest-german. Presa occidentală a vremii a descris pe larg întâlnirea mea cu Hans-Juergen Wischnewski, mâna dreaptă a cancelarului german, recepția dată de ambasadorul României în onoarea mea, precum și dispariția mea subită de pe firmamentul diplomatic. Securiștii nu au putut - și continuă să nu poată - concepe ideea că am declarat război Securității, de aceea pretind că aș fi fugit din țară clandestin, deoarece Ceaușescu ar fi aflat de la Moscova că aș fi fost agent CIA, urmând să dea ordin să fiu arestat. Această minciună, repetată de sute de ori, a devenit adevăr.

Poetul lunii: Mihai Ursachi