Cu mâna pe inimă între două lumi – de
Cristian Pătrăşconiu
Martin S. Martin este Marian (n.e. Martin) Ştefan Constantinescu. Martin S. Martin este numele oficial – şi, aşa zicînd, american – al lui Marian (n.e. Martin) Ştefan Constantinescu începînd cu 1990. A fost chirurg cardiolog – şi în România şi în Statele Unite. Povestea vieţii sale este una cu adevărat fabuloasă. Şi felul în care el însuşi o spune este fermecător – precis, elegant, în nuanţă, cu respect pentru limbă şi cu o pasiune evidentă de a comunica rotund idei.
ZOOM 1: Martin S. Martin este medicul despre care, elogios şi în cuvinte memorabile, povesteşte Gabriel Liiceanu în „Scrisori către fiul meu”. El e chirurgul care i-a tratat, în chestiuni cardiace, atît pe Gabriel Liiceanu, cît şi pe Andrei Pleşu. Nu este o noutate ceea ce am rezumat în frazele precedente – ştim asta, între altele, din cartea dlui Liiceanu, din discuţia pe care eminentul chirurg româno-american a avut-o cu Horia-Roman Patapievici la finalul lui 2014 la „Înapoi la argument” şi din cartea recentă de convorbiri cu Martin S. Martin pe care Corina Negrea a alcătuit-o şi a publicat-o la Humanitas, de asemenea, pe finalul anului trecut.
Martin S. Martin a fost chirurg în două lumi. El rămîne, de fapt, chirurgul celor două lumi – cea românească şi, din 1985, cea americană – chiar dacă, de aproximativ trei ani e pensionat şi acum are vreme, spre exemplu, să citească „pe rupte, nu pe furate” cărţi din alte domenii decît cel medical. Cum ar fi: volumele a doi dintre istoricii săi favoriţi, Paul Johnson & Lucian Boia. „Am trăit în două ţări, am avut două nume şi am practicat două profesii medicale. Vieţile mele, despărţite de timp şi distanţe, sunt unite prin multiple cîrlige de amintiri, situaţii, imagini, bolnavi şi prieteni. Datorez foarte mult celor două vieţi ale mele. Le iubesc deopotrivă.”, scrie Martin S. Martin – Marian Ştefan Constantinescu.
ZOOM 2: Cartea invocată mai sus şi publicată în seria „Portrete în dialog” nu este prima care poartă această semnătură în limba română. În 2012, Martin S.Martin a publicat o carte – o carte îndrăgostită, aş putea spune – despre SUA, despre părţile luminoase şi atît de numeroase ale SUA, „America povestită unui prieten din România”. Cu 8 ani în urma acestei apariţii, împreună cu dr.Dora Petrilă, a publicat, de asemenea, volumul „Spitalul Fundeni. Istorie şi destin”. Înaintea volumului de dialoguri, a tradus alături de alţi colegi şi mijlocit o apariţie extraordinară în limba română, autobiografia unui mare medic, Marius Barnard – „Momente-cheie dintr-o viaţă în slujba binelui”.
Dacă ar fi să aleg două cuvinte care să rezume tipul de „privire” pe care profesorul şi medicul Martin S. Martin o proiectează atît asupra României, cît şi asupra ţării sale de adopţie, Statele Unite ale Americii, cu greu aş putea găsi altele două decît acestea: iubire şi luciditate, luciditate şi iubire – indiferent în ce ordine, căci aceste două cuvinte nu stau, în „disecţia” pe care o face Martin S.Martin, separat, ci sînt şi trebuie să fie luate în conjuncţie. „Cu mîna pe inimă” privind la o viaţă, de fapt, la două vieţi ale unuia şi aceluiaşi om derulate în două ţări, asta cred că înseamnă în mod fundamental aici: cu iubire & luciditate.
Aşadar, România cu iubire şi luciditate. Foarte pe scurt:
a)Romania on the one hand. Este ţara care îl alungă. E ţara în care reuşesc cei cinici, cei capabili să cultive şi să întreţină intrigi mizerabile, reţele ale dispreţului şi ale urii. E ţara în care, înainte de 1989, dar într-o măsură semnificativă şi după 1989, reuşita profesională se obţine cu carnet de partid – de aici, şi tradiţia rateurilor, istoria nesfîrşită a eşecurilor. E o ţară care sufocă – ideea de sufocare e aproape explicită în confesiunile pe care profesorul şi medicul Martin S. Martin le face cu privire la motivaţie emigrării sale. Este ţara în care „ oamenii sînt irosiţi de ţară” – cum inspirat şi antologic formulează personajul principal al acestei cărţi („oamen valoroşi, care au dovedit că pot, că sunt profesionişti, şi care, în loc de beneficieze de o politică de recunoaştere, sunt descurajaţi, daţi deoparte, lăsaţi să plece. Sunt irosiţi cu nepăsare”). Cînd decide să plece din ţară, iată de ce o făcea, iată ce devenise această ţară pentru Martin S.Martin: „era un orizont al răului, ca atunci cînd se strîng norii, cînd cerul se acoperă şi simţi că vine furtuna”
b)Romania on the other hand. Chiar şi cînd e sufocantă, România e un loc în care se întîmplă miracole. Mai mari sau mai mici. Mari – de pildă, schimbarea din temelii a Spitalului d ela Fundeni, odată cu descinderea, pentru cîteva luni, a chirurgului Marius Barnard. Mici – şarmul unui oraş, cultura, cărţile, muzeele, teatrele. Mari, încă o dată – prietenii, prieteniile. „Îmi plăcea să descopăr cartiere, căci ele, noaptea, arată altfel. Mai ales în nopţile de vară, de primăvară tîrzie sau de toamnă timpurie. Eram fericit, iar a doua zi puteam să fiu activ după doar două ore de somn”. La limită, făcînd media confesiunilor doctorului Martin S. Martin despre perioadă sa românească de dinainte de 1989 (a stat aici, cum spunea, pînă în 1985), s-ar putea spune că ţara de origine era frumoasă, era firească, era decentă, primitoare şi confortabilă, cînd oamenii reuşeau să pună între paranteze Istoria, cînd uitau sau cînd păcăleau comunismul, cînd nu vedeau ce e puterea, cine sînt conducătorii de atunci. Cînd, cu alte cuvinte, temporar, mai mult sau mai puţin, se sustrăgeau Sistemului. Încă ceva, semnificativ despre un fel de şcoală foarte dură: „dacă tot şirul de lipsuri prin care ai trecut te-a făcut să ajungi la un grad de înţelegere mai înalt, asta te motivează. Atunci, da, se poate ca, dacă soarta te aduce din nou într-o situaţie asemănătoare cu ce traiseşi în prima copilărie, să nu fii speriat, să nu intri în panică. Ştii să supravieţuieşti şi cum să supravieţuieşti.” România, poate că nu e de prisos să subliniem acest fapt, trimitea des şi constant oamenii care o locuiau la acest tip de şcoală în vremurile la care, lucid, nostalgic şi cu o autentică iubire, face des trimitere Martin S. Martin în lunga sa confesiune.
ZOOM 3.Martin S. Martin este un conservator. Conservator, nu neapărat republican. Precizarea e importantă: „conservator înseamnă: sprijinitor al vechilor tradiţii dovedite în timp benefice, manifestînd totodată rezistenţă în faţa schimbărilor care nu propun o alternativă mai bună decît situaţia existentă. Sunt deci împotriva celor care propun schimbare doar de dragul schimbării. Aşadar nu mă pot numi „progresist”, printre altele şi fiindcă acesta este noul nume pentru socialismul extrem, de factură comunistă. Sunt procapitalist. Şi cred cu convingere că singurul model al economiei care a creat în mod constant bunăstare este cel capitalist. Or, dacă nu ai bunăstare, atunci nu ai nici progres social. Sistemele socialiste consumă, cum ştim, mai mult decît produc. Situaţia se complică şi prin faptul că ele consumă mai mult pe o perioadă destul de lungă, ajutate de ideea utopică a oamenilor că se poate susţine o societate satisfăcută material, pentru foarte multă vreme, fără ca membrii ei să muncească pe măsură şi să fie în acest fel responsabili.”
Dar această precizare – anume, că domnia sa este un conservator – mai este importantă şi dintr-un alt motiv. Şi anume, din acela că, pe bună dreptate, despre conservatorism se spune – o spun chiar teoreticieni redutabili ai consevatorismului – că nu e o doctrină, că nu e doar o doctrină politică, ci, mai mult, că este „un mod de viaţă”. Aşa se uită, de fapt, şi către România şi către SUA domnul Martin S. Martin – atent, ca un conservator autentic, preocupat să vadă lucrurile, faptele, oamenii în curgerea lor, atent la tradiţii, atent la credinţă, atent complexitatea lumii, a lumilor.
Aceeaşi privire atentă, extrem de atentă – la fapte, la nuanţe, la seriile de cauzalitate în care se înscriu şi în care trebuie înscrise faptele – o regăsim, inclusiv în paginile acestei cărţi, cu privire la Statele Unite. Ca şi în cartea dedicată Statele Unite care a fost invocată mai sus – şi care ar merita (încă) o discuţie separată -, şi aici, în volumul de convorbiri între Corina Negrea şi Martin S. Martin avem la final – din partea medicului, profesorului şi a conservatorului Martin S. Martin – o Americă împotriva locurilor comune. O America fascinantă, demnă de a fi luată drept exemplu şi cu mult mai vie, mai „colorată”, mai adevărată decît caricaturile – unele, nu puţine, încărcate de ură – la care este redusă acestă ţară –etalon major, fundamental, de neocolit pentru istoria civilizaţiei.
a)SUA pe de o parte. Nu e ţara perfectă – o asemenea ţară, perfectă, există doar în proiecţii utopice. SUA sînt ţara cu unele opţiuni practice eronate şi, uneori, dramatice – şi în trecut, dar şi acum. Acum, spre pildă, ca să scurtez, îşi cultivă cu multă insistenţă un virus care ar putea să o slăbească şi mai tare în viitorul mediu – anume, pe arii tot mai extinse, un comportament de „stat-doică” pentru din ce în ce mai mulţi dintre cetăţenii săi. Un citat mai lung, foarte important şi adevărat, chiar dacă, pentru simţul-comun, contrariant ori enervant de-a dreptul pentru cei care, cel mai adesea meschin-interesaţi, cred, în această privinţă contrariul: „cu cît statul se ocupă mai mult de supravieţuirea membrilor societăţii, de la care nu cere nimic în schimb, cu atît mai mult induce o schimbare de atitudine faţă de muncă, faţă de obligaţii. Ceea ce se obţine este un fel de drog al inactivităţii. Este narcoticul de existenţă asigurată şi fără riscuri, care la prima vedere pare bun, dar nu şi în pasul al doilea. Pentru o societate, este un pericol de moarte să aibă tot mai mulţi membri care îşi interiorizează ideea că e preferabilă o viaţă în care să nu te scoli dimineaţa ca să mergi să munceşti. În pierderea eticii muncii şi a interesului faţă de muncă – aceasta începe să se instaleze în America de azi – văd eu cel mai mare pericol pentru America”. Dar, dar, dar…
b)SUA pe de altă parte. Forţa de a se regenera de care dispune America – fapt dovedit cu asupra de măsură în istoria modernă – este uriaşă şi, pesemne, fără termen de comparaţie rezonabil în întreaga lume. „America este ţara care onorează talentul pus în slujba altora, indiferent de provenienţa lui” & „cred că cel mai mare atu al Americii este că acolo nu există expresia nu se poate , pe care în Europa o auzi la fiecare pas”. Şi, mai ales: „toate istoria civilizaţiei este un soi de „vis american”, este istoria oamenilor liberi care au avut nebunia să facă ceea ce celorlalţi nu le trecea prin cap sau ceea ce le părea imposibil”. Este, în două vorbe, o foarte preţioasă evocare-evaluare a unei ţări cunoscute de către cel care face această evaluare de la nivelul „firului ierbii”.
ZOOM4.Ce înveţi din eşecuri? Înveţi din ele? Trebuie să vorbeşti despre ele? Trebuie să vorbeşti, mai ales cu tine însuţi despre ele? Iată, Martin S.Martin: „înveţi, dacă eşti onest, dacă ai puterea să revezi mental cursul operaţiei şi să admiţi ceea ce ar fi putut fi făcut mai bine…De fapt, revezi totul, independent de voinşa ta. Căci se întîmplă un lucru care probabil ar putea fi explicat de psihologi, dar care e independent de tine. După o operaţie grea, nu poţi dormi, e un somn întrerupt aşa cum ai cînd zbori cu avionul sau cînd mergi cu trenul şi în bucăţile de somn în care adormi visezi operaţia într-un mod nerealist, fantastic, într-un mod foarte greşit, foarte puţin legat de realitate, iar acest lucru te chinuie. Şi apoi te scoli, încerci să te linişteşti, încerci din nou să dormi şi visezi acelaşi lucru, într-o altă formă la fel de aberantă, ca şi cînd îţi aminteşti singur că ai ajuns cu greşelile tale într-o zonă în care nu trebuia să ajungi. Apoi, judecînd la rece, descoperi, dacă eşti onest, cum spuneam, descoperi…” Dar, după acest pasaj – iarăsi, e uşor de detectat luciditate (faţă de propria-i persoană) şi iubire faţă de o meserie care se luptă, cu moartea, pentru viaţă -, trebuie spus în mod obligatoriu că doctorul Martin S.Martin este însă, în primul rînd, autorul a mii şi mii de operaţii reuşite.
Nu în ultimul rînd, există cîteva pagini în care cei doi interlocutori discută despre problema credinţei, deci despre Dumnezeu; sînt pagini, aş spune direct, memorabile. Iată doar un mic pasaj despre cum stă, lângă un chirurg, Dumnezeu. Sau, mai bine spus, despre cum crede chirurgul de mare succes Martin S. Martin că stă Dumnezeu lîngă el cînd intră în sala de operaţii: „eu mă rog la începutul şi la sfîrşitul zilei, dar nu fac din Dumnezeu un instrument care să mă scoată din încurcătură într-un anumit moment profesional. Şi nici un mijloc de a-mi compensa lipsurile profesionale. Nu, nu. L-aş aduce în zona aceea, a muncii mele. Acolo e locul în care tu trebuie să te străduieşti singur, ţie şi numai ţie ţi se datorează şi succesele, şi eşecurile. Dumnezeu este deasupra acestor lucruri. Eu cred că dacă te rogi la începutul şi la sfîrşitul zilei ştii eşti sub protecţie”.
P.S. Gabriel Liiceanu despre perspectiva aparte pe care Martin S. Martin o proiectează asupra celor două ţări, asupra celor două lumi, dar şi către sine: „Martin plecase din România în anii ‘80. Cine-i va citi povestea vieţii de până la 45 de ani va descoperi încă o dată harul pe care-l au românii de a-i împinge pe cei mai valoroşi dintre ei să-şi ia lumea-n cap. Însă, aici, important este altceva. Ajuns în America după câteva decenii trăite în comunism, Martin avea deja acea acuitate a privirii pe care, pentru înţelegerea bunătăţii unei lumi, nu ţi-o dă decât experienţa prealabilă a răului. Doar cineva care a trăit într-o ţară neliberă e apt să măsoare întinderea şi binefacerile libertăţii. Sau, oricum, să le aprecieze mai bine decât cei care, avându-le şi nepierzându-le niciodată, sunt predispuşi să le ignore.“ (Articol apărut pe platforma LaPunkt.ro la data de 20 Ianuarie 2015).
Istorie bucureşteană :Tragica poveste a mânăstirii Văcăreşti
Povestea spusă de omul care a văzut-o cel mai de aproape, criticul de artă Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României.
Pentru că sunteţi istoric de formaţie, v-aş ruga, domnule Cebuc, să începem cu o scurtă privire în istorie. Cine şi când a pus piatra de temelie a Mănăstirii Văcăreşti?
Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească. El este ctitorul mănăstirii. Se întâmpla în luna decembrie a anului 1716. Lucrările au fost terminate în 1722, iar doi ani mai târziu, se sfinţea biserica mănăstirii cu hramul Sfânta Treime. Nicolae Mavrocordat, care era un mare iubitor de cultură, înfiinţează aici o şcoală de limbă greacă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit mai multe cărţi importante, precum şi o bibliotecă, aceasta fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din acea epocă. În 1730, Mavrocordat se îmbolnăveşte de ciumă şi moare. Din păcate, dispare şi biblioteca după moartea lui. Vine la tron Constantin Mavrocordat, fiul fostului domnitor, care va continua opera tatălui, construind Paraclisul mănăstirii pe latura estică a incintei acesteia. Ansamblul astfel format se întindea pe o suprafaţă de 18 000 mp.
Era probabil una dintre cele mai mari mânăstiri din Europa.
Cea mai mare din Sud-Estul Europei. În anul 1848, Mânăstirea Văcăreşti devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Carol I îi consfinţeşte statutul de închisoare, ajungând ca, mai apoi, să fie închise aici personalităţi precum Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Mircea Damian, Episcopul Vasile Aftemia. Dacă între anii 1724 şi 1866, s-a slujit în biserica de aici ca în oricare altă biserică, din 1866 până în 1973 s-au ţinut slujbe doar de Paşti şi de Crăciun.
Ce s-a întâmplat în 1973?
S-a întâmplat să ne fie oaspete şahul Iranului, care era foarte bun prieten cu Ceauşescu. Acesta a vizitat pe timpul şederii sale mai multe biserici şi muzee de artă, sugerându-i lui Ceauşescu la plecare ideea înfiinţării unui muzeu de artă religioasă. Ceauşescu l-a sunat pe Gheorghe Cioară, care era primarul general al Capitalei, cerându-i să se ocupe de acest lucru. Cioară m-a chemat pe mine, care eram vicepreşedinte al comitetului municipal de cultură, şi mi-a încredinţat această sarcină.
De ce pe dumneavoastră?
Pentru că, în calitatea pe care o aveam, răspundeam în principal de activitatea muzeelor. Se stabilise şi locul.
Unde?
La Palatul Şuţu, în cadrul Muzeului municipiului Bucureşti.
Şi v-aţi conformat?
Sigur că da. Numai, că înainte de asta, am cerut permisiunea de a propune şi o altă variantă.
Care era aceasta?
Complexul Văcăreşti. Direcţia Penitenciarelor, în subordinea căreia se afla, tocmai construia pe Calea Rahovei o nouă închisoare. Era un bun prilej să cerem dezafectarea celei vechi. Motivarea a fost aceea că acest lucru se poate face în 3-4 ani şi că acolo încape întregul patrimoniu din ţară, că sunt spaţii suficiente pentru depozite, pentru conservare şi restaurare, săli de conferinţă şi altele. Nota i-a fost trimisă lui Ceauşescu, iar după 2 zile s-a întors aprobată. Era într-o vineri dimineaţa. Luni m-am pomenit cu doi ofiţeri la uşa mea. Erau comandantul închisorii Văcăreşti şi adunctul său. Veniseră să discutăm modalităţile de predare a complexului. A doua zi am mers împreună cu arhitectul Sorin Stinghie la Văcăreşti. Prima impresie a fost colosală. Nu văzusem niciodată o pictură atât de frumoasă şi atât de bine conservată. Cu menţiunea că de la nivelului ochilor în jos, întreaga suprafaţă picturală era plină de literatura mai mult decât originală a deţinuţilor. Zgîriase fiecare cam ce-i trecuse prin cap. După o săptămână am revenit, constatând că pereţii fuseseră curăţaţi cu o perie de sârmă, fiind curăţată odată cu ei şi pictura. Şi-am început restaurarea. Între timp, fusesem adus de la comitetul de cultură în fruntea Muzeului Naţional de Artă, în administrarea căruia se găsea Complexul Văcăreşti.
Câţi oameni număra organigrama complexului?
Doi. Doi paznici în trei schimburi.
Nu glumiţi?
Nu glumesc deloc. Odată cu trecerea muzeelor de la Primăria Capitalei, la Ministerul Culturii, au cam început să se împuţineze şi banii.
Doi paznici la nişte valori atât de mari? Mi-e greu să cred că hoţii nu ştiau ce se află înăuntru.
Nu numai că ştiau, dar au şi încercat să dea lovitura.
Şi-au reuşit?
Nu prea. Dar ştiţi de ce?
Nu.
Din cauza câinilor. Paznicii primiseră permisiunea să atragă câinii din zonă şi să-i pună la treabă, începând astfel să patruleze în incinta compexului o haită de vreo 40 de câini. Nu era nevoie să-i hrănim noi. Se descurcau singuri, mergând pe cheiul Dâmboviţei unde se înfruptau cu carnea pe care o aruncau peste gard cei de la abator. În afară de cei doi paznici, erau în stare să sfâşie pe orcine s-ar fi apropiat de fosta puşcărie.
Dacă tot se restaurase, de ce stătea închisă?
Nu se restaurase integral, dar nu din pricina asta nu se deschisese pentru public. Încă n-o vizitase Ceauşescu.
Avea de gând sau uitase?
Cum să uite?! Pe la mijlocul lui noiembrie 1984, Gheorghe Pană, primarul Capitalei, ne-a anunţat să ne pregătim de marea vizită. Fii atent, Cebuc, mi-a spus, dacă se întâmplă ca vreun câine să latre sau să muşte pe cineva, o să fii arestat şi n-o să te pot salva. Aşa că vezi ce faci cu ei.
Cu ei, vizitatorii sau cu ei, câinii?
Câinii, bineînţeles.
Şi ce aţi făcut?
Am reuşit să-i strângem pe toţi şi să-i închidem într-o încăpere.
Când s-a produs vizita?
Pe 2 decembrie, 1984. Au venit Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de Patriarhul Iustin. Le-am vorbit despre importanţa istorică şi artistică a locului. Nicolae Ceuşescu asculta fără să pună vreo întrebare.
Dar ea?
Ea era total absentă. Eu insistam pe faptul că mai e puţin până la terminarea lucrărilor de reastaurare şi că va fi cel mai mare muzeu de artă religioasă. La un moment dat îl aud pe Ceauşescu spunându-i patriarhului: Uite, părinte, aveţi toate condiţiile să faceţi aici Institutul Teologic pentru care aveţi bani de la ONU. Suntem foarte săraci, a răspuns patriarhul. Terminaţi dumneavoastră restaurarea şi apoi îl luăm noi. Luaţi-l până nu mă răzgândesc, a zis Ceauşescu pe un ton foarte autoritar. La care Iustin a replicat: Faceţi cum vreţi, noi nu-l luăm acum!
De ce nu voia Iustin?
Se temea ca Ceauşescu să nu dispună mutarea Patriarhiei la Văcăreşti. Enervată de toată această discuţie, Elena Ceauşescu a pornit spre ieşire, spunând: Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi! A doua zi, m-a sunat Pană: „Cebuc, strânge ce ai pe acolo, că am ordin să demolez întregul complex, inclusiv biserica, dacă în 2-3 săptămâni patriarhul nu poate fi convins să semneze actul de transfer către Patriarhie!“
Dumnezeule, Iustin Moisescu putea să salveze Complexul Văcăreşti şi n-a făcut-o?
Da, putea, dar din păcate n-a făcut-o!
Altcineva n-a mai încercat?
Au fost mai mulţi intelectuali, care au semnat un memoriu.
Spuneţi-ne numele lor.
Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu. C. Giurescu, Grigore Ionescu, Peter Derer.
Când au început demolările?
În toamna lui ’85, cu incinta principală, unde se afla şi biserica. Înainte de asta, însă, prin august, am chemat o echipă de specialişti de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, care a început extragerea frescei. Au dat o mână de ajutor şi studenţii profesorilor Achiţenie şi Vasile cel Mare. Erau 2500 mp de frescă, din care a fost extrasă „Harta Ierusalimului“.
Şi dusă unde?
La Mogoşoaia.
Cam ce suprafaţă?
274 mp de frescă, din care mai există acum numai 160 mp.
Cu restul ce s-a întâmplat?
Numai Dumnezeu ştie, dacă o fi ştiind cumva şi El!
Cum priveaţi la ceea ce se petrecea?
Ca să dărâme clopotniţa, au adus două tanchete, care trăgeau de un cablu gros din sârmă împletită, trecut peste grinzile de lemn puse de noi, după cutremurul din ’77, pentru a sprijini pilonii afectaţi de zguduituri. Grinzile scoteau un urlet sfâşietor, ca un plâns. Atunci mi-a venit şi mie să plâng şi am plecat cât mai repede de acolo. Pe 15 decembrie, 1985, totul era pus la pământ.
Ce tristă potriveală! Aceeaşi lună: decembrie. Şi acelaşi nume, Nicolae, şi pentru ctitor, şi pentru demolator!
Mai trist e faptul că, spre deosebire de primul, al doilea era român!
Ce altceva s-a mai recuperat?
Piesele sculptate, coloanele exterioare şi interioare, capitelurile, care au fost duse, deasemenea, la Mogoşoaia. S-a efectuat transportul pe un ger cumplit, în primele luni ale anului următor.
Au existat şi nişte morminte la Văcăreşti. Ce s-a întâmplat cu osemintele?
N-o să vă vină să credeţi, i-am găsit pe soldaţii care păzeau acolo jucând fotbal cu un craniu de om!
E îngrozitor ce spuneţi!
Am strâns toate osemintele în nişte saci pe care i-am vârât în portbagajul maşinii mele. Am ţinut oasele vreo două nopţi în maşină, după care le-am predat preotului de la Biserica Mogoşoaia, care le-a înhumat în partea stângă a bisericii, lângă cea mai mare cruce. Merg periodic în locul respectiv, unde mă rog pentru sufletul celor din pământ.
Dar pentru sufletul mănăstirii? Sau a fost doar aşa, un complex arhitectonic lipsit de suflet?
Şi pentru sufletul mănăstirii mă rog. Odată cu el, s-a ridicat la cer o parte nostru Dr. Marcel Cernuşcă din Bucureşti).
: Menu de Superbowl
Anul acesta, marea sărbătoare a futbolului profesionist american cade Duminică 1 Februarie. Ca în fiecare an, se întâlnesc pentru titlul suprem câştigătoarea campionatului AFC (American Football Conference) – anul acesta Seattle Seahawks (din statul Washington) şi NFC (National Football Conference)- anul acesta New England Patriots (din statul Massachussets). Meciul va avea loc pe stadionul acoperit al Universităţii din Phoenix, în oraşul Glendale din Arizona.
Mai multe lucruri contează, pe lângă futbol: cine cântă imnul la început, cine cântă la pauză, ce reclame noi se lansează (fiind evenimentul anual cu cea mai mare de audienţă de televiziune, o reclamă cu durata de 15 secunde costă aproape un milion de dolari) şi ce se mănâncă la petrecerea organizată pentru a vedea meciul cu prietenii.
În ultima săptămână încă se mai vând bilete la preţul oficial de 39 de dolari, dar au mai rămas doar 144 de bilete. Duminica, în ziua meciului, agenţia stadionului mai lansează 3.000 de bilete, cu preţ începând de la 2.800 de dolari. Ce se întâmplă pe stradă, cu biletele de suprapreţ nu poate fi ghicit. Nici la ce cote vor ajunge pariurile, care sunt în capul listei la agenţii din toată lumea. Un bilet de parking va costa 100 de dolari.
Dintre cei care nu merg la stadion, mulţi urmăresc meciul în baruri, restaurante şi cluburi, unde atmosfera întrece chiar pe cea din tribune. Dar şi mai mulţi vad meciul cu prieteni şi invitaţi. Menu-ul sărbătorii de Superbowl e important şi are tradiţie.
Mai întâi sunt gustările cu “întinsura” deschizatoare de apetit. În castroane mari, se pregătesc salsa, pasta de avocado (avocado frecat cu ulei de măsline, la care se adaugă sare şi câteva linguriţe de suc de lime), pasta “french onion” (maioneză -1 parte, frecată cu smântână -2 părţi şi ceapă prăjită) şi brânza cheddar topită. Pungile cu chips şi nachos circulă din mână în mână, ca şi cutiile şi sticlele de bere. E foarte probabil că un singur frigider nu ajunge, dar cu vremea rece a sezonului, ţinutul băuturilor pe terase poate ajuta. Europenii de est au noroc: în ultimii ani au apărut la mai multe magazine zacuscă foarte bună din România, Croaţia şi Bulgaria. Ea se adaugă la “dip-urile” locale şi face faţă foarte bine.
Aripioarele picante (Buffalo wings) pot fi comandate, dar pot fi uşor făcute acasă. Cam 2 kg de aripioare, spălate şi uscate, se aşează pe o tavă încăpătoare tapetată cu folie de aluminiu, Într-un castron mare amestecăm 500 gr. de ketchup, 200 gr. de apă, 1 lingură de oţet de vin, şase linguri de zahăr, ½ linguriţă de piper, 1 linguriţă de sare şi alta de boia iute, 1 linguriţă de pudră de boabe de muştar, 1 lingură de sos de lămâie şi una de sos Worcestershire. Dăm sosului un clocot, apoi lăsăm să scadă la foc mic. Când s-a îngroşat îl aruncăm peste aripioare şi băgăm tava la cuptor, neacoperită, pentru vreo 30 de minute. La jumătatea drumului, zguduim tava ca să se răstoarne aripioarele în sos.
Lângă aripioare îşi găsesc locul baghete de ţelină verde şi castronul cu smântână amestecată cu roquefort fărâmiţat (ranch sauce).
În timp ce lumea se ocupă de aripioare si de stinsul iuţelii cu bere rece, afară se apropie de completare grătarul început mai devreme: sferturi sau jumătăţi de pui, dacă nu pui întregi despicaţi “în carte”, ciocănele, hot dogs, cârnaţi italieneşti usturoiaţi, costiţe, frigărui, hamburgers şi – în cercurile româno-americane – regeştii mititei.
O reţetă specială sunt puii întregi înfipţi în cutii de bere deschise, apoi aşezaţi pe grătar. Pârpăleala crocantă pe dinafara se combină cu frăgezimea interioară produsă de evaporarea berii.
La desert, e liber la imaginaţie, dar tradiţia americană include cookies, cobbler, îngheţată şi pudding de banane (cremă de vanilie, felii de banană, pişcoturi şi frişcă). - MSM
ISTRUL MIHAI URSACHI
AFLÎNDU-SE PE PATUL DE MOARTE
Iubitelor, vă las acum.
Adio-ţi zic deci, Nicoleta,
adio Nuţi, Muţi, Geta,
căci viaţa asta-i doar un fum.
.
Adio ţie, Minodora,
un trai deplin şi fericit
cum altă dată ne-am dorit
nu ne-a fost dat amîndurora.
.
(…) *
.
Dar clipele mi-s numărate,
mireasă tu, cu neagră coasă,
îngăduie şi îmi mai lasă
atîtea clipe cît păcate.
.
(…)
.
Însă cum florile se scutur
în primăvară, de cais
tot astfel anii noştri ni-s,
ce i-am trăit ca nişte fluturi.
.
Doar de la Una, cea la care
pe nume nu-s vrednic să-i spun,
îmi iau acum rămas bun
îngenunchind pentru iertare.
|