Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 61 (șaizeci și unu) Noiembrie 2016
După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac
Yüklə 223,07 Kb.
|
După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac. În acest punct, intervin, de regulă, lamentaţiile care fac din români un popor ce nu-şi merită scriitorii şi din mămăligă un aliaj greu. Asta e ţara şi ăştia sînt românii! Nu explodează şi nu ştiu să se pună împotrivă! Cu siguranţă, aşa sună cele mai neatente gînduri rostite în ultimii 27 de ani. Căci, neînţeleasă şi subestimată, revolta societăţii româneşti a avut, deja, loc. Atîta doar că, fiind o reacţie de masă, fără program şi însemne pe buletinul de vot, revolta a fost trecută şi la alte necazuri. Protestul românilor a fost devastator. Revolta a scos din ţară 3,5 milioane de oameni. Şi asta, aşa cum spune un instructiv raport OECD (decembrie 2013) încă înainte de 2007. Cu alte cuvinte, românii s-au lămurit repede şi au plecat, pariind corect că admiterea în UE nu va schimba raporturile fundamentale în ţară şi nu le va da o şansă în plus. Aşadar, marele protest românesc nu a fost o speranţă, ci o sentinţă. Oamenii n-au respins, ci s-au desprins. Adică, au arătat că ştiu două lucruri: că ţara lor are o problemă şi că problema nu poate fi rezolvată. După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac. După care, s-au externat. Aşa am scăpat de societate şi am rămas cu societatea civilă. Ce puteam face? În principiu, ce nu se mai poate. Adică tot ce era de făcut demult şi nu mai are loc de viaţă astăzi. Şi anume: dezvoltarea. Dacă România pornea, acum 27 de ani, cu planul cinstit de dezvoltare a regiunilor, populaţiilor şi talentelor nu ne mai trezeam cu o ţară goală, o boierime coruptă şi o dăscălime ameţită. Evident, aşa ceva nu s-a putut pentru că era singurul lucru de care noua putere se temea cu adevărat. Laureaţii răsturnărilor de regim nu au obiceiul să îşi pună titlul în joc. Odată distrus monopolul economic al reţelei postcomuniste, România risca să devină o democraţie de facto. Consecinţele au venit rapid şi fără recurs. Mai întîi, abandonul naţional, pe lîngă care abandonul şcolar e o şotie nevinovată. De plecat, au plecat şi alţi est-europeni, dar proporţional conducem cu nenumărate ture de Arenă Naţională. Apoi, mirajul soluţiei importate, după care Măria Sa sistemul penal administrativ va izbăvi ţara, de sus în jos. Fals. Metoda e la fel de nenaturală şi lipsită de aderenţă ca un curs intensiv de esperanto. Ea poate pedepsi la nesfîrşit, prin rotaţie sau tragere la sorţi, îndeosebi înaintea campaniilor electorale şi mai ales politicieni maziliţi prin ucaz obscur. În rest, anii de puşcărie pe cap de demnitar vor crea doar satisfacţii trecătoare la galerie şi un centru de putere în plus. Adică sentimente şi abuz. Trăiri pasive şi pîrghii active de control. Vechii noştri prieteni istorici. Rubrica gastronomică: Din meniul de Thanksgiving Cum la praznicul de Ziua Curcanului felurile de bază, curcanul umplut și plăcinta de dovleac, sunt de neclintit, tot ce poate face un gastronom în căutare de originalitate este să scornească ceva nou la capitolul garnituri. 
Piureul de cartofi dulci. Se fierb doi-trei cartofi dulci mari, se curăță de coaje și se sfărâmă cu furculița. Se amestecă o banană în conținut, apoi se adaugă 4 lingurițe de unt topit, 1/2 linguriță de sare, 1/2 linguriță de scorțișoară, 1 linguriță de zahăr (sau îndulcitor), o cană de merișoare uscate (cranberries) și câteva nuci sfărâmate. Dovleac spaghetti cu sos Alfredo  
Dovleacul spaghetti se taie în două jumătăți pe lung, se curăță de semințe și se coace în cuptor, cu fața tăiată în sus. Când s-a copt, miezul de desface ușor cu o furculiță în filamente care arată ca pastele spaghetti. Se topește 1/4 baton de unt în tigaie și se face un sote de dovleac, la foc mic. Se adaugă sare, cam 1/2 linguriță și apoi sosul Alfredo, gata preparat. Dacă nu găsiți sos preparat, faceți sosul Alfredo din 1 linguriță de unt topit cu două linguri de ulei de măsline, patru căței de usturoi sfărâmați, sare, 250 g de smântână și 200 g de parmezan ras. (În varianta mea, adaug și o lingură de brânză Roquefort sfărâmată). Dovleacul spaghetti este o garnitură foarte bună la orice fel de friptură, pește sau șnițel. (MSM)
"Vinul bun iti vorbeste despre el la ureche. Cel prost se lauda in gura mare." TUDOR MUSATESCU
"Vinul e toiagul batranetilor si nebunia tineretilor" ANTON PANN
"E vinul de-azi mai rau ca cel de ieri, amicii mei? Mai bun ca orice vin baut e cel pe care-l bei!" MIHAI EMINESCU
"Noaptea, iubirea si vinul nu indeamna la nimic cumpatat." OVIDIUS
"Oamenii sunt ca vinul: timpul ii acreste pe cei rai, dar sporeste calitatea celor buni." LOUIS PASTEUR "Un butoi de vin poate face mai multe miracole decat o biserica plina de sfinti." PROVERB FRANCEZ "Apa pentru piele, vinul pentru vitalitate." PROVERB ITALIAN "Află, bând paharul,/ Mic, dar venerabil,/ Că nu-i vin Cotnarul,/ E soare potabil" PASTOREL TEODOREANUARIA TEREZA
"Cand sorbiti vinul din cupe amintiti-va ca beti din sangele vitei de vie, puterea pamantului si eternitatea soarelui.L Interview-ul lunii: "Ce-i cu poporul ăsta?" - ultimul interviu cu Emil Cioran Convorbiri literare, Nr. 5 / mai 2015 Mă aflu în locuinţa Filosofului, la Paris, pe strada Odeon. Adresa o aveam de la Monica Lovinescu. Este septembrie 1991. Îi spun magistrului că, în România, este „anul Emil Cioran”, anul recuperării cărţilor sale, a staturii sale. Se miră. Nu este prea entuziasmat că produce entuziasme. Îi spun: Miercuri m-am întîlnit cu Virgil Ierunca. Şi am vorbit despre inexistenţa literaturii române în Occident. Cîndva ne făceam curaj zicînd că ţările mici mizează pe şansa culturală! Că n-o au pe cea economică, nici pe cea politică, dar o pot avea pe cea a spiritului. Ca şi cum asta ar fi chiar simplu! Sîntem anonimii planetei. Scriitorii din exil nu-s cunoscuţi. Constatări triste, realiste. Petru Dumitriu – c’est fini. Vintilă Horia – uitat după ora sa de glorie. Paul Goma a publicat 11 cărţi în Franţa, dar nu-i cunoscut de francezi. L-am întrebat pe Virgil Ierunca: De ce se întîmplă aşa? Virgil Ierunca mi-a răspuns: „Singurul scriitor român de azi cunoscut în lume este Emil Cioran. Este popular, e clasic, figurează citat şi-n reviste de modă, adică a ajuns la acest stadiu de receptare publică! Este scriitorul român care a reuşit”
Vasile Andru: Distanţarea aceasta ţine de caracter, de disciplină. Reuşita literară însă este un dar de Sus. Un dar? Ca străin, am luat limba în serios. N-am căutat succesul. Voiam să fiu independent. Am reuşit? Singura linie posibilă. Am stat în afară. Idealul meu: să stau în afară. Nu fac parte din nimic. Este o convingere, nu un paradox. Nu-s membru în nici o societate. În România, în tinereţe, eram foarte obraznic, incisiv, înţelegi… temperamentul meu de atunci… M-am schimbat complet la Paris, absolut. Nu m-am amestecat în chestii româneşti. Fiindcă am făcut experienţe proaste în România.
Scoate o sticlă cu vin. Domnul Vasile Andru este de la revista „Viaţa Românească”. Este o revistă cu istorie lungă, de la Stere şi Ibrăileanu. La început, cînd mă prezentasem şi-i spusesem că sînt redactor la „Viaţa Românească” a fost, surprins, ca şi cum afla abia acum că această revistă continuă să apară! Simone a adus o sticlă cu vin, Emil Cioran a deschis-o şi a pus în pahare, am ciocnit. Ieşim pe terasă. Balconul locuinţei lui Emil Cioran este ca o grădină suspendată. Multe flori, frunze abundente. Ziua e frumoasă. Din balcon se deschide o privelişte măreaţă spre Grădina Luxemburg. Îmi spune bucuros cum a avut baftă cu acest apartament: şi amplasarea bună, şi chiria modică. De cînd stă aici, chiriile au tot crescut, de cîteva ori; numai la mansarda lui, a rămas aceeaşi chirie ca acum douăzeci de ani! Revenim în sufragerie. Aici e o ordine perfectă, reflectînd parcă ordinea interioară a filosofului, nevoia sa de claritate. Zice:
Am trăit o viaţă armonioasă, în fond. Vă e dor de ţară? Am iubit mult Sibiul. Tinereţea mea este Sibiul. Mi-a plăcut enorm Sibiul. România mea era Sibiul, Răşinarii şi Carpaţii din jurul Sibiului. Timp de 53 de ani asta a fost România mea. Patria interioară. V-aţi propus o călătorie în România, o revedere a Sibiului? Nu vreau să-l revăd, pentru că nu l-am uitat. Nu vin, pentru că am o memorie perfectă a Răşinarilor, a munţilor. N-aş putea decît să fiu decepţionat din cauza schimbărilor. Imaginile mele sînt atît de vii, încît mă tem că voi fi decepţionat. *
La un moment dat, am fost atacat. Asta era politica. Pentru mine n-are importanţă părerea oficială. Revistele literare, almanahurile vă publicau mereu, fragmentar. Aforistica poate fi gustată fragmentar. Vă publicau tot mai des, între ’80-’90, periodicele. Nu ştiu.
Traducerile-pirat prind bine, asigură circulaţia unui scriitor. Sînt semnul folclorizării unui scriitor. Mi-am dat seama că trebuie să fie ceva. Dar nu mi-au spus. Din cauza izolării dumneavoastră şi, mai ales, din cauza izolării noastre, în România. Da. Ce destin, România! Să aibă un aşa şef. Toţi mă întrebau, ani la rînd: „Cum nu reacţionează românii?” Un popor resemnat… Nu-i un popor pasional! „Ceauşescu face chiar ce vrea?” mă întrebau. Un popor ecrasé par l’histoire. Nu mai reacţionează. Din instinct de conservare, cred, nu din deficit energetic. Energie are. Un popor care are un fel de istorie negativă. Şi o viziune a vieţii inactivă. Toţi zic: „Ce-i cu poporul ăsta?”… Popor inteligent, însă lipseşte ceva… pasiunea. Şi totuşi, el rezistă în istorie. Rezistă la drum lung. Este o dovadă de vitalitate, de instinct de supravieţuire cert. Totuşi merge din eşec în eşec. Constanta istoriei sale mi se pare eşecul. Ar trebui întărită psihologia sa de învingător. Nu se poate. E pasiv. Iată un aspect. Mai nou, în Bucureşti se structurează o lucrare spirituală, are bună audienţă la public. Este o cale aceasta: experienţa spirituală. Vreau să vă spun şi despre grupuri de practică spirituală efectivă. Practica avînd ca rezultat îmbunătăţirea atitudinii mentale. Acum lucrează sistematic cîteva sute de oameni, dar aceştia pot influenţa pozitiv alte cîteva mii. Vorbesc de o psihologie de învingător în sensul spiritual al cuvîntului, nu în sens marţial. E posibil, există o bază mioritică, o filosofie a seninătăţii. Asta e important în influenţarea psihologiei de reuşită, în restrîngerea comportamentului de eşec. Să vedem… Să vedem… Dacă România continuă ca pînă acum, adică nesigur şi şovăitor, o paşte neantul. Se poate temporiza neantul. Să-l amîni, să-l tot amîni… Este o soluţie medicală. Cînd nu ai cum să vindeci o boală, cauţi o temporizare, o medicaţie de amînare a morţii. Cred că românii, la ananghie, n-au avut altă cale decît tărăgănarea, amînarea întîlnirii cu neantul. Românii au boicotat nu istoria, ci sfîrşitul lumii! Valahii de pretutindeni (mă refer şi la aromâni, nu doar la români) au boicotat neantul. Iar astăzi… Tocmai de aceea vorbeam despre experienţa spirituală. Experienţa spirituală, mistica, e amînarea morţii. Merită s-o facem. De ce nu! Cînd ai o idee pentru viitor, mergi înainte. Cum va fi la urmă, victorie, eşec, nu ştim. Faci o încercare şi încă o încercare. Urmăriţi ecourile. E important. Ecoul e mai important decît părerea mea. Il faut foncer avant! Foncer! cum zice francezul. Da. Foncer! * Unul din defectele poporului român este că se lasă repede de treabă, renunţă repede.
Dacă România nu face un pas mare acum, e pierdută! Sau este amînată, mereu amînată. Fireşte, o nouă suferinţă… Cînd am văzut că şefii sînt aceiaşi… Greşeli mari se fac acolo! Au rămas aceiaşi şefi. Greşeală mare! Tinerii lipsesc din conducerea ţării! Tinerii sînt fie prea inhibaţi, fie prea intelectuali. Românii au un complex de eşec. O izbucnire din lăuntrul lor este necesară. Cînd am văzut că şefii au rămas aceiaşi… după evenimente… e de neconceput. E semn de eroare, de eşec. Cei de acolo, din opoziţie, nu fac nici o impresie. Sînt oameni de treabă, dar în politică asta nu ajunge. Piaţa Universităţii era impresionantă, dar n-a adus nimic. E trist. Din decepţie în decepţie, ăsta-i procesul. E inexplicabil. Ceva se decide, în umbră. Ce se întîmplă în anii aceştia e capital. Totul depinde de ce se întîmplă în aceşti doi-trei ani. E capital. *
Sînt elemente de previziune. Toţi aşteaptă explozia, şi nu vine. Românii au inteligenţă. Trebuie însă inteligenţă şi pasiune. Trebuie să se întîmple ceva acolo. Dacă nu, e neantul! România tot mai capătă un termen de la soartă. Da, e adevărat. Iată o constantă la români: ideea de soartă. Nu care îi apără, ci îi conduce. Este un fel de bază. „Eşuez, dar asta-i soarta.” Eşecul are un sens pentru că face parte din soartă. E ceva pozitiv în ideea asta, pasivă în fond. Şi-i o idee reală în România. Nu-i joc. E ceva profund. Face parte din definiţia românului. „Nu-i vina mea, e soarta!”… E profund! „Eşecurile sînt suportabile, în măsura în care nu-s responsabil eu, ci soarta.” E singura, marea idee a românilor. Nu-i joc. Este real. Şi o găseşti şi la oamenii inculţi, şi la cei culţi. Da, la români ideea de soartă este mai adînc implantată în spirit şi mai extinsă decît ideea dekarma la asiatici.
Îi spun că în luna aprilie a avut loc o sesiune Emil Cioran la Mînăstirea Brîncoveanu, la Sîmbăta de Sus; amfitrionul sesiunii a fost mitropolitul Antonie Plămădeală. Este şi acesta un semn că nonconformismul religios al lui Cioran este recuperat de religia oficială. De altfel, aprofundarea filosofică a omului duce spre baza religioasă a omului. În principiu, sînt contra unor asemenea manifestări. Nu le aprob. A fost îngrozitor? Nu cred. Cînd e vorba de eseurile dumneavoastră, pînă şi academismul devine uman… Sînt contra… Am încercat să trec fără profesiune. N-am avut sentimentul că am profesie. A scrie?… Nu, subiectiv, n-am profesie, patrie, nimic. Un mod de libertate care-mi convine. Totuşi, felul zbuciumat în care vorbiţi despre români, despre eşecul care-i paşte pe români arată că vă compuneţi din ţărînă română. Lăuntric, aveţi patrie. Mintea şi nervii dumneavoastră au patrie. Vă interesează obsedant românii. Da, este o idee veche: originalitatea românilor de a trece din eşec în eşec. Toţi mă-ntreabă: ,,Ce-i cu ţara asta?”. Toţi sînt frapaţi de eşecul românilor. E un fel de eşec permanent: este o originalitate totuşi. Iată o adeziune: prin obsesie, prin uimire, prin revoltă. Da… Faptul că am părăsit ţara este semn de adeziune negativă la destinul ţării. Părăsirea a fost pricinuită de istorie, de evenimente, de politică; nu a fost justificată filosofic. Mi-am dat seama că trebuie să părăsesc ţara. Eram prieten cu reprezentantul Franţei în România. El m-a trimis cu bursă aici. Fireşte, am rămas aici nu din adeziune negativă; asta a rezultat mai tîrziu. E complicat. Cînd am văzut ce se-ntîmplă acolo, am zis: rămîn! Noica, bunăoară, nu. El a avut aceeaşi bursă. După un an, Noica părăseşte Parisul, merge la Bucureşti. Şase ani de închisoare! El avea bursă pentru şase ani, aici… S-a întors în România şi a fost arestat, condamnat! Noica voia să aibă influenţă în România. El voia să influenţeze tineretul. Este temperamentul său. Aspiraţia lui. Ar trebui să reveniţi în România. Sînteţi o prezenţă, aveţi cititori entuziaşti. Tout est possible dans la vie. Chiar să ai admiratori! Dar după 53 de ani de absenţă… E prea mult!
„Noi de la Himalaya ne tragem!” zicea Eminescu. Care-i situaţia lui Mircea Eliade în România? E în floare. Se publică proza lui, eseurile, a apărut romanul Noaptea de Sînziene, s-a reeditat Istoria religiilor. Mă bucur. Sînt şi contestări. Eliade contestat… e inadmisibil. Chiar în America a fost atacat. E o glorie a lui Eliade, de altfel. Apoi Emil Cioran îl evocă pe Mircea Vulcănescu: Cînd am aflat ce s-a întîmplat cu Vulcănescu, am zis: Am rupt cu România! Îi spusesem lui Vulcănescu: Nu te întoarce în România! El fusese într-o misiune aici. Toţi îl admirau, era un om cu totul deosebit. O fire delicată… toţi îl admirau aici. S-a întors şi l-au omorît. Pe urmă au spus că nu pe el voiau să-l omoare, că s-au înşelat cu numele. O ruşine. Bătut, schingiuit. Un om de talia lui! Fratele meu a fost în aceeaşi închsoare cu el. Mi-a spus cum s-a sfîrşit. Şi fratele dumneavoastră Aurel a fost închis! Da, a stat închis 12 ani. Resemnat şi el… Mă doare ce-a suferit fratele meu, mă simt responsabil de ce-a suferit. Voia să se călugărească, dar l-am descurajat şi el a cedat. Apoi politica… Eu i-am distrus viaţa. I-o îmbunătăţesc întrucîtva la sfîrşit. Primeşte onorariile pentru cărţile mele publicate în România. Simt o imensă plăcere să ştiu că i-o îmbunătăţesc măcar cu ceva, la sfîrşit. Scriu o dedicaţie pe romanul meu Muntele calvarului proaspăt apărut. Îi spun că acţiunea cărţii porneşte de la Orăştie. Se însufleţeşte la auzul acestei denumiri. Este un oraş cu un suflu românesc puternic! Revin la cărţile Domniei sale. Am în mînă volumul său Revelaţiile durerii, (Editura Echinox, Cluj 1990). Nu-i deloc încîntat de apariţia acestui volum care adună articole ale sale din juneţe, risipite prin paginile revistelor interbelice. energia stilului, a sintaxei. Energia exprimării – asta lucrează în cititor. Stilul e viaţa unui text. De l’intérieur! Viaţa unei idei este stilul. S-a făcut seară, îmi iau rămas-bun de la Scriitor şi de la Doamna Simone. Cobor treptele, sînt pe strada Odeon. E un septembrie cald.
Eveniment: Premiul Nobel pentru literatură a fost atribuit în anul 2016 lui Bob Dylan Bob Dylan, născut drept Robert Allen Zimmerman în1941 în, Minnesota, dintr-o familie de ruşi evrei emigraţi, este un cântăreţ, compozitor, muzician şi poet american ale cărui contribuţii în muzica americană sunt faimoase."Blowin' in the Wind" şi "The Times They Are a-Changin'" au devenit embleme ale mişcărilor anti-război şi pentru drepturile civile. Dylan mai cântă la muzicuţă, chitară, chitară bas, pian şi orgă electronică. În 2004 a fost trecut pe locul doi în lista celor mai mari artişti ai tuturor timpurilor al revistei Rolling Stone. Din ianuarie 2011 creaţia sa este obiect de studiu la Catedra de Istorie a Ideilor din cadrul Facultăţii de Filosofie, Istorie a Ideilor şi a Artelor şi Limbi Clasice, Universitatea Oslo, Norvegia. Nu e de mirare că numele său s-a aflat constant în ultimii ani între posibilii câştigători ai Nobelului pentru literatură. Versurile a două cântece de Bob Dylan traduse de Mircea Cărtărescu: Suflare în vânt Câte drumuri ajunge un om să străbată Înainte să-l poţi numi om? Pe câte mări un porumbel va zbura Până pe nisip cade-n somn? De câte ori bombe grele-au să cadă Până la total abandon? Răspunsul, prietene, e suflare în vânt Răspunsu-i suflare în vânt
Până ce spălat e de mare? Şi câţi ani poate un popor să reziste Până la visata eliberare? De câte ori te prefaci că eşti orb Ca să nu vezi lumina cea mare? Răspunsul, prietene, e suflare în vânt Răspunsu-i suflare în vânt 
De câte ori trebuie să priveşti drept în sus Înainte să vezi ceru-adânc? Şi câte urechi ar trebui să ai Ca să-i auzi pe cei care plâng? Şi câte morţi ar trebui să înduri Ca să vezi câţi au murit pe pământ? Răspunsul, prietene, e suflare în vânt Răspunsu-i suflare în vânt
Trei îngeri zboară peste străzi Cântând la câte-un corn de-argint În rochii verzi şi cu aripe Din ziua de Crăciun venind Cea mai sălbatică pisică din Montana trece Şi-o doamnă în oranj, strălucitoare O furgonetă U-Haul, un camion fără roţi Autobuzul de Tenth Avenue lucind în soare Câinii şi porumbeii zboară-mprejur Trece un om în piept cu o stea Trei tipi se târăsc înapoi de la slujbă Nimeni nu se-opreşte să-i întrebe ceva Camionul brutăriei se-opreşte la colţ Lângă stâlpii pe care îngerii-adastă Şoferul se uită după un chip În lumea asta concretă şi vastă Îngerii cântă din corn toată ziua Pământul trece pe lângă ei ca o arcă Dar ascultă cineva muzica lor Cineva măcar încearcă?
Yüklə 223,07 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
