Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 69 (șaizeci și nouă) iulie 2017

UMOR: Ciorile - de Mihai BUZEA

Aparut in Dilema veche, nr. 697, 29 iunie – 5 iulie 2017

Teoria ciorii spune că pe la noi ar bîntui patru specii, dar, pentru un ochi mai puțin exersat, ele se reduc la două: cioara neagră și cioara gri. Nimic amuzant pînă aici, dar cînd aflăm că linia naturală de demarcație dintre cele două specii este, aproximativ, fosta Cortină de Fier, începem ușor-ușor a zîmbi. Iar cînd mai aflăm și că cea gri (de fapt, „cioara grivă“) este adevărata cioară băștinașă a patriei noastre, iar cea neagră (Corvus corone) e, de fapt, o imigrantă pripășită pe-aici din Vest (adică „de-afară“), atunci chiar că ne umflă rîsul. Da, au turnat britanicii „Romanians are coming“, da’ uite că tot noi le ținem ciorile în gazdă!

Am avut de lucru, împreună cu echipa mea de arboriști, în legendarul oraș Găești, la doborît de plopi. De plopi foarte mari, evident; pe noi nu ne cheamă nimeni să dăm jos plopi normali, ci numai de la „foarte mari“ în sus. Ăsta de care vă povestesc era crescut strategic, deasupra firelor de curent care alimentează localitatea, așa că a trebuit să lucrăm foarte migălos, ceea ce ne-a mîncat o zi întreagă de muncă, de parcă noi am avea timp berechet, să stricăm cîte-o zi pentru fiecare plop; și ar mai fi fost cum ar fi fost, dacă-n plop nu erau trei cuiburi de ciori. Nu de-ale noastre, geto-dace, ci d-alea venetice, dar oricum, trei. În două dintre ele nu era nimic, perechile respective nu depuseseră montă în primăvara asta. În cel de-al treilea erau ouă. Sub cioara neagră. Le clocea.

Acum, legea spune clar: arboriștii au voie să distrugă cuiburi goale, dacă este absolut necesar, dar nu au voie să distrugă cuiburi în care sînt ouă sau puișori. Dacă este vorba de un copac de doborît, trebuie să fie luat cuibul cu grijă și mutat în alt copac, în deplină siguranță; dacă este vorba doar de-o toaletare, atunci cuibul trebuie protejat sau, în cel mai rău caz, mutat în același copac, în partea de coroană neafectată de lucrare (nu vreau să mă întrebați care este procedura de urmat în cazul păsărilor care cuibăresc în scorburi, ciocănitori, de exemplu. Care sînt și hiper-protejate de toate legile și legislațiile!). Dar în cazul de față, legea se bătea cap în cap cu altă lege, care zice că ciorile sînt „dăunători agricoli“ și trebuie distruse („combătute“) oricînd și prin orice mijloace.

Dilemă, deci. Ce trebuia să facă Rack, cățărătorul nostru, cînd și-a dat seama că cioara clocitoare n-are de gînd să dea bir cu fugiții? Nu știu ce trebuia să facă, dar știu ce-a făcut; a oprit drujba și-a strigat la mine, la sol, de unde vegheam operațiunea înarmat c-un măturoi: „Bă, Mihai, da’ io ce fac acum cu dracul ista de cioară?“ La rîndul meu, eram mai încurcat ca măgarul lui Buridan, am tușit, mi-am legat un șiret de la bocanc etc., pînă cînd soluția salvatoare a venit de la femeia de serviciu a respectivei instituții găeștene, o tăntică murdară pe halat și curată la inimă: „N-o omorîți, maică! N-o omorîți, că e și ea un suflețel! Dați-o jos într-o găleată“. Între timp, se adunase lume ca la urs, vă dați seama; am tăiat cu drujba un butucel potrivit, l-am așezat pe fundul găleții pe care am legat-o de coarda lui Rack; el s-a apropiat încetinel de cuib, a zburătăcit cioara cu blîndețe (ea făcea urît de tot, îl ataca tot timpul, deși ramurile dese o împiedicau la zbor), a desprins cu mare dificultate cuibul de pe creanga înfurcită, l-a așezat în găleată, pe butucel, și a lăsat găleata în jos, pe coardă, pînă la mine, la sol. Mi-am luat și eu o porție de la mama-cioară (avea acum liber la zbor, că la sol nu erau obstacole), dar am dus cu bine cuibul pînă la un plop mult mai mic, depărtat, căruia n-o să-i vină rîndul decît peste vreo zece ani. De suit, m-am suit cu scara, admit (n-am abilitățile lui Rack, plus că-ntr-o mînă țineam cuibul). Cînd m-am întors la lucrarea noastră, nu exagerez, erau vreo două femei bătrîne, din vecini, care lăcrimau cu șorțul la ochi. Eram deja un fel de eroi, acum (unul mai mare, în plop, și unul mai mic, la sol); în cinstea noastră, primăria a trimis o echipă de asistați social care să ne ajute la sol (un plop uriaș produce o cantitate tot uriașă de crenguțe, crengi, butucei și butuci, cantitate ce trebuie făcută să dispară, iar cum eu nu sînt Houdini, pentru asta am nevoie de două-trei remorci de tractor și de multe mîini de lucru).

Am terminat la Găești, ne-am urcat în dubița noastră, spre Sibiu, spre următorul job. Pe drum, fericiți de happy-end-ul găeștean, băieții mei și-au dat frîu liber rasismelor, scoteau mereu capul pe geam, cît e Valea Oltului de lungă, și cînd întîlneam vreo „lucrătoare în domeniul sexului“ se apucau s-o admonesteze din viteză. Nu reproduc aici decît: „Cioaro! Cioara dreacu’! La muncă, huo!“

De la Sibiu am plecat la Agnita, apoi la Cisnădie, apoi la Brașov, apoi la Focșani, apoi la Giurgiu și-n final la București. Muncă, peste tot, mai ușoară sau mai grea, mai bine sau mai prost plătită, dar nu munca este subiectul acestui articol, ci atitudinea oamenilor. În primul rînd, am devenit experți în aprecierea șomajului dintr-o localitate, pe baza numărului de gură-cască ce se-adună să ne privească lucrînd; în al doilea rînd, am învățat să citim nu numai procentul de șomeri, dar și pe cel de asistați social, că una e să ai un public de pensionari ieșiți de prin curți și alta e un public de bărbați de 30 de ani, care se ridică de pe bordura pieței și se trag mai aproape, comentînd și dînd sfaturi (reportajele TV nu sînt făcături, chiar așa e: „Uite p-ăla cu bretele, ăla e mai puturos! Trage, bă, de cracă, ce, n-ai mîncat azi?“, am încheiat paranteza). În al treilea rînd, oamenii sînt cu atît mai amabili cu noi cu cît localitatea e mai mică. În al patrulea rînd, bărbații sînt mai amabili decît femeile. În al cincilea rînd, săracii sînt mai amabili decît bogații. În al șaselea rînd, tinerii sînt mai amabili decît bătrînii. Concluzie: cel mai mult ne urăsc bucureștencele.

„Acu’ v-a apucat hărnicia, așa deodată!“; „Să lucrați duminica, nu cînd merg oamenii la muncă!“; „Special ați blocat azi strada asta, cînd am eu treabă de nu mi văd capul!“; „Nenorociților, criminalilor de copaci!“; „Are primăria bani, are de dat pe toate prostiile, da’ gropile nu le astupă!“; „Și eu unde mai parchez?!“ – un shortlist foarte short al răstelilor pe care le-auzim de la bucureștence, mai toate șoferițe, mai toate între 35 și 45 de ani, mai toate intelectuale, posibil cititoare de Dilema veche. Nu aș fi scris acest text doar ca să mă văicăresc (deși admit că-mi face plăcere), dacă nu mi-aș fi dat seama că-n mințile muncitorilor white collar („Ce meserie are fiică-ta, tușică?“, „Lucrează pe calculator“) începe s-apară o imensă confuzie între materie și informație. Da, informația „se mișcă“ singură, apeși o tastă și gata, a și ajuns unde i-ai spus, nu-i nevoie de mai mult. Materia, însă, nu se supune nici unui fel de magii. Poți să apeși pe orice tastă vrei, dar copacul nu se toaletează singur, șoseaua nu se asfaltează singură, podul, autostrada, aeroportul, metroul sau stația de epurare nu se construiesc singure, cineva, omul sau mașina manevrată de om, trebuie să mute materia de colo-colo, s-o care, s-o ducă, s-o aducă, s-o coboare, s-o ridice. Și toate astea înseamnă timp, noroi, muncitori manuali, trafic îngreunat, bani (niciodată destui), avize și-un milion de alte hîrtii, contestații în instanță, legi care se contrazic, autorități în conflict și multe altele. Nu există tasta „Enter“ pe care s-o apese o domnișoară („Lucrează pe calculator“) și s-apară o țară „ca afară“. Infrastructura de acolo este rezultatul a miliarde de ore de muncă, ore ce nu se mai văd acum; în schimb, Rack și cu mine ne vedem prea bine, cu ochiul liber, cînd mai blocăm cîte o stradă din București, cum s-a-ntîmplat de curînd (norocul meu, că ideea „materie vs informație“ nu-mi venea în veci).

O doamnă foarte frumoasă, la volanul unui imens SUV argintiu, ne-a claxonat îndelung, apoi a coborît geamul de-am putut-o vedea amenințîndu-ne cu amîndoi pumnii deodată, de parcă era pe un platou de filmare, cu ochii ieșiți din orbite, cu buburuze de salivă la colțurile gurii, ceva impresionant: „Ciorilor! Ciorile dracului! Să munciți noaptea, fir-ați ale dracului de ciori!“ .

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.
Analize politice: Democrații americani în exil politic -de David Jimenez

Exilul politic este mai mult decât o stație de așteptare pentru democrați până la autosabotarea republicană. Pentru mulți este un moment de regândire a strategiei și viziunii.

 Reprodus după Revista 22;2017-06-27
După alegerile americane din 2016, cei mai mulți dintre democrați se cufundă în negare și furie. Nimeni nu exemplifică mai bine această imaturitate decât Hillary Clinton. Ea și-a încurajat partizanii mai degrabă să se concentreze pe rănile noi decât să privească înainte, spre viitor. Așa cum spune clar în interviuri, nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina ei sau a Partidului Democrat. Cauzele sunt mereu externe: sexism, Comey, Rusia, WikiLeaks, o presă nedreaptă. Eșecul din 2016 pare să fie explicat doar prin forțe și conjuncturi malefice.

 

O astfel de victimizare este dăunătoare chiar și în condițiile în care aceste variabile ar fi sursa eșecului din 2016, nu dezastruoasa ei campanie. Nu WikiLeaks a adus Partidul Democrat la cel mai slab scor al său din anii ’20. Iar abordarea neechilibrată a scandalului e-mail-urilor nu poate fi cauza pentru care republicanii au ajuns să dețină 33 de guvernatori și controlul asupra a 25 de state (față de democrați, care au numai 5). Chiar dacă Hillary Clinton ar fi câștigat președinția, asta nu ar fi făcut decât să ascundă – așa cum a făcut-o popularitatea personală a lui Barack Obama – o mașinărie politică defectă.

 

O bună parte din viitorul democraților este destul de clar. Insurgența lui Bernie Sanders din alegerile primare a împins definitiv discursul spre stânga, făcând imposibil un eventual centrism de tip „a treia cale“ (precum cel al lui Tony Blair sau al lui Bill Clinton). Până de curând, nu puțini erau liderii partidului care cochetau cu ideea unei cooperări prudente în sfera comerțului și a infrastructurii. Însă începutul dezastruos al Administrației Trump a mutat viziunea democrată asupra Partidului Republican  într-un registru apocaliptic și confrontațional. Iar acest impuls militant va rămâne probabil chiar și după Trump.

Întrebări fundamentale îi bântuie acum pe progresiști, fie ei activiști, donatori sau formatori de opinie. Incompetența administrativă şi carențele morale ale lui Trump vor aduce democraților victorii de moment. Însă este puțin probabilă o revenire națională.

 

Recuperarea „omului uitat“: Cum se explică tranziția clasei muncitoare albe din Midwest către Donald Trump? Pentru susținătorii „aripii Sanders“, răspunsul se află în dislocarea economică generată de globalizarea necontrolată. Îmbrățisarea „ideologiei luminate a Davosului“, dar și a moravurilor culturale și a intereselor economice ale celor din așa-numita categorie a „gulerelor albe“ l-au transformat pe Donald Trump în ultima speranță a alegătorilor marginalizați.

 

Numai o platformă populistă social-democrată poate să-i recupereze pe aceștia din urmă. Vocile moderate din partid (Biden, Obama) nu vor schimbări drastice ale politicilor, dar sprijină nevoia de a-i reconecta pe democrați cu publicul uitat. În consecință, stânga, spune sociologul Joan C. Williams, trebuie să renunțe la „aroganța insensibilă a elitei profesionale“ și la convingerea că țara este animată de bigotism.

 

Dar în zona stângii sunt mulți care contestă această interpretare. Matt Iglesias și Ezra Klein de la Vox susțin că „politica identitară albă“ și anxietatea culturală față de schimbarea socială explică cel mai bine victoriile lui Trump în așa-numita „centură de rugină“ (Rust Belt), zona industriei tradiționale. Mai mult decât atât, Frank Rich scrie că „nu existănicio cale prin care progresiştii să poată contracara credința oarbă a acelor alegători într-un negustor ambulant care le-a vândut leacul universal“. Soluțiile economice progresiste sau un marketing politic mai eficient nu pot învinge prejudecățile și resentimentele care se află în inima „trumpentariatului“.

 

Totodată, se contestă şi aportul acestui bazin demografic în viitoarele competiții electorale. Decupajul Colegiului Electoral, al Senatului și Camerei Reprezentanților îi defavorizează pe democrați, ai căror alegători sunt concentrați în mod copleșitor în statele de coastă și în zonele urbane. Astfel, geografia și structurile instituționale conferă o greutate disproporționată unor zone preponderent albe, cu un nivel redus de educație și de bunăstare. Din această perspectivă, victoriile democraților trebuie să treacă prin orașele dependente de oțelării din Pennsylvania.

 

Adversarii se agață de teza unei „majorități democrate emergente“. Această teorie populară presupune că o cotă națională tot mai extinsă a electoratului non-alb ar asigura supremația permanentă. Cucerirea clasei muncitoare albe devine inutilă pe fondul unui bazin electoral format dintr-un curcubeu de minorități la care se adaugă așa-numita generație a „milenialilor“, burghezia urbană și sindicatele din sectorul public. Victoriile obținute în Arizona, Georgia și chiar în Texas ar sugera că Vestul și Sudul urban divers este câmpul de bătălie electorală care contează, nu Midwest-ul. Ancorate într-o perspectivă liniară, hegeliană a istoriei, segmente întregi ale stângii așteaptă ca Trump și dependența republicanilor de resentimentul albilor să anunțe sinuciderea politică inevitabilă într-o Americă mai diversă și luminată.

 

Limitele progresismului identitar: Mark Lilla, un respectat teoretician de la Universitatea din Columbia, a amorsat o bombă intelectuală când, la finalul anului trecut, scria despre „Sfârșitul progresismului identitar“. Deși rămâne ferm un om de stânga, Lilla argumentează că închiderea democraților în politica identității – accentul pe neajunsurile specifice și nevoile grupurilor marginalizate (LGBT, afro-americani, femei) – echivalează cu o sinucidere electorală. În timp ce o astfel de politică a produs fără îndoială o societate mai incluzivă, aceasta nu are o retorică unificatoare suficientă pentru „a capta imaginația americanilor despre destinul nostru comun“.

 

Obsesia „diversității“ și a „identității“ a produs o inerție intelectuală a stângii, neglijând întrebări fundamentale legate de clasă și cetățenie. Dedicând energia unor veritabile „mine terestre“ culturale – precum problema transsexualilor sau dialogul nesfârșit despre „privilegiul alb și masculin“ –, stânga refuză să recunoască faptul că politica nu este preocupată de „identitatea personală și de recunoașterea socială“, ci de „dobândirea puterii“, ceea ce impune în primul rând capacitatea de a rezona și de a te conecta cu elementele comune care adună laolaltă o comunitate politică. Lilla le cere democraților să readucă în centrul discursului progresist chestiunile legate de patriotism, justiție economică și solidaritate națională.

 

Dezbaterea despre limitele progresismului nu este deloc una abstractă. O dispută feroce a izbucnit după depunerea jurământului de către Donald Trump, când organizatorii marșului femeilor au respins prezența unui grup feminist pro-viață. La presiunea ONG-ului Planned Parenthood și a donatorilor bogați, noul președinte al partidului, Tom Perez, a întărit faptul că fiecare candidat democrat ar trebui să împărtășească „poziția partidului cu privire la drepturile fundamentale ale femeilor“. Confluența treptată dintre baza activistă și clasa donatorilor facegreu de crezut că democrații vor putea evita expulzarea moderaților cu opinii disidente privind avortul, căsătoria, imigrația sau relațiile rasiale din progresismul american.

 

Pe repede înapoi: La prima vedere, Obama intră aproape instant în panteonul emblemelor progresiste: eforturi diplomatice curajoase în privința Iranului și a schimbărilor climatice; reforme radicale asupra sistemului american de sănătate; reglementarea riguroasă a marilor bănci.

 

Dar competiția asupra moștenirii lui Obama scoate în evidență două școli emergente. Cei favorabili succeselor înregistrate sub Obama și Clinton văd în general liberalismul ca „o guvernare democratică, pluralistă și prietenoasă cu piața, înrădăcinată în empirism“. Ei cred că se poate ajunge la un tip de „liberalism“ care păstrează distrugerea creativă a capitalismului, asigurând în același timp plase de siguranță generoase care să protejeze categoriile vulnerabile și clasa de mijloc. Ei cred că se poate construi o globalizare „cu o față umană“. Reformiștii sunt îndrăgostiți de Silicon Valley, deschiși spre comerțul liber și alarmați, dar resemnați de influența Wall Street-ului. Marea recesiune și explozia inechității au radicalizat parțial acest grup, dar nu au zdruncinat încrederea în virtuțile extinse ale ordinii liberale bazate pe piața liberă.

 

Pentru adepții lui Bernie Sanders, amploarea dezintegrării americane necesită o revoluție, nu o reformă graduală. Angajamentele americane față de comerțul liber, dar și angajamentele militare extinse trebuie revizuite. „Financiarizarea“ economiei globale necesită o intervenție chirurgicală radicală prin descompunerea megabăncilor. Atașamentul celor din Sillicon Valley pentru economia „start-up“-urilor este un cal troian care duce la erodarea sindicatelor și a măsurilor protecționiste. Socialismul democratic, populismul de stânga și marxismul trebuie să se impună în fața consensului liberal extins care plutește peste America de după Războiul Rece.

 

Cine va triumfa? Reformiștii sau revoluționarii? Viitorul rămâne deschis. Dintre reformiști fac parte donatorii partidului, majoritatea aleșilor democrați și, în general, alegătorii obișnuiți nonideologici. Până și succesul inițial al lui Bernie Sanders poate fi explicat prin popularitatea profilului său moral şi a sincerității sale în comparaţie cu Hillary Clinton, nu prin popularitatea politicilor sale. Dar niciodată nu trebuie subestimat ce poate realiza un grup de tineri disciplinați și dedicați. Sondajele arată că cei din generația „milenialilor“ văd socialismul în termeni mai favorabili decât capitalismul, un rezultat previzibil al analfabetismului istoric american și al stagnării economice.

 

Publicațiile marxiste pure, precum Jacobin, au cunoscut o explozie de audiență; la fel și membership-ul socialiștilor democrați din America. A reînviat conștiința politică militantă a negrilor, nemaivăzută în ultimii 50 de ani.

 

Alegerile primare din 2018 și 2020 vor testa dacă această stângă încrezatoare poate captura cu succes instituțiile de partid, așa cum s-a întâmplat cu aripa lui Corbyn din Partidul Laburist britanic. Imaginați-vă, poate, o ciocnire dramatică între Elisabeth Warren și Joe Biden pentru a lupta împotriva lui Trump (sau Pence?, Romney?, Dumnezeu știe).

 

Stânga vede exilul politic ca fiind mai mult decât o stație de așteptare până la autosabotarea republicană. Pentru mulți este un moment de regândire a strategiei și a viziunii. Poate „America profundă“ să redevină din nou „albastră“? Ar trebui abandonată treptat politica identității? A venit vremea să regândim fundamentele capitalismului contemporan? Numai când astfel de întrebări își vor fi găsit răspunsul adecvat, marele partid al lui Wilson, Roosevelt și Kennedy se poate vindeca. Pentru binele său și al națiunii.

Alex Wilson

Alexandru "Sandu" Ciocan

21 februarie 1937 - 11 iunie 2017

Clubul Românesc din Chattanooga aduce un omagiu prietenului nostru Alex Wilson, plecat dintre noi în ziua de 11 iunie a.c.

Alexandru Ciocan (Sandu) s-a nascut pe 21 Februarie 1937, la Ismail, în fosta Basarabie românească.

Părinții lui au fost Anton Ciocan (ofițer român din Brăila), și Anna Ciocan. Dupa mai multe mutări, familia s-a stabilit la Câmpulung Muscel, unde Sandu a terminat studiile liceale. Apoi a urmat și absolvit Facultatea de Drumuri și Poduri, la Institutul de Construcții București.

Dupa absolvirea facultății a lucrat la barajul de la Vidraru, apoi în Ministerul Transporturilor.

S-a căsătorit in 1964 și are două fete: Corina, care și-a terminat studiile superioare în Romania și Mirela, care si-a terminat studiile liceale în România, dupa care a studiat Matematica in USA. Are 3 nepoți: Marina (avocat in Seattle), Meghan și Ryan, elevi in California.

Plecarea lui Alex din România comunistă a fost o aventură care era să-l coste viața și care l-a privat de libertate. În iulie 1988 a traversat Dunărea înot, în timpul nopții. El a ales să plece noaptea (mai periculos pentru că noaptea fugarii erau împușcați de grănicerii români, iar înecații era lăsat să fie duși de apa Dunarii). Numai ziua cei care erau prinși trecând granița erau arestați și trimiși la închisoare.

Împreună cu alți români care încercaseră să ajungă în Vest pe aceeași cale, Alex a fost returnat de autoritățile iugoslave și predat celor române, care l-au condamnat la un an și jumătate închisoare.

In ultimele luni de viață, Alex a spus celor din familie că ar dori să scrie povestea plecării lui din Romania

Dupa ce și-a executat perioada de închisoare în România, (parțial la domiciliu) Alex și familia sa au ajuns în USA.

Soții Ciocan și-au schimbat numele de familie în Wilson, după ajungerea pe pământul american.

In USA Sandu si-a luat diploma de inginer constructor pentru care a obținut titlul de Professional Engineer in California. Cu aceasta calificare el a a avut autoritatea de execuție și aprobare pentru proiectele firmelor cu care a colaborat. A lucrat in mai multe intreprinderi; ultimul loc de angajare a fost la compania Chevron.

Dupa pensionare Alex și Nancy (Mioara) Wilson au trăit în California, apoi, din anul 2006, s-au stabilit în Chattanooga, unde și-au făcut prieteni și au devenit membri ai clubului nostru.

Alex a fost un om foarte educat, interesat de multiple subiecte, avid cititor, iubitor de cultură și de călătorii. Avea o personalitate plăcută, era discret și politicos, era un excelent partener de discuții, informat și obiectiv.

Urmărea cu mare atenție evenimentele din țară și rămăsese foarte legat de România.

S-a îmbolnăvit brusc în luna mai a.c. și dupa 3 săptămâni în spital, a murit pe 11 iunie 2017.

Prietenii lui transmit familiei condoleanțele lor și regretele pentru pierderea unui prieten de mare valoare. Toți ne rugăm pentru odihna senină a lui Sandu Ciocan Wilson.