Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Numărul 32 (trezeci şi doi)________ Iunie 2014

romclub.wordpress.com

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite: Piţiponc şi paţachin – de Rodica Zafiu

 

Refacerea unor termeni depreciativi masculini din formele feminine de bază nu e prea frecventă în română. Desemnările din foarte lunga serie popular-argotică specializată pentru insultarea femeilor – başoaldă, fleoarţă, fleorţotină, mastroacă, paceaură, farfuză etc. – nu şi-au format şi cîte un masculin. Termenii masculini depreciativi sînt în genere mai clar specializaţi; între ei, o categorie bine delimitată presupune ca defect major efeminarea. E de aşteptat ca tocmai masculinele formate de la feminine să capete acest adaos negativ.

E, în parte, cazul recentelor inovaţii paţachin şi piţiponc, în a căror utilizare se poate observa o componentă socială şi una „de gen“: deprecierea se raportează la un standard social şi de comportament, dar e agravată prin derivarea dintr-un feminin. Noii termeni păstrează destul de bine memoria istoriei derivative: paţachinul e un bărbat needucat, cu manifestări de prost-gust, dependent de aprecierea socială a grupului (aproximativ sinonim cu cocalar) – dar e şi „asemenea unei femei“: „e un paţachin cu multe fiţe“ (rimel.ro); „Nu ştiu cîţi bani a încasat N. ca să apară înveşmîntat ca un paţachin“ (prosport.ro). Forma paţachin nu e un accident, dar nici o noutate care să frapeze prin frecvenţă; poate şi pentru că termenul de bază, paţachină, e mai învechit şi cu expresivitatea destul de tocită. În schimb, piţiponc beneficiază în mod clar de statutul de „cuvînt la modă“ al lui piţipoancă. Îl întîlnim destul de des, chiar în contexte jurnalistice, reliefat grafic sau prin asocieri contrastante: „Imagine uluitoare! Adrian M., poză de «piţiponc» pe twitter“ (realitatea.net); „Bărbatul PIŢIPONC!“ (eva.ro); „Un piţiponc la volan sau Lecţii de bună-purtare în trafic“ (jurnalul.ro); „Eşti un piţiponc efemer“, i-a transmis ziarista lui Sergiu. (libertatea.ro)

Paţachină e un cuvînt mai vechi, cuprins de mai multă vreme în dicţionare (în DEX, are definiţia „epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri uşoare“). Chiar dacă etimologia cuvîntului nu este absolut sigură, epitetul depreciativ are aceeaşi formă cu denumirea unor plante („numele mai multor specii de arbuşti sălbatici care cresc prin tufişuri şi păduri şi care au fructe în formă de boabe roşii sau negre“, DLR); astfel, paţachină (căruia i s-au înregistrat şi variantele pasachină, basachină, baţachină şi care a fost pus în legătură cu termenul sud-slav pasjakovina) e sinonim cu verigar, cruşin, roibă. Din rădăcina de roibă se producea o vopsea roşie; în DLR, paţachină are şi sensul (rar) „cerneală roşie“. Se poate imagina o legătură metaforică şi metonimică între plantă şi femeia gătită excesiv, strident; în posibila trecere de la un sens propriu (nume de plantă) la unul figurat (ipostază negativă a femeii) vor fi contat unele detalii fizice, dar decisiv a fost simbolismul fonetic: sonoritatea strident comică a grupurilor de sunete repetate, asemănarea formală cu alţi termeni depreciativi. Paţachină a fost atestat din secolul al XIX-lea, cu ambele sensuri (nume de plantă şi termen insultător); în 2006, site-ul 123urban.ro îi atribuia un sens „modern“, mai puţin grav: „persoană foarte enervantă, fandosită, cochetă“. Dicţionarele arată că exista deja o variantă masculină paţachin („vişin sălbatic“), pe care desigur că nu o cunosc cei care refac acum un masculin injurios.

Piţipoancă, cu abrevierea piţi şi cu recentul masculin e şi mai nelămurită din punct de vedere etimologic şi merită să ne oprim altă dată, mai pe larg, asupra ei.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas).

Din istoria religiei: Protestantismul (4,5,6)- de la Hus la Calvin ; Autor Theophyle

Confesiunea de la Augsburg şi începuturile luteranismului politic

Principala urmasa a invataturilor lui Martin Luther este Biserica Evanghelica-Lutherana C.A. (C.A de la “Confessio Augustana” adica “Credinta / Confesiunea de la Augsburg”). Bisericile Evanghelice-Luterane, grupate în Federaţia Luterană, sunt Bisericile şi obştile bisericeşti care au acceptat Reforma protestantă şi care urmează, într-o măsură mai mare sau mai mică, teologia lui Martin Luther, teologie numită şi luteranism.

***

 Confesiunea de la Augsburg este un document care sta la baza doctrinei luterane, avându-l ca principal autor pe Philipp Melanchthon. Documentul a fost prezentat împăratului Carol V la Dieta de la Augsburg, la data de 25 iunie 1530 si trebuia sa-i disculpe pe Luther si pe cei care l-au sustinut de acuzele de erezie. Documentul  avea ca scop prezentarea dogmelor luterane compatibile catolicismului, fiind un document teologic care putea fi acceptat de romano-catolici.

 Documentul numit astazi Confesiunea de la Augsburg este format din 28 de articole care rezumau doctrina luterană şi prezentau erorile de interpretare aparute în cadrul creştinismului catolic de-a lungul timpului. Documentul original a rămas o lucrare de referinţă pentru luterani şi unele biserici reformate acceptă  mai tarziu chiar o variantă vizibil revizuită, a lui Melanchthon (Variata). Documentul a fost formulat in latina si germana.

 Confesiunea de la Augsburg a fost tradusa în engleză în 1536 si a stat la baza redactării celor 39 de articole ale Bisericii Angliei şi a celor 25 de articole ale cultului metodist.

 Carol al V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a convocat aceasta dieta (adunare) de la Augsburg, dieta formata din prinții și conducatorii oraselor din Germania pentru a media intre convingerile lor religioase (care deja erau influentate de invataturile lui Luther) si crestinismul catolic într-o ultima încercare de a restabili unitatea religioasă și politică a Sfântului Imperiu Roman și a primi sprijinul lor împotriva invaziei turcești.

 Bineinteles ca nu s-a ajuns la nici o intelegere, Luther fiind declarat eretic si chemat in fata autoritatilor si a dietei din Worms.

 Luther s-a bucurat de protectia principilor germani care au profitat de ocazie inbogatindu-se prin  confiscarea averilor bisericilor si manastirilor. Sentimentul national a triumfat dupa multe veacuri de conflicte intre papalitate si imparatii germani. Dupa excomunicare, Luther a refuzat sa se prezinte in fata dietei din Worms pentru a se justifica si s-a ascuns in castelul lui Frederic de Saxonia din Wartburg, lasand sa se inteleaga ca e mort.

 O cauza importanta a raspandirii rapide a protestantismului in Germania a fost faptul ca momentul Luther a servit drept pretext pentru principii germani de a se revolta si impotriva autoritatii imperiale (catolice) a lui Carol al V-lea. Desigur, poate ca altul ar fi fost cursul istoriei daca Frederick al Saxoniei nu ar fi cerut ca Luther sa fie judecat in principatul sau. Altfel ar fi sfarsit la fel ca si alti reformatori ai timpului respectiv. Perioada pe care a avut-o dupa ce s-a retras sub protectia principelui Frederick i-a permis continuarea operei de fundamentare a teologiei sale.

 In cei 12 ani cat a stat ascuns, a tradus Biblia in limba germana, fiind considerat unul din creatorii  limbii germane literare. Taranii germani, auzind vorbindu-se de „libertatea evanghelica”, au refuzat dijmele si clacile si s-au rasculat impotriva nobililor si a bisericii, declansand razboiul despre care am mai discutat.

 La inceput, Luther a fost de partea taranilor. Apoi a trecut de partea nobililor, indemnandu-i sa inabuse in sange rascoala, caci in mainile lor trecusera toate drepturile luate de la papa, de la episcopi si de la preoti. Ingrozitoare alegere, care a costat viata a multor mii de oameni.

 Din nefericire, multe din scrierile lui Martin Luther au fost profund antisemite, mult mai antisemite decat ale oricarui crestinism istoric si au fost folosite de generatii de antisemiti in Germania, inclusiv cea care a declansat holocaustul. Mi-e greu sa inteleg cum luteranii pot apela la traditia iudeo-crestina cu asemenea traditie istorica mult mai recenta.

Zwingli si Reforma Elvetiana

Huldrych (Ulrich) Zwingli: Huldrych (Ulrich) Zwingli a fost liderul, initiatorul Reformei Protestante în Elveția și fondatorul Bisericilor Reformate (de confesiune helvetică). Desi ganditor umanist si discipol al principiilor lui Erasmus, Zwingli a fost unul dintre cei mai violenti reprezentanti ai miscarii Protestante, initiind multe progromuri impotriva catolicilor si protestantilor Anabaptisti deopotriva.

Huldrych Zwingli s-a nascut la Wildhaus Toggenburg în 1484, intr-o familie de fermieri instariti, ca al treilea copil din cei nouă ai familiei. Tatăl său, Ulrich, a fost magistrat (Amtmann) în orașul de bastina. Din punct de vedere religios este influentat si educat de unchiul sau, Bartolomeu, vicar în Weesen. La varsta de 10 ani a fost trimis la Basel pentru a a absolvi liceul. După trei ani la Basel, a stat o perioadă scurtă de timp în Berna cu umanistul, Henry Wölfflin. Dupa perioada din Basel, Zwingli isi continua studiile la Viena până în 1502, după care se transfera la Universitatea din Basel , unde primeste titlul de Magister în anul 1506. Zwingli a fost hirotonisit ca preot catolic în orasul Constanta (Elvetia),  sediul eparhiei locale și a sărbătorit sa slujba echleziastica mesa în orașul natal, Wildhaus, la 29 septembrie 1506.

Zwingli isi perfectioneaza cunostintele in limba greaca si ebraica slujind deja ca pastor la Glarus și Einsiedeln. Biblioteca sa conține deja peste trei sute de volume de filozofie clasica , teologie patristica și studii antice si medievale. Zwingli corespondeaza cu un cerc de umanisti elvețieni și  începe să studieze scrierile lui Erasmus, pe care Zwingli a avut ocazia să-l întâlnească la Basel între august 1514 și mai 1516.  În august 1519, Zurich-ul a fost lovit de o epidemie de ciumă în care cel puțin una din patru persoane a decedat. Toți cei care isi puteau permite au părăsit orașul, Zwingli a rămas și si-a continuat datoriile sale de preot. În septembrie, el a devenit bolnav de ciuma,  aproape a murit, dar a reusit sa supravietuiasca.

Prima controversă publică cu privire la conflictul intre dogmele traditionale si teologia lui Zwingli a izbucnit în timpul sezonului a Postului Mare în 1522. Zwingli și cateva zeci de participanți la predica au încălcat conștient regula postului prin  distribuirea si consumarea unor carnati afumati (“afacerea carnatilor”), Zwingli mentionand într-o predică ca nu scrie nicaieri in Biblie despre post si restictii alimentare in perioada respectiva.

O a doua controversa  apare cand Zwingli și alti prieteni umanisti cer public episcopului să elimine obligativitatea celibatului pentru cler. Celibatul nu a fost doar o problemă abstacta pentru Zwingli, el fiind căsătorit în secret o văduvă, Anna Reinhard, la începutul anului 1524. Casnicia lor a fost bine-cunoscuta și nunta lor publică a avut loc la 02 aprilie 1524, cu trei luni înainte de nașterea primului lor copil. Zwingli a fost ucis la Kappel pe Albis, într-o bătălie împotriva cantoanelor catolice. Detalii suplimentare despre Reforma Elvetiana si razboaiele intre cantoanele protestante si cele catolice in articolul urmator.

Teologia lui Zwingli: Teologia lui Huldrych Zwingli a fost bazata aproape in intregime pe Biblie. Opiniile lui Zwingli cu privire la botez au fost în mare măsură un răspuns la Anabaptism, care contestau botezul pruncilor. Zwingli a apărat botezul copiilor descriind-ul ca un semn al legământului creștin cu Dumnezeu, la modul cum Dumnezeu a făcut un legământ cu Avrahm.

Zwingli a dezvoltat punctul de vedere simbolic al Euharistiei. El a negat doctrina catolică a transsubstanțierii, dar a fost de acord că pâinea și vinul  semnifică trupul și sângele lui Iisus Hristos, dar nu devin literalmente trupul și sângele lui Iisus. Diferențele teologice ale lui Zwingli cu privire la acest subiect fata de opiniile lui  Martin Luther au dus la eșecul Colocviului de la Marburg,  colocviu care trebuia sa aduca unitate între cei doi lideri ai miscarii protestante.

 Zwingli a crezut că statul trebuie guvernat cu ajutorul unei inspiratii divine. El a sustinut că atât biserica, cat și statul, sunt plasate sub conducerea ultimativă a lui Dumnezeu. Creștinii fiind obligați să se supună guvernului, dar nesupunerea civilă a fost permisă în cazul în care autoritățile au acționat împotriva voinței lui Dumnezeu, incalcand sfintele Scripturi. El a avut o preferință pentru o aristocrație conducatoare in functii de conducere alese, insa intr-un mod democratic de toti cetatenii.

Relația dintre biserică și stat, în doctrina lui Zwingli, este reprezentată cel mai bine într-o statuie de Wasserkirche, în care el stă cu o Biblie într-o mână și o sabie în alta. Pentru el, Biserica și statul sunt una sub conducerea lui Dumnezeu. Dezvoltarea relațiilor complexe dintre biserică și stat în opinia lui Zwingli poate fi înțeleasă doar prin examinarea contextul vieții sale, orașul Zürich și mai ales Confederația Elvețiană . Scrierile sale mai vechi, înainte de a deveni un reformator, dezvăluie o dragoste patriotică fata de țara lui, o dorință de libertate și opoziția față de mercenariatul elvetic prin care tinerii cetățeni elvețieni au fost trimisi pentru a lupta în războaie străine pentru beneficiul financiar al guvernelor cantonale. Viața lui ca preot de parohie și  capelan in armată a contribuit la dezvoltarea preocuparii sale pentru moralitate și dreptate.

Calvin si Reforma Elvetiana

Jean (John) Calvin, născut Jehan Cauvin s-a nascut în 1509 la Noyon, în Picardia (Franța) devenind un influent teolog, teoretician  și pastor al Reformei protestante . El a fost o figură principală în dezvoltarea sistemului reformant al teologiei creștine numita mai târziu Calvinism. Inițial instruit ca intelectual umanist, doctor in drept si avocat pledant, el s-a despartit de Biserica Romano-Catolică în jurul anului 1530-2.

 Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche și apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca, De clementia. Calvin este cucerit de principiile Reformei pe care, începând din 1532 începe să le propage cu patos la Paris. Amenințat cu închisoarea se refugiază la Nérac, sub protecția Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului hughenot. După tensiunile religioase care  au provocat o revoltă violentă împotriva protestanților din Franța, Calvin a fugit la Basel în Elveția. După peregrinări între Basel, Ferrara și din nou la Paris, în anul 1536 este convins de reformatorul Guillaume Farel si se stabilește definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie, traind aici  aproape jumătate din viață lui.

 Principala operă a lui Calvin din istoria literaturii Reformei, de fapt un manifest al teologie Calviniste a fost “Christianae religionis institutio” (Învățătura religiei creștine), cartea a fost tradusa in limba romana si a apărut numai în 2003 la Editura Cartea Creștină din Oradea. Calvin a amendat cinci ediții latine în timpul vieții (1536, 1539, 1543, 1550 și 1559). Prima ediție în franceză, în traducerea lui Calvin, a apărut în 1541, corespunzând ediției latine din 1539; tot Calvin a supravegheat alte trei traduceri târzii în franceză. Aceste traduceri ale Învățăturii lui Calvin au ajutat la cristalizarea limbii franceze pentru generații, cam în același mod în care a făcut-o traducerea Regelui James (King James Bible) a Bibliei pentru limba engleză. Ediția finală a Învățăturii are de aproximativ cinci ori lungimea primei ediții.

 Prima perioada a lui Calvin (si prietenului sau Farel) se dovedeste catastrofala, după un an si ceva, reformele mult prea severe atribuite lui Calvin și amestecul lui și Farel cu ajutorul lui Clavin în treburile cantonului au dus la exilarea celor doi. Timp de trei ani, Calvin isi gaseste painea Strasbourg predicand în biserica Hughenoților francezi.

 Calvin s-a casatorit cu Idelette de Bure, o văduvă care a avut doi copii din prima ei căsătorie, el neavand copii cu ea. Dupa perioada din Strasbourg, Calvin este rechemat la Geneva. Calvin a reorganizat structura religioasă și politică a orașului, după bazele Bibliei, cu miniștri, învățători, sfat al bătrânilor și diaconi. În 1559 Calvin a fondat o școală pentru educația copiilor și un spital pentru nevoiași, precum și Academia din Geneva sub rectoratul lui Teodor Beza. Foarte bune fapte insotite insa de o teroare religioasa pe care nici Inchiziția medievala  nu a instaurat-o.

 Bazat pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor și de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoașterea vinovăției. Constituția statului teocratic al Genevei – astăzi l-am numi “extra-fundamentalist religios” – prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie și vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare în fața caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. Toate femeile erau obligate să se îmbrace în negru și nu aveau voie să se fardeze sau parfumeze.

 Calvin a exilat pe toti cei care erau suspecti de anabaptism si pe lideri lor i-a ucis. Miguel Servet, teolog anabaptist a fost ars pe rug la Geneva, pe 27 octombrie 1553, împreună cu cărțile sale. Calvin a murit la Geneva la data 27 mai 1564, este considerat de istorici unul dintre cei mai intransigenti si violenti dintre liderii Reformei.

 Teologia lui Jean Calvin

Calvin nu recunoaște decât două sacramente (Taine): Botezul și Comuniunea (Împărtășania) din cele sapte sacramente ale crestinismului Ortodox [Botezul, Mirungerea (Confirmațiunea), Euharistia, Spovedania (Confesiunea), Preoția (Hirotonirea), Cununia, Maslul (Ungerea)]. Calvin Respinge dogma prezenței reale a “trupului și sângelui Domnului” în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului, Institutia Papalitati. Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleșilor și celor condamnați la “judecata din urmă”, respingând astfel complet liberul arbitru.

Învățătura religiei creștine (Institutio Christianae Religionis) este referința istorică primară pentru sistemul de doctrină adoptat de Bisericile Reformate Calvine. Primele doua scetiuni ale lucrarii sunt angajate de două teme generale sunt examinate in aceasta lucrare: Creatorul și creaturile. Mai presus de orice, cartea se ocupă de cunoașterea lui Dumnezeu Creatorul, dar “deoarece în crearea omului perfecțiunile divine sunt cel mai bine înfățișate”, se examinează și ceea ce se poate cunoaște despre omenire. La urma urmei, ceea ce preocupă o carte de teologie este cunoașterea de către omenire a lui Dumnezeu și a ceea ce el cere de la creaturile sale. În primul capitol, aceste două probleme sunt considerate laolaltă, pentru a arăta ce are Dumnezeu de-a face cu omenirea (și alte creaturi) și, în special, cum este cunoașterea lui Dumnezeu legată de cunoașterea umană.

Pentru a continua explicarea relației dintre Dumnezeu și om, Calvin adoptă o structură tradițională de educație creștină folosită în creștinismul occidental, aranjând materialul potrivit planului Crezului apostolic. Mai întâi cunoașterea lui Dumnezeu e privită sub aspectul cunoașterii Tatălui, creatorul, păstrătorul și susținătorul. Apoi se urmărește cum Fiul îl revelează pe Tatăl, așa cum numai Dumnezeu îl poate revela pe Dumnezeu. Și, în final, a treia secțiune a Învățăturii descrie lucrarea Duhului Sfânt, care l-a ridicat pe Cristos din morți, și care purcede de la Tatăl și de la Fiul pentru a aduce în unire Biserica prin credința în Isus Cristos, cu Dumnezeu, pentru totdeauna. [SURSA: Battles, Ford Lewis and John Walchenbach, Analysis of the "Institutes of the Christian Religion" of John Calvin (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1980)]

Mai multe despre teologia lui Calvin, cand vom face o comparatie cu alte teologii protestante majore.

Teologii derivate din Calvinismul timpuriu au devenit religia majorității populației în Scoția, Olanda și părți din Germania de nord și au avut o influență majora în Ungaria și Polonia. Majoritatea coloniștilor de pe coasta atlantică americană și din New England erau calviniști, inclusiv puritanii șla fel ca si coloniștii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calviniști olandezi, care sunt cunoscuți astazi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calviniști din Noua Scoție. Coloniștii erau în mare parte loialiști negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluției americane.

Din istoria comunismului românesc: Lucreţiu Pătrăşcanu

Lucretiu Patrascanu in anii ’20 – de CRISTINA DIAC (Jurnalul Naţional)
Lucretiu Patrascanu s-a nascut la 4 noiembrie 1900, la Bacau. Despre copilarie si tinerete, interiorizatul Patrascanu va povesti putine lucruri. Cert este insa ca provenea dintr-o familie „burgheza“. Dupa cum el insusi va relata intr-o biografie scrisa la Comitern in 1933, „copil fiind, am avut o viata destul de bogata“.

EFORTURI RASPLATITE. Patrascanu, primul comunist care a ajuns la demnitatea de ministru dupa 23 august 1944, isi va pastra functia si in Guvernul Groza (foto stanga). Manifestatia din 7 noiembrie 1944 la care a participat (foto dreapta) era menita a netezi drumul comunistilor spre putere

Tatal lui Lucretiu Patrascanu, Dumitru D. Patrascanu, provenea dintr-o veche familie boiereasca, la fel si mama sa, Lucretia. Parintele viitorului lider comunist era profesor, prozator si cunoscut autor de manuale scolare de istorie in perioada interbelica. Preocuparile intelectuale l-au adus pe D.D. Patrascanu in preajma lui Garabet Ibraileanu si a lui Constantin Stere. Cei trei vor anima revista ieseana Viata Romaneasca.
Dar Patrascanu senior il va urma pe Stere si in politica, nu numai in preocuparile literare. La inceputul secolului al XX-lea, un grup de intelectuali socialisti a trecut la liberali, miscare ce va ramane cunoscuta sub numele de „tradarea generosilor“. In timpul primului razboi mondial, Stere, ostil imperiului tarist, va sustine intrarea in razboi alaturi de Germania. Dar deznodamantul razboiului ii va da dreptate lui Ionel Bratianu si punctului de vedere anglo-francez. D.D. Patrascanu facuse un calcul politic gresit.
Cu toate ca nu a fost un politician prea inspirat, profesorul a exercitat o puternica influenta asupra copilului Lucretiu, alintat in familie Coca. Acesta si-a petrecut verile in preajma cenaclurilor pe care Viata Romaneasca le organiza la Manastirea Neamtului si se pare ca si-ar fi dorit sa urmeze cariera didactica a tatalui sau.
„AM AVUT OROARE DE AVOCATURA“. Lucretiu Patrascanu a obtinut diploma de bacalaureat in 1919. A absolvit Facultatea de Stiinte Juridice a Universitatii din Bucuresti, dar va practica rar meseria de avocat. „Doar la 26 de ani am inceput sa muncesc ca avocat, (...) am profesat avocatura numai intre altele“, marturisea Patrascanu in 1933. Mai transant se exprima despre meseria sa in 1949: „Totdeauna am avut oroare de avocatura si asta explica de ce, in afara proceselor noastre (procese in care i-a aparat pe comunisti n.m. C.D.), n-am practicat-o aproape niciodata.“
Intre 1922 si 1925, Patrascanu s-a aflat la Leipzig, unde si-a pregatit un doctorat in economie politica, secundar statistica si filosofia istoriei. Tema tezei, sustinuta in 1925, era „Reforma agrara din 1918-1921 din Romania“.
TENTATIA POLITICII. Patrascanu va mosteni de la tatal sau tentatia politicii. „M-am ocupat singur de problemele politice si am studiat cea mai mare parte a operelor lui Marx, Engels si Lenin (aparute in limba germana).“ In acelasi an in care termina liceul se va inscrie in Partidul Socialist. „Pana la crearea Partidului Comunist am avut legaturi cu tovarasii, insistand pentru crearea de uniuni comuniste ale tinerilor“, dupa cum a declarat el. In perioada cuprinsa intre 1919 si 1921, socialismul romanesc a dus o existenta zbuciumata. Mai multe grupuri isi disputau intaietatea. Patrascanu se afla pozitionat in grupul radical de stanga. Grupul sau sustinea afilierea la Internationala a III-a si acceptarea fara rezerve a durelor conditii impuse de la Moscova.
„ANDREI“. Dupa crearea partidului si arestarea tuturor delegatilor care s-au pronuntat pentru afilierea la Internationala a III-a, la sfarsitul verii anului 1921, Patrascanu si alti tineri tovarasi au inceput sa editeze revista Tanarul socialist. In 1921, deja in jurul acestei reviste s-au grupat elemente care, ca si ei, erau afiliate Partidului Comunist.
Dupa propriile marturisiri, cat timp a fost redactor-sef la ziarele legale ale Partidului Comunist a publicat numai cateva note in reviste. Primul pseudonim sub care a semnat in presa comunista a fost Andrei Moldovanu. Acesta va ramane numele conspirativ pe care il va prefera pana la sfarsit. Sotia si prietenii apropiati i se adresau ca si cum Andrei ar fi fost numele sau de botez.
Pana in toamna lui 1922, Patrascanu a lucrat in Comitetul Central al organizatiei de tineret. Va participa la al doilea Congres al Partidului Comunist, desfasurat in octombrie 1922, la Ploiesti. In aceeasi luna a facut o „calatorie initiatica“ in tara Revolutiei, ca delegat din partea Partidului Comunist din Romania la al patrulea Congres al Cominternului. Cu aceasta ocazie l-a cunoscut pe Lenin, parintele revolutiei, pe care il citise inca din adolescenta.
Cum s-a decis moartea lui Patrascanu? – deLavinia Betea (revista Cultura www.revistacultura.ro 3 feb 2011)

„Lucretiu Patrascanu – Moartea unui lider comunist“, cartea Laviniei Betea, a aparut în 2001, la Editura Humanitas. Distinsa cu Premiul Academiei Rom#ne în 2003, o a doua editie a volumului a fost publicata de Editura Curtea Veche în 2006. Aceeasi editura pregateste în prezent o a treia editie a acestei lucrari de referinta în istoriografia rom#neasca. Istoria recenta fiind spatiul miscator al confruntarilor, dezbaterilor si integrarii noutatilor, le propunem cititorilor nostri un fragment din capitolul, revazut si adaugit, referitor la contextul deciziei politice a procesului Patrascanu. (redactia)

Gheorghiu-Dej dixit:
„O sa stârnim frica la toţi…“

Multi dintre detinutii politici sovietici au fost, la putina vreme dupa moartea lui Stalin, eliberati din lagare si închisori din dispozitia lui Beria. La finele lui 1953 însa, temutul sef al serviciilor speciale sovietice a fost condamnat si executat de însisi „tovarasii de lupta“, ai sai si ai lui Stalin. Dupa tipicul consacrat, sotia si fiul sau au fost trimisi, la rându-le, în închisoare. Lupta pentru putere începe între cei ce fusesera „oamenii lui Stalin“. Iar în statele-satelit, „unitatile monolitice“ ale conducerilor de partid se fisureaza în bucati ce vor fi atrase magnetic de diferitele nuclee intrate în competitia suprema a Kremlinului. Pâna la „raportul secret“ prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS din 1956, mentalitatile epocii si deciziile politice din lagarul socialist asigura continuitatea coerenta a epocii staliniste. În România, ca si în celelalte state-satelit, schimbarile de la Kremlin potenteaza miscari în nucleul decizional. Schisma conducerii românesti devine evidenta abia în 1957, când Gheorghiu-Dej îi elimina pe Chisinevschi si Miron Constantinescu, pedepsindu-i, cu întârziere, pentru fapte ce-si au începutul mult mai devreme.

Dorea careva dintre membrii Biroului Politic al CC al PMR sa-i ofere lui Patrascanu conducerea partidului, ca unul ce avusese de suferit de pe urma lui Stalin si a „acolitilor“ acestuia? Desi s-au facut, dupa 1968, referiri la potentialitatea instalarii lui Patrascanu la conducerea partidului dupa moartea lui Stalin, asemenea ipoteze nu sunt sustinute de argumente si dovezi istoriografice. Ca si în 1944, nici dupa 1953 Patrascanu nu intra în planurile comunistilor români sau ale Moscovei.

Urmeaza informarea si propunerile lui Dej referitoare la Patrascanu: „Avem aproape terminata ancheta în legatura cu banda de dusmani Patrascanu, spune el. Materialul este extrem de bogat, organele de ancheta au reusit sa stabileasca aproape complect activitatea criminala a celor implicati. Este vorba de o actiune nu numai de spionaj, diversiune, ci este vorba de o banda organizata, cu ramificatii în strainatate, în slujba strainatatii, care avea ca scop lovitura de stat, acte de asasinate si alte lucruri din acestea, deci rasturnarea prin violenta si cu ajutorul strainatatii a regimului popular stabilit în tara noastra. Patrascanu recunoaste partial ca s-a întâlnit cu diversi reprezentanti ai spionajului american si englez, ca a avut întâlniri secrete cu anumiti complici, dar ca toate acestea reprezinta lucruri de a se informa, de a se documenta, legaturi întâmplatoare, oficiale, în dosul carora se ascunde ca ar fi primit dispozitii de încolo si încoace si are atitudinea unui dusman, unui mare bandit, unui vechi contrarevolutionar înrait si nu recunoaste ca a facut spionaj. Are o atitudine obraznica. La confruntari care au avut loc, care au conturat si au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznica. Nevasta, ibovnica, Tatarescu, toti banditii cu care a fost legat recunosc întâlnirile, sedintele secrete, problemele care au fost discutate; au fost restabilite documente, tot. Stârcea recunoaste. A fost pus fata în fata cu ei, iar Patrascanu tuturora le spune ca mint. El spune ca adevar este numai ceea ce spun el, ca n-are ce sa spuna «acestei anchete» si spune «veti cunoaste punctul meu de vedere la proces». El se pregateste pentru proces. Nu putem sa stam pâna la calendele grecesti cu aceasta banda din cauza ca Patrascanu are aceasta atitudine. Tovarasii de la Interne propun ca sa aiba loc o convorbire între Draghici si unul din membrii Biroului politic în legatura cu unele lucruri. Propun pe tov. C. Pârvulescu. Sa încerce a-l determina sa recunoasca. Sigur trebuie întocmit un plan, întrebari, pentru a preciza mai bine lucrurile. Sa mai facem o încercare. Eventual sa fie doi tovarasi cu Draghici.“

Borila intervine cu observatia ca sunt suficienti Draghici si Pârvulescu („Nu e bine sa fie si altii“).

Sedinta continua: Tov. Gheorghiu-Dej: „Nu e bine ca el o sa latre la proces. Lucrurile vor fi gata spre sfârsitul lunii septembrie. Pentru acest proces va trebui pe linie de partid – tov. Chisinevschi, tov. Borila, cu înca câtiva tovarasi care cunosc bine – sa dati o mâna de ajutor, în special pentru partea politica.

Tov. M. Constantinescu: Nu va fi un proces usor.

Tov. Gheorghiu-Dej: Trebuie sa stim încotro ne îndreptam vârful. Sa fie o lovitura de gratie data încercarilor imperialistilor de a restabili vechea orânduire prin asemenea mijloace, sa le aratam ca n-a fost Iran aici, sa demascam cercurile burgheze din strainatate si activitatea acestora în continuare împotriva tarii noastre, politica imperialistilor americani îndeosebi si sa ridicam vigilenta poporului, a partidului, a clasei muncitoare. Aceasta o sa întareasca încrederea oamenilor în regim, în forta regimului, în organele regimului. Are o importanta mare acest proces. Deci suntem de acord? (Da).

Tov. Chisinevschi si Borila vor lua contact cu materialul, vor studia si lucra împreuna. Tov. Pârvulescu va sta de vorba cu Draghici, va întocmi planul întrebarilor si va face o încercare de a sta de vorba cu Patrascanu. Este foarte frumos într-un proces când acuzatul vine si recunoaste tot. El stie bine ca nu se poate astepta la nici-o mila din partea noastra si de aceea vorbeste asa. Este un dusman feroce.

Desigur ca Patrascanu nu putea fi executat fara macar o încercare de testare a Kremlinului în privinta acestei hotarâri. Lipsite de suportul unui document oficial, opiniile sunt împartite. De-o parte, se spune ca hotarârea a apartinut în întregime conducerii de la Bucuresti. Contactat, Malenkov ar fi spus: „Va priveste, faceti ce vreti!“ Unica sursa de prim rang ce-a putut fi consultata, Gh. Apostol – singurul în viata dintre membrii Biroului Politic ce-a hotarât trimiterea lui Patrascanu în justitie – relateaza, în esenta, ca „Dej a fost pus în fata faptului împlinit“. La sedinta Biroului Politic din 14 martie 1954, unde a fost luata decizia finala a procesului lui Patrascanu, cazul a fost prezentat de Al. Draghici, ministrul de Interne, si Iosif Chisinevschi care raspundea, pe linie de partid, de justitie si procuratura. Membrii Biroului Politic au avut la dispozitie un dosar ce continea procese-verbale de interogatoriu si de confruntare si extrase de declaratii din care reiesea vinovatia lui Patrascanu si a celorlalti inculpati. Fara vreun vot de împotrivire sau abtinere s-a luat hotarârea referitoare la Patrascanu în acea sedinta a Biroului Politic. 11

Într-o zi îl întreb: Asculta, tu de ce stai aici? Îmi spunea ba ca se duce la Comitetul Central, ba în alta parte. La urma mi-a spus ca este asteptat de Malenkov. L-am întrebat de ce sa te duci la Malenkov pentru ca acolo s-au discutat toate problemele. Atunci scoate un dosar de 50 pag. batute la masina în ruseste care cuprindea actul de acuzare împotriva lui Patrascanu. C#nd mi-a dat sa citesc actul de acuzare al lui Patrascanu, am avut un sentiment de emotie, de tulburare pentru ca stiam ca Patrascanu este arestat si banuiam ca acolo nu se vor scrie lucruri placute. Am început sa citesc si am vazut ca acolo se scriu at#tea lucruri. Am citit 5-6 pagini, m-am uitat la sf#rsit, am vazut ca se cere condamnarea lui la moarte si i-am spus lui M. Constantinescu: «Ia-l înapoi, eu nu citesc documentul acesta, nu ma bag în chestiunea aceasta» si i-am dat documentul înapoi ş…ţ El mi-a cerut sa-mi spun parerea. I-am spus ca nu ma bag în chestiuni din astea. Apoi Miron a plecat la Malenkov iar c#nd s-a întors mi-a spus ca a rezolvat problema. În ce sens nu mi-a spus, dar eu am înteles «rezolvat» adica ca sovieticii si-au dat acordul pentru executarea lui Patrascanu.

În 27 martie 1954 se finalizeaza referatul de încheiere a cercetarilor lui Lucretiu Patrascanu. Seful organului de ancheta, Soltutiu, si anchetatorul Moraru dispun „încheierea cercetarilor si transmiterea dosarului de acuzare la instanta de judecata“ deoarece au constatat ca „activitatea criminala a arestatului Patrascanu Lucretiu este dovedita prin materialul rezultat din cercetarile preliminare“. Actul nu a fost semnat de luare la cunostinta de Patrascanu.

Procedura juridica îsi urmeaza cursul cu Actul de acuzare nr._3/1954 emis de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, „împotriva grupului de spioni si complotisti în frunte cu L. Patrascanu si complicii lui“. Prin el, loctiitorul Procurorului Militar Sef al Fortelor Armate, colonelul de justitie Rudolf Rossman, „vazând actele de ancheta efectuate de catre organele securitatii MAI“ trimite în instanta de judecata pe:

„1. Lucretiu Patrascanu, fost avocat;2. Herbert Zilbert, fost director al Institutului de Conjunctura Economica;3. Ion Mocsony-Styrcea, fost maresal al Curtii Regale si mare latifundiar;4. Alexandru Stefanescu, fost mare industrias;5. Remus Koffler, functionar;6. Jac Berman, antreprenor;7. Emil Calmanovici, antreprenor;8. Victoria Sîrbu, fara profesiune;8. Lena Constante, pictor scenograf;10. Herant Torosian, fost consul al României la Paris;11. Hari Brauner, fost director al Institutului de folclor“.

Pentru acest prim lot al procesului au fost pronuntate doua condamnari la moarte (Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler), trei condamnari la munca silnica pe viata (Herbert Zilber, Alexandru Stefanescu si Emil Calmanovici), iar pentru restul inculpatilor (cu exceptia Victoriei Sârbu condamnata la 8 ani), condamnari de peste zece ani de închisoare. În 6 mai 1954, Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, compus din aceiasi membri, a pronuntat pedepse grele pentru alti 18 nevinovati – „al doilea lot Patrascanu“.

Fragmentul de irealitate continut de „ultimul cuv#nt“ al lui Lucretiu Patrascanu a ramas astfel inscriptionat în documentele procesului:

„Presed.: Acuzat Patrascanu, ai ultimul cuv#nt, ce-ai de spus în aparare.

Patrascanu: N-am de spus nimic, dec#t ca scuip pe acuzatiile ce mi se aduc.

Presed.: Stai jos atunci. Acuzatul Patrascanu spune ca n-are de spus nimic.

Patrascanu: Si ca scuip pe acuzatiile ce mi se aduc.

Presed.: Acestea sînt insulte.

Patrascanu: Nu sînt insulte.

Presed.: Te dai în spectacol.

Patrascanu: Da, lasa sa ma dau, viata mea e scurta, dar sînt oameni care o sa urmareasca aceasta porcarie.“

Cercetarea comisiei partidului care în 1968 l-a reabilitat pe Patrascanu a nedreptatit sperantele din ultimul sau cuvânt. Ancheta comandata de Ceausescu a fost însa, ca tot ce se petrecuse înainte, în consonanta deplina cu etica bunului comunist, exprimata astfel de unul dintre apropiatii lui Beria: „Parerea mea despre oameni si faptele lor este totdeauna în concordanta cu linia partidului.

Cazul Pătrăşcanu. Reabilitarea de către Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968 de Horia on 7 ianuarie 2012  Istorii regasite (istorii regasite.ro)

 

i

 

Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist cu privire la reabilitarea unor activişti de partid

[...] Pornind dela necesitatea de a se clarifica situatia politică a unor activişti ai partidului care, cu mulţi ani în urmă, au fost arestaţi sau condamnaţi, Comitetul Executiv al Comitetului Central a hotărât să se analizeze cazurile acestora, iar concluziile să fie supuse dezbaterii Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În acest scop, a fost constituită o comisie de partid alcătuită din tovarăşii Gheorghe Stoica, membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R, Vasile Patilineţ, secretar al C.C. al P.C.R., Nicolae Guină şi Ion Popescu-Puţuri, membri al C.C. al P.C.R. Ca urmare a acestei hotărâri, comisia a cercetat, începând din luna noiembrie 1965, învinuirile pe baza cărora a fost condamnat şi executat Lucreţiu Pătrăşcanu.

Comisia a analizat toate materialele care au stat la baza procesului, a purtat discutii cu principalii anchetatori şi procurori, cu membrii completului de judecată, cu persoanele implicate în proces, cu inculpaţi sau martori, aflaţi în ţară, precum şi cu unele persoane care aveau funcţii de răspundere în acea vreme la Ministerul de Interne şi aparatul de Securitate al statului.

Comisia a ajuns la concluzia că sunt lipsite de orice temei învinuirile că Pătrăşcanu ar fi fost agent al Siguranţei, că ar fi activat în slujba serviciilor de spionaj străine în vederea destrămării din interior a partidului comunist, că ar fi organizat un grup complotist antistatal şi că ar fi dus o acţiune de răsturnare prin violenţă a regimului democratic, că ar fi uneltit împotriva independenţei ţării, precum şi celelalte învinuiri din actul de acuzare.

Plenara Comitetului Central, apreciind justetea şi temeinicia concluziilor comisiei de partid, consideră că procesul intentat lui Lucreţiu Pătrăşcanu a fost o înscenare, acesta fiind osândit prin încălcarea celor mai elementare norme de legalitate şi dreptate.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat în mod abuziv, în ziua de 28 aprilie 1948, şi cercetat iniţial de o comisie din care făceau parte tov. Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ şi tov. Alexandru Drăghici. Deşi aceste cercetări au durat 17 luni, ele nu au scos la iveală fapte care să dovedească vinovăţia lui L. Pătrăşcanu. Cu toate acestea, el a fost predat organelor de stat şi anchetat în continuare sub stare de arest, mai întâi de serviciul secret de informaţii şi apoi de organe de Securitate din Ministerul Afacerilor Interne. [...]

La 18 martie 1954, pe baza informării prezentate de tov. Alexandru Drăghici, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât ,,să se treacă la judecarea grupului de spioni în frunte cu Pătrăşcanu”. Procesul a avut loc în zilele de 6-13 aprilie 1954, încălcându-se pe parcursul lui cele mai elementare garanţii procesuale. La 14 aprilie, s-a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte, iar în noaptea de 16/17 aprilie 1954, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat la penitenciarul Jilava. [...]

Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român hotărăşte: - reabilitarea politică post-mortem a lui Lucreţiu Pătrăşcanu;- să se recomande organelor de justiţie revizuirea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare; - în semn de preţuire a activităţii revoluţionare şi pentru a se cinsti memoria lui Lucreţiu Pătrăşcanu, osemintele sale vor fi strămutate la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism (în hemiciclu); - să se ia măsuri pentru reabilitarea politică şi juridică a celorlalte persoane din procesul Pătrăşcanu.

Poeta lunii: Mariana Marin