By Gius. Laterza Figli Spa, Roma-Bari 2000 by Editura polirom, Iaşi, pentru prezenta traducere

§0 03 » g¹ g 03 fi m

-filil2i:illl-3

tî£fi_Cig._gig-₃ix₍a'3-^R

-3.HS.2

fi °"Zi "* "3 03 aj "d

Utilii!

o oo-³ , n "O

as 3 cd «? fi g

Sfi cu • »c3

«J «3 ol -p

Vi 09- CJ G0

co o -u eo

C CB CJ

«s

cu

•a *. 33 g s a f I

"| g g s * 11 a

CJ "*

-«^S|Sfi|

a, .S n .2 u •- £

Plllî²

7 «-S 8^{fa Stg} :Q

, ţj ca ai- . -g

■3 5-a

Sil

8'n

fi £ «

o " 3

C3 Vi 03

03 CJ -r

3 o, o

° ^R a

1*5

CJ

B.1

„.«du +, « — a, « 3

2" S *S tj .,«- -o

N 03

CJ

ca

.a

0J.S

•C 3

oy " 03 X

CU

■53 -s-'a"⁵-

.ou

i « 3

S -s- o 5 « s g -S -fi 2

ca «jf -u ca

ca o H

Vi CJ

■5 a

•a «-s

ca a "a

3 .î? _o 3 c3

■o « e

l» O fl

cu T3 fi

a, o 0J

ca

cj

«.a

ţ 8 T3 *" ,03 fi .3 fi 3 3

^Ă g fi C3

o

t3

• iH

03-,

C3

00

ca

c3
Ocâo

! lH

»=3

g-â-s

O.

2 S

¹⁸ ° fi "£ J3

.os 2_roa g .2 S ^fa

•T3 «'a

a, cj 3 3 fi a ! ftts fi fi o a o
ai

ia¹

C3

03 o c3

cj 3

U

v.co.2

cu

ca

C3

"fa

C3 CJ O

T3 bc w Ph

s"3 s _s=a o-r »

.2 " boHH o 'o

244 OMUL RENAŞTERII

copii, a murit la naştere (puţin după 1421), după nişte suferinţe cumplite, alăturîndu-li-se celorlalte în cer. în Anglia, chinurile supor­tate de Lady Danby au fost amintite într-o manieră similară de sora ei, care scrie în 1648: după ce adusese pe lume nouă copii şi avusese şase avorturi, Lady Danby a născut pentru a şaisprezecea oară şi şi-a putut binecuvînta moartea, care a survenit după două săptămîni. în iarna anului 1774, o epidemie de febră puerperală s-a răspîndit într-o infirmerie din Edinburgh, infectîndu-le pe toate femeile aflate în primele douăzeci şi patru de ore de la naştere; toate cele care au contractat boala au murit.

Mamele care supravieţuiau, însă, trebuiau adesea să asiste la moartea copiilor aduşi pe lume cu atîtea suferinţe (aceasta era cu adevărat „munca" femeilor). Mortalitatea infantilă oscila în Europa între 20 şi 50. Copiii cădeau pradă ciumei, diareei, gripei, cataru­lui, tuberculozei sau inaniţiei. Aceia care reuşeau să supravieţuiască primei copilării continuau să fie extrem de vulnerabili de-a lungul întregii adolescente. La Pistoia, în secolul al XV-lea, circa 18 dintre nou-născuţi au murit între primul şi al patrulea an de viaţă; circa 11, între cinci şi nouă ani; alţi 8 au murit între zece şi paisprezece ani. La Milano, în 1470, 5 dintre nou-născuţi au murit în prima zi de viaţă. Acelaşi Daţi, care făcuse pomelnicul soţiilor sale trecute şi actuale, a schiţat istoria morţilor copiilor: din cel puţin douăzeci şi cinci de naşteri legitime (la care trebuie să adăugăm una nelegitimă şi două avorturi), la moartea sa, în 1435, se pare că mai supra­vieţuiau doar nouă fii. Dintre cei douăzeci şi şase de copii născuţi de Magdalucia Marcello, numai treisprezece au supravieţuit pînă la V vîrsta „robustă". Dintre cei cinci copii ai Alessandrei Strozzi, nu au mai rămas decît doi după moartea celui mai tînăr dintre ei, Matteo, survenită în 1459. Moartea acestuia a întristat-o, scrie Alessandra, mai mult decît a oricărui altuia, dar ea şi-a aflat mîngîierea ştiind că fiul său primise îngrijiri medicale şi religioase adecvate şi că fusese primit de Dumnezeu în paradis.

îngrijorarea pentru moartea copilului pîndea mereu, la fiecare

naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca

pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o

afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de

la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult

pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătorească cu prea mult

fast: Dumnezeu putea fi mîniat, iar copilul putea muri. Reformatorul

englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui

Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între

optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar

aceasta era o altă misiune specifică a femeii. în satele şi în orăşelele

din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte îşi alăptau

unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al

FEMEIA RENAŞTERII 245

lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora. Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunătoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cît de veche, pe atît de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfîntul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adu­nate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atît de răspînditului tratat De re uxoria (1415), declara că «ra o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pîntece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai tîrziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atît în cele catolice, cît şi în cele protestante. Refuzul femeilor din clasele dominante de a alăpta nu este conse­cinţa unei simple repugnante. Adesea, soţii erau cei care nu îngă­duiau ca mama să alăpteze. Pe lîngă aceasta, alăptarea, avînd un efect contraceptiv, se poate să fi fost îngrădită în mod premeditat, pentru a îngădui naşterea altor copii. O ridicată rată a naşterilor era dorită în aceste straturi sociale pentru a se asigura transmiterea averii, a cunoaşterii şi a puterii, tot aşa cum, în rîndurile săracilor, un nivel de naşteri prea ridicat era nedorit, din cauza puţinătăţii resurselor alimentare. Oricare ar fi fost motivele, refuzul de a alăpta era, practic, universal în rîndul femeilor din clasele superioare. Astfel, copilul femeii bogate era hrănit la sînul femeii sărace. Pentru copiii celor mai înstăriţi existau doici, care trăiau în casă. Mai obişnuit, însă, copiii din diferitele oraşe din Italia, Franţa, Germania şi Anglia erau trimişi la ţară la cîteva zile după naştere, unde erau alăptaţi de ţărănci. Unele doici puteau satisface cu uşurinţă şi necesităţile altor copii, pe lîngă al lor propriu. Mai existau altele care abia trebuiseră să-şi îngroape copiii, sau care abia îi înţărcaseră, ori (atrase de o răsplată aproape de două ori mai mare decît ar fi primit ca servitoare) îi dăduseră, la rîndul lor, la alăptat altor femei. Montaigne povesteşte că văzuse copii de la ţară, ale căror mame erau doici la copiii altor femei, prinşi de ugerele caprelor pentru a se hrăni: unul dintre aceşti copii, nici mai mult, nici mai puţin, a murit atunci cînd a fost îndepărtat de capra care îl alăptase şi de care se ataşase mult.

în mîinile acestor doici, mulţi copii mureau; cu mult mai mulţi (cel puţin de două ori, în Anglia) decît ar fi murit dacă ar fi rămas în grija mamelor. Moartea li se putea trage dintr-o multitudine de cauze diverse: sărăcia, malnutriţia, neglijenţa. Notarul toscan Ser Lapo Mazzei a dat la doică nu mai puţin de paisprezece copii, a doua zi după naştere: numai cinci au supravieţuit. într-un oraş din

246 OMUL RENAŞTERII

Buckinghamshire, în Anglia, între 1578 şi 1601, 6 din numărul total de înmormîntări au fost ale copiilor încredinţaţi doicilor. în plus, copilul care supravieţuia, în ciuda lipsurilor şi a neglijenţei, de multe ori putea sucomba din cauza relelor intenţii ale doicii. Copiii nu erau întotdeauna doriţi şi de multe ori doicile erau obligate Bă scape de ei. O metodă clasică o constituia sufocarea: în inocenţa presupusă a somnului, doica se răsucea în pat şi asfixia copilul: această moarte putea părea accidentală. Alte modalităţi eficiente de a se debarasa de copiii nedoriţi erau înfometarea, abandonul şi drogarea. în 1765, din cei douăzeci şi trei de copii daţi în îngrijirea unei anumite Mrs. Poole, în Anglia, optsprezece au murit în prima lună de viaţă, doi au fost retraşi acasă la scurt timp, iar la ea au mai

rămas vii numai trei.

Probabil că unul dintre factorii care determinau moartea copiilor încredinţaţi doicilor îl constituia lipsa afecţiunii materne (după cum, în zilele noastre, absenţa afecţiunii din partea unei singure figuri în institutele moderne are un mare impact negativ asupra nou-născu-ţilor şi asupra copiilor). în lucrarea Civile conversazione, se pare că Stefano Guazzo se plînge de propria sa abandonare, într-un fragment în care un copil îi reproşează mamei că s-a mărginit să-l poarte în pîntece nouă luni, ca apoi să se debaraseze de el încredinţîndu-l unei doici, timp de doi ani. Adesea, copiii erau trecuţi de la o doică la alta şi, dacă întîmplător mama murea, ei puteau rămîne pe lîngă doici pentru mai mulţi ani. Florentinul Giovanni Morelli povesteşte că tatăl său (în primii ani din secolul al XlV-lea) a fost lăsat acasă la doică pînă la împlinirea vîrstei de doisprezece ani. în realitate, nu este deloc surprinzător faptul că obiceiul de a-i îndepărta astfel pe copiii din clasele superioare pentru a le uşura pe mame, un obicei statornicit de-a lungul mai multor secole, a reprezentat o conside­rabilă unealtă aducătoare de moarte şi de suferinţă.

Astfel, doicile erau în stare să-i expună pe copiii ce le erau încre­dinţaţi spre îngrijire la acele abuzuri care le provocau moartea;, acelaşi lucru însă îl făceau şi mamele (şi taţii). Toate secolele, înainte de al nostru, au cunoscut pruncuciderea. Formă normală şi acceptată de limitare demografică în antichitate (mai cu seamă în ce privea populaţia feminină), pruncuciderea a fost interzisă şi combătută în veacurile erei creştine. Cu toate acestea, încă era practicată. Cea mai înaltă rată de pruncucideri se înregistra în rîndul săracilor şi al femeilor necăsătorite. în interiorul comunităţilor ţărăneşti consoli­date, naşterile nelegitime erau, de cele mai multe ori, evitate cu succes, eventual prin căsătorie, în caz de sarcină prematură. însă, atît la ţară, cît şi la oraş, se înregistrau naşteri nelegitime, mai ales în cazul femeilor sărace sau al prostituatelor. Soarta acestor nou-născuţi era, de multe ori, cu adevărat vrednică de milă: în cea mai mare parte a cazurilor, ei erau victimele acestor mame, care, la rîndul lor, erau victime ale violenţei. Sentinţele dictate de tribunale

FEMEIA RENAŞTERII 247

împotriva acestor femei ne lămuresc asupra acestui aspect. De multe ori - dacă copilul fusese botezat -, ele erau tratate cu înţelegere pentru vina de a fi dispus astfel de un copil nedorit pe care nu ar fi fost în stare să-l crească. Atunci cînd erau condamnate, însă, pedeapsa era dură şi lipsită de echivoc. Pruncuciderea se pedepsea cu moartea: o moarte (prin înnecare sau pe rug) mult mai cumplită decît aceea la care erau condamnaţi criminalii de sex masculin, spînzurătoarea. La Nurnberg, în secolul al XVI-lea, mama infanticidă era pedepsită prin înecare: în 1580, anul în care au fost expuse în public capetele retezate a trei mame infanticide, pedeapsa fusese schimbată în decapitare. Multe femei au avut o asemenea soartă, căci pruncuciderea, după vrăjitorie, era cea mai gravă acuzaţie care li se putea aduce femeilor din vremea Renaşterii.

Mamele care nu erau în stare să se îngrijească de copiii lor, fie că aceştia erau legitimi sau nelegitimi, puteau, de asemenea, să-i abandoneze, în speranţa că abandonul ar fi constituit un păcat mai mic decît omuciderea (chiar dacă, de multe ori, rezultatul era acelaşi) şi că vreo persoană miloasă l-ar fi ajutat pe copil să supravieţuiască. Orfelinatele, instituite începînd încă din secolul al VUI-lea în unele oraşe italiene, s-au multiplicat progresiv între secolele al XlV-lea şi al XVI-lea. De cele mai multe ori, resursele acestor instituţii erau insuficiente pentru creşterea orfanilor. Cineva se putea ocupa de nou-născuţi numai recurgând la doici, cu rezultatele nesatisfăcătoare pe care le-am amintit. Cei care supravieţuiau primei copilării aveau doar slabe şanse de a ajunge la vîrsta adultă. în Florenţa secolului al XV-lea, ratele mortalităţii oscilau între 25 şi 60, un val de morţi infantile ce pare a se putea compara doar cu vîrfurile de 90 atinse uneori în secolul al XVIII-lea în orfelinatele din Paris, Londra şi Sankt Petersburg.

Dacă femeile sărace îşi abandonau atît de des copiii în orfelinate, iar femeile bogate îi abandonau la doici, ce se alege de acea fericită comuniune dintre mamă şi copil cu care am iniţiat acest portret al femeii Renaşterii ? Durerile naşterii, disperarea cauzată de moartea copilului, constrîngerile sărăciei, nesiguranţa averilor, cruzimea legii, toate acestea i-au înghiţit pe amîndoi.

Soţie şi soţ

Aşa cum fericita pereche alcătuită din mamă şi copil prezintă o a doua faţă a medaliei, tragică, tot astfel se petrece şi în cazul admirabilului cuplu alcătuit din soţ şi soţie. Căsătoria era rezultatul unui calcul, dat fiind că această instituţie funcţiona în primul rînd ca un mecanism de producere, conservare şi transmitere a proprie­tăţii. Vehiculul acestei treceri a proprietăţii de la vechea unitate familială la cea nouă era ferrîeia.

248 OMUL RENAŞTERII

Femeile puteau moşteni proprietăţile la fel ca bărbatul (se puteau prevala de unele drepturi sau puteau face parte dintr-o ghildă), cel puţin în unele părţi ale Europei, în multe oraşe din Flandra şi în alte cîteva locuri. In mod obişnuit, femeile erau excluse de la moştenirea proprietăţilor de familie prin drepturile de primogenitură, fie prin legături, fie prin obiceiuri. Ele aveau însă un titlu sigur la dotă, care le permitea să se căsătorească şi, dacă dota era consistentă, să se căsătorească bine, bucurîndu-se astfel de roadele unei condiţii sociale înalte pe toată durata căsătoriei (întrucît, prin dotă, soţul îşi putea îmbunătăţi situaţia financiară). Plata dotei îl scutea pe tatăl miresei de obligaţii economice ulterioare în legătură cu bunăstarea fiicei sale, iar acest aspect îi privea mai cu seamă pe aceia care nu dispu­neau de cine ştie ce mijloace: acum ei se puteau ocupa de ceilalţi copii ai lor. In schimb, scopul bogaţilor era să-şi transfere pro­prietatea dintr-o mînă în cealaltă, mai curînd decît să garanteze bunăstarea femeii, care, formal, era titulara dotei.

O femeie dată în căsătorie putea să le asigure descendenţilor săi pe linie paternă o moştenire bogată, în cazul în care dota ei ar fi atras un soţ bogat. Relaţia urmărită prin zestre asigura bunăstarea unor nepoţi care urmau să se identifice oricum cu linia paternă. Chiar dota de care beneficiaseră urmaşii pe linie paternă asigura familiei proaspătului soţ o sursă temporară de venituri, care consti­tuia baza viitoarei averi. în general, soţii erau pricipalii beneficiari ai diferitelor sume înscrise pe numele fiicelor provenite din familiile claselor superioare. Taţii acestor fiice se străduiau să plătească sume cît mai mici cu putinţă pentru zestrea acestora, în timp ce taţii copiilor de sex masculin căutau să scoată cît mai mult posibil din căsătoria fiilor lor. în opinia lui Leon Battista Alberti, în secolul al XV-lea, dota trebuia să fie una concretă, chiar modestă fiind, şi trebuia vărsată nemijlocit soţului. Familia Donato din Veneţia a izbutit să adune, în intervalul a două secole, o sumă de nici mai mult, nici mai puţin de 123.177 de ducaţi, care reprezenta avantajul diferenţei dintre veniturile şi cheltuielile dotale.

Femeia însăşi nu moştenea nimic altceva în afara simplului titlu pe averea pe care acest obicei îl constrîngea pe tatăl său (sau pe reprezentanţii acestuia) să i-o furnizeze, însă rareori avea posibili­tatea să se folosească de ea cu adevărat. Suma, destul de relevantă, încît să apese asupra averii şi să descurajeze căsătoria tuturor fiice­lor, era stabilită imediat înainte de ceremonia nupţială şi trecea de îndată sub controlul soţului. Ea îi revenea soţiei, fără nici un fel de echivoc, numai dacă atît tatăl, cît şi soţul ei decedau. De asemenea, femeia putea dispune după bunul său plac de dotă în cazul în care murea : de cele mai multe ori, zestrea era transmisă prin intermediul testamentelor, fiilor soţului sau altor rude (şi, într-o măsură dis­proporţionată, cel puţin în Italia, fiicelor). Dacă soţul gestionase fondurile din zestre într-un mod iresponsabil, unele femei puteau

FEMEIA RENAŞTERII

249

intenta proces pentru restituirea acesteia. Multe femei, însă, şi-au pierdut totuşi capitalul, la care se presupunea că ar fi avut dreptul, din cauza imprudenţei soţului. în 1403, florentinul Giovanni Morelli relatează cazul mult prea supusei sale surori Sandra, pe care soţul ei Jacopo o convinsese să treacă pe numele lui cîteva moşii. Jacopo s-a ruinat, iar Sandra, în perioada povestirii lui Morelli, s-a pomenit tînără văduvă, cu un fiu de doisprezece ani, lipsită de dotă, nevoită să trăiască în casa fratelui său ca o rudă săracă.

Prin urmare, dota reprezenta garanţia unor căsătorii hotărîte (adesea de către părinţi) în vederea unor obiective de natură mate­rială. Era de aşteptat ca cei doi soţi să accepte hotărîrea părinţilor. Alberti, pentru care necesitatea perpetuării stirpei şi consideraţiile patrimoniale aveau o greutate egală în aranjarea unei căsătorii, sugera luarea unor măsuri foarte severe împotriva fiilor care se opuneau nu numai alegerii taţilor (care le puteau oferi o diversitate de soţii potrivite pentru ei), ci şi căsătoriei ca atare: după o anumită vîrstă (Alberti sugerează vîrsta de douăzeci şi cinci de ani), tatăl ar fi trebuit să-l ameninţe pe fiu cu dezmoştenirea. Logica acestei argumentări este concludentă: scopul moştenirii, la urma urmei, nu era distracţia fiilor, ci continuarea stirpei. Alberti se mîndrea cu faptul că familia lui se menţinuse bogată de-a lungul a nu mai puţin de două sute de ani (o perioadă foarte lungă, dacă ţinem cont de situaţia nesigură a averilor, tipică pentru Florenţa), ba chiar fusese singura familie care izbutise să transmită o mare avere pînă la a treia generaţie.

Unele femei din clasele superioare, mai ales în Anglia, ca, de altfel, şi unii bărbaţi italieni, se opuneau acestor alegeri calculate de către părinţi în vederea căsătoriei. Margery Paston, fiica unui nobil de ţară englez, a refuzat soţul pe care tatăl său i-l alesese ; ca urmare a acestui refuz, ea a fost izolată timp de mai multe luni şi bătută de numeroase ori. Cînd, mai tîrziu, s-a căsătorit cu intendentul averilor familiei, a fost alungată pentru totdeauna de lîngă părinţi, care însă nu l-au concediat pe soţul ei. Frances Coke (fiica cunoscutului jurist Sir Edward Coke) a fugit după ce fusese constrînsă să se mărite, în 1617, cu nevrednicul John Villiers, fratele favoritului regelui, George, duce de Buckingham. Ca urmare a părăsirii căminului conjugal pentru adulter, ea a fost ostracizată : îşi cîştigase independenţa, însă plătise scump. Dar aceste exemple de independenţă sînt mai curînd neobişnuite. Zi după zi, fiii respectuoşi, constrînşi de autoritatea părinţilor şi de logica economică a căsătoriei, bărbaţi şi femei, şi-au jurat credinţă unul altuia.

în epoca premodernă, căsătoria era, de cele mai multe ori, defini­tivă, cu toate că existau, oricît de neobişnuite ar fi fost, şi unele motive recunoscute de separare sau de anulare. Printre acestea erau incluse consangvinitatea, adulterul (al femeii, însă nu şi al bărba­tului), impotenţa, lepra şi apostazia. în unele cazuri, chiar dacă

250 OMUL RENAŞTERII

foarte rar, brutalitatea exagerată a soţului putea face loc unui proces de separare legală. Unii teoreticieni protestanţi (Luther însuşi, Martin Bucer şi, la orizontul epocii moderne, mai zgomotos, John Milton) au susţinut necesitatea lărgirii ariei motivelor ce ofereau prilej de divorţ, însă, chiar şi în ţările protestante, se menţinea obiceiul de a pune capăt căsătoriei prin recurgerea la expedientul non-legal al aban­donării (o prerogativă masculină). în oraşul englez Norwich, în 1570, mai bine de 8 dintre femeile între treizeci şi unu şi patruzeci de ani erau femei abandonate. în clasele superioare, femeile îşi puteau părăsi soţii adulteri, pretinzînd să fie apoi întreţinute: soţia contelui de Sussex a obţinut, pe acest motiv, pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, un apanaj de 1700 de lire pe an.

Dacă o căsătorie nu se termina prin divorţ, separare sau abandon, atunci intervenea, cu o repeziciune mai mare decît în zilele noastre, moartea. Speranţele de viaţă erau reduse, iar căsătoriile se sfîrşeau adesea înainte ca femeia să fi depăşit vîrsta fecundă. Cazurile în care cuplul putea asista încă unit la maturitatea copiilor erau foarte rare. Căsătoria reprezenta un nucleu tranzitoriu între vîrsta auto-suficienţei economice (pe la douăzeci de ani pentru bărbaţi şi ceva mai devreme pentru femei, în cea mai mare parte a ţărilor europene şi pentru majoritatea populaţiei) şi o moarte precoce. După decesul consortului sau al consoartei, îndeobşte supravieţuitorul se căsătorea din nou, astfel încît familiile puteau fi considerate nişte constelaţii mereu oscilante de fii proveniţi de la diferiţi taţi şi de la diferite mame, care se luptau între ei pentru afirmarea unor drepturi şi privilegii. O femeie care se căsătorea din nou putea fi nevoită să renunţe la orice pretenţie (cu excepţia dotei) asupra averii soţului şi chiar la copii. O văduvă, în schimb, putea să trăiască în casa soţului decedat cîtă vreme trăia „cast" şi cîtă vreme copiii erau prezenţi. în toate casele veneţiene de nobili existau întotdeauna un pat şi o mică sobă disponibile în cazul întoarcerii unei fiice a cărei căsătorie se sfîrşise sau care nu se mai simţea confortabil în locuinţa soţului.

Unele căsătorii, în pofida originii lor băneşti, se asemănau foarte mult cu modelul cuplului romantic imaginat de secolul nostru: un model purtînd amprenta camaraderiei şi maturităţii. Aceste cupluri care izbuteau să se bucure de astfel de raporturi prieteneşti în interiorul matrimoniului reprezentau realizarea desăvîrşită a unui ideal premodern (dar şi modern), valabil atît pentru catolici, cît şi pentru protestanţi. în manualele de confesiune din Evul Mediu tîrziu, în predicile Reformei, în cărţile umaniştilor se propunea acest ideal de iubire şi de devotament reciproc. Călugărul Cherubino, în a sa Regulă a vieţii matrimoniale, de la sfîrşitul secolului al XV-lea, subli­nia necesitatea unei afecţiuni adevărate, insistînd asupra faptului că soţii trebuie să locuiască împreună, sprijinindu-se şi protejîndu-se de păcate împreună. Un compatriot al lui Cherubino, patricianul Barbaro, a scris că o nevastă bună trebuie să-şi iubească soţul, să-l

FEMEIA RENAŞTERII 251

susţină şi să-l inspire. Relaţia conjugală ar fi trebuit să constituie un model de „perfectă prietenie", în care cele mai intime preocupări să fie împărtăşite, iar greutăţile ambilor parteneri - uşurate. în slujba acestui ideal, Barbaro minimalizează calităţile de frumuseţe şi de bogăţie ale femeii (însă este cazul să ţinem seama că el se adresa unei categorii de soţi foarte bogaţi), subliniind importanţa unui caracter şi a unor relaţii de rudenie bune. Şi Alberti aşeza pe acelaşi plan, ca pe nişte calităţi primordiale, pe acelea legate de caracter şi de familie, observînd că scopul secundar al căsătoriei (primul rămînînd acela de perpetuare a omului prin copii) era acela de a permite un raport de încredere şi de companie. Eruditul german Cornelius Heinrich Agrippa von Nettesheim mergea încă şi mai departe în al său De nobilitate et praecellentia foeminei sexus deda-rnatio (1509): dacă matrimoniul s-ar fi bazat pe iubire şi prietenie, iar nu pe bani şi pe interes, nu ar mai fi existat nici adultere, nici divorţuri.

Dacă îndrumarele spirituale catolice şi protestante subliniau impor­tanţa unui raport de prietenie între soţi, ele indicau şi caracterul decisiv al unui raport de tip patriarhal. Astfel, era introdusă o situaţie contradictorie: iubirea trebuia să fie reciprocă, însă autori­tatea bărbatului, absolută. Concepţia patriarhală a matrimoniului, în care femeia era supusă autorităţii soţului, a reprezentat un model care s-a încetăţenit din ce în ce mai mult de-a lungul secolelor Renaşterii. Barbaro observa că soţia trebuia să-şi iubească soţul, dar şi că ea îi datora, de asemenea, supunere: de fapt, din partea unei soţii nu se putea pretinde o dotă mai importantă decît supunerea. Un englez, W. Whately, în al său The Bride Bush, din anul 1617, recomanda acelaşi lucru: o femeie trebuie să recunoască întotdeauna că soţul îi este superior şi stăpîn. Calvin considera supunerea soţiei faţă de soţ ca pe un model al supunerii amîndurora faţă de Dumnezeu însuşi. Femeile al căror comportament era considerat absolut incorigibil puteau fi bătute. Călugărul Cherubino recomanda acest remediu numai atunci cînd bunele maniere şi persuasiunea dădeau greş: în acest caz, însă, soţia care greşea trebuia bătută bine (nu cu mînie, ci cu dragoste), întru salvarea sufletului ei. Unii şefi protestanţi se împotriveau acestei practici, iar în Geneva calvinistă cei ce-şi băteau soţiile puteau fi denunţaţi la Consistoriu. în Anglia protes­tantă, în schimb, acest obicei s-a bucurat de o mare vogă pînă în vremuri recente. Expresia englezească rule of the thumb (regula policarului) se referă la o normă tradiţională a legii consuetudinare prin care o femeie putea fi bătută doar cu un baston a cărui grosime să nu fi depăşit diametrul de un deget. Aceeaşi literatură care trasa liniile căsătoriei ideale definea, într-un mod explicit sau implicit, şi gama, limitată, de comportamente sexuale acceptabile în interiorul cuplului matrimonial - de altfel, unicul mediu în care activitatea sexuală putea fi tolerată. Primul scop al acesteia era procrearea. *

252 OMUL RENAŞTERII

învăţaţii repetau acest refren: raporturile sexuale în interiorul cuplului marital au ca obiectiv conceperea unor copii care pot ajunge la salva­rea eternă şi ocupa locurile rămase goale din cer - aşa se exprima călugărul Cherubino. Un al doilea scop al activităţii sexuale matri­moniale, acceptat, de altminteri, fără nici o tragere de inimă, era acela de a preveni adulterul. Dacă bărbatul sau femeia erau dispuşi să se achite de „datoria conjugală" cînd li se cerea, atunci acela dintre soţi care era mai pasional nu ar fi căzut în ispită. In orice caz, pentru un scop sau celălalt, actul sexual în sirie trebuia să v.rmeze anumite reguli: trebuia să aibă loc la timpul cuvenit şi în locul cuvenit; de asemenea, în organele (in dcbito vaso) şi în modurile cuvenite (in debito modo şi, oricum, nu bestialiter). Toate celelalte activităţi sexuale erau considerate indecente şi, în consecinţă, interzise. Chiar activităţile conjugale îngăduite, dacă erau practicate cu prea multă înfierbîntare, erau păcătoase. Cavalerul de la Tour-Landry (1371) le recomanda fiicelor sale să se abţină cel puţin trei zile pe săptămînă din dragoste pentru castitatea conjugală, mai cu seamă vinerea şi, dacă se putea, sîmbăta, în semn de reverenţă faţă de

Fecioara Măria.

Dacă, din confesionale, de la amvon sau din bibliotecile savanţilor, sfătuitorii de sex masculin se ocupau de relaţiile matrimoniale şi de raporturile sexuale dintre bărbatul şi femeia Renaşterii, medicii, la rîndul lor, eliberau prescripţii pentru sănătate. Pînă în pragul moder­nităţii, numeroase femei europene erau supravegheate, în toate cazu­rile care reclamau asistenţă obstetrică sau ginecologică, de doctori şi de infirmiere aparţinînd propriului lor sex, în timp ce medicii profesionişti de sex masculin trebuiau să se ţină deoparte. La Napoli, în 1321, Francesca, soţia lui Matteo di Romana da Salerno, a primit din partea curţii regale autorizaţia de a practica 'profesiunea de medic (desigur, fără să fi participat la vreo formă de învăţămînt universitar), după ce a promis să se conformeze tradiţiilor profesiei. Această permisiune i-a fost acordată întrucît era considerat mai nimerit ca o femeie să ofere asistenţă pacienţilor de acelaşi sex, şi nu un bărbat. Despre nivelul de pregătire şi despre însuşirile efective ale acestui personal medical feminin mai avem încă multe de aflat. Multe erau femeile care practicau în mod public ceea ce multe altele practicau acasă (la fel cum se întîmplă şi astăzi), aplicînd remedii casnice, ierburi şi infuzii, afecţiune şi rugăciuni.

Extinderea competenţei medicale masculine la corpul femeii a început în perioada Renaşterii. în numeroase oraşe şi state au fost promulgate legi ce urmăreau restrîngerea severă a practicii medicale doar la aceia care posedau o pregătire adecvată: o categorie care le excludea pe femei. în 1485, Carol al VUI-lea, regele Franţei, le-a retras permisiunea de a lucra în calitate de „chirurgi" tuturor femeilor care prestau asistenţă medicală numai pe baza unei instruiri

FEMEIA RENAŞTERII ' 253

practice. în Italia, medici din academie de talia lui Giovanni Michele Savonarola şi Antonio Guainiero au început să se ocupe, în lucrările lor, de chestiuni ginecologice. Recurgînd uneori la moaşe ca ajutoare, alteori acţionînd el însuşi, Guainiero a impus o serie de tratamente ale unor afecţiuni feminine, care, deşi în general nu aveau caracter chirurgical, erau violente şi adesea provocau dureri şi infirmităţi, în 1513, medicul german Eucharius Rosslin a publicat un îndru­mător pentru moaşe, Rosengarten, în care, admiţînd că la naşteri ajutau, în realitate, nişte femei pregătite pe cale practică, le oferea acestora cel mai actualizat îndrumar extras din experienţa profe­sională masculină.

Supusă voinţei altora şi în administrarea propriului corp, ca şi în relaţile sociale, este evident că, în interiorul legăturii matrimoniale, identitatea femeii dispărea în anonimat. Supusă soţului din punct de vedere legal şi economic, înghesuită în tiparele înguste stabilite de teologii şi de experţii aparţinînd celuilalt sex, femeia Renaşterii putea spera, eventual, să afle o singură scînteie de libertate în puterea de a dispune de propria dotă: un mijloc care avea să o ajute să le construiască un viitor copiilor săi; echivalentul, pe plan econo­mic, al creativităţii primare a naşterii.

Munca femeilor

Eva, alungată din Eden, şi fiicele sale fuseseră pedepsite cu o pedeapsă dublă: solicitările unei munci fără sfîrşit şi durerile naş­terii, în realitate, la bine sau la rău, în orice mo*ment al istoriei, soarta femeii a fost nu doar să aducă pe lume copii, ci să şi mun­cească. Soţiile şi fiicele din toate clasele sociale, cu excepţia celor de rang înalt, desfăşurau o muncă oarecare în interiorul unităţii fami­liale. La ţară, ele participau la toate muncile agricole. Adunau turma, îngrijeau coteţul şi strîngeau ouăle, mulgeau vacile, cărau fînul, plantau şi pregăteau inul şi cînepa, pe care în continuare le spălau, le băteau, le torceau şi le ţeseau pentru a obţine haine şi feţe de masă, tundeau oile, torceau şi ţeseau lîna, confecţionînd mantale şi cuverturi, se ocupau de grădină, culegînd legumele şi zarzavaturile pentru gătit. Femeile nu erau excluse nici de la cele mai dure munci ale cîmpului: arau, pregăteau snopii, pliveau, greblau fînul, împrăş­tiau îngrăşămîntul, semănau, strîngeau recolta, culegeau şi adunau spicele rămase după secerat. Femeile aristocrate se ocupau de lucră­rile agricole, la nivel organizatoric, atunci cînd soţii lor erau plecaţi, ceea ce se întîmplă adesea, din cauza războaielor. în Franţa, în primăvara şi vara anului 1689, contesa de Rochefort a calculat totalul recoltelor, a pus să fie reparată moara, a inventariat 178 de pui şi curcani, a condus dărăcirea lînii şi producţia de mătase, a degustat şi a înmagazinat vinul, ocupîndu-se şi de vinderea acestuia.