Marx pornește de la faptul că din produsul social trebuie asiguate:
- înlocuirea capitalului constantîn ambele sectoare ale economiei naționale. (Sectorul I produce mijloace de producție; Sectorul II produce bunuri de consum);
- refacerea prin consum individual, la același nivel, a forței de muncă;
- consumul neproductiv al întreprinzătorilor și al sferei neproductive (din plus valoare);
- sporirea dimensiunilor factorilor de producție (în cazul reproducției. Lărgite).
Ca orice model prezentat, și acesta pornește de la o bază teoretic-abstractă de reprezentare a condițiilor de echilibru, la care realitatea se raportează ca la o unitate de măsură.
Ca orice model prezentat, și acesta pornește de la o bază teoretic-abstractă de reprezentare a condițiilor de echilibru, la care realitatea se raportează ca la o unitate de măsură.
Premisele de la care se pornește și în funcție de care a fost elaborat sunt:
- În model rămân constante: compoziția organică a capitalului, coeficientul capitalului, rata plusvalorii, productivitatea muncii, ritmurile de creștere ale capitalului constant, ale celui variabil,ale plusvalorii, ale venitului națiaonal;
- Prețurile concid cu valoarea, deci produsele se schimb la valoarea lor;
- Întregul produs social se realizează între granițile naționale;
- Mijloacele de muncă se consumă integral și își transmitdintr-o dată valoarea asupra produsului finit.
- În economi există două sectoare distinse: Sectorul I producător de mijloace de producție și Sectorul II producător de bunuri de consum.
Dacă:
I(C + V + P) = Q1
II(C + V + P) = Q2
unde:
C – valoarea mijloacelor de producție consumate;
V – valoarea creată pentru sine;
P – plusvaloarea (plusprodusul).
În cazul reproducției simple condiția echilibrului este: I(V + P) = IIC, iar în cazul reproducției lărgite : I(V + P) > IIC, sau I(V + P) = IIC + c1 + c2, cu condiția ca v1 = v2.
unde:
unde:
c1 – capitalul constant acumulat în sectorul I (sub forma mijloacelor de producție suplimentare adăugate celor consumate și înlocuite);
c2 – capitalul constant acumulat în sectorul II (sub forma mijloacelor de producție suplimentare adăugate celor consumate și înlocuite);
v1 – capitalul variabil acumulat în sectorul I (sub forma muncitorilor suplimentari atrași în producție alături de cei existenți).
Ipoteza lui Marx potrivit căreia creșterea venitului naționel se realizează exclusiv, an de an, a forței de muncă ocupate, ajută la teoretizarea condiției echilibrului dinamic: I(V + P) > IIC, în forma sa cea mai generală, și sugerează că ea este valabilă pentru toate timpurile și pentru fiecare economie națională. Această condiție o regăsim, într-o formă sau alta, implicit și în modelele care au ca ecuație a echilibrului egalitatea dintre sumele economisite și cele investite S = I;
11.3.2. Teorii și modele neoclasice de creștere economică
Modelele neoclasice de creștere economică și teoriile corespunzătoare lor sunt de inspirație liberală și neoiberală. Asemenea teorii și modele sunt, în general, microanalitice, (microeconomice), dar pot fi și macroeconomice.
Operând cu teoria factorilor de producție, modelele neoclasice explică rezultatele producției (venitul) în deosebi prin aportul a doi factori:
- Capitalul (K);
- Munca (L).
Economiștii neoclasici ai creșterii economice (Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996) presupun că factorii de producție sunt substituibili. Pornind de aici ei propun diferite combinațiiale factorilor de producție în obținerea rezultatului final.
Economiștii neoclasici ai creșterii economice (Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996) presupun că factorii de producție sunt substituibili. Pornind de aici ei propun diferite combinațiiale factorilor de producție în obținerea rezultatului final.
Expresia sintetică și formalizată a acestor preocupări o constituie funcția de producție Cobb-Douglas. Forma generală:
Y = aΠXiαi
unde:
Y – variabila dependentă (rezultatul, volumul producției, venitul etc.);
a – constantă;
Xi – variabile independente (factori de producție);
αi – coeficienți de elasticitate. Ei exprimă influența modificării variabilelor independente Xi asupra rezulttelor Y.
Pentru cazul celor doi factori de producție utilizați, funcția devine:
Y = a · Lα · Kβ
unde:
- α arată cu câte unități se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producție muncă;
- β arată cu câte unități se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producție capital (K).
În rândul acestor metode de creștere economică, modelul Solow-Swan examinează rolul progresului tehnic în modificarea proporției dintre factorii de producție și a calității acestora. Autorii acestui model fac distincție între trei tipuri de progres tehnic:
În rândul acestor metode de creștere economică, modelul Solow-Swan examinează rolul progresului tehnic în modificarea proporției dintre factorii de producție și a calității acestora. Autorii acestui model fac distincție între trei tipuri de progres tehnic:
