- asigurarea în cazul diferenței raportului scontat dintre venituri și trebuințe – față de cel real (prevedere);
- dorința de a beneficia de pe urma anumitor venituri, prin dobânzi și sporuri de valoare (calcul);
- intenția de a crește, în viitor, cheltuielile pentru consum (propășire);
- sentimentul actual de libertate (independență);
- preocuparea pentru acțiuni speculative și comerciale (spirit de afaceri);
- dorința de a lăsa moșteniri (mândria);
- avariția.
Înclinația medie spre economisire se calculează prin intermediul ratei economiilor (s) care exprimă ponderea economiilor realizate în totalul venitului:
unde: S – mărimea economiilor; Y – mărimea venitului.
Evoluția venitului și cea a economiilor au o legătură directă, exprimată prin intermediul înclinației marginale spre economii (s’): , unde - variația economiilor; - variația venitului.
Raportul reflectă relația dintre variația economiilor și cea a venitului și arată cu cât sporesc economiile la creșterea cu o unitate a venitului. Similar cazului consumului există inegalitatea: 0 < s’ < 1, ceea ce înseamnă că indicatorul urmărit (s’) reprezint[ rezultatul unui raport pozitiv, dar subunitar, ]ntre elementele precizate.
Abordând legătura dintre înclinația marginală spre economii și înclinația marginală spre consum, se observă că ele reflectă noțiuni complementare, suma lor fiind egală cu 1.
Abordând legătura dintre înclinația marginală spre economii și înclinația marginală spre consum, se observă că ele reflectă noțiuni complementare, suma lor fiind egală cu 1.
Astfel c’ + s’ = 1. Știind că Y = C + S (și, ca urmare, că: ), rezultă
Precizări:
În cazul inclinațiilor medii se verifică relația de complementaritate, în sensul că c + s = 1. Față de situația inclinațiilor marginale (c’ + s’ = 1), se pot face două mențiuni:
- se poate ca mărimea lui „c” să fie supraunitară (c > 1, atunci când nivelul consumului îl depășește pe cel al venitului – caz în care se apelează la credit sau la economiile anterioare);
- se pot întâlni situații în care s < 0 (se înregistrează dezeconomii).
Referitor la sfera strânselor legături dintre venit – consum – economii, se poate preciza că:
- hotărârea de repartizare a venitului disponibil pentru consum depinde de hotărârea privind economiile;
- economiile sunt posibile doar la un anumit nivel al venitului, care depășește necesarul pentru cheltuieli;
- în fond, fiecare organizație este decidentă pentru ceea ce urmează să facă și pentru modul în care-și va împărți câștigurile.
11.1. Probleme metodologice
11.1. Probleme metodologice
Încă din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în gândirea și practica mercantilistă au fost preocupări pentru abordarea creșterii economice.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru prima dată în istorie, fiziocrații au elaborat un model macroeconomic al reproducției produsului social global al Franței.
Clasicii englezi, în operele lor, au sesizat în mod clar (mai ales Ricardo), o filozofie și o dinamică a creșterii economice.
Pornind de la exemplul fiziocrat, Karl Marx, a dezvoltat două modele macroeconomice ale reproducției sociale. La început, la fel ca fiziocrații, a construit un model al reproducției simple. Apoi, a elaborat modelul reproducției lărgite, care cuprinde două sectoare ale economiei: primul, cel care produce mijloace de producție, al doilea, producător de bunuri de consum. El a mai stabilit condițiile trecerii de la reproducția simplă la cea lărgită, precum și legăturile de intercondiționare dintre sectoarele economiei naționale în fiecare tip de reproducție.
Neoclasicii perioadei 1870-1918 și Școala de la Viena au avut preocupări mai ales în studierea stărilor de echilibru și mai puțin, sau indirect, de analiza problematicii nemijlocite a creșterii economice.
Neoclasicii prin modelele matematice elaborate au analizat cu predilecție comportamentul agenților economici (producători, consumatori), optimizarea la nivelul firmelor sau consumatorilor, echilibrul micro sau macroeconomic și, puțin, problematica creșterii economice. Ei au contribuit esențial la aplicarea matematicii în economie care a servit mai târziu modelării diferitelor procese economice.
Neoclasicii prin modelele matematice elaborate au analizat cu predilecție comportamentul agenților economici (producători, consumatori), optimizarea la nivelul firmelor sau consumatorilor, echilibrul micro sau macroeconomic și, puțin, problematica creșterii economice. Ei au contribuit esențial la aplicarea matematicii în economie care a servit mai târziu modelării diferitelor procese economice.
Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea problematica creșterii economice s-a constituit în subiect de sine stătător al cercetării și reflecției teoretice, ca și a politicilor practice nemijlocite.
Preocupările vizând creșterea economică, declanșate de Jhon Maynard Keynes în perioada interbelică, s-au accentuat în perioada următoare, când au fost puse și chiar aplicate diferite modele concrete.
Abordările teoretice și practice în evoluția de până acum cu privirea la creșterea economică pot fi împărțite în două etape:
Prima etapă a început în perioada interbelică și s-a extins până la jumătatea anilor ’70 ai secolului al XX-lea. În această etapă preocupările s-au concentrat asupra problematicii la nivelul firmelor și economiilor naționale.
