Capitolul I gaudeamus igitur!

Numai că nu se băteau! Trecură aşa, certîndu-se de mama focului, pe lîngă popa care, auzindu-i, îi privea cu multă mirare şi nu ştia ce să creadă despre ei.

Nemairăbdîndu-l inima să-i vadă certîndu-se, le strigă de sub salcîm, cu gînd împăciuitor:

― Ce e, fiilor, ce s-a întîmplat între voi, de vă certaţi atît de amarnic?

Pungaşii se opriră o clipă din ceartă şi, gîfîind, veniră lîngă popă.

― Ce să fie, cinstite părinte? Mai nimica, toată... Iaca, prietenul meu spune că sfinţia-ta ai la piciorul drept şase degete, iar eu îi spun că nu se poate una ca asta la o faţă bisericească, şi că ai cinci!

― Cinci am, flăcăilor; cinci am şi eu, ca toţi oamenii! M-a ferit Cel-de-Sus de o drăcie ca asta... Cum o să am şase!? Şi văzînd că cei doi îl priveau neîncrezători, adăugă: Iată, ca să vă încredinţaţi, mă descalţ, să-mi vedeţi degetele... şi să le număraţi!

Şi popa, la iuţeală, poate că dorea şi el să mai răsufle şi nu găsea prilejul, îşi desfăcu şiretul din copci şi-şi scoase gheata, şi ciorapul de la dreptul.

― Iacă, fiilor, e aşa după cum v-am spun: am numai cinci degete!

― Aşa e! făcu cel cu cinci degete... Văzuşi, mă, că taica părintele are numai cinci?

― Apoi, o întoarse celălalt, eu n-am spus că la dreptul are şase, ci la stîngul!

― Cum, îndrăzneşti acum să schimbi vorba?' se răsti pungaşul cu cinci, gata să sară să-l ia la bătaie.

― Iacă, asta-i bună! rîse popa. Stai, măi creştine, că şi la stîngul am tot cinci degete, ca toţi moşii şi strămoşii mei! Poftim de te uită! Şi popa, săracul, om cumsecade şi voitor de bine, se descălţă şi la stîngul, ca să le arate că are tot cinci degete!

― Ei, acum v-aţi împăcat?

Dur n-apucă bietul popă să-şi termine bine vorbuliţa, că unul dintre pungaşi îi apucă o gheată de-o ureche şi se năpusti pe celălalt! Asta nu era să şadă cu mîna-n sîn. Puse mîna pe cealaltă gheată, şi unde nu-ncepură, dragă doamne, să se alunge unul pe altul, în chip de amarnica bătaie, pînă cînd o luară la fugă de-a binelea în lungul şoselei, ridicînd praful de un stat de om în urma lor şi lăsîndu-l pe bietul popă sub salcîm în pi­cioarele goale, bătînd din buze!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Se-nserase, cînd căpetenia pungaşilor se strînsese la un loc cu ceilalţi coţcari, într-o cîrciumă dosnică, dintr-o mahala ascunsă la marginea cetăţii.

― Ei, toate bune! începu el vorba, trîntind ulcica pe masă, de-i sări vinul roşu în sus, ca o limbă de foc... Făcurăm rost de încălţăminte şi îmbrăcăminte cu ade­vărat boiereşti. Acum mai rămîne să ne folosim pe rînd de ele, ca să aducem la îndeplinire întocmai cele plănuite! Şi cum gîndurile bune nu vin niciodată pe burta goală, prima noastră grijă trebuie să fie o masă bună. Eu am făcut începutul: rămîne ca voi să urmaţi, să vă văd iscusinţa! Cine se-ncumetă să facă rost de mîncare, că mîine seară aş vrea nespus de mult să facem o mică petrecere?

Atunci, aceia dintre pungaşi care nu făcuseră nici o ispravă de cînd începurăm povestea noastră, săriră deodată cu toţii:

― Eu fac rost de peşte! spuse întîiul.

― Eu vă aduc untdelemnul în care să-l prăjim! zise al doilea.

― Iar eu vă dau pîinea, fără de care nici o mîncare, oricît de bună ar fi, n-are gust.

― Dacă-i aşa cum vă lăudaţi, le vorbi căpetenia, mîine de dimineaţă porniţi la treabă toţi odată, ca să avem ce ne trebuie din timp... şi eu vă făgăduiesc să vă dau de băut cît veţi voi şi ce veţi voi, ca să nu vi se aplece după peşte!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nici nu se crăpase bine de ziuă, cînd întîiul pungaş se-mbrăcă şi se-ncălţă frumos cu hainele şi ghetele fu­rate şi plecă în piaţa cetăţii.

Cînd ajunse el, vînzarea era în toi. Se opri dinaintea unui negustor de peşte, alese din ochi un crap mare cît un miel şi auriu, cu ochii roşii, de proaspăt ce era, şi spuse:

― Fă bine, te rog, jupîne, şi pune la cîntar crapul de colo!

Pescarul, cînd văzu cu ce muşteriu are de-a face şi mai ales ce crap alesese, se grăbi să-l servească şi-ndată apucă frumos coşcogea crapul de urechi şi-l aruncă în balanţa ce se legăna prinsă de-o grindă.

― Trage cinci kilograme, boierule! spuse el.

― Bun, îl iau, e tocmai potrivit pentru masa pe care vreau s-o dau prietenilor mei... Şi cît face?

― Păi, la 30 de lei kilul, taman 150 de lei, boierule!

― Bine, înveleşte-l în hîrtie şi dă-mi un băiat să mi-l ducă pînă colea, la biserica Sfîntul Andrei, că stau la frate-meu, la Popa Petrache... şi ţi l-oi plăti acasă, că n-am la mine bani potriviţi.