Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

Să revenim la textul biblic.

"Şi filisteanul, uitîndu-se şi văzînd pe David, l-a dis­preţuit, fiindcă era un băietan, bălan şi frumos la chip.

Şi filisteanul a strigat la David: «Cîine sînt eu de vii tu la mine cu toiege?» Şi filisteanul blestemă pe David în numele dumnezeilor săi.

Apoi filisteanul rosti către David: «Vino la mine, căci am să dau carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor cîmpiei!»

Însă David răspunse filisteanului: «Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu ţăpoi, dar eu vin împotriva ta în numele domnului Savaot, dumnezeul oştirilor lui Izrail, pe care tu le-ai defăimat.

În ziua aceasta domnul te va da în mîna mea şi eu te voi răpune şi-ţi voi lua capul şi voi da stîrvul tău şi stîrvurile oştirii filistenilor, chiar astăzi, păsărilor ce­rului şi fiarelor pămîntului, aşa încît tot pămîntul să ştie că în Izrail este dumnezeu.

Şi toată această lume adunată să înţeleagă că nu cu sabia şi cu suliţa mîntuieşte domnul, fiindcă războiul acesta este lucrul domnului şi el vă va da pe voi în mîinile noastre»

Şi cînd filisteanul se porni şi merse şi se apropie ca să înfrunte pe David, David cu grăbire alergă din rîndurile oştirii ca să dea piept cu filisteanul.

Şi David vîrî mîna în traistă şi luînd de acolo o pia­tră o învîrti cu praştia şi izbi pe filistean în frunte, aşa încît piatra îi pătrunse în frunte şi el căzu cu faţa la pămînt.

Astfel David birui pe filistean cu praştia şi cu pia­tra, izbindu-l pe filistean şi omorîndu-l şi fără să fi avut David sabie în mîna lui.

Apoi David a alergat şi, stînd deasupra filisteanului a pus mîna pe sabia lui, a scos-o din teacă şi l-a isprăvit, tăindu-i capul cu ea. Iar filistenii, văzînd că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă.

Atunci bărbaţii lui Izrail şi ai lui Iuda au năvălit cu strigăte războinice şi au urmărit pe filisteni pînă la Gat şi pînă la porţile Ecronului, aşa încît răniţii filistenilor au căzut pe calea de la Şaaraim pînă la Gat şi pînă la Ecron.

Iar după ce fiii lui Izrail au venit înapoi de la urmă­rirea filistenilor, au prădat tabăra lor.

Şi David a luat capul filisteanului şi l-a adus la Ie­rusalim, iar armele lui le-a pus în cortul lui" (v. 42―54).

Stop! Aşadar, acest tînăr David avea şi un cort? Iar capul uriaşului filistean l-a dus, solemn, la Ierusalim. Şi mai curios, pentru că pe vremea aceea Ierusalimul nu aparţinea încă evreilor. Vom vedea mai departe în ce fel a fost cucerit acest oraş, chiar de către David, care a ajuns rege după moartea lui Saul. De altfel ne-am obiş­nuit de mult cu contradicţiile din "sfînta scriptură".

"Ci Saul, cînd a văzut pe David ieşind întru întîmpinarea filisteanului, a întrebat pe Abner, căpetenia oş­tirii: «Abner, al cui fecior este tînărul acesta?» Dar Abner i-a răspuns:

Întreabă tu al cui fecior este băietanul acesta!» Şi întorcîndu-se David de la înfrîngerea filis­tenilor, l-a luat Abner şi l-a dus înaintea lui Saul, şi Da­vid ţinea în mînă capul filisteanului. Atunci l-a între­bat Saul: «Al cui eşti tu, flăcăule?» Şi David i-a răs­puns: «Sînt feciorul robului tău Iesei Betleemiteanul»'' (v. 55―58).

Ce bazaconie mai e şi asta? Unde este capul "inspi­ratorului divin" al Bibliei? În capitolul precedent ni s-a povestit pînă în cele mai mici amănunte că Saul, pen­tru a-şi calma nervii, a dorit să aibă un om care să-i cînte din harpă. Unul dintre slujitorii săi i-a găsit un astfel de om: era David, şi regele îi cunoştea familia. Mai mult, Saul trimisese un crainic la Iesei pentru a-l ruga pe moşneag să-i lase fiul, care-i plăcuse atît de mult. "Porumbelul" ne-a mai spus că David se întorcea adeseori de la Saul la Betleem şi că, în general, făcea naveta între curtea regelui şi turmele părinteşti. Şi iată că, deodată, nici Saul, nici Abner, nici altul dintre slu­jitorii regelui nu ştiu cine este David, cel care luptă îm­potriva lui Goliat! Lăutarul regelui, cel care îi desfată auzul, scutierul său, a devenit deodată un necunoscut?! Ce să ne închipuim despre această galimatie? Era oare în toate minţile cel care a dictat acest capitol? Avem toate motivele să ne îndoim!

Să tragem aceste concluzii din povestire şi să conti­nuăm instructiva noastră lectură.

Fără a se tulbura cîtuşi de puţin din cauza contra­zicerilor sale, autorul "sfînt" ne povesteşte că de astă dată Saul nu i-a mai îngăduit lui David să se întoarcă la casa părintească. Pe de altă parte, Ionatan s-a simţit brusc cuprins de o mare prietenie pentru tînărul cîntăret din harpă de la curte, despre a cărui existenţă se pare că nu ştiuse nici el nimic pînă atunci. "Şi Ionatan a le­gat cu David legămînt de prietenie, căci îl iubea ca pe sine însuşi. Astfel Ionatan s-a dezbrăcat de mantia care era pe el şi i-a dat-o lui David, asemenea şi zaua sa, sabia sa, arcul său şi brîul său" (Samuil I, XVIII, 3―4).

Aşa prietenie mai zic şi eu! Ce-şi vor fi zis "gene­ralul" Abner, tot statul său major, curtenii şi suita văzînd că "prinţul moştenitor" se despoaie pînă la cămaşă şi-şi dăruieşte armeie şi hainele învingătorului lui Goliat? Spre regretul nostru, Biblia uită să citeze observa­ţiile celor care au fost martori ai acestui spectacol ne­obişnuit.

CAPITOLUL AL TREIZECILEA

LUPTA PENTRU TRON ŞI SEMNUL DOMNULUI DUMNEZEU
A început o nouă viaţă pentru tînărul pe care Samuil îl unsese rege şi care deo­camdată, nevoind să rivalizeze cu Saul, se mulţumea cu slujba de scutier şi de cîntăreţ la harpă. Dar, cu toată modestia sa, David a făcut curînd pe "maiestatea-sa" regele Saul să se necăjească. "Şi venind ei cu David care se întor­cea de la înfrîngerea filistenilor, au ieşit femeile de prin toate cetăţile lui Izrail, cîntînd şi dănţuind întru întîmpinarea regelui Saul, cu timpane, cu chiote de veselie şi cu chimvale. Şi femeile răspundeau una alteia, cîn­tînd, dănţuind şi grăind: «Saul a bătut miile sale, însă David ale sale zeci de mii»" (Samuil 1, XVIII, 6―7). Fireşte, este greu să admitem că răposatul Goliat, oricît ar fi fost de uriaş, să fi valorat cît zeci de mii de oameni. Saul, care se distinsese în război prin multe is­prăvi vitejeşti, a găsit că ovaţiile în cinstea scutierului şi harpistului său depăşeau limitele bunului-simţ şi luau un caracter ireverenţios faţă de el.

"Atunci Saul se aprinse foarte de mînie, căci acest cuvînt îl jignea. Şi el zise: «Lui David îi dau zecile de mii, iar mie numai miile. Îi mai lipseşte doar domnia».

Şi din ziua aceea înainte Saul privi pe David eu ochi pizmaşi.

Dar a doua zi năvăli spre Saul duhul cel rău, trimis de dumnezeu, şi el umbla prin casă zbuciumîndu-se. Ci David cînta din harpă, ca în toate zilele, iar Saul avea suliţa în mînă.

Şi Saul a azvîrlit cu suliţa, gîndind: «Voi pironi pe David de perete!» David însă se feri din faţa lui de două ori" (v.8―11 ).

După cîtva timp, pentru a-l îndepărta pe tînăr de lîngă el, regele îl numi căpitan peste o mie (v. 13). Iar David, căruia toate îi mergeau din plin, a început să cîştige tot mai multă popularitate în rîndurile fiilor lui Izrail. Numele său a început să treacă din gură în gură.

Vom vedea curînd că însuşi dumnezeu a sporit numărul dovezilor protecţiei pe care i-o acorda lui David.

Chemîndu-l odată pe David la dînsul, Saul îi zise: "Iată vreau să-ţi dau de soţie pe Merab, fata mea cea mai mare, numai să-mi fii viteaz şi să duci războaiele domnului!" (v. 17). În adîncul sufletului său, Saul nădăj­duia că, pînă la urmă, filistenii îl vor ucide pe David. David însă îi răspunse lui Saul: "Cine sînt eu şi care este spiţa neamului tatălui meu în Izrail ca să fiu eu gi­nerele regelui?" (v. 18). El continua să ascundă că Samuil îl unsese rege.

"Dar aşa s-a făcut că la vremea cînd era s-o dea pe Merab, fiica lui Saul, lui David de soţie, fu măritată cu Adriel Meholatitul" (v. 19). Autorul nu ne spune de ce. "Şi Micol, fata lui Saul, iubea pe David şi, cînd lucrul îi fu adus la cunoştinţă lui Saul, el găsi vestea pe plac... Saul zise lui David a doua oară: «Acum tu vei fi gine­rele meu!»"(v. 20―21).

Din cele ce urmează putem trage concluzia că învin­gătorul lui Goliat ar fi fost bucuros să se însoare chiar de îndată cu frumoasa Micol. Se pare însă că lui Saul i-a părut rău că-şi dăduse atît de repede consimţămîntul: de îndată ce află despre dorinţa tînărului de a se însura, el începu să-i pună condiţii cu totul irealizabile. Nimeni nu va ghici vreodată ce dificultăţi a născocit Saul. "Saul a zis atunci: Aşa să-i spuneţi lui David: regele nu ţine la daruri de nuntă, ci voieşte o sută de tăieri împrejur de filisteni..." (v. 25).

Cu alte cuvinte, regele nu avea de gînd să-i dea zestre fiicei sale. După părerea sa, David trebuia să aducă zestre. Şi ce anume? O sută de tăieri împrejur! Este cu totul de neînţeles la ce putea servi o asemenea cantitate în gospodăria tinerilor însurăţei sau pentru nevoile regelui.

"...Şi mai înainte ca să se împlinească zilele, David s-a sculat şi s-a dus el cu ostaşii lui şi a omorît două sute dintre filisteni şi David a adus ce-a fost tăiat îm­prejur şi le-a dat regelui, toate la număr, ca să ajungă ginerele regelui. Iar Saul dădu pe fiica sa Micol lui Da­vid de soţie" (v. 26―27).

Ne putem închipui adunarea la care a fost semnat contractul matrimonial şi scena cînd "notarul regelui" inventaria solemn cele două sute de bucăţi tăiate împrejur, iar îndrăgostita Micol gungurea cu capul pe umărul lui David, încîntată la culme de acest minunat dar de nuntă. Dar filistenii au socotit că nu le vine de loc la îndemînă ca evreii să umble pe la ei ca într-un fel de depozit central pentru a face rost de circumcizii. Războiul a izbucnit din nou. "Şi voievozii filistenilor nă­văleau mereu, dar, cînd năvăleau ei, David avea mai mare izbîndă decît toţi curtenii lui Saul, astfel că nu­mele său ajunse la mare slavă" (v. 30).

Tocmai pe atunci au început să devină tot mai dese accesele de ţicneală ale regelui. Rămîne totuşi de ne­înţeles de ce se străduieşte atîta autorul "sfînt" să-l zugrăvească pe acest monarh nefericit în cele mai res­pingătoare culori. Potrivit aceluiaşi text biblic, însuşi dumnezeu făcea cîteodată ca duhul rău să năvălească asupra nefericitului Saul, cu alte cuvinte însuşi dumne­zeu îl scotea din minţi. Nici un dement nu este vinovat de acţiunile sale, şi cu atît mai puţin Saul.

"Totuşi, Saul a spus lui Ionatan, fiul său, şi tuturor slujitorilor săi că voieşte să omoare pe David. Ci Iona­tan, fiul lui Saul, avea mare dragoste către David. Atunci Ionatan a dat de veste lui David, zicînd: «Părintele meu, Saul, caută să te ucidă»" (Samuil I, XIX, 1―2).

Totodată, Ionatan s-a străduit să-i împace pe cei doi duşmani: "Astfel, Ionatan vorbi de bine pe David că­tre Saul, tatăl său, şi-i spuse: «Să nu păcătuiască regele împotriva robului său David, căci el n-a păcătuit împo­triva ta, iar faptele lui au fost de mare folos pentru tine,

Fiindcă el şi-a pus viaţa în primejdie şi a răpus pe filistean şi astfel domnul a dăruit, prin mîna lui o mare izbîndă întregului Izrail. Tu ai văzut şi te-ai bucurat. Atunci de ce vrei să-ţi faci păcat cu sînge nevinovat şi să omori pe David fără nici un temei?»

Şi Saul a dat ascultare graiului lui Ionatan şi Saul s-a jurat: «Pe domnul cel viu că nu va fi ucis!»

Şi Ionatan a chemat pe David şi i-a împărtăşit toate aceste vorbe. Apoi Ionatan a dus pe David la Saul şi el a slujit în faţa lui ca şi mai nainte" (v. 4―7).

Este limpede că ura îl părăsea pe monarh de îndată ce era în stare normală şi că numai în timpul acceselor, "cînd dumnezeu făcea să năvălească peste el duhul cel rău", Saul continua să se gîndească la uciderea gine­relui său.

Între timp, războiul cu filistenii era în toi, iar tînărul muzician le pricinua din cînd în cînd duşmanilor, între două serenade, înfrîngeri zdrobitoare. "Dar duhul cel rău de la domnul a venit iar peste Saul. Şi el stătea în palatul său, cu suliţa în mînă, pe cînd David cînta din harpă" (v. 9). Cititorul va ghici şi singur ce trebuia sa se întîmple:

"Şi Saul a căutat să pironească cu suliţa pe David de perete, dar el s-a ferit din faţa lui Saul, aşa încît el a înfipt suliţa în zid. Iar David a fugit şi a scăpat" (v. 10).

Tînărul harpist şi comandant de oşti a căutat scăpare la iubitoarea sa soţie, care şi-a dat osteneala să-l mîngîie.

În noaptea aceea însă, "trimis-a Saul oameni, acasă la David, ca să-l pîndească şi să-l omoare pînă dimi­neaţa. Micol însă, soţia lui David, l-a vestit şi i-a spus: «Dacă nu-ţi scapi viaţa în noaptea aceasta, mîine vei fi omorît».

Atunci Micol l-a slobozit pe David pe fereastră în jos şi el s-a dus şi a fugit şi a scăpat.

Apoi Micol a luat un terafim şi l-a pus în pat şi i-a pus la cap un smoc de păr de capră şi l-a învelit cu o mantie.

Trimiţînd deci Saul pe oamenii săi ca să ia pe David, ea a spus: «Este bolnav!»

Şi iarăşi a trimis Saul pe soli ca să vază pe David, poruncindu-le: «Aduceţi-l la mine cu pat cu tot ca să-l omor!»

Dar cînd solii veniră, iată în pat era terafimul şi la cap avea smocul de păr de capră.

Atunci Saul a întrebat pe Micol: «De ce m-ai amă­git într-acest chip şi ai dat drumul duşmanului meu ca să scape?» Dar Micol i-a răspuns lui Saul: «El mi-a zis: lasă-mă să mă duc, că de nu te omor!»" (v. 11―VI).

Nu trebuie să scăpăm din vedere că redăm cea mai sfîntă dintre cărţi, o operă divină, temelia temeliilor cre­dinţei, care pretinde să-i supună pe toţi oamenii legilor sale. Dar putem oare găsi undeva o povestire mai stu­pidă decît aceasta? Această anecdotă cu travestitul nu este bună nici măcar ca subiect pentru cel mai ieftin vodevil. Ea este sub nivelul celor mai proaste reprezen­taţii de la barăcile de bîlci. De teamă să nu ne prăjim pentru totdeauna în focul gheenii sîntem, totuşi, datori să credem că Micol l-a ajutat pe soţul ei, David, unsul lui dumnezeu, să fugă pe fereastră şi a pus în locul lui în aşternut un manechin cu o piele de capră în cap. Era oare această piele de capră obişnuita scufie de noapte a lui David?

În textul ebraic, manechinul acesta este desemnat prin cuvîntul "terafim". În cele mai multe ediţii mo­derne ale Bibliei, el se traduce prin "statuie". Dar "terafim" înseamnă, propriu-zis, "idol". Aşadar, Micol mai avea idoli? Îşi închipuia ea oare că ucigaşii trimişi de tatăl ei vor fi atît de creduli încît să ia un idol drept so­ţul ei? Şi nădăjduia ea oare că bucata de păr de capră cu care acoperise capul idolului său va putea să treacă drept coafura soţului ei? Iată un foarte frumos subiect de examen pentru respectabilii domni teologi.

Mai departe, povestirea biblică devine de-a dreptul delirantă: "Astfel David a fugit şi a scăpat şi s-a dus la Samuil, la Rama, şi i-a istorisit toate cîte îi făcuse Saul. Apoi s-a dus cu Samuil şi au locuit la frăţia prorocilor în Rama. Şi i-au adus lui Saul această veste: «Iată, Da­vid este la frăţia prorocilor în Rama!»

Atunci Saul a trimis soli ca să prindă pe David, dar cînd ei văzură ceata prorocilor care proroceau şi pe Sa­muil care stătea în fruntea lor, duhul lui dumnezeu veni peste trimişii lui Saul şi se simţiră şi ei profeţi.

Şi i-au spus lui Saul acest lucru şi el a trimis alt rînd de soli şi duhul prorocesc i-a insuflat şi pe aceia. Dar Saul a mai trimis încă o dată al treilea rînd de soli şi au profeţit şi aceştia.

Atunci Saul s-a aprins de mînie şi s-a dus el însuşi la Rama şi a ajuns la fîntîna cea mare, care este pe aria de pe colina pleşuvă, şi a început să întrebe: «Unde sînt Samuil şi David?< Şi unul i-a răspuns: «Iată, sînt la frăţia prorocilor în Rama .

Însă, pe cînd se ducea de acolo spre frăţia prorocilor în Rama, duhul lui dumnezeu a năvălit şi asupra lui şi, mergînd pe cale, prorocea, pînă cînd a ajuns la frăţia prorocilor în Rama.

Şi aruncîndu-şi şi el hainele de pe el, se zbuciuma ca un profet înaintea lui Samuil şi a zăcut gol la pămînt toată ziua aceea şi toată noaptea. Pentru aceea a rămas vorba: «Oare şi Saul este printre proroci?»" (v. 18―24).

Am reprodus în mod intenţionat, cuvînt cu cuvînt, acest text extravagant. Se numeşte proroc un om care se apucă să prezică viitorul. Prin urmare, trebuie să fii inspirat de dumnezeu pentru a spune ce evenimente se vor întîmpla în viitor. Aşa înţeleg credincioşii cuvîntul "proroc". De obicei prorocul se mărgineşte să prezică un anumit fapt: i se adresează o întrebare unui oracol, iar oracolul răspunde. Sau "omul lui dumnezeu" se duce în vreun oraş sau la curtea unui rege şi îi prezice o catastrofă sau vreun eveniment fericit. Aşa procedează pro­rocii, adică cei care se dau drept inspiraţi şi iniţiaţi în cunoaşterea lucrurilor celor mai tainice. Nimănui însă nu-i va veni în gînd să-şi închipuie o întreagă frăţie, adică o întreagă adunare de proroci, care să debiteze într-una prorociri asemenea unei fîntîni arteziene. Cel mult într-o casă de nebuni!

Pînă şi străjerii devin proroci şi se alătură lui Samuil, lui David şi celorlalţi, începînd să facă profeţii împreună cu ei. În sfîrşit, chiar Saul, care a pornit să-şi caute gine­rele ca să-l omoare, începe să prorocească pe drum, se despoaie aproape în întregime în adunarea sfinţilor sau a prorocilor, care urlă cu toţii în cor. Aceasta seamănă cum nu se poate mai bine cu tabloul clinic al demenţei.

Boulanger, un învăţat din secolul al XVIII-lea, a făcut observaţia că această istorie prostească seamănă cu po­vestea unui judecător de la ţară din Bretania de jos. Acesta a trimis aprodul să caute pe un martor. Martorul stătea la cîrciumă şi bea, iar aprodul a rămas cu el. Ju­decătorul a trimis un al doilea aprod, care s-a aşezat şi el să bea. În sfîrşit, judecătorul a pornit chiar el, dar s-a alăturat celorlalţi şi s-a îmbătat. Procesul a fost amînat.

În cap. al XX-lea ni se povesteşte că David a fugit de la frăţia prorocilor şi s-a ascuns la Ionatan. Ionatan a încercat din nou să-l apere împotriva dezlănţuitului Saul cînd acesta a încetat să mai prorocească. Apărarea aceasta a avut loc cu prilejul unui ospăţ dat de rege în cinstea "lunii noi". Saul a băgat de seamă că locul lui David de la masă a rămas gol şi atunci Ionatan şi-a început pledoaria. Dar regele nu voi să audă nimic şi se făcu stacojiu de mînie.

"Dar Ionatan a răspuns lui Saul, tatăl său, zicînd: «Pentru ce trebuie să moară? Ce a săvîrşit el?».

Atunci Saul a zvîrlit cu suliţa după el ca să-l ucidă, şi Ionatan înţelese că dinspre partea tatălui său era lucru hotărît să ucidă pe David.

Deci Ionatan s-a sculat de la masă înfierbîntat de mînie şi nu gustă demîncare a doua zi după lună nouă, căci era mîhnit din pricina lui David şi pentru ocara pe care i-o făcuse tatăl său" (Samuil I, XX, 32―34).

Ionatan porni să-şi prevină cumnatul că nu va reuşi să înfrîngă încăpăţînarea regelui. Iar David îl ascultă şi, "căzînd cu faţa la pămînt, se închină de trei ori. Apoi cei doi prieteni se sărutară unul pe altul şi plînseră unul în braţele celuilalt, David mai cu seamă plîngînd cu ho­hote" (v. 41).

David s-a dus la preotul Ahimelec, care trăia la Nobe, pentru a-i cere adăpost. Preotul îl primi, îl hrăni cu pîine sfinţită, dar îl făcu să înţeleagă că nu-i poate garanta securitatea. Şi deoarece tînărul harpist, înainte de a-şi lua valea, îl rugă pe Ahimelec să-i dea o armă ca să se poată apăra în caz de nevoie, preotul îi răspunse: "«Sa­bia lui Goliat filisteanul, pe care tu l-ai răpus în Valea Stejarului, iată-o, e învelită într-un veşmînt şi pusă în dosul efodului; de voieşti s-o iei, ia-o, căci alta decît aceasta nu se află aici». Iar David a răspuns: «Nu mai este alta la fel ca ea; dă-mi-o!» (Samuil I, XXI, 10).

David plecă cu sabia lui Goliat şi se îndreptă spre Gat, oraş filistean în care domnea regele Achiş; el spera că duşmanul lui Izrail îi va acorda protecţie. Apropiindu-se de Gat, el a fost recunoscut de cîţiva slujitori ai lui Achiş. Aceasta a fost suficient pentru a-l face pe David să treacă printr-o mare spaimă. Va vrea oare re­gele filistean să-l ajute în nefericirea sa? Acest lucru i se părea cu totul îndoielnic. David "se temu foarte de Achiş, regele Gatului. De aceea el s-a prefăcut nebun înaintea lor şi se sluţea ca un zmintit în mîinile lor şi bătea toba în porţi şi lăsa să-i curgă scuipatul în barbă. Ci regele Achiş a zis către curtenii săi: -«Vedeţi bine că este un om nebun! De ce l-aţi adus la mine?»" (v. 13―14).

"Şi a plecat David şi de acolo şi şi-a găsit adăpost în cetăţuia Adulam, şi, auzind fraţii săi şi toată casa tatălui său, s-au pogorît acolo la el. Apoi s-au strîns lîngă el tot felul de obijduiţi şi toţi cîţi aveau cămătari pe capul lor şi toţi cîţi erau cu inima amărîtă, iar David era căpe­tenia lor; aşa încît se adunară în jurul lui ca la patru sute de inşi" (Samuil I, XXII, 1―2). După aceea, încredinţînd regelui Moabului pe bătrînii săi părinţi, David porni la război. Între David şi socrul său începu un război făţiş.

Saul află despre primirea pe care preotul Ahimelec i-o făcuse lui David. Atunci Saul chemă în faţa jude­căţii sale pe Ahimelec şi pe toţi preoţii. "Zis-a Saul către el: «De ce aţi uneltit împotriva mea, tu şi feciorul lui Iesei, dîndu-i de mâncare şi sabie şi întrebînd pe dum­nezeu pentru el ca să se răscoale împotrivă-mi duşmă­neşte, precum se vede astăzi?».

Însă Ahimelec răspunse regelui astfel: «Dar cine între toţi slujitorii tăi este credincios ca David? Gine­rele regelui, căpitanul paznicilor tăi şi cu mare cinste în casa ta!

Oare în ziua aceea început-am eu să întreb pentru el pe dumnezeu?... Să nu scoată regele nici o vină robu­lui său, nici întregii case a tatălui meu, fiindcă robul tău nu ştie nimic din toată această pricină, nici puţin, nici mult!>>.

Dar regele a rostit: «Ahimelec, vei muri fără nici o vorbă, tu şi toată casa tatălui tău»" (v. 13―16).

Paznicii regelui au refuzat însă să aducă la îndepli­nire această sentinţă de moarte, neîndrăznind să ridice mîna împotriva slujitorilor lui dumnezeu. "Atunci re­gele a poruncit lui Doeg: «Apropie-te tu şi loveşte pe preoţi». Şi Doeg Edomitul s-a apropiat şi a tăbărît asu­pra preoţilor şi a omorît în ziua aceea optzeci şi cinci de inşi care purtau efodul de in. Asemenea şi Nobe, ceta­tea preoţilor, o trecu prin ascuţişul săbiei, şi bărbat, şi femeie, şi copil, şi prunc de ţîţă, şi boi, şi asini, şi oi, toate prin ascuţişul săbiei" (v. 18―19). O nouă hecatombă sfîntă! Unul dintre fiii lui Ahimelec, numit Abiatar, a scăpat de măcel şi a reuşit să i se alăture lui David, care i-a zis: "Rămîi la mine şi nu te teme, fiindcă cine umblă să-ţi ia viaţa ta umblă să-mi ia şi viaţa mea. Lîngă mine eşti în bună pază!" (v. 23).

Scurtăm expunerea pe cît este cu putinţă. Dar ma­nualele de "istorie sfîntă", întocmite pentru credincioşi, sînt atât de incomplete, încît trebuie să reconstituim, cu ajutorul unor citate textuale din Biblie, o mulţime de episoade pe care oamenii bisericii le trec, încurcaţi, sub tăcere. Straniile amănunte ale "sfintei scripturi" nu sînt lipsite cîteodată de cel mai picant interes. Ne-am stră­dui să fim şi mai scurţi dacă ar fi vorba de o altă carte, de o carte obişnuită. Dar aici avem de-a face cu scrierea lui dumnezeu însuşi şi nu îndrăznim să trecem peste per­lele divine, atît de numeroase în minunatul scrin care se numeşte Vechiul testament.

Fiul lui Iesei începu să pribegească prin pustiul Zif. Efectivul adunăturii care îl urma a sporit cu încă 200 de oameni. Saul urmărea această ceată, dar nu reuşea s-o ajungă. Totuşi, David a avut o întîlnire cu Ionatan în­tr-o pădure. Şi-au jurat amîndoi unul altuia dragoste şi prietenie veşnică.

Aflînd că filistenii au pornit iarăşi la război, Saul în­trerupse urmărirea ginerelui său pentru a lupta împotriva duşmanului naţional. Filistenii au fost respinşi, iar regele porni iarăşi împotriva lui David, care-şi instalase "car­tierul general" în deşertul Engadi, de unde îşi desfăşura rodnica activitate. Da, cu adevărat rodnică, deoarece, după cum ne spune însăşi Biblia, fiul lui Iesei s-a trans­format într-un autentic şef al unei bande de tîlhari: a strîns 600 de cuţitari şi, cu toată această adunătură, cu­treiera munţii şi văile, necruţînd nici prieteni, nici duş­mani, jefuind şi despuind pe toţi cei ce-i ieşeau în cale.