Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

CAPITOLUL AL TREIZECI Şl TREILEA

AVENTURILE AMOROASE ALE SFÎNTULUI DAVID, PROROC ŞI REGE AL EVREILOR
Cu puţin înainte, "sfînta scriptură" i-a enu­merat pe fiii lui David născuţi la Ierusa­lim (Samuil II, V, 14―16). Printre ei este amintit şi Solomon. Împrejurările naşterii acestui fiu al lui David sînt descrise în cap. XI. O dată, în timpul unei plimbări, regele a zărit de departe o femeie fru­moasă care se scălda. Cu toată sfinţenia sa, el a simţit imediat imboldul de a o privi mai de aproape.

"Atunci David trimise ca să cerceteze în privinţa fe­meii. Dar el îşi zise: «Aceasta este Batşeba, fiica lui Eliam, soţia lui Urie Heteul».

Ci David trimise soli ca s-o aducă. Şi ea veni la el şi el se culcă cu ea. Iar ea tocmai se curăţise de necu­răţenia ei. Apoi s-a întors acasă.

Iar femeia a rămas grea şi a trimis vorbă şi a vestit pe David şi i-a spus: «Am rămas grea! ».

Apoi David i-a trimis lui Ioab poruncă: «Trimite-mi pe Urie Heteul». Şi Ioab trimise pe Urie la David.

Sosind Urie la el, David îl întrebă ce face Ioab, cum se luptă oastea şi cum merge războiul.

Apoi David i-a poruncit lui Urie: «Pogoară-te în casa ta şi spală-te pe picioare !». Şi Urie a ieşit din pa­latul domnesc şi după el porni un dar de la masa lui vodă.

Dar Urie se culcă la poarta palatului domnesc, îm­preună cu toţi casnicii stăpînului său, şi nu se pogorî la el acasă.

Şi i-au spus lui David vestea: «Urie nu s-a dus la el acasă!» Atunci David a zis lui Urie: «Ai venit de pe drum; de ce nu te-ai pogorît în casa ta?».

Răspuns-a Urie lui David: «Cînd chivotul şi Izrail şi Iuda locuiesc în corturi şi generalul meu Ioab şi oşte­nii stăpînului meu stau tăbărîţi în cîmp deschis, cum o să mă duc eu la mine acasă, să mănînc, să beau şi să mă culc cu nevastă-mea? Pe viaţa ta şi pe viaţa sufle­tului tău, că treaba aceasta nu voi face-o!».

Grăit-a David lui Urie: «Mai stai şi astăzi aici şi mîine îţi voi da drumul». Deci Urie rămase în Ierusalim şi în ziua aceea.

Iar a doua zi David îl chemă la masă şi Urie mîncă şi bău înaintea lui şi David îl îmbată. Însă seara Urie ieşi să se culce în culcuşul său împreună cu casnicii stă­pînului său, dar acasă nu se duse.

A doua zi de dimineaţă, David scrise o scrisoare lui Ioab şi o trimise prin mîna lui Urie.

Iar în scrisoare el scria aşa: «Du pe Urie unde va fi lupta cea mai aprigă, apoi daţi înapoi din spatele lui, ca să fie lovit şi să moară!».

Cînd Ioab împresură cetatea, puse pe Urie în locul unde ştia că sînt luptători mai viteji.

Atunci ostaşii din cetate făcură un iureş şi se încăierară cu Ioab şi din oastea lui David căzură cîţiva ostaşi, iar Urie Heteul muri şi el.

Pe urmă Ioab trimise vestea lui David eu toate amă­nuntele luptei.

Atunci el dădu această poruncă trimisului: «După ce vei isprăvi de spus regelui toate împrejurările luptei,

Dacă va izbucni mînia regelui şi va striga la tine: "De ce v-aţi apropiat de cetate ca să vă luptaţi? Nu ştiaţi voi că vă vor arunca pietre în cap?

Că doar cine a omorît pe Abimelec, fiul lui Ierubaal? Nu i-a azvîrlit oare o femeie o piatră de rîşniţă de pe zid şi a murit la Tebeţ? Atunci de ce v-aţi apropiat de ziduri?" Tu însă să răspunzi: robul tău Urie a murit şi el!»« (Samuil II, XI, 3―21).

Trimisul a îndeplinit porunca. "Rostit-a David către sol: «Aşa să spui lui Ioab: nu-ţi fie inima rea din această pricină, fiindcă aşa mănîncă sabia, cînd pe unul, cînd pe altul. Indîrjeşte-te la luptă împotriva cetăţii şi dă-o la pămînt. Aşa să-l îmbărbătezi!».

Şi femeia lui Urie a auzit că Urie, soţul ei a murit şi şi-a jelit soţul.

Iar după ce zilele de jale au trecut, a trimis David şi a luat-o la el în casă. Astfel a ajuns soţia lui şi a născut un fecior. Dar această faptă pe care o săvîrşise David a fost faptă rea în ochii domnului" (v. 25―27).

Dumnezeu a trimis la rege pe prorocul Natan, care i-a povestit următoarea parabolă: un mare bogătaş, care avea turme numeroase, a adăpostit odată la el un dru­meţ şi i-a dat să mănînce carnea unei oi pe care o furase de la un sărac în loc să o ia din bogatele sale turme. David a fost indignat de această mîrşăvie a bogătaşului, dar Natan i-a tăiat vorba: "Tu eşti omul acela! Aşa rosteşte domnul dumnezeul lui Izrail: «Eu te-am uns pe tine rege al lui Izrail şi eu te-am scăpat din mîna lui Saul. Datu-ţi-am casa domnului tău şi la sînul tău pe fe­meile stăpînului tău. Datu-ţi-am casa lui Izrail şi a lui Iuda şi, dacă aceasta ar fi fost prea puţin, aş mai fi adău­gat atîtea şi atîtea! Pentru ce ai dispreţuit cuvîntul dom­nului şi ai făcut ceea ce urgisesc ochii mei?...» Atunci a grăit David lui Natan: «Păcătuit-am înaintea domnului!» Răspuns-a Natan lui David: «Şi totuşi dumnezeu a iertat păcatul tău: nu vei muri. Ci fiindcă prin fapta aceasta tu ai dispreţuit pe domnul, pruncul ce ţi s-a născut va tre­bui să moară»" (Samuil II, XII, 7―9, 13―14).

Prorocul pleacă plin de demnitate. Urmează rugăciunile şi postul lui David, iar după şapte zile moartea prun­cului.

"Şi David chemă în sfîntul locaş milostivirea lui dum­nezeu pentru prunc. Şi ţinu post şi, intrînd în casă, mase noaptea jos, învelit în sac.

Iar bătrînii de la curtea lui veniră îndată la el ca să-l scoale de jos, însă el nu voi şi nici nu puse nimic în gură.

A şaptea zi pruncul muri...

Pe urmă David a mîngîiat pe Batşeba, soţia lui, şi a intrat la ea şi ea a zămislit şi a născut un fecior şi el i-a pus numele Solomon şi domnul îl iubea.

Şi domnul i-a trimis vorbă prin Natan prorocul şi i-a pus numele Iedidia, după cuvîntul domnului" (v. 16―18, 24―25).

Iată, fără îndoială, un episod dintre cele mai instruc­tive. Voltaire menţionează că o femeie adulteră nu s-ar fi putut mărita cu amantul ei, asasinul soţului ei legitim decît în cazul cînd "infailibilul" papă de la Roma i-ar fi acordat o dispensă specială. Papii au această putere. Dar este cu totul incontestabil că la nici un popor civilizat ucigaşul nu are voie să ia de soţie pe văduva victimei sale.

Aici mai există o dificultate: dacă vom considera căsnicia lui David eu Batşeba nelegitimă, nu vom mai putea susţine că Iisus Hristos este urmaşul legitim al lui David, aşa cum îl prezintă genealogia din evanghelie. Dacă, dimpotrivă, îl vom socoti urmaş legitim înseamnă să călcăm în picioare legile general-umane, iar o dată cu ele şi legile religiei. Dacă căsătoria lui David eu Batşebea este o crimă însemnată că Hristos are o origine cu totul impură, deoarece Noul testament îl face să descindă din Solomon .

Pentru a soluţiona această dilemă atît de grea, teolo­gii se referă la pocăinţa lui David prin care şi-ar fi răs­cumpărat "păcatul". Dar "pocăinţa" a fost de foarte scurtă durată, iar văduva victimei sale a continuat să rămînă pe lîngă el. Prin urmare, el şi-a agravat crima. Aceasta este o nouă dificultate, pe care teologii nu o pot ocoli, şi aici ei recurg iarăşi, ca întotdeauna în ca­zurile grele, la necesitatea credinţei oarbe în "nepătrunsa voinţă a lui dumnezeu".

La drept vorbind, în cazul de faţă este foarte greu să ne dăm seama de această "voinţă a lui dumnezeu". Dum­nezeu, care îl omorîse pe bătrînul Nabal pentru a facilita primul adulter al lui David, s-a mîniat deodată cînd scumpul său "uns" s-a făcut vinovat de asasinarea lui Urie. Credem că David ar fi trebuit să-l roage şi aici pe dumnezeu să se ocupe singur de asasinat şi să i-o dea pe Batşeba tot atît de simplu şi fără osteneală din par­tea lui cum i-o dăduse cîndva pe Abigail. Atunci dum­nezeu nu ar fi avut de ce să se supere.

Apoi mînia lui dumnezeu este destul de curioasă. Se pare că era furios din moment ce l-a trimis pe prorocul Natan să-l ameninţe pe David eu pedepse crunte. Totuşi, aceasta nu-l împiedică să privească binevoitor căsnicia lui David eu soţia victimei sale, deoarece el îşi mani­festă imediat dragostea pentru Solomon, pe care această văduvă îl născuse lui David. El se mărgineşte să treacă pedeapsa pentru păcatul asasinului asupra unui prunc nou-născut, căruia îi ia viaţa.

Aşadar, mulţumită acestei combinaţii stranii, dar bine­înţeles divine, David iese basma curată. De fapt nu este chiar aşa. El este iertat prin moartea pruncului; dar el nu este iertat deoarece ameninţarea că soţiile şi ţiitoarele sale se vor culca cu alţii în văzul întregului Izrail rămîne în picioare şi, după cum vom vedea, ea va fi adusă parţial la îndeplinire.

Între timp, Ioab lupta împotriva cetăţii amonite Raba, pe care o cuceri. David s-a deplasat acolo pentru a intra în stăpînirea "oraşului". "Şi a luat cununa idolului Milcom de pe capu-i şi din ea David şi-a făcut una pe capul lui; şi ea cîntărea un talant de aur şi avea pe ea o piatră nestemată, care a fost pusă pe capul lui David. Şi el a scos din cetate mare mulţime de pradă" (v. 30). Un talant înseamnă 36 kg de aur. Este de neconceput ca un om să poarte în cap o astfel de coroană: ea l-ar fi strivit pînă şi pe biblicul Goliat.

După ce i-a învins pe amoniţi, regele lui Izrail şi al lui Iuda şi-a supus prizonierii la cele mai neînchipuite torturi. Era vorba despre aceiaşi locuitori ai Rabei care îl scăpaseră pe David de inoportunul Urie. Dumnezeu îl iertase pe jumătate pe David. Dar dumnezeu l-a ales pe David pentru a face din el răzbunătorul său împotriva propriilor lui complici fără voie, care erau cu totul ne­vinovaţi, deoarece se aflau în legitimă apărare. Dacă tre­buia cineva să plătească, acesta era Ioab care nu jucase un rol tocmai onorabil în această poveste.

"Iar poporul din cetate l-a scos afară şi l-a pus la corvezi, cu ferăstrăul şi cu îmblăciul de fier şi cu secu­rea, şi să lucreze la cuptoarele de cărămidă. Şi aşa a făcut cu toate cetăţile amoniţilor. Apoi David, împreună cu toată oastea, s-a întors la Ierusalim" (v. 31).

Ar fi de dorit ca toate aceste barbarii inimaginabile să fie nişte născociri tot atît de absurde ca şi coroana de 36 kg. Istoria nu cunoaşte exemple ale unei cruzimi atît de mari şi de premeditate: numai cartea "sacră", Bi­blia, povesteşte şi laudă aşa ceva!

Un prea învăţat teolog catolic, benedictinul Calmet, scrie: "Este de presupus că David a urmat legile războ­iului, obişnuite pe timpul său, deoarece sfînta scriptură nu i le reproşează toate acestea lui David, ci consideră că întreaga sa comportare, cu excepţia cazului lui Urie, a fost corectă şi ireproşabilă".

"Această scuză ar fi valabilă în istoria tigrilor şi a panterelor ― răspunde Huet. ― Ce om ar putea găsi o scuză potrivită pentru o atare cruzime? Or, acest om este favoritul lui dumnezeu. Indiferent dacă această is­torie este adevărată sau doar născocită, o astfel de învă­ţătură religioasă nu poate fi decît condamnată. Şi ce să credem despre cei care şi-au luat misiunea de a convinge poporul că o astfel de sălbăticie inumană este o faptă glorioasă şi meritorie?".

În toată "istoria" lui David, ororile se ţin lanţ.

"Iar după acestea Absalom, fiul lui David, avînd o soră prea frumoasă, care se chema Tamara, Amnon, tot fiul lui David, s-a îndrăgostit de ea.

Şi Amnon era chinuit greu şi gata să cadă bolnav de dragul soră-si Tamara, căci ea era fecioară şi lui Amnon i se părea lucru cu neputinţă să apuce pe vreo cale cu ea.

Şi Amnon avea un prieten, anume Ionadab, fiul lui Şimea, fratele lui David, şi Ionadab era un om tare iscusit.

Deci el zise lui Amnon: «De ce eşti tu, o principe, atît de abătut zi de zi? Nu vrei să-mi spui mie?». Răs­puns-a lui Amnon: «Iubesc pe Tamara, sora lui Absa­lom, fratele meu».

Atunci i-a spus Ionadab: «Culcă-te în patul tău şi fă-te că eşti bolnav. Şi cînd tatăl tău va veni să te vadă, să-l rogi: Aş vrea să vină Tamara, soră-mea, ca să-mi dea ceva de mîncare. Şi să gătească mîncarea înaintea ochilor mei, ca să văd si eu şi să mănînc din mîna ei!»" (Samuil II, XIII, 1―5).

Istoria cunoaşte mai multe incesturi asemănătoare cu cel al lui Amnon. Oricum ar fi, nu este de presupus să fi fost copiate unul după altul: aceste fenomene erau destul de răspîndite la toate popoarele din antichitate. Dar iată ce este deosebit de curios aici: Amnon şi-a mărtu­risit pasiunea criminală vărului său Ionadab. Se vede că familia lui David era tare desfrînată dacă unul dintre fiii săi, care putea să aibă oricîte ibovnice voia, a dorit neapărat s-o posede pe propria sa soră şi să fie ajutat de vărul său.

Amnon a urmat sfatul lui Ionadab şi totul s-a întîmplat cum prevăzuse acesta. Venind să-şi viziteze fiul, regele îi ascultă rugămintea şi, socotind că este un ca­priciu nevinovat de om bolnav pe care nu are motiv să-l refuze, şi-a trimis fiica să-i gătească de mîncare.

"Şi astfel Tamara a venit în casă la Amnon, fratele ei, şi el era culcat. Ci ea a luat cocă şi a frămîntat-o şi a făcut turte înaintea ochilor lui şi a pus turtele la foc.

Apoi a luat tigaia şi a răsturnat-o înaintea lui. Însă el n-a voit să mănînce şi a strigat: «Să iasă toţi din faţa mea». Şi au ieşit toţi de la el.

Zis-a Amnon către Tamara: «Adu-mi de mîncare în iatac, să mănînc din mîna ta». Şi Tamara a luat tur­tele pe care le făcuse şi le-a dus fratelui ei Amnon, în iatac.

Dar cînd a venit lîngă el să-i dea să mănînce, el a prins-o şi i-a spus: «Vino! Culcă-te cu mine, soră-mea!».

Răspuns-a ea: «Nu aşa, frate-meu! Nu mă lua cu sila, căci nu se face aşa în Izrail! Nu săvîrşi această ticăloşie!

Căci încotro mă voi duce eu cu ocara mea? Iar tu vei fi în Izrail ca unul dintre netrebnici. Ci vorbeşte acum cu regele, căci el nu se va împotrivi să mă dea după tine».

Însă el n-a voit să asculte de rugăminţile ei, ci, fiind mai vîrtos decît ea, a luat-o cu de-a sila şi s-a culcat cu ea.

Şi Amnon simţi pentru ea o ură mare din cale afară, că era mai mare ura cu care o ura decît dragostea cu care o iubise. Şi atunci Amnon a strigat la ea: «Scoală-te! Du-te !».

Şi ea a zis către el: «Nu, fratele meu, căci, dacă mă goneşti, mai mare este nelegiuirea aceasta decît cea­laltă pe care ai săvîrşit-o cu mine». Dar el n-a voit să-i dea nici o ascultare.

Ci a chemat pe copilul său de casă care-l slujea şi i-a poruncit: «Alung-o pe aceasta de la mine afară şi închide uşa după ea»" (v. 8―17).

Ce părere ai, cititorule? Nu-i aşa că este o povestire foarte potrivită pentru o carte "sacră" pe care a dic­tat-o chiar dumnezeu?

"Atunci Tamara şi-a pus cenuşă pe cap şi haina cea lungă de pe ea, cea cu mîneci, a sfîşiat-o şi s-a apucat cu mîinile de cap şi a pornit să meargă şi să ţipe pe cînd mergea" (v. 19).

Absalom, născut, ca şi ea, din Maaca, a patra soţie a lui David, a lăsat în urma sa o amintire "pletoasă". Este încă un personaj biblic, celebru datorită coamei sale: părul său era mai lung decît al lui Samson şi al lui Samuil. Aflînd că Tamara fusese siluită, Absalom a încercat întîi s-o consoleze. Cităm:

"Nu cumva Amnon, fratele tău, a fost cu tine? Dar acum, sora mea, linişteşte-te, căci e fratele tău. Nu-ţi fie inima rea pentru aceasta" (v. 20).

Cu toate aceste vorbe bune, Tamara a rămas nemîngîiată. Cît priveşte pe David, aflînd ce înţelesese Amnon prin mîncarea gustoasă a Tamarei, a fost cuprins de o mare mînie, care i-a trecut însă repede: căci David îşi cunoştea propriile sale mici păcate în această privinţă.

"Absalom însă nu vorbi cu Amnon nici în rău, nici în bine, dar Absalom ura pe Amnon" (v. 22). Absalom şi-a tăinuit ura doi ani (v. 23). După acest timp, cînd puse să-i tundă oile la Baal-Haţor, el a pregătit cu acest pri­lej un mare ospăţ la care şi-a poftit şi fraţii, inclusiv pe Amnon. Siluitorul incestuos a băut peste măsură şi pe cînd era beat a fost ucis (v. 24―29).

"Este o nelegiuire îngrozitoare să te culci cu propria ta soră ― spune Voltaire. ― Este o grosolănie fără mar­gini s-o alungi după ce ai necinstit-o în acest fel. Dar să-ţi ucizi mişeleşte fratele în timp ce l-ai invitat la un ospăţ este incontestabil o crimă tot atît de mare".

Toţi fraţii lui Absalom, martori ai acestui fratricid, s-au sculat grăbiţi de la masă, au încălecat pe catîrii lor şi au luat-o la fugă, temîndu-se parcă să nu aibă soarta lui Amnon.

Este prima dată cînd apar catîrii în istoria evreilor. Un teolog care suferea de mania de a vedea extraordi­narul chiar în evenimente cu totul obişnuite ― vechea noastră cunoştinţă, inepuizabilul Calmet ― arată în co­mentariul său la Biblie că "în Palestina catîrii nu sînt rezultatul încrucişării măgarilor cu iepele, ci se nasc din masculi şi din femele de catîr" (!).

Această noutate surprinzătoare a stîrnit rîsul lui Vol­taire, care îi răspunde benedictinului: "Calmet citează aici părerea lui Aristotel; dar el ar fi făcut, fără în­doială, mai bine dacă s-ar fi sfătuit cu un crescător de vite. Cunoaştem mai mulţi călători care ne asigură că Aristotel a greşit, iar o dată cu el a greşit şi venerabilul părinte Calmet. În zilele noastre nu există nici un natu­ralist care să creadă în pretinsele rase de catîri. Un măgar încrucişat cu o iapă poate da un catîr frumos; însă natura se opreşte aici, iar catîrul nu are capacitatea de a zămisli. De ce i-a dat «providenţa» organe de reproducere? Se spune că ea nu face nimic fără rost; totuşi lucrul cel mai inutil din lume sînt organele de re­producere ale catîrului. De altfel, situaţia este aceeaşi ca pentru mamelele bărbatului care există şi ele numai de formă".

David l-a plîns mult timp pe Amnon şi a condamnat pe faţă crima lui Absalom. De aceea Absalom s-a expa­triat: el şi-a găsit refugiul la regele din Gheşur, bunicul său, şi a rămas la el trei ani. Ioab a recurs la un şiretlic pentru a-l face să se întoarcă. Şiretlicul a reuşit şi el l-a adus la Ierusalim. Dar David a refuzat să-şi vadă fiul.

"Şi bărbat frumos ca Absalom şi foarte lăudat nu se afla altul în tot Izrailul. De la talpa piciorului pînă în creştetul capului nu găseai la el nici un cusur.

Iar cînd îşi tundea părul, şi se tundea din an în an, căci îl împovăra părul, şi de aceea îl tundea, greutatea părului capului său era de două sute de sicii, după cîntarul regelui.

Şi i s-au născut lui Absalom trei fii şi o fiică, pe care a numit-o Tamara şi care era tare mîndră la vedere (şi a devenit soţia lui Roboam, fiul lui Solomon, şi i-a năs­cut pe Abia).

Şi a stat Absalom în Ierusalim doi ani, dar faţa rege­lui n-a văzut-o.

După aceea Absalom a trimis să cheme pe Ioab, ca să-l îndemne să se ducă la rege; însă Ioab n-a voit să vină la el. Deci a trimis şi a doua oară şi tot n-a voit să vină.

Atunci Absalom a zis slujitorilor săi: «Vedeţi că ţa­rina lui Ioab este vecină cu mine şi are pe ea holde de orz. Duceţi-vă şi daţi-i foc». Şi slujitorii lui Absalom au dat foc lanului. Şi au venit robii lui Ioab la el cu veş­mintele sfîşiate şi i-au spus: «Oamenii lui Absalom au aprins o parte din holdă».

Deci atunci s-a sculat Ioab şi a venit la Absalom acasă şi l-a întrebat: «De ce au dat foc oamenii tăi hol­dei de pe ţarina mea?».

Răspuns-a Absalom lui Ioab: «Iată, am trimis la tine oameni care să-ţi spună: vino încoace ca să te trimit la rege şi să-l întrebi de ce am venit din Gheşur. Mi-ar fi fost mai la îndemînă să fi rămas acolo! Ci acum vreau să văd faţa regelui; şi dacă îmi găseşte vreo vină, să mă dea morţii!».

Deci Ioab s-a dus la rege şi i-a împărtăşit toate aces­tea. Apoi regele l-a chemat pe Absalom şi el a venit la rege şi el s-a închinat, cu faţa la pămînt, înaintea rege­lui. Atunci regele a sărutat pe Absalom" (Samuil II, XIV, 25―33).

Purtarea lui Absalom faţă de Ioab este mai puţin săl­batică decît tot restul, dar ea este extrem de urîtă. Ni­căieri, în afară de Biblie, nu a dat cineva vreodată foc ogoarelor unui comandant de oşti şi prim-ministru numai pentru a-l face să vină să stea de vorbă. Curioasă me­todă de a obţine o audienţă!

"După acestea Absalom şi-a înjghebat car şi armăsari şi cincizeci de voinici, care alergau înaintea lui" (Sa­muil II, XV, 1). Apoi el a căutat să-şi cîştige popularitate, făgăduind norodului dreptate şi, în cele din urmă, "a furat inima bărbaţilor izrailiţi" (v. 6). După patru ani, Absalom îi spuse lui David: "«Duce-m-aş să îndeplinesc, la Hebron, juruinţa cu care m-am legat cu domnul...» Şi regele i-a răspuns: «Du-te cu pace!»... Şi a trimis Absa­lom iscoade în toate seminţiile lui Izrail cu această şta­fetă: «Cînd veţi auzi glasul trîmbiţei, atunci să strigaţi: Absalom s-a ridicat rege în Hebron!». Iar împreună cu Absalom au purces din Ierusalim două sute de bărbaţi, care fuseseră poftiţi şi mergeau în toată nevinovăţia lor şi care nu ştiau de această punere la cale" (v. 7―11).

Atunci David a spus slujitorilor săi care se aflau cu el la Ierusalim: "«Sculaţi-vă să fugim, căci nu va fi pen­tru noi altă scăpare din faţa lui Absalom. Zoriţi-vă şi plecaţi ca nu cumva, zorindu-se el, să ne ajungă şi să aducă prăpăd peste noi şi să treacă cetatea prin ascuţişul săbiei!».

Curtenii regelui au grăit către rege: >.

Şi a ieşit regele pe jos şi toată casa lui şi a lăsat zece ţiitoare să păzească palatul.

Astfel a ieşit regele afară, cu toţi curtenii săi după el şi s-au oprit la casa cea de la margine.

Şi toată oastea lui mergea pe lîngă el, precum şi toţi creţii şi pletii, pe cînd toţi cei din Gat, şase sute de oameni care veniseră pe jos după el din Gat, mergeau înaintea regelui" (v. 14―18).

Lordul Bolingbroke povesteşte că, atunci cînd confe­sorul unui general englez i-a citit acestuia pasajul de mai sus al Bibliei, generalul i-a smuls cartea din mînă, a dat cu ea de pămînt şi a exclamat:

"Mii de trăsnete! Ce laş vrednic de plîns este neno­rocitul ăsta de David dacă a luat-o la fugă cu un regi­ment întreg de soldaţi! Nu, eu aş fi făcut calea-ntoarsă, l-aş fi ajuns din urmă pe acest Absalom şi l-aş fi spînzurat ca pe un cîine de primul copac!".

"Cînd regele a sosit la Bahurim... a ieşit de acolo un om din neamul şi din casa lui Saul, anume Şimei... Şi pe cînd venea încoace, blestema necontenit. Apoi a început să arunce cu pietre după David şi după toţi slujitorii re­gelui, măcar că toată oastea şi toţi voinicii mergeau pe dreapta şi pe stînga lui David. Şi printre blestemele lui, Şimei striga astfel: «Cară-te, cară-te, ucigaşule şi om de nimic!»... Astfel David şi oamenii săi au mers în ca­lea lor, în vreme ce Şimei mergea pe coasta din faţă, în dreptul lui David, şi blestema necontenit şi arunca cu pietre înspre David şi zvîrlea cu ţărînă după el" (Sa-muil II, XVI, 5―7,13).

Criticii menţionează că, dacă autorul ar fi fost un scriitor obişnuit, el ar fi dat anumite amănunte despre rebeliunea lui Absalom; el ne-ar fi spus de ce forţe dispunea acesta, din ce cauză David, războinic slăvit, a fugit într-un mod atît de ruşinos din Ierusalim încă îna­inte ca fiul său răzvrătit să se fi arătat în faţa porţilor oraşului. Am şti dacă Ierusalimul era sau nu fortificat, am şti de ce nu a opus poporul nici o rezistenţă lui Ab­salom. Este oare cu putinţă ca un tiran atît de crud ca nemilosul David, care îşi tăia cu ferăstrăul duşmanii în­vinşi, îi fărîmiţa în rîşniţe, îi ardea în cuptoare, să fugă din capitala sa ca un copil plîngăreţ fără să facă nici cea mai mică încercare de a reprima răscoala nesupusului său fiu? Dar cazul cu acest Şimei, care azvîrle ne­pedepsit în rege cu pietre şi ţărînă în timp ce regele este înconjurat de un număr atît de mare de oameni înarmaţi şi chiar de întreaga populaţie a Ierusalimului, nu este oare şi el una dintre născocirile cele mai neverosimile ale "porumbelului sfînt"? Te întrebi cîte-odată citind asemenea baliverne într-o carte de religie, unde fiecare cuvînt trebuie crezut sub ameninţarea anatemizării, dacă toate acestea nu sînt cumva un vis.

"Ci Absalom cu toţi bărbaţii lui Izrail au sosit în Ierusalim, însoţit de Ahitofel. Ahitofel i-a spus lui Ab­salom: «Intră la ţiitoarele tatălui tău, pe care el le-a lăsat ca să păzească palatul. Şi cînd va auzi tot Izrailul că ai întărîtat urgia tatălui tău, prinde-vor curaj toţi cei ce s-au dat de partea ta». Atunci au întins pentru Absa­lom un cort pe terasa palatului şi a intrat Absalom la ţiitoarele tatălui său în faţa întregului Izrail" (v. 15, 21―22).