Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului



Yüklə 2,54 Mb.
səhifə34/37
tarix29.08.2018
ölçüsü2,54 Mb.
#75742
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37

Ce fericită coincidenţă, nu-i aşa? Tînărul Tobie i-l înfăţişă tatălui său pe frumosul necunoscut, care îi spuse că se trage din neamul lui Anania cel mare şi că îl cheamă Azaria. Era iarăşi o coincidenţă fericită, deoa­rece bătrînul Tobit îl cunoscuse pe Anania şi era chiar rudă de departe cu el. A urmat tîrguiala privitoare la plata cuvenită pentru însoţirea băiatului. "Ţi-ajunge cumva o drahmă pe zi şi bani pentru merinde întocmai ca şi pentru fiul meu? Şi dacă vă veţi întoarce sănătoşi acasă, pe lîngă simbrie îţi voi mai adăuga ceva" (v. 1516). Este destul de curios că bătrînul Tobit, un evreu stabilit la Ninive, plăteşte în monedă grecească şi nu evreiască sau medă.

Tobie pleacă la drum cu pretinsul Azaria şi cu "cîinele tînărului care fugea după ei". Nu e greu să ghi­cim că această călătorie nu a fost lipsită de aventuri. Altminteri nici n-ar fi meritat ca autorul să-şi dea atîta osteneală şi să aducă în scenă cele două personaje. "Iar ei, plecînd la drum, ajunseră seara la fluviul Tigru şi maseră acolo. Şi tînărul se coborî să se scalde. Dar un peşte sări din fluviu şi vru să-l înghită. Atunci îngerul îi zise: «Prinde peştele!». Şi tînărul prinse peştele şi-l aruncă pe ţărm" (VI, 13).

Cum a fost cu putinţă că un peşte monstruos, capa­bil să înghită un om, să se fi lăsat atît de uşor prins de bronchii, asemenea unui iepure pe care-i apuci de urechi? Pe teologi aceasta nu-i încurcă de loc. Nu-i în­curcă nici faptul că astfel de peşti nu trăiesc în apă dulce. Nu ne rămîne decît să credem că peştele fusese aruncat în Tigru în mod excepţional, din porunca spe­cială a lui dumnezeu, pentru ca să se poată înfăptui mi­nunea. Era o punere în scenă divină şi este deci inutil să căutăm cărei specii putea să-i aparţină acest uriaş peşte antropofag de apă dulce.

Îngerul îi porunci lui Tobie să taie peştele şi să păs­treze inima, ficatul şi fierea. După încheierea acestei operaţii, călătorii au prăjit peştele şi s-au hrănit cu el pînă au ajuns la Ecbatana. "Dar tînărul întrebă pe în­ger: «Frate Azaria! Pentru ce sînt bune ficatul, inima şi fierea peştelui?». Şi el îi răspunse: «Dacă vreun om ori vreo femeie este chinuit de diavolul sau de vreun duh rău, să se afume cu inima şi cu ficatul şi nu-l va mai chinui; iar fierea este bună să se ungă cineva cu ea la ochi cînd are albeaţă şi se lecuieşte»" (v. 7―9).

Apoi Rafail îl sfătui pe Tobie să-i ceară găzduire lui Raguel, ruda sa, şi să ia de soţie pe Sara, fiica sa. Această din urmă propunere l-a făcut să şovăie pe tînăr, care era nepregătit. El îi zise îngerului: "«Frate Azaria! Eu am auzit că fata a fost măritată de şapte ori şi că toţi mirii ei au murit în cămara de nuntă. Şi fiindcă eu sînt singurul fecior la tatăl meu, mă tem ca nu cumva, intrînd înăuntru, să mor şi eu ca şi cei dinainte, fiindcă pe ea o iubeşte un diavol care nu face nimănui nici un rău decît celor care se apropie de ea. Şi acum mă tem»... Ci îngerul îi răspunse: «...Ea va fi soţia ta! Iar de dia­vol nu purta de grijă, fiindcă în noaptea aceasta ţi se va da de soţie. Cînd vei intra în cămara de nuntă, ia un cărbune din tămîiernic şi pune deasupra o bucăţică din inima şi din ficatul peştelui şi afumă, şi cînd diavolul va mirosi va fugi şi nu va mai veni înapoi în veac de veac. Şi cînd vei intra la ea, sculaţi-vă amîndoi şi stri­gaţi către milostivul dumnezeu şi el vă va mîntui şi vă va milui. Nu te teme, căci ea este menită pentru tine din veac şi tu o vei mîntui şi ea va merge cu tine, şi cred că vei avea cu ea copii». Cînd a auzit Tobie, a în­ceput s-o iubească şi sufletul lui se lipi de ea foarte" (v. 1418). Nu uitaţi, vă rog, că Tobie încă nici nu o văzuse pe tînăra eroină.

"Şi cînd ajunseră la Ecbatana, se duseră la casa lui Raguel. Iar Sara le ieşi înainte şi-i hiritisi şi ei o hiritisiră pe ea şi ea îi duse în casă. Atunci Raguel zise către femeia sa Edna: «Cum seamănă tînărul acesta cu vă­rul meu Tobit!» (VII, 12). Tînărul îşi spuse numele, fu primit cu multă bucurie şi se făcu o masă mare, însă tînărul Tobie refuză să mănînce dacă bătrînul Raguel nu-i va da de zor de soţie pe fiica sa Sara. Raguel nu pregetă, dar socoteşte că este de datoria sa să-i comu­nice tînărului moartea îngrozitoare care-i lovise pe pri­mii şapte soţi ai frumoasei Sara. Tînărul Tobie insistă, susţinînd că nu se teme de nimic. "Apoi chemă pe Sara, fiica lui, şi, luînd-o de mînă, o dete lui Tobie de soţie şi zise: «Iată, ia-o după legea lui Moise şi du-o la tatăl tău!». Şi i-a binecuvîntat. ...Şi luă o hîrtie şi scrise în­voiala pentru căsătorie şi o pecetlui" (v. 1314).

Edna pregăti cămara de nuntă şi o duse acolo pe Sara. "Şi ea începu să plîngă. Ci ea, îndreptăţind lacri­mile fiicei sale, îi zise: «îndrăzneşte, copilă!»" (v. 1617). "După ce isprăviră de mîncat, duseră şi pe Tobie la Sara în odaie. Şi pe cînd mergea îşi aduse aminte de vorbele lui Rafail şi luă cărbunele din tămîiernic şi puse inima peştelui şi ficatul şi afumă cu ele. Cînd dia­volul simţi mirosul fugi pînă în Egiptul de sus, unde îngerul îl ferecă în lanţuri" (VIII, 13).

Teologii şi-au pus întrebarea dacă Asmodeu mai este înlănţuit pînă în ziua de astăzi şi unde anume se află. O întrebare de toată importanţa! Au curs rîuri de cer­neală pentru rezolvarea ei. Deosebit de şmecheri s-au dovedit a fi călugării de la o mănăstire din Egipt, care arată credincioşilor o fîntînă foarte adîncă unde susţin că Rafail l-ar fi încătuşat pe duşmanul său. Diavolul s-ar afla acolo şi astăzi. Pentru o mică taxă percepută de evlavioşii monahi, se poate obţine îngăduinţa de a arunca în fîntînă cîteva pietre sau cîteva picături de ,.apă sfinţită", pentru a mări suferinţele acestui demon, redus oricum la o stare de totală neputinţă.

Convins că Tobie nu va scăpa cu viaţă din această poveste, Raguel a avut grijă să-i sape o groapă. Dar în dimineaţa următoare, aflînd că ginerele său este întreg şi nevătămat, se bucură nespus. Imediat groapa a fost astupată, iar ospăţul de nuntă a durat 14 zile. Iar la sfîrşitul ospeţelor Raguel îi spuse lui Tobie "să ia jumătate din averea sa şi să se ducă sănătos la tatăl lui: «Iar partea care va mai rămîne: după ce voi muri eu şi fe­meia mea»" (v. 21). În timpul ospeţelor de nuntă, îngerul Rafail, care se întorsese din Egipt, a venit la Raghis sub numele de Azaria. Gabael, ale cărui afaceri erau prospere, i-a restituit fără multă vorbă cei 10 talanţi lă­saţi de Tobit.

În sfîrşit, tînărul Tobie, soţia lui, însoţitorul ceresc şi cîinele s-au întors la Ninive, unde bătrînul orb înce­puse să-şi piardă nădejdea. Tobie "apucă pe tată-său şi-i unse ochii cu fiere, zicînd: «Curaj, tată!». Şi cînd începu să-l înţepe, el se şterse la ochi şi albeaţa se coji de pe ochii lui şi, văzînd pe fiul lui, căzu de gîtul lui... plîngînd" (XI, v. 1113). Nu mai rămînea decît să-i plă­tească simbria lui Azaria; acesta însă refuză drahmele, îşi spuse adevăratul nume şi, declarînd că este unul din­tre cei şapte îngeri superiori din ierarhia cerească, se făcu nevăzut.

Povestea lui Iudita este tot atît de miraculoasă. În al 18-lea an al domniei lui Nabucodonosor, pe care Bi­blia îl face aici împărat al Asiriei, oraşul Betulia, cu to­tul necunoscut istoricilor şi geografilor, a fost împre­surat de oştile acestui rege, comandate de imaginarul general Olofern. Grosul acestei oştiri era format din 120.000 de pedestraşi şi din 12.000 de ostaşi călări (Iu­dita, II, 15). Olofern astupă canalele care alimentau cu apă Betulia, astfel că asediaţii "erau leşinaţi de sete şi cădeau pe uliţele oraşului" (VII, 22). Situaţia devenise insuportabilă. Atunci o frumoasă văduvă din Betulia, al cărei soţ murise de insolaţie în timpul secerişului (VIII, 3), hotărî să-şi salveze oraşul natal. În acest scop ea se îmbrăcă cu rochia ei cea mai bună, se unse cu parfumuri şi mirodenii şi, însoţită de o bătrînă sluji­toare, se duse în tabăra duşmanilor (X, 10). "Şi ei se mi­nunau de frumuseţea ei..." (v. 19). Frumoasa femeie ceru să fie condusă la general, care pe vremea aceea "se odihnea pe patul său..." (v. 21). Olofern o invită pe Iudita la masă în cortul său. Au mîncat şi au băut din plin. Generalul "se bucură de ea şi bău vin foarte mult, cît nu băuse niciodată în vreo zi de la naşterea lui" (XII, 20). După ospăţ, cînd Olofern, foarte mulţumit, se întinse în patul său, Iudita apucă sabia generalului şi "îl lovi peste gît de două ori din toate puterile şi-i re­teză capul..." (XIII, 8). Şi mai spuneţi, după toate aces­tea, că dragostea nu te face uneori să-ţi pierzi capul!

Roaba puse capul lui Olofern "în desaga ei cu me­rinde" (v. 9). Neobservate, cele două femei se întoarseră în oraş. A doua zi apăru pe zidurile Betuliei chipul co­mandantului suprem al oştirii lui Nabucodonosor. După cum susţine Biblia, văzînd capul tăiat al lui Olofern, imensa armată care împresura oraşul o luă la fugă, cu­prinsă de panică (XV, 23). Nimănui nici nu i-a trecut prin gînd să se pună sub comanda vreunui alt căpitan.

Iată comentariul lui Voltaire în această chestiune. "Un geograf ar avea încurcături mari dacă ar trebui să stabilească poziţia Betuliei: se spune ba că este aşezată la 40 de leghe la nord de Ierusalim, ba la cîteva mile mai la sud; dar o femeie cinstită ar fi şi mai încurcată dacă i s-ar cere să justifice conduita frumoasei Iudita. Să te culci cu un comandant de oaste pentru a-i tăia apoi capul nu este tocmai o dovadă de modestie. Să pui acest cap însîngerat, cu mîinile tale însîngerate, într-un sac şi să te întorci apoi liniştită împreună cu slujnica prin mijlocul unei armate de 100.000 de oameni fără a fi oprită de nici o santinelă nu este chiar atît de simplu".

Dar şi mai greu este să trăieşti după această ispravă strălucită 105 ani în casa răposatului soţ, după cum ni se spune în cap. al XVI-lea. În controversele referitoare la vîrsta pe care o avea Iudita în momentul glorioasei ei fapte de eroism, vechea noastră cunoştinţă, benedictinul Calmet, este de părere că ea trebuie să fi avut 65 de ani atunci cînd l-a captivat pe Olofern cu uimitoarea ei fru­museţe. O vîrstă cum nu se poate mai potrivită pentru a suci şi a tăia capete! Dar Biblia ne bagă imediat într-o nouă încurcătură. Ea ne spune că nimeni nu a mai tulbu­rat liniştea lui Izrail "cît a trăit Iudita", cînd aceasta a fost o epocă de mari nenorociri pentru poporul evreu.

De altfel, iată citatul exact. "Şi cît a trăit Iudita, ni­meni n-a îndrăznit să tulbure pe izrailiţi şi încă multă vreme după moartea ei" (XVI, 25). Acest text ne arată din nou cu cît aplomb îşi bat joc de credincioşi "inspi­ratorii" Bibliei. Dacă acceptăm interpretarea benedicti­nului Calmet şi a celorlalţi teologi catolici care susţin că Iudita avea 65 de ani atunci cînd l-a ucis pe Olofern (în Biblie nu găsim nimic în această privinţă!), mai rămîn 40 de ani între isprava şi moartea eroinei biblice. Dacă revenim însă la Cartea a doua a Regilor (la capi­tolele consacrate ultimilor regi ai lui Iuda) şi citim is­toria regatelor asiro-babilonene, stupida născocire des­pre Iudita devine cu totul evidentă.

Lui Nabopalasar (care a domnit între anii 626 şi 604 î.e.n.), întemeietorul dinastiei caldeene a regilor Babilonului, i-a urmat fiul său Nabucadneţar-Nabucudurussur (biblicul Nabucodonosor a domnit de la 604 la 562). care a învins pe faraonul Neho în faimoasa luptă de la Carchemis, pe cursul superior al Eufratului.

Aceasta este perioada cînd Nabucodonosor a năvălit pentru prima dată în Iudeea pentru a-l pedepsi pe Ioachim, fiul lui Iosia, care luptase de partea faraonului Neho împotriva Babilonului. În anul 597, Ierusalimul a fost cucerit de oştirile babilonene. O parte din popu­laţie a fost dusă în captivitate în Babilon. Aşa au în­ceput cei 70 de ani ai robiei babilonene. Regatul lui Iuda a mai rămas independent, dar nu a dăinuit mult timp.

Faptele relatate în Cartea a doua a Regilor cu pri­vire la năvălirea lui Nabucodonosor asupra iudeilor nu concordă cîtuşi de puţin cu ceea ce ne povesteşte Biblia în această privinţă în Cartea Iuditei. Dacă episodul cu Olofern s-ar situa în această epocă, este în afară de orice îndoială că Nabucodonosor ar fi răzbunat moartea generalului său în timpul acestei prime năvăliri şi nu ar fi lăsat Iudeea independentă.

Nu putem situa acest episod nici în anii următori, în care jugul babilonean i-a apăsat pe iudei mai greu ca oricînd. În anul 588, după ce purtase un război încunu­nat de succes împotriva sirienilor, faraonul Uah-ab-Ra (Apries) l-a instigat pe Iezechia-Sedechia, regele lui Iuda, să scuture jugul babilonean. Apries a fost zdrobit de Nabucodonosor în Siria. Reîntorcîndu-se din victo­rioasa sa campanie, Nabucodonosor a asediat din nou Ierusalimul. Bineînţeles, isprava Iuditei nu a fost săvîrşită nici în această perioadă, deoarece victoria a fost iarăşi de partea duşmanilor lui Izrail. Asediul s-a termi­nat prin cucerirea Ierusalimului şi prin pustiirea totală a regatului lui Iuda. Oştirea babiloneană a pătruns în oraşul lui David în noaptea de 9 spre 10 iulie anul 586 î.e.n. Templul şi palatul au fost distruse, clădirile publice şi casele particulare incendiate, fortificaţiile transfor­mate în ruine, întreaga familie regală a fost exterminată, cu excepţia lui Sedechia, care, cu ochii scoşi, a fost luat în robie în Babilon, însoţit de gloatele de iudei captivi.

Nabucodonosor n-a încetat să fie un flagel pentru Iudeea. Oştirile sale invadau teritoriul Palestinei, ieşeau întotdeauna victorioase, indiferent dacă se aflau sub comanda generalilor săi sau a sa personală. De altfel, nici Cartea Regilor nu neagă aceasta. Prin urmare, o dată ce Cartea Iuditei îi atribuie frumoasei bătrîne o ispravă eroică în lupta împotriva unui general al lui Nabucodonosor, iar Babilonia nu a avut doi regi cu acest nume, reiese că această Carte a Iuditei este o sim­plă născocire a teologilor de la primul şi pînă la ulti­mul ei rînd.

CAPITOLUL AL PATRUZECI Şl DOILEA

PROFETUL DANIIL ŞI SACRELE SALE MEMORII
Cărţile prorocilor Isaia, Ieremia, Iezechil şi celelalte nu prezintă nici un interes pentru studiul nostru. Relatările despre evenimente, cuprinse în aceste cărţi (chiar dacă este vorba de evenimente care s-au petrecut cu adevărat), se referă în realitate la trecut sau la epoca în care au trăit autorii. Cît priveşte prorocirile, ele sînt cum nu se poate mai vagi şi mai nebuloase. Acestea permit preoţilor să le intarpreteze după bunul lor plac şi chiar să modifice interpretările potrivit di­feritelor scopuri urmărite de ei şi în funcţie de diverse evenimente. Nu vom insista asupra lor. Ar însemna să-l facem pe cititor să-şi piardă timpul de pomană.

Vom părăsi acum sistemul folosit de noi pînă în pre­zent, de a analiza succesiv textele Bibliei, pas cu pas. În continuare, vom grupa toate episoadele care consti­tuie istoria dogmatică a poporului evreu, apărată de slu­jitorii religiei, din momentul dărîmării templului de că­tre Nabucodonosor şi pînă la naşterea lui Iisus Hristos. Îi vom prezenta astfel cititorului o antologie a celor mai interesante fragmente, începînd cu Daniil, ale cărui întîmplări se situează în epoca lui Nabucodonosor.

Cartea lui Daniil începe prin a ne povesti că regele Nabucodonosor ar fi crescut la Babilon, printre eunucii şi slujitorii săi, patru tineri evrei de neam nobil dintre cei mai frumoşi la chip. Aşpenaz, căpetenia eunucilor, îi încredinţa pe aceşti patru tineri ― Daniil, Anania, Misail şi Azaria, cărora le schimbase numele în Belteşaţar, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego ― ajutorului său, Amelsar. Biblia nu ne spune că ei ar fi fost castraţi, dar faptul rezultă destul de limpede din text. Oricum ar fi, această educaţie le-a priit tinerilor şi Nabucodonosor a recunoscut că ei sînt de zece ori mai deştepţi şi mai învăţaţi decît toţi înţelepţii şi cititorii în stele ai regatu­lui său.

Într-o bună zi sau, mai exact, într-o bună noapte, Nabucodonosor avu un vis care-l tulbură atît de mult, încît, după ce se trezi, nu mai putu să şi-l reamintească. El îi chemă pe toţi înţelepţii caldeeni, poruncindu-le să-i spună ce văzuse în vis şi să i-l tîlcuiască. Înţelepţii i-au răspuns că prima parte a problemei este imposibil de rezolvat, dar, dacă regele şi-ar reaminti visul, tălmăci­rea lui ar fi lucrul cel mai uşor din lume. Înfuriindu-se, Nabucodonosor îi condamnă pe înţelepţi la moarte. În timpul execuţiei, în urma căreia trebuiau să piară şi cei patru tineri iudei, deşi nu fuseseră chemaţi la sfatul re­gelui, Daniil declară deodată că el are să-i reamintească lui Nabucodonosor conţinutul visului şi că i-l va tălmăci cu toată exactitatea. El îi comunică regelui că acesta vă­zuse în vis o statuie mare cu capul de aur, cu pieptul şi cu braţele de argint, cu pîntecele şi cu şoldurile de aramă şi cu picioare pe jumătate din fier şi pe jumătate din pămînt. O piatră desprinsă dintr-un munte din apro­piere a lovit picioarele statuii şi le-a sfărîmat, astfel că întreaga statuie s-a prăbuşit, iar piatra s-a transformat într-un munte înalt care a acoperit tot pămîntul.

Tîlcuind visul, Daniil i-a spus că însuşi Nabucodo­nosor este capul de aur al statuii; iar după Nabucodo­nosor se va ridica o împărăţie de argint, mai mică; va veni apoi o a treia împărăţie, de aramă; în al patrulea rînd va urma o împărăţie uriaşă, pe jumătate de fier, pe jumătate de pămînt, adică pe jumătate puternică şi pe jumătate slabă; atunci dumnezeu va ridica o a cincea împărăţie, care le va zdrobi şi le va nimici pe toate ce­lelalte; această a cincea împărăţie se va statornici în veac. Uluit de această profundă înţelepciune, Nabuco­donosor căzu cu faţa la pămînt înaintea tînărului Da­niil, îl copleşi cu daruri şi-l numi satrap peste una din­tre provinciile Babilonului. Cel puţin aşa afirmă Biblia, deşi arheologii nu au descoperit nimic asemănător în inscripţiile asiriene.

După un timp, Nabucodonosor a făcut o statuie din aur curat, înaltă de 60 de coţi şi lată de 6, pe care a aşe­zat-o în cîmpia Dura din ţinutul Babilonului şi a strîns în ziua inaugurării ei pe toţi satrapii, cîrmuitorii, că­peteniile oştirii, dregătorii, sfetnicii etc. La oarecare distanţă de statuie el pusese să se construiască un cup­tor mare în care ardea un foc. Un crainic anunţă în nu­mele regelui că cel ce nu va cădea cu faţa la pămînt înaintea statuii de aur va fi aruncat în cuptor. Anania, Azaria şi Misail au refuzat să se închine, iar Nabuco­donosor, furios, a poruncit să fie vîrîte în cuptor de şapte ori mai multe lemne decît era obiceiul şi să fie aruncaţi acolo cei trei tineri necredincioşi după ce vor fi legaţi.

Dar cuptorul ardea atît de tare şi era atît de fier­binte, încît oamenii care i-au aruncat pe condamnaţi au fost ei înşişi mistuiţi de văpaie de îndată ce s-au apro­piat. Nabucodonosor a fost grozav de uimit văzînd că nu trei oameni, ci patru se plimbă liniştiţi prin flăcările cuptorului fără să sufere din cauza vîlvătăilor. Atunci Nabucodonosor spuse lui Anania, Azaria şi Misail să iasă din cuptor, ceea ce aceştia au şi făcut. Toţi satrapii, cîrmuitorii, dregătorii şi sfetnicii au fost uluiţi văzîndu-i pe aceşti oameni ieşind întregi şi nevătămaţi, fără ca un fir de păr de pe trupul lor să fi ars; focul nu le atinsese nici măcar hainele (Daniil, III, 21). Pe loc Nabu­codonosor dădu un decret în virtutea căruia oricine va spune un cuvînt necuviincios împotriva dumnezeului evreilor va fi tăiat în bucăţi, iar casa sa va fi dărîmată (v. 29).

Cap. al IV-lea este o capodoperă de stupizenie. Preo­ţii povestesc că Nabucodonosor s-a transformat într-un animal şi a rămas în această stare timp de şapte ani. Daniil îi trece aici condeiul regelui Babilonului şi Nabu­codonosor ne povesteşte personal ceea ce i s-a întîmplat: "Eu, Nabucodonosor, stam tihnit în casa mea şi bucuros de viaţă în palatul meu. Şi am visat un vis care m-a speriat, şi gîndurile care-şi făceau loc în mintea mea cînd eram în patul meu, şi vedeniile care mi se arătau înaintea ochilor m-au înfricoşat..." (IV, 12).

Nabucodonosor continuă să-şi povestească visul, de o rară absurditate. Odată, el a fost izgonit din palatul său şi toţi oamenii au început să-l dispreţuiască, din care pricină a fost nevoit să se ascundă pe cîmp; acolo el s-a apucat să mănînce iarbă şi nu a avut nici un fel de altă hrană timp de şapte ani. Trupul lui s-a acoperit cu blană de leu şi cu pene de vultur, iar unghiile sale au devenit asemănătoare cu ghearele păsărilor de pradă. Spre sfîrşitul anului al şaptelea, "eu, Nabucodonosor, am ridicat ochii mei la cer şi mintea îmi veni din nou şi am binecuvîntat pe cel prea înalt şi celui veşnic viu i-am adus laudă şi proslăvire, căci stăpînirea lui este stăpînire veşnică, iar împărăţia lui peste vîrste şi vîrste... În acelaşi timp mi-a venit mintea la loc şi, spre faima împărăţiei mele, mi-a venit iarăşi împărăţia şi strălucirea şi sfetnicii mei şi boierii mei m-au chemat şi iarăşi am fost pus împărat peste împărăţia mea şi pu­terea mea a crescut foarte" (v. 31, 33).

E păcat că Nabucodonosor nu ne comunică cine a domnit în locul său în aceşti şapte ani. Nici nu mai este cazul să spunem că ştiinţa nu a aflat nimic despre această "cădere" a fiului lui Nabopalasar şi despre re­întoarcerea lui pe tron după şapte ani.

În cap. al V-lea Daniil descrie o întîmplare neobiş­nuită, cunoscută sub denumirea de ospăţul lui Belşaţar (Baltazar). Autorul declară de cîteva ori că Belşaţar era fiul lui Nabucodonosor. Aşadar, regele acesta dădea un bal "pentru o mie din boierii săi" (v. 1). La desert i-a venit fantezia de a-şi pune invitaţii să bea din vasele sfinte pe care tatăl său le adusese din templul de la Ie­rusalim. Atunci a apărut pe neaşteptate o mînă necu­noscută care a început să scrie pe perete litere într-o limbă neştiută de nimeni. Speriat, Belşaţar îşi chemă vrăjitorii şi astrologii, pe cei mai învăţaţi caldeeni şi pe înţelepţi, făgăduind podoabe de aur, veşminte de purpură şi o treime din împărăţie celui care va descifra primul această misterioasă şi inexplicabilă inscripţie. Dar nimeni nu-l putu satisface pe rege. Din fericire, re­gina îşi aminti de Daniil. Prorocul se înfăţişă şi, fără a clipi, citi cuvintele de pe perete: "Mené, mené, techel u farsin". Apoi, fără a spune în ce limbă sînt aceste cu­vinte, le traduse, spre marea uimire a celor de faţă: "Aceasta este tîlcuirea cuvîntului mené: dumnezeu a numărat zilele împărăţiei tale şi i-a pus capăt; techel: tu ai fost cîntărit în cîntar şi ai fost găsit uşor; peres: împărăţia ta va fi împărţită şi va fi dată mezilor şi per­şilor!" (v. 26―28).

Belşaţar îl crezu şi, ca un om cumsecade care se ţine de cuvînt, dădu imediat poruncă să fie îmbrăcat Daniil în purpură, să i se împodobească gîtul cu un lanţ de aur şi să fie proclamat stăpînitor peste o treime din împă­răţie. Capitolul se termină cu următorul verset: "Chiar în noaptea aceea a fost omorît Belşaţar, împăratul caldeilor" (v. 30). Iar cap. al Vl-lea spune: "Şi Dariu Me­dul ajunse împărat în vîrstă de şaizeci şi doi de ani" (v. 1).

Succesul anecdotei cu ospăţul lui Belşaţar este bine cunoscut. Subiectul a ispitit pe scriitori şi pictori, care au tras mult folos de pe urma lui. Dar cît de mulţi oa­meni simpli cred că ospăţul acesta a avut loc cîndva! Din fericire, există însă o ştiinţă care se cheamă istorie şi care dezminte Biblia în modul cel mai categoric.

În primul rînd, printre regii Babilonului nu este men­ţionat nici un Belşaţar sau Baltazar. Nabucodonosor a murit în anul 562 î.e.n., lăsînd un fiu, Evilmerodac, care a domnit din anul 562 pînă în 556, precum şi o fiică, pe care o dăduse de soţie lui Nergalsarassar (Neriglisor). Acesta şi-a ucis cumnatul, a uzurpat tronul şi şi-a pier­dut viaţa după un an, în 555 î.e.n., într-o luptă împotriva regelui pers Cirus. Coroana a rămas însă în familia lui Nabucodonosor: ea a trecut întîi la nepotul său Labo-rosoarcod, fiul lui Evilmerodac, care a domnit numai cîteva luni, iar apoi la Nabonid, fiul fratelui mai mic al lui Nabucodonosor. Nabonid, care a domnit între 555 şi 538 î.e.n. şi care a fost ultimul rege babilonean din di­nastia lui Nabopalasar, nu este însă, bineînţeles, regele pe care Biblia îl numeşte Belşaţar, deoarece cartea lui Daniil spune clar că Belşaţar era fiul lui Nabucodono­sor şi-l lasă să moară în noaptea în care se pretinde că Darius ar fi cucerit Babilonul. Or, cel care a luat Babilonul în anul 538 î.e.n., punînd astfel capăt domniei lui Nabonid, care nici el, bineînţeles, nu este Belşaţar, a fost Cirus şi nu Darius.


Yüklə 2,54 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin