Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

"După toate acestea, Iehu a pornit de acolo şi a venit în Samaria. Şi pe cînd era pe la stîna ciobanilor, a întîlnit el pe rudele lui Ahazia, regele lui Iuda, pe care le-a întrebat: «Cine sînteţi voi?». Şi ele au răspuns: «Noi sîntem rudele lui Ahazia şi ne pogorîm ca să întrebăm de sănătate pe principii din casa regească». Atunci el a poruncit: «Prindeţi-i de vii!». Şi i-au prins de vii şi au fost înjunghiaţi patruzeci şi doi de inşi... fără să scape nici unul din ei" (v. 12―14). Nu strică să amintim că aceşti 42 de fii ai Ataliei au mai fost ucişi o dată de arabi (Cronici II, XXII, 1). Ahazia, al 43-lea şi mezinul familiei, l-a moştenit pe tatăl său, Ioram al Iudei, numai şi numai datorită acestei exterminări a tuturor fraţilor săi mai mari. O, crudule şi neînfricatule Iehu! Nu ai pregetat nici măcar în faţa uciderii unor... morţi!

Greşiţi profund dacă vă închipuiţi că prin aceasta se încheie pioasele ticăloşii biblice. Iehu a proclamat mari festivităţi în cinstea lui Baal. "«Şi acum chemaţi pe toţi profeţii lui Baal, pe toţi slujitorii lui şi pe toţi preoţii lui la mine. Nimeni să nu lipsească, fiindcă vreau să aduc o mare jertfă lui Baal. Oricine va lipsi nu va rămîne cu viaţă!». Iehu însă făcuse aşa cu gînd viclean, ca să stîrpească pe închinătorii lui Baal. Şi a zis Iehu:
. Şi a început chemarea la praznic. Atunci Iehu a trimis în tot Izrailul şi au venit toţi închinătorii lui Baal, de n-a rămas nici măcar unul care să nu fi venit. Şi au intrat în tem­plul lui Baal, încît templul lui Baal era tixit de lume" (Regi II, X, 19―21).

În timpul slujbei, templul rivalului lui Savaot a fost înconjurat de ostile lui Iehu. "Iar după ce Iehu a isprăvit aducerea jertfelor, a poruncit înainte-alergătorilor şi scutierilor: «Intraţi şi hăcuiţi, nimeni să nu scape !». Şi i-au trecut prin ascuţişul săbiei, iar pe aşere le-au doborît la pămînt. Apoi au pătruns pînă în sfînta sfintelor templului lui Baal. Şi au scos aşerele din el şi le-au ars. Chipurile cu scripturi ale lui Baal le-au sfărîmat, au dărîmat templul lui Baal şi l-au prefăcut în loc necu­rat pînă în ziua de azi. Şi aşa a stîrpit Iehu cinstirea lui Baal din Izrail" (v. 25―28).

Şi acum, cititorule, sprijină-te de perete sau ţine-te de ceva ca să nu ameţeşti şi să cazi. Iată versetul 29: "Dar Iehu nu s-a dezbărat de păcatul lui Ieroboam, fiul lui Nabat, cu care a împins pe Izrail la păcat, adică de viţeii de aur din Betel şi din Dan". Este de neînţeles acest domn Iehu!

Iată un alt citat: "Atunci a rostit domnul către Iehu: «Fiindcă ai săvîrşit cu voie bună ceea ce este drept în ochii mei şi te-ai purtat cu familia lui Ahab după inima mea, urmaşii tăi vor sta pe tronul lui Izrail pînă la al patrulea neam!» Dar Iehu n-a umblat cu tot cugetul său în legea domnului dumnezeului lui Izrail şi nu s-a dez­bărat de păcatul lui Ieroboam, cu care el ademenise pe Izrail" (v. 30―31). Oricum ar fi, uzurpatorul a domnit 28 de ani şi şi-a lăsat coroana fiului său Ioahaz.

Captivat de isprăvile lui Iehu, autorul "sacru" a uitat-o pe Atalia. În cap. al XI-lea el revine la acest subiect. Urcarea pe tron a uzurpatorului a cufundat-o pe fiica lui Ahab într-un doliu adînc şi extrem de compli­cat: în numai cîteva zile a fost ucisă şi devorată de cîini mama ei Izabela, ucis fratele ei Ioram din Izrail şi restul de 70 de fraţi, fiul ei Ahazia şi ceilalţi 42 de fii ai ei. Reginei din Ierusalim nu i-au mai rămas decît nepoţii, fiii lui Ahazia. Ce a făcut ea pentru a-i salva de furia lui Iehu? I-a... ucis. "Cînd a văzut Atalia, mama lui Ahazia, că fiul ei a murit, a purces şi a stîrpit toată familia regească" (v. 1).

Numai în Biblie întîlnim o răzbunare de felul acesta. Voltaire spune: "Atalia, bunica micului Ioaş, îşi asasi­nează toţi nepoţii din Ierusalim, după cum ne spune istoria sfîntă, cu excepţia micului Ioaş, care a izbutit să scape; ea era în vîrstă de aproape 100 de ani şi nu avea, de altfel, nici un interes să-i ucidă: ea nu comite toate aceste numeroase asasinate decît pentru plăcerea de a ucide şi pentru a-i da marelui preot Iehoiada un pretext ca s-o asasineze şi el la rîndul său. Avem aici scene de omor şi de măcel, care nu şi-ar avea seamăn decît în istoria dihorilor, dacă vreun cocoş s-ar apuca s-o scrie".

Lipsa de verosimil a fost întotdeauna caracteristică pentru povestirile biblice. În ce fel a reuşit cel mai mic dintre fiii lui Ahazia să scape de acest măcel general? El a fost ascuns de mătuşa sa Ioşeba. Dar cine este această Ioşeba? Sora lui Ahazia şi fiica Ataliei (Regi II, XI, 2). Ea era, în plus, soţia preotului Iehoiada (Cronici II, XXII, 11). Aşadar, regina Atalia, celebră prin necredinţa ei, Atalia, care socotea că Baal este unicul dumnezeu, şi-a măritat fiica cu un preot al dumnezeului evreiesc. Iar micul Ioaş a fost crescut, fără să ştie Atalia, în templu. Timp de şase ani ea nu a ştiut absolut nimic despre acest îndelungat complot al ginerelui ei. În al şaptelea an, Iehoiada i-a strîns pe căpitanii oştirii, care rămăseseră credincioşi dumnezeului evreiesc, le-a înfăţişat pe micul fiu al lui Ahazia, l-a proclamat rege, iar Atalia, venită în grabă să vadă ce se petrece, a fost ucisă la "intrarea grajdurilor" palatului regal. Totodată a fost omorît şi preotul lui Baal, Matfan, concurentul lui Iehoiada.

Din Cartea a doua a Regilor, rezultă că Ioaş a fost un rege pios; în schimb, din Cartea a doua a Cronicilor reiese că a sfîrşit-o prost (cap. XXIV): el a reinstituit cultul aşerelor şi al altor dumnezei mincinoşi, spre marea supărare a lui Zaharia, care a devenit preotul dumnezeului evreiesc după moartea tatălui său Iehoiada. Mîniat de reproşurile lui Zaharia, Ioaş a poruncit să fie ucis cu pietre în curtea templului (v. 21). La rîndul său, Ioaş a fost sugrumat de doi dintre slujitorii săi, pe. care Cartea a doua a Cronicilor (v. 26) îi numeşte "Zabad, fiul amonitei Şimeat, şi Iehozabad, fiul moabitencei Şimrit", iar Cartea a doua a Regilor (XII, 22) "Iozacar, fiul lui Şimeat, şi Iozabad, fiul lui Şomer". Oricine vor fi fost ucigaşii, regele a domnit 40 de ani în cap. După asasinarea lui Ioaş, i-a urmat fiul său Amaţia.

Revenind la Cartea a doua a Regilor, aflăm că în Izrail Iehu cel groaznic a fost moştenit de fiul său Ioahaz. Acest desfrînat şi-a bătut joc de dumnezeul evreiesc timp de 17 ani. Sub domnia sa au avut loc năvă­lirile pustiitoare ale regilor sirieni Hazael şi Benhadad. Este greu să ne închipuim cît de ruinaţi au fost evreii. Iată textul: "Lui Ioahaz nu-i mai rămăseseră oşteni decît cincizeci de călăreţi, zece care de luptă şi zece mii de pedestraşi, fiindcă regele Siriei îi nimicise şi îi făcuse una cu pulberea" (Regi II, XIII, 7).

Lui Ioahaz i-a urmat la domnie fiul său Ioaş, pe care nu trebuie să-l confundăm cu regele Ioaş al lui Iuda. Ioaş al Izrailului, nepotul lui Iehu, a purtat război cu Amaţia, fiul lui Ioaş, regele lui Iuda; el l-a zdrobit în luptă, a făcut în zidurile Ierusalimului o breşă largă de 400 de coţi şi a jefuit templul şi palatul regal.

Sub domnia lui Ioaş al lui Izrail a murit prorocul Eliseu. "Şi Eliseu zăcea de o boală de care mai tîrziu a murit. Atunci s-a pogorît la el Ioaş, regele lui Iuda, şi l-a jelit" (v. 14).

În anul următor s-a produs o minune surprinzătoare. Odată, pe cînd îngropau un om, au zărit o ceată de moabiţi şi "în grabă au aruncat pe omul acela în groapa lui Eliseu şi au plecat. Cînd însă omul s-a atins de oasele lui Eliseu, a înviat şi a început să meargă" (v. 21). Cre­dem că moabiţii s-au speriat şi ei şi au luat-o la sănă­toasa.

Criticii, veşnic nemulţumiţi, au şi aici obiecţii de făcut. Ei întreabă de ce nu l-a înviat dumnezeu chiar pe Eliseu în loc să-l învie pe un terchea-berchea oarecare, neinteresant şi de care nimeni nu avea nevoie, numai pentru că fusese aruncat din întîmplare în mormîntul prorocului. Ei se întreabă cum de a putut mormîntul acesta să rămînă deschis timp de un an. Ei vor să ştie ce s-a întîmplat cu cel înviat şi se miră că acesta nu şi-a cucerit gloria şi că nici măcar în a doua viaţă a sa n-a binevoit să se facă cunoscut. În sfîrşit, ei se întreabă: dacă oasele lui Eliseu aveau această putere miraculoasă, de ce nu le-a mai folosit pe urmă nimeni? Ne întristează gîndul că n-a fost organizată utilizarea mai mult sau mai puţin raţională a acestui schelet, ceea ce ar fi putut să ne asigure tuturor nemurirea! Oricum ar fi,

"prea cucernicii părinţi" ar fi putut folosi moaştele lui Eliseu măcar pentru a-şi prelungi propria existenţă. O dată cu moartea lui Eliseu, confuzia istorică-politică din Biblie devine atît de mare, încît este aproape imposibil să ne orientăm în dezordonata îngrămădire de nume şi de evenimente fanteziste. Sfîrşitul regatului lui Izrail s-a produs sub domnia regelui Ozeea. Acesta îm­preună cu mulţi dintre foştii săi supuşi au fost luaţi în robie de asirieni.

CAPITOLUL AL PATRUZECILEA

SFÎRŞITUL REGATULUI LUI IUDA
Pe vremea cînd evreii din regatul lui Izrail se aflau în robia asiriană, regatul lui Iuda mai continua să se menţină ca un stat independent sub pioasa domnie a lui Iezechia. "El a desfiinţat închinarea de pe înălţimi şi a sfărîmat stîlpii cu pisa­nii idoleşti, aşerele şi şarpele cel de ara­mă pe care îl făcuse Moise, căci pînă în vremea aceea fiii lui Izrail îi aduceau tămîieri..." (Regi II, XVIII, 4). Este drept că dumnezeu l-a răsplătit pen­tru această credinţă cu victoria asupra filistenilor, dar în unele cazuri ocrotirea divină s-a manifestat numai pe jumătate. Astfel, în al patrulea an al domniei sale, Iezechia a fost atacat de Sanherib, regele Asiriei, şi a scăpat numai plătindu-i 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur. "Şi Iezechia a dat tot argintul care se afla în templul domnului şi în vistieria palatului dom­nesc. ...Iezechia a desfăcut aurul de pe uşile templului domnului şi de pe scuturile pe care le îmbrăcase cu aur... şi le-a dat împăratului Asiriei" (v. 15―16).

După acest jaf se părea că Sanherib ar fi trebuit să-l lase pe Iezechia în pace. Dar ţi-ai găsit! El s-a întors curînd, a împresurat Ierusalimul şi l-a trimis la Iezechia pe un oarecare Rabşache, căruia i-a poruncit să-i pună regelui următoarea întrebare vicleană: "Ce însemnează nădejdea aceasta pe care o ai?" (v. 19). Ie­zechia a trimis la Rabşache trei parlamentari, care i-au spus: "Vorbeşte robilor tăi în limba arameiană, căci înţelegem; nu vorbi cu noi în limba evreiască în ure­chile poporului de pe zid!" (v. 26).

Dar Rabşache a devenit şi mai impertinent. El a în­ceput să vorbească într-o "elegantă" limbă biblică: "Oare la stăpînul tău şi la tine m-a trimis domnul meu ca să spun aceste cuvinte? Dimpotrivă, la oştenii care stau pe ziduri şi vor ajunge să-şi mănînce scîrna şi să-şi bea udul cu voi!" (v. 27).

Se pare că Iezechia nu-şi prea punea multă nădejde în dumnezeu o dată ce îngăduise să fie jefuit în acest hal fără să opună nici o rezistenţă. Însă prorocul Isaia, contemporan al acestor evenimente, i-a ridicat moralul şi însuşi bunul dumnezeu i-a dat pînă la urmă ajutor. "Şi a fost că chiar în noaptea aceea îngerul domnului a ieşit şi a lovit în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de inşi, iar cînd s-au sculat dimineaţa toţi erau leşuri fără viaţă. Atunci Sanherib, împăratul Asiriei, a pornit şi s-a întors şi a rămas în Ninive" (Regi II, XIX, 35―36). O strălucită "victorie" biblică!

Biblia ne comunică mai departe că Sanherib a fost ucis de fiii săi Adramelec şi Sareţer, care, după ce au săvîrşit asasinatul, au fugit în ţinutul Ararat, iar celă­lalt fiu al lui Sanherib, Asarhadon, a ajuns rege în locul lui. În capitolul următor, autorul ne spune că, în ultimii ani ai domniei sale, Iezechia a încheiat o alianţă cu Merodac Baladan, regele Babilonului.

Aceste afirmaţii nu se potrivesc cu descoperirile ar­heologilor referitoare la istoria regilor Asiriei. Din inscripţiile de la celebrul palat din Horsabad, descoperit în 1842 de Botta, consulul francez la Mossul, reiese că Merodac Baladan fusese izgonit din Caldeea de Salmanasar al V-lea, tatăl lui Sanherib, care-l învinsese în lupta de la Betlachim din anul 709 î.e.n. şi că, după această victorie, Salmansar a pus stăpînire pe Babilon, alipind acest regat la Ninive. Cum a putut deci Iezechia să încheie o alianţă cu Merodac Baladan pe timpul lui Asarhadon, fiul lui Sanherib, o dată ce acest rege ba­bilonean îşi pierduse toate posesiunile în războiul cu regele din Ninive, bunicul lui Asarhadon, iar acesta, care a domnit în ultimii ani ai vieţii lui Iezechia, era în acelaşi timp rege şi peste Ninive şi peste Babilon?

Dar chiar dacă nu ţinem seama de descoperirile sa­vanţilor şi acordăm preferinţă autorităţii Bibliei, nu putem nici în acest caz să nu facem următoarea obser­vaţie: dumnezeu ― care făgăduise: "Eu voi ocroti ce­tatea aceasta şi o voi mîntui pentru mine şi pentru Da­vid, robul meu!" (v. 34) ― ar fi putut să nu stea să aştepte a doua năvălire a lui Sanherib. Căci dacă dum­nezeu, care este atotputernic, a hotărît să ia Ierusalimul sub protecţia sa, ar fi fost mai raţional să apere oraşul împotriva lui Sanherib de la bun început, decît să-i îngăduie acestuia să ia toate bogăţiile ţării şi toate comorile templului. De asemenea este de neînţeles din ce cauză domnul Savaot, care se proclamase cu atîta solemnitate apărător şi ocrotitor al seminţiei lui Iuda şi care prin mîna îngerului său ucisese într-o singură noapte 185.000 de asirieni, i-a părăsit pe oamenii lui Iuda după cîţiva ani, îngăduind unei alte armate asiriene să le distrugă sanctuarul şi privind cu toată liniştea cum seminţia lui Iuda şi a lui Veniamin, fără a excepta şi un mare număr de leviţi, a fost încătuşată în lanţurile ro­biei.

Iată încă un fapt în legătură cu Iezechia, care nu este lipsit de interes. Acest rege s-a suit pe tron la vîrsta de 25 de ani, iar dumnezeu a înscris în cartea des­tinului său că va muri la 39 de ani; în urma unor îm­prejurări care merită să fie menţionate, dumnezeu a trecut cu buretele peste această pagină din "marea carte a veşniciei", introducînd un corectiv datorită căruia Ie­zechia a putut să trăiască pînă la 54 de ani.

În al 14-lea an al domniei sale, Iezechia s-a îmbol­năvit, după cum trebuia să se întîmple potrivit indica­ţiilor existente în cartea destinului său, înainte ca dum­nezeu să fi recurs la burete. Regele lui Iuda nu a trimis după medic; ar fi fost şi inutil, deoarece îl avea la îndemînă pe prorocul Isaia, un om sfînt care era la curent cu toate hotărîrile lui Dumnezeu. Aflînd în ce pricină vrea pacientul regal să-i ceară sfatul, Isaia s-a grăbit să se înfăţişeze la patul său. Şi Isaia i-a spus lui Ieze­chia: "«Aşa zice domnul: rînduieşte-ţi casa, fiindcă nu te vei mai face sănătos, ci vei muri!». Dar el s-a întors cu faţa la perete şi s-a rugat domnului aşa: « O, doamne! Adu-ţi aminte că am umblat înaintea ta cu credinţă şi cu inimă neprihănită şi că am săvîrşit ceea ce era bun în ochii tăi!». Şi Iezechia a plîns neîntrerupt. Dar Isaia nu ieşise din ograda cea din mijloc a palatului domnesc şi iată că a fost cuvîntul domnului către el astfel: «Întoarce-te şi spune-i lui Iezechia, voievodul poporului meu! Aşa zice domnul dumnezeul lui David, strămoşul tău: Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale! Iată, te voi tămădui şi poimîine te vei sui în templul domnului! Şi voi spori viaţa ta cu cincisprezece ani»"

(Regi II, XX, 1―6).

În calitatea sa de proroc, Isaia nu s-a mirat de loc şi a îndeplinit cu cinste porunca primită. Însă bolnavul s-a fîstîcit în faţa prorocirilor contradictorii. Iezechia l-a întrebat pe Isaia: "Care este semnul după care voi şti că domnul mă va tămădui şi că poimîine mă voi sui în templul domnului?». Şi Isaia i-a răspuns: «Iată semnul domnului după care vei şti că domnul va adeveri cu­vîntul pe care l-a făgăduit!» Şi la întrebat: «Să se mute umbra cu zece linii mai înainte sau să se dea mai înapoi?». Atunci a zis Iezechia: «Este uşor ca umbra s-o ia înainte cu zece linii! Nu! Ci să se dea înapoi cu zece linii. Atunci a strigat profetul Isaia către domnul şi domnul a dat înapoi cu zece linii umbra care se pogorîse pe ceasornicul lui Ahaz" (v. 8―11). Isaia a pus "o turtă de smochine" peste buba lui Iezechia şi acesta "s-a făcut sănătos".

Necredincioşii rîd de această marmeladă de smo­chine şi de cele zece linii ale ceasornicului solar cu care umbra s-a mutat înapoi. Ei spun că ori boala lui Ieze­chia a fost un fleac o dată ce s-a vindecat în urma apli­cării unui plasture de smochine, ori aici numai puterea intervenţiei divine a fost cauza tămăduirii regelui, care se afla la un pas de moarte, şi atunci nu era nici o ne­voie de turta de smochine. Cît priveşte ceasornicul so­lar, Iezechia le face criticilor impresia unui mare prost atunci cînd spune că îi este mai uşor umbrei să alerge înainte decît să se dea înapoi: în ambele cazuri, legile naturii ar fi fost încălcate în egală măsură şi întreaga ordine a mişcării cosmice din sistemul solar ar fi tre­buit să se tulbure. În plus, mersul înapoi al umbrei pe ceasornicul solar al lui Ahaz apare ca o repetare a cu­noscutei minuni săvîrşite de Iosua.

Aşa spun scepticii. În schimb, teologii cred, fără să se gîndească prea mult, că soarele a stat în loc de dra­gul lui Iosua şi a mers înapoi la rugămintea lui Ieze­chia. În cap. al XXXVIII-lea din Cartea profetului Isaia, această întîmplare este menţionată din nou: "Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care le străbătuse" (v. 8).

Fenomenul cel mai interesant din toate întîmplările curioase prin care se distinge această epocă este moartea lui Isaia: acest om, care era o întrupare a miracolului, nu a putut face nici cea mai mică minune atunci cînd propria sa viaţă a fost în pericol. Manase, fiul şi urmaşul lui Iezechia, care nu avea prea multă încredere în povestea cu misterioasa mişcare a umbrei, a fost tot atît de puţin pios pe cît fusese de evlavios tatăl său. Vrînd să vadă dacă Isaia dispune şi pentru propriul său uz de vreun plasture de smochine, a poruncit ca pro­fetul să fie tăiat în două cu ferestrăul. Nefericitul Isaia a fost tăiat cu ferăstrăul ca o bîrnă oarecare. Nici Rafail, nici vreun alt înger nu i-au venit în ajutor. Nu ne rămîne decît să presupunem că în timpul execuţiei cre­dinciosului său slujitor dumnezeu era din cale-afară de ocupat pe o altă planetă.

Ultimul rege al lui Iuda a fost Sedechia. În al 11-lea an al domniei sale (Regi II, XXV, 2), Ierusalimul a fost cucerit de oştirile lui Nabucodonosor. "Prinţii de sînge" au fost omorîţi, iar Sedechia, căruia i-au scos ochii şi pe care l-au pus în lanţuri, a fost luat în robia babilo­neană împreună cu ceea ce mai rămăsese din poporul său (v. 7). Nabucodonosor a dat foc templului lui Solomon şi palatului; după plecarea sa, Ierusalimul a ajuns o ruină (v. 9―10).

"În sfîrşit ― spune Voltaire ― iată deznodămîntul celei mai mari părţi a istoriei ebraice. Întîi, distrugerea celor zece triburi din regatul lui Izrail şi, curînd după aceea, captivitatea celorlalte două triburi; iată cu ce se termină toate minunile pe care dumnezeu le-ar fi săvîrşit în favoarea lor".

CAPITOLUL AL PATRUZECI ŞI UNULEA

SACRELE ISTORII AMOROASE "TOBIT" ŞI "IUDITA"
Tobit, din seminţia lui Neftali, a fost dus în robie la Ninive pe timpul lui Salmanasar, regele Asiriei. Din nefericire, acest rege biblic nu ne-a lăsat o hartă a pose­siunilor sale. Căci fără o astfel de hartă nu putem înţelege cum a reuşit el, fiind rege la Ninive (pe Tigru), să ocolească regatul Babilonului pentru a purcede şi a-i robi pe locuitorii Palestinei. Este ca şi cum turcii ar fi străbătut Grecia pentru a lua în captivitate populaţia Italiei. Tobit spune: "Şi am călătorit în Media şi am lăsat în păstrarea lui Gabael, fratele lui Gabri, din ora­şul Raghis din Media, zece talanţi" (Tobit, I, 14). Este o sumă considerabilă pentru soţul unei femei muncitoare (Ana, soţia lui Tobit, era torcătoare: II, 11). Ne cuprinde mirarea în faţa acestui Tobit, care a plecat la sute de kilometri depărtare de Ninive pentru a-şi da banii în păstrare unui oarecare Gabael.

Odată, după ce s-a întors acasă de la o înmormîntare şi era impur, Tobit s-a culcat să doarmă lîngă zid. El nu a observat că pe zid stăteau nişte vrăbii. Cele ce ur­mează sînt relatate chiar de el: "Şi pe cînd stăm cu ochii deschişi, vrăbiile au lăsat de sus necurăţie în ochii mei şi făcui albeaţă" (II, 10). Oamenii competenţi sus­ţin că găinaţul vrăbiilor nu este de loc periculos pentru văz şi că era suficient ca Tobit să se fi spălat.

"...În aceeaşi zi s-a întîmplat ca Sara, fiica lui Raguel din Ectabana din Media, să fie ocărîtă de slujnicele ta­tălui său, fiindcă ea ţinuse şapte bărbaţi. Şi Asmodeu, duhul cel rău, i-a fost ucis înainte de a trăi ea cu ei. Şi ele o ocărau: «Tu eşti proastă că ţi-ai ucis bărbaţii! Şapte ai ţinut şi nu porţi numele nici unuia. ...Du-te după ei! Am vrea să nu mai vedem în veac de veac fe­cior sau fiică din tine!» Cînd auzi ea aceste ocări, se mîhni foarte... Şi ea se rugă la fereastră..." (III, 7―11).

După cum remarcă criticii, pînă atunci evreii nu au menţionat nicăieri numele vreunui diavol, demon sau drac: spiritele rele sînt originare din Persia, unde po­porul credea în existenţa a doi zei la fel de puternici: Ormuz, zeul binelui, şi Ahriman, zeul răului. Fiecare dintre ei stăpînea peste o armată întreagă de duhuri, bune şi rele. Ei şi-au preluat religia de la vecinii sau de la înrobitorii lor, împrumutînd de la aceştia nu numai riturile, ci şi tradiţiile religioase.

Cartea lui Tobit ne face să credem că duhul cel rău Asmodeu se îndrăgostise de Sara şi era gelos. Aceasta este în deplină concordanţă cu doctrina veche despre spirite, îngeri şi zei. Am mai văzut, în cartea "Facerii", îngeri îndrăgostiţi de fiice ale oamenilor şi dînd naştere la uriaşi. Oamenii bisericii au născocit apoi multe po­veşti cu demoni care avuseseră legături sexuale cu fe­mei şi despre oameni neobişnuiţi născuţi din aceste re­laţii "păcătoase", despre diavoli care intră în trupul băieţilor şi al fetelor în sute de chipuri diferite, despre felul cum pot fi invocaţi şi alungaţi demonii. Au exis­tat şi mai există multe prejudecăţi şi superstiţii barbare, pe care clericii, şireţi şi interesaţi, le-au folosit întot­deauna pentru a exploata prostia omenească.

"Atunci rugăciunea amîndurora fuse ascultată îna­intea slavei marelui dumnezeu şi Rafail a fost trimis ca să-i vindece pe amîndoi: pe Tobit să-l vindece de al­beaţă şi pe Sara, fiica lui Raguel, s-o dea de femeie fe­ciorului lui Tobit şi să ferece în lanţuri pe Asmodeu, duhul cel rău, fiindcă Tobie, fiul lui Tobit, avea dreptul s-o moştenească" (v. 16―17).

Este prima dată aici cînd "sfînta scriptură" îi spune pe nume unui înger. Toţi comentatorii afirmă că numele îngerilor iudeo-creştini sînt de origine caldeeană: Ra­fail este tămăduitorul domnului, Uriel focul domnului. Azrail neamul domnului, Mihail chipul domnului, Gavril omul domnului. Îngerii perşi purtau cu totul alte nume: Mah, Kur, Dubadur, Baaman etc. Evreii se aflau în robie la caldeeni şi nu la perşi, astfel că au preluat credinţa în îngerii şi în diavolii caldeeni. Cînd evreii erau înrobiţi de canaaneni, ei se închinau zeilor aces­tora. Cînd s-au aflat în captivitatea unor regi asirieni, ei au preluat credinţa lor în spirite bune şi rele.

"În ziua aceea îşi aduse aminte Tobit de banii pe care îi lăsase în păstrarea lui Gabael, în oraşul Raghis din Media, şi zise în sine: «Rugatu-mi-am moartea! De ce n-aş chema pe fiul meu Tobie ca să-i arăt înainte de moarte ce va fi să facă?». Şi-l chemă şi-i zise: «Copile! Cînd va fi să mor, îngroapă-mă, dar să nu părăseşti pe mama ta»" (IV, 1―3). Urmează o lungă cuvîntare care se încheie astfel: "Şi acum îţi spun despre cei zece talanţi pe care i-am lăsat în păstrare lui Gabael, în oraşul Raghis din Media" (v. 20).

Apoi Tobit înmînează fiului său zapisul lui Gabael (V, 3) şi îl sfătuieşte să-şi găsească un însoţitor care să plece cu el în Media. "Şi a plecat să caute pe cineva şi a dat de Rafail. El era înger, însă Tobie nu ştia. Şi el îi zise: «Vrei să mergi cu mine în călătorie, la ora­şul Raghis din Media? Cunoşti tu ţinutul?» Şi îngerul i-a răspuns: «Vreau! Cunosc bine drumul şi chiar am şi mas la Gabael, fratele nostru»" (v. 4―6).