Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

Cartea lui Iezechil cuprinde un pasaj care i-a indig­nat în mod deosebit pe critici şi a făcut cele mai mari dificultăţi teologilor. Este fabula cu cele două surori Ohola şi Oholiba. Reproşîndu-le evreilor că nu sînt su­ficient de credincioşi, Iezechil îl face pe dumnezeu să se exprime în termeni urîţi, obsceni: "Şi cînd îşi dădu pe faţă desfrînările ei şi-şi arătă goliciunea ei, sufletul meu se scîrbi de ea, precum se scîrbise şi de sora ei. Şi-şi înmulţi desfrînările ei, aducîndu-şi aminte de zilele din tinereţile ei, cînd era desfrînată în ţara Egiptului, cînd se aprindea în pofta ei după ibovnicii ei cu trupul ca de măgar şi cu înfierbîntarea ca de armăsar" (XXIII, 18―20).

Iată ce comparaţii neruşinate se pot găsi în Biblie şi despre acestea teologii susţin că ar avea o semnifica­ţie alegorică! Ce bătaie de joc! Pentru a spune că rega­tul lui Izrail şi regatul lui Iuda nu au fost destul de evlavioase, era oare cazul să se recurgă la o exprimare atît de porcoasă?

Potrivit cărţii Esterei, regele Ahaşveroş (Artaxerxe) a dat un ospăţ cu mulţi invitaţi, care a durat 180 de zile (Estera, I, 4). După terminarea serbării, regele a mai dat un ospăţ, care a durat 7 zile şi la care a invitat în­treaga populaţie a oraşului (v. 5). Şi iată că, în a şaptea zi a petrecerii populare, regele, care era cu chef din cauza vinului pe care-l băuse, a dat poruncă eunucilor săi "să aducă pe împărăteasa Vaşti înaintea împăratului, împodobită cu diadema împărătească, şi să arate po­poarelor şi voievozilor frumuseţea ei, căci ea era fru­moasă la chip" (v. 11).

Împărăteasa a refuzat însă să vină, deoarece, după frumoasele moravuri biblice, a-şi arăta poporului fru­museţea însemna, bineînţeles, a se dezbrăca în văzul tuturor, ceea ce nu pare s-o fi ispitit pe această modestă frumuseţe. Înfuriat, regele, a repudiat-o pe împărăteasă, iar coroana ei a fost făgăduită celei mai frumoase fe­cioare care va plăcea regelui. Sub oblăduirea lui Hegai, şeful eunucilor, au fost aduse o mulţime de fete la palatul împărătesc. Fiecare dintre ele trebuia să petreacă o noapte de probă în patul maiestăţii-sale.

Şi acum începe!

"Era însă în cetatea Suza un iudeu anume Mardoheu... El creştea pe Hadasa, adică Estera... Fata era mîndră la stat şi frumoasă la chip... Şi cînd s-a aflat de po­runca împăratului şi de pravila lui şi cînd s-au adunat multe fete în cetatea Suza, sub oblăduirea lui Hegai, a fost luată şi Estera în palatul împărătesc, sub oblăduirea lui Hegai, străjuitorul femeilor. Şi fata i-a plăcut şi a aflat har în ochii lui şi el se grăbi să-i dea cele de trebuinţă pentru îngrijirea frumuseţii şi pentru trai şi alte şapte fete mîndre din castelul împărătesc, şi o mută pe ea şi pe fetele cele ce erau cu ea în cele mai frumoase odăi din casa femeilor. Şi Estera nu şi-a spus nici po­porul, nici neamul ei, fiindcă Mardoheu îi poruncise să nu-l dezvăluiască. Ci Mardoheu în fiecare zi se plimba pe dinaintea curţii casei femeilor, ca să afle cum îi merge Esterei şi ce se va întîmpla cu ea... Şi cînd a fost dusă Estera la Ahaşveroş împăratul, în castelul îm­părătesc, în luna a zecea..., în anul al şaptelea al îm­părăţiei sale, împăratul a iubit pe Estera mai mult decît pe toate femeile şi a aflat har şi farmec înaintea sa mai mult decît toate fecioarele. Şi i-a pus cununa împără­tească pe cap şi o făcu împărăteasă în locul lui Vaşti" (II, 2, 5―11,16―17).

După un timp, a ajuns prim-ministru al regelui un oarecare Aman. Acest Aman era un om din cale-afară de înfumurat, care voia ca toţi să i se închine. Singur Mar­doheu a îndrăznit să nu se supună acestei porunci. Atunci ministrul, înfuriat, îl convinse pe rege să dea po­runcă ca toţi evreii să fie ucişi. În ciuda deşteptăciunii şi aptitudinilor sale politice care-l aduseseră într-un post atît de înalt, Aman nu a fost în stare să găsească nici un alt procedeu pentru a-l înfrînge pe Mardoheu. Însă atunci cînd porunca pentru uciderea tuturor evreilor a fost trimisă în diferitele regiuni ale ţării, Mardoheu iz­buti s-o prevină pe Estera, iar aceasta i se înfăţişă rege­lui. Ahaşveroş, fermecat de frumuseţea ei, o întrebă ce doreşte, arătîndu-se chiar atît de curtenitor, încît îi oferi jumătate din împărăţie (V, 3). Estera îl invită pe rege la masă împreună cu Aman.

Masa a avut loc, iar Ahaşveroş, intrigat, i-a propus din nou la desert Esterei să-i dăruiască jumătate din împărăţie. Estera a respins propunerea, dar l-a rugat pe regalul ei soţ să vină şi a doua zi să prînzească la ea, iarăşi împreună cu Aman. Acesta era atît de mîndru de favoarea pe care i-o acorda împărăteasa, încît s-a lăudat cu aceasta faţă de soţia sa şi faţă de prietenii săi. Dar deoarece spiritul de independenţă al lui Mardoheu îl tortura mai rău decît orice, Aman porunci să se înalţe pentru orice eventualitate o spînzurătoare de 50 de coţi (26 m!), destinînd în gîndul său această măreaţă construcţie evreului pe care-l ura şi despre a cărui rudenie cu împărăteasa nu bănuia nimic.

Între timp, Ahaşveroş, care, nu se ştie de ce, suferea în acea noapte de insomnie, a poruncit, ca să se distreze, să i se citească din analele domniei sale. El a avut astfel prilejul să-şi aducă aminte că doi dintre eunucii săi, Bigtana şi Tereş, puseseră la cale un complot pentru a-l ucide şi că intenţiile lor criminale fuseseră date în vileag de un anume Mardoheu. Aşadar, Mardoheu sal­vase viaţa împăratului. Aceasta se întîmplase mai de mult. Împăratul se interesă cum fusese răsplătit Mardo­heu. I se răspunse că acesta nu primise nici o răsplată. De aceea a doua zi, cînd Aman se înfăţişă stăpînului său, acesta îl întrebă cum ar trebui să procedeze cu un om pe care el, împăratul, vrea să-l cinstească într-un mod cu totul deosebit. Aman, închipuindu-şi că este vorba de el, răspunse: acest om trebuie îmbrăcat în haine îm­părăteşti, aşezat pe cal şi condus în piaţa oraşului cu un crainic care să anunţe: iată omul pe care împăratul vrea să-l cinstească în regatul său. Atunci împăratul îi porunci lui Aman să-l găsească pe Mardoheu şi să aducă la îndeplinire acest ceremonial. Aman a fost ne­voit, bineînţeles, să se supună, cum îşi dă oricine seama, contrar voinţei sale (cap. VI).

Seara, împărăteasa Estera dădea a doua ei masă în cinstea împăratului şi a ministrului său, însă acesta nu mai era atît de vesel ca în ajun. Pentru a treia oară îm­păratul îi spuse Esterei că-i dăruieşte tot ce doreşte, fie chiar jumătate din împărăţie. Ea însă îi ceru să-i cruţe pe oamenii din neamul ei. Ahaşveroş, care atunci cînd o luase de soţie pe Estera nu se interesase de ori­ginea ei, a fost uluit. Iar cînd împărăteasa i-a explicat că un duşman al poporului ei îşi pusese în gînd s-o extermine şi că de aceea cerea ea îngăduinţa împăratu­lui, Ahaşveroş, care nu înţelegea nimic, exclamă: "Cine este şi unde este acela căruia i-a venit în minte să săvîrşească una ca asta?".

Estera răspunse: "Asupritorul şi duşmanul nostru este ticălosul acesta de Aman!".

Atunci Aman s-a înspăimîntat, împăratul s-a supărat, iar un eunuc care intra tocmai atunci anunţă că spînzurătoarea cea înaltă, ridicată din porunca ministrului, fusese destinată lui Mardoheu. Deznodămîntul: Ahaşveros dă poruncă să fie atîrnat Aman în spînzurătoarea pe care o construise; porunca împăratului a fost adusă îndată la îndeplinire, iar prim-ministru a fost numit, după cum vă puteţi lesne închipui, Mardoheu!

Cu consimţămîntul împăratului, Estera şi Mardoheu au proclamat că evreii, care, după porunca lui Aman, trebuiau să fie nimiciţi în ziua a 13-a a lunii adar, ca­pătă dreptul în acea zi şi în ziua următoare să ucidă pe toţi care se purtaseră urît cu ei de la începutul captivi­tăţii lor. "Atunci iudeii trecură prin ascuţişul săbiei pe toţi vrăjmaşii lor" (IX, 5). Astfel au fost omorîţi 800 de oameni la Suza şi 75.000 în celelalte oraşe ale împără­ţiei. Ziua a 15-a a lunii adar a fost consacrată unor pe­treceri zgomotoase. Estera a dat poruncă evreilor să săr­bătorească în fiecare an această zi; este sărbătoarea "purimului", pe care evreii credincioşi o respectă şi astăzi: o zi de post în amintirea temerilor şi a rugăciunilor Esterei, precum şi două zile de veselie în amintirea sal­vării evreilor de la măcel.

Acesta este basmul, transformat de preoţi într-o is­torisire sfîntă în care trebuie să credem, deşi este total neverosimil. De altfel, o legendă sfîntă începe întotdea­una cu cîte o neruşinare. Dacă împărăteasa Vaşti a fost repudiată pentru că refuzase să se arate goală în faţa supuşilor lui Ahaşveroş, avem toate motivele să credem că frumoasa Estera a consimţit să îndeplinească această poruncă a regelui atunci cînd şi-a pus candidatura ca înlocuitoare a lui Vaşti. Criticii arată că niciodată sulta­nul Turciei, sau beiul Marocului, sau şahul Persiei, sau Marele Mogol, sau împăratul Chinei nu ar fi primit în haremul lor o fată a cărei origine să nu o cunoască. Nu există nici măcar un cal pur-sînge în grajdurile acestor domnitori a cărui genealogie să nu fie cunoscută cu pre­cizie de şeful grajdurilor. Cum s-a întîmplat că Ahaşve­roş nu fusese informat despre neamul, familia şi religia fetei pe care a luat-o de soţie şi pe care a proclamat-o solemn împărăteasă?

Cît priveşte pe acest Aman, care vrea să extermine un popor întreg numai pentru că un oarecare Mardoheu refuzase să i se închine, în timp ce ceilalţi evrei îi acor­dau toate onorurile, trebuie să recunoaştem că niciodată nu i-a venit cuiva în gînd o nebunie atît de caraghioasă şi totodată atît de îngrozitoare. De asemenea, nu reiese de unde putea Ahaşveroş să-şi închipuie că Aman s-ar fi făcut vinovat de dorinţa de a ucide pe scumpa sa Es­tera pentru că este evreică, o dată ce nimeni nu ştia de apartenenţa ei la acest popor. În sfîrşit, respingătoarea cruzime a frumoasei Estera face ca legenda să fie nu numai ridicolă, ci şi revoltătoare.

"Ne dăm seama ― scrie Voltaire ― că fabula Esterei are o latură atrăgătoare: o captivă ajunsă împărăteasă şi care îşi salvează de la moarte compatrioţii este un subiect bun de roman şi de tragedie. Dar cît de denatu­rat este subiectul din cauza contradicţiilor şi absurdităţi­lor care abundă în el! Cît este de dezonorat prin barba­ria Esterei, atît de contrară obiceiurilor sexului ei şi ve­rosimilului!"

Cu Ezdra şi Neemia ne apropiem de eliberarea evrei­lor. Potrivit cronologiei fanteziste a Bibliei, situaţia tristă a evreilor a fost atenuată pe vremea domniei lui Assuer, despre care se pretinde că ar fi fost tatăl lui Darius. (Să nu uităm că Darius a fost fiul dregătorului pers Histaspe, care nu a domnit niciodată nicăieri). Evreii captivi par s-o fi dus bine şi în timpul domniei lui Da­rius, care l-a numit prim-ministru pe evreul Daniil, după cum Ahaşveroş îl numise pe Mardoheu. Am văzut însă în Cartea profetului Daniil că după Biblie, Darius a dom­nit înaintea lui Cirus. În Cartea lui Ezdra, după Cirus urmează la domnie Assuer, apoi Ahaşveroş, apoi iarăşi Darius. Această nouă ordine a domniilor corespunde tot atît de puţin cu cea reală ca şi celelalte indicaţii biblice.

În afară de aceasta, Ezdra şi Neemia, cei doi profeţi pe care se bazează biserica pentru a cita împrejurările exacte ale reîntoarcerii evreilor la Ierusalim, se contra­zic unul pe celălalt. Ezdra spune că Cirus, chiar în pri­mul an al domniei sale, a îngăduit fiilor lui Izrail să se întoarcă după voia lor în Iudeea şi a proclamat, printr-un edict special, că dumnezeu i-a poruncit să reconstruiască templul de la Ierusalim. Evreii se întorc în patrie sub conducerea lui Zorobabel. Construcţia a fost întreruptă sub domnia lui Assuer şi a lui Ahaşveroş, din cauza opo­ziţiei diverselor popoare care se aşezaseră în ţară în timpul lipsei evreilor. În sfîrşit, o dată cu urcarea pe tron a lui Darius, s-a pus capăt acestei învrăjbiri, iar templul a fost terminat în al şaselea an al domniei lui Darius.

Neemia, dimpotrivă, spune că nu Cirus, ci Ahaşveroş, şi anume în al douăzecilea an al domniei sale, a îngă­duit evreilor să se întoarcă la Ierusalim şi să ridice ora­şul din ruine, Zorobabel fiind în fruntea poporului eli­berat. Piedicile puse în calea evreilor de străinii care se aşezaseră pe "pămîntul făgăduinţei" au fost înfrînte cu succes, deoarece evreii munceau cu mistria într-o mînă şi cu sabia în cealaltă. În sfîrşit, autorul "sacru" povesteşte despre călătoria pe care a făcut-o la Babilon pe cînd construcţia templului era pe sfîrşite, în anul al 32-lea al domniei lui Ahaşveroş.

Or, Ezdra susţine că Neemia îl însoţea pe Zorobabel în timpul întoarcerii în Iudeea sub domnia lui Cirus şi spune că a mai fost o a doua reîntoarcere sub domnia lui Ahaşveroş, însă în anul al şaptelea al domniei aces­tuia, nu în al douăzecilea. El adaugă, de asemenea, că el, Ezdra, a fost cel care i-a condus atunci pe compa­trioţii săi. Încercaţi să mai stabiliţi adevărul şi să-l descîlciţi din desişul acestor contradicţii flagrante!

CAPITOLUL AL PATRUZECI Şl PATRULEA

SFÎNŢII PĂRINŢI: MULT ÎNCERCATUL IOV ŞI IONA
După cărţile lui Ezdra, Neemia şi Estera, urmează în Biblie Cartea lui Iov, care ne povesteşte o istorie a cărei dată nu este indicată nicăieri. Ea constă în următoa­rele: în ţara Uţ (?) trăia un om grozav de bogat şi tare temător de dumnezeu. "Dar într-o zi fiii lui dumnezeu veniră şi statură în faţa domnului şi Satan veni şi el printre ei. Ci domnul grăi către Satan: «De unde vii?». Iar Satan răspunse domnului şi zise: «Am dat tîrcoale pe pămînt şi am hoinărit prin el». Atunci dom­nul grăi către Satan: «Ai luat tu seama la robul meu Iov? Că nimeni nu este ca el, pe pămînt, bărbat fără prihană şi drept, temîndu-se de dumnezeu şi ferindu-se de ce e rău». Satan răspunse domnului şi zise: «Dar numai întinde mîna ta şi atinge-te de cîte are şi vezi dacă o să te blagoslovească!»" (Iov, I, 6―9, 11).

Dumnezeu nu a vrut să facă personal vreun rău cre­dinciosului său slujitor, însă i-a îngăduit lui Satan să-l persecute cît vrea. "Iată, toate cîte are sînt în puterea ta! Numai asupra lui mîna să nu ţi-o întinzi", i-a spus prieteneşte dumnezeu lui Satan, bineînţeles pe limba ce­rească. Atunci domnul Satan l-a luat pe bătrînul Iov "în fabrică". Mai întîi nişte nomazi arabi i-au furat lui Iov vitele cornute şi asinele. Apoi trăsnetul i-a ucis oile înpreună cu păstorii. Caldeii i-au furat cămilele şi au trecut prin ascuţişul săbiei pe păzitorii acestora. În sfîrşit, un vînt năprasnic din pustiu i-a dărîmat casa în care se aflau cei şapte fii ai săi şi cele trei fiice, care şi-au găsit cu toţii moartea sub ruine.

Iov le-a aflat toate acestea una după alta. Dar, de­oarece avea un caracter fericit, a îngenuncheat şi s-a mărginit să. exclame: "Gol am ieşit din pîntecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvîntat!" (v. 21).

Aceasta e tot ce a făcut moşneagul cel ferm. Dar Satan nu s-a dat bătut. Foarte curînd, nefericitul Iov a descoperit pe trupul său răni purulente, răspîndite din talpa picioarelor pînă în creştetul capului. Aşezat pe o grămadă de gunoi, el îşi curăţa cu un ciob de oală pu­roiul care se scurgea din rănile sale deschise. Nevastă-sa îl ocăra. Însă Iov îi răspundea cu înţelepciune: "Dacă am primit cele bune de la dumnezeu, oare pe cele rele să nu le primim?" (II, 10).

Şi deodată Iov începe să se plîngă cu furie de soarta sa cea crudă. El blestemă ziua în care a venit pe lume: "Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: s-a zămislit un prunc!" (III, 3). El îşi chemă moartea în gura mare. Aceste jelanii sînt expuse în cele 26 de ver­sete ale cap. al III-lea. Dar, deoarece ele contrazic su­biectul principal al cărţii, manualele de "istorie sacră" obişnuiesc să le omită. În realitate ar fi fost suficient ca această carte să se oprească aici. Satan, care făcuse prinsoare cu dumnezeu, ar fi cîştigat de îndată ce Iov şi-ar fi pierdut răbdarea.

Atunci Elifaz, Bildad şi Ţofar încep să-l dojenească pe Iov. Ei îi amintesc că nenorocirile cad numai pe capul celor răi. Iov îl ia pe dumnezeu martor al nevinovăţiei sale şi jură că suferinţele care l-au lovit sînt nemeritate. Această convorbire dintre Iov şi prietenii săi ocupă... 29 de capitole. Şi deodată, în cap. al XXXII-lea, apare un nou interlocutor, Elihu, mai tînăr decît toţi ceilalţi. El intervine nu pentru a spune că Iov ar fi meritat cruntele pedepse ale cerului, ci exclusiv pentru a-i atrage aten­ţia că dăduse dovadă de prea multă trufie proclamîndu-şi nevinovăţia, deoarece, după cum spune el, nici un muri­tor nu poate înţelege judecăţile domnului şi nu este în stare să rămînă cu totur curat în ochii lui.

Apoi, însuşi dumnezeu apare într-un vîrtej şi, dez­minţind cuvintele tînărului Elihu, aminteşte despre anu­mite minuni care-i dovedeau în suficientă măsură pu­terea. Atunci Iov recunoaşte că a depăşit limitele pe care trebuiau să i le impună slăbiciunea şi neştiinţa lui, iar dumnezeu, satisfăcut de supunerea sa, îi vindecă bubele şi îi redă îndoit ceea ce pierduse. Dumnezeu ia ca mar­tori ai puterii sale două animale ieşite din comun: behemotul şi leviatanul, a căror descriere fantastică ocupă două pagini. Despre Satan nici nu se mai vorbeşte. Ulti­mul capitol, al XLII-lea, ne povesteşte că lui Iov i s-au născut iarăşi şapte fii şi trei fiice şi că a trăit 140 de ani după aceste grele încercări.

Fireşte, Cartea lui Iov nu este captivantă. Criticii menţionează în ea o singură curiozitate: Satan hoină­reşte prin ceruri, de-a valma cu îngerii cei buni, ca la el acasă, încheie prinsori cu bunul dumnezeu, în urma cărora naivul Iov cade în păcatul greu al hulirii de dum­nezeu atunci cînd e lovit de nenorocire. Iar dumnezeu acceptă pariul, sperînd că credinciosul său rob se va arăta răbdător pînă la capăt. Reiese, aşadar, că dumne­zeu nu este prea sigur pe ştiinţa viitorului şi greşeşte în previziunile sale, deoarece pînă la urmă Satan este cel care cîştigă prinsoarea: într-adevăr, Iov ajunge să-şi calce credinţa plină de răbdare.

Să trecem acum la Cartea profetului Iona. Acesta era originar din Galileea. A trăit sub domnia regelui Ieroboam al II-lea al Izrailului. Prin urmare, s-a născut într-un mediu de eretici. Într-o bună zi, el a primit de la dumnezeu porunca de a merge să propovăduiască la Ninive. Iona este singurul proroc care a primit o mi­siune de acest gen. Voltaire se întreabă în ce limbă şi-a ţinut predicile, remarcînd în treacăt că din patria lui Iona şi pînă la Ninive era o distanţă de peste 600 km. Iona nu se aştepta ca predicile sale să aibă prea mult succes. În loc să meargă la Ninive, el s-a îndreptat în direcţia opusă: s-a pogorît la Iafa pe ţărmul mării, s-a urcat pe o corabie şi a pornit spre Tarşiş.

Pe mare s-a dezlănţuit o furtună turbată. Oricît ar părea de curios, furtuna l-a adormit pe Iona. Cuprinşi de panică, marinarii au început să arunce toată încărcă­tura peste bord, dar în zadar. Atunci căpitanul îl trezi pe Iona, cerîndu-i să se roage dumnezeului său pentru ca acesta să potolească furtuna. Iona a refuzat. Marea era din ce în ce mai agitată. Atunci corăbierii au aruncat sorţii pentru a stabili cine dintre cei aflaţi pe vas poartă vina calamităţii. Sorţii au căzut pe Iona şi el a fost aruncat în mare. Furtuna a încetat în aceeaşi clipă. Neascultătorul proroc a înghiţit apă sărată. Dar iată că un "peşte uriaş", venit din regiunile sudice ale Atlanti­cului, curios să vadă ce se petrece pe lîngă ţărmurile Mediteranei, şi-a deschis botul şi l-a înghiţit.

Iona nu se aşteptase la aşa ceva. Totodată, întrucît nu mai putea face nimic, hotărî să aştepte cu răbdare desfăşurarea evenimentelor în noul şi straniul său domi­ciliu. Biblia ne povesteşte că Iona a sălăşluit trei zile şi trei nopţi în burta peştelui, în care timp a cîntat lungi osanale lui dumnezeu. Acesta nu voise, în fond, decît să-i dea profetului o lecţie. Văzînd că Iona se căieşte, dumnezeu a poruncit fantasticului peşte să-l evacueze. Peştele s-a supus. Şi iată-l pe Iona din nou pe uscat. Şi astăzi încă li se arată credincioşilor locul unde peştele l-a vărsat pe profet. De altfel, teologii nu ştiu cu certi­tudine dacă Iona a fost vomitat sau expulzat de peşte prin cealaltă parte.

Criticii necredincioşi susţin că această povestire este o imitaţie a unor legende eline. În cartea a 20-a, Homer povesteşte despre un monstru marin care s-a năpustit asupra lui Hercule. Acesta a petrecut trei zile şi trei nopţi în burta monstrului, hrănindu-se cu ficatul aces­tuia, pe care şi-l prăjea, iar după trei zile a ieşit vic­torios, prin propriile sale puteri, din neobişnuita temniţă. Această legendă despre Hercule nu este cu nimic mai rea decît povestea lui Iona.

În mitologia păgînă mai există şi povestea lui Arion, care, fiind aruncat în mare de corăbieri, a fost salvat de un delfin şi dus în spinare de acesta pînă la Lesbos. Dar aventura lui păleşte în faţa întâmplărilor lui Iona şi Hercule.

După ce-a ieşit din măruntaiele peştelui, Iona a por­nit spre Ninive şi le-a prezis locuitorilor, în numele lui dumnezeu, apropiata pieire a cetăţii. Biblia ne spune că, plimbîndu-se pe străzi, el striga: "Mai sînt patruzeci de zile şi Ninive va fi pierdută!". Aceste cuvinte simple au avut consecinţe remarcabile: locuitorii au început pe loc să creadă în dumnezeul evreilor, au hotărît să ţină post şi s-au îmbrăcat cu toţii în saci, neexceptîndu-l nici măcar pe împărat. Acesta a mai dat poruncă ca nu numai oamenii, ci şi dobitoacele să ajuneze: "Oamenii ca şi dobitoacele, vitele mari ca şi cele mici să nu mă-nînce nimic, să nu pască şi nici apă să nu bea; iar oa­menii să se îmbrace cu sac şi către dumnezeu să strige cu toată puterea şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă din calea lui cea rea şi mîinile lui să nu mai săvîrşească fapte silnice" (Iona, III, 7―8).

Dat fiind că toţi locuitorii cetăţii au trecut la cre­dinţa cea dreaptă, dumnezeu s-a milostivit şi de astă dată profeţia lui Iona nu s-a adeverit. "Şi dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele, şi domnului i-a părut rău de prăpădul care zisese că-l va slobozi peste ei şi nu l-a mai slobo­zit" (v. 10). Ninive a fost distrusă şi prefăcută în ruine abia mult mai tîrziu. Ofensat la gîndul că populaţia l-ar putea socoti un simplu palavragiu după ce prorocia sa nu se îndeplinise, Iona părăsi Ninive şi se îndepărtă în pustiu. Era o arşiţă insuportabilă, iar de jur împrejur nici un tufiş. "Şi domnul dumnezeu a gătit un vrej care s-a ridicat deasupra capului lui Iona ca să-i ţină umbră şi să-i mai potolească mînia. Şi s-a bucurat Iona cu bucu­rie mare pentru vrej. Dar dumnezeu, a doua zi la re­vărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul, iar el s-a uscat. Şi la răsăritul soarelui a pornit dumnezeu un vînt arzător de la răsărit şi soarele a dogorit capul lui Iona, încît el se prăpădea de căldură. Şi şi-a rugat moartea, zicînd: «Mai bine este să mor decît să trăiesc!». Şi a grăit dumnezeu către Iona: «Fost-a oare cu cale să te superi din pricina vrejului?». Şi el a răs­puns: «Cu cale a fost să mă supăr pînă la moarte!». Şi a zis domnul: «Ţie ţi-a păsat de un vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care s-a ivit într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar mie cum nu era să-mi pese de cetatea cea mare a Ninivei, unde sînt mai bine de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu nici care le este dreapta, nici care le este stînga, cum şi atît de multe dobitoace?»« (IV, 6―11).

Cu aceste cuvinte de spirit divine se încheie Cartea profetului Iona. Un sfîrşit jalnic, deoarece, în definitiv, minunea cu vrejul este un fleac în comparaţie cu minu­nea cu peştele cel uriaş, iar sentinţa corespunde prea puţin cu bestiala orientare sîngeroasă pe care o urmează cu consecvenţă autorii biblici.

CAPITOLUL AL PATRUZECI ŞI CINCILEA

VITEJII FRAŢI MACABEI
Ne apropiem de ultima perioadă a istoriei poporului evreu anterioară aşa-zisei naş­teri a lui Hristos. În forma lui completă Vechiul testament se încheie cu cele trei Cărţi ale Macabeilor şi cu Cartea a treia a lui Ezdra.

Primele şapte versete din cap. I al Cărţii întîi a Macabeilor amintesc de vic­toriile lui Alexandru Macedon asupra lui Darius al III-lea şi ne spun că regele greo-macedonean a murit de boală după ce şi-a împărţit întinsul imperiu între gene­ralii săi. Potrivit legendei biblice, atunci cînd Alexandru s-a apropiat de Ierusalim, marele preot al evreilor i-a ieşit în întîmpinare şi i-a prorocit cuceritorului că va supune curînd lumea întreagă. După cum ni se spune, plăcut impresionat de această linguşire, Alexandru a cruţat Ierusalimul.