Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

Criticii îşi bat joc de această minune a lui Eliseu, care se deosebeşte de minunea lui Ilie numai prin numărul sporit al mişcărilor pe care le face. Însă teologii văd în aceste mişcări un înţeles mistic: căci trebuie să te agiţi înainte de a face o minune.

Prorocul s-a întors din Şunem la Ghilgal şi a găsit foamete în ţară. Iarăşi şi iarăşi foamete . O nouă dovadă că această minunată ţară a Canaanului, cu munţii ei go­laşi, cu peşterile şi prăpăstiile ei, cu lacul Sodomei, cu deşertul nisipos şi pietros, nu era de loc atît de roditoare cum o descrie bătrînul dumnezeu prin gura lui Moise.

...De acolo Eliseu s-a întors la Ghilgal. Şi era foamete în ţară. Şi pe cînd ucenicii profeţilor stăteau înaintea lui, el a zis ucenicului său: «Pune o căldare mare şi fierbe ceva pentru ucenicii profeţilor ».

Şi unul din ei a ieşit la cîmp ca să culeagă verde­ţuri. Dar a nimerit o plantă agăţătoare şi a cules din ea o poală plină de castraveţi sălbatici şi s-a întors şi i-a tăiat mărunt ca pe verdeţuri în căldarea cu fiertură fără să-şi dea seama.

Cînd s-a pus în blide oamenilor ca să mănînce şi pe cînd mîncau ei din fiertură, au început să strige şi să zică: «Moartea e în căldare, omul lui dumnezeu!». Şi n-au mai putut mînca.

Atunci el a zis: «Aduceţi făină!». Şi el a aruncat făină în căldare şi a zis: «Toarnă oamenilor ca să mă­nînce!». Şi n-a mai fost nimic vătămător în căldare.

Un om din Baalşalişa a venit la omul lui dumnezeu şi a adus pîrgă douăzeci de pîini de orz şi grîu nou în desaga lui. Şi a zis: «Dă oamenilor să mănînce!».

Şi sluga lui a zis: «Cum să dau acestea la o sută de oameni?». Şi el i-a răspuns: «Dă oamenilor să mă­nînce, căci aşa zice domnul: "să mănînce şi să mai şi rămînă .'"».

Şi le-a pus dinainte şi au mîncat şi a mai şi rămas, după cuvântul domnului" (v. 38―44).

Lucrul cel mai remarcabil în această minune este că, după mult timp, Iisus Hristos avea s-o repete. Însă Eliseu era mort de mult şi nu mai putea să-l acuze de plagiat pe fiul Mariei.

Cap. al V-lea este consacrat istoriei lui Naaman. Ju­decînd după ce spune Biblia, s-ar putea crede că este un om deosebit, dar, ca de obicei, nici un istoric nu a auzit despre el. "Naaman, voievodul oştirii regelui Si­riei, era om cu nume şi cu vază înaintea stăpinului său, căci prin el domnul dăduse biruinţă sirienilor. Omul acesta viteaz era lepros. Odată pătrunseseră cete de si­rieni şi răpiseră din ţara lui Izrail o copilă, care acum slujea pe soţia lui Naaman. Şi ea a zis către stăpîna sa: «Dacă s-ar duce stăpînul meu la profetul din Samaria, l-ar vindeca de lepra lui!»" (v. 1―3).

Cînd aceste cuvinte au fost aduse la cunoştinţa excelenţei-sale generalului Naaman, acesta şi-a cerut con­cediu de la rege, care nu l-a refuzat. În plus, regele Si­riei a trimis o scrisoare prietenească regelui Izrailului, rugîndu-l ca Naaman să fie bine primit; şi Naaman a pornit la drum, luînd cu sine 10 talanţi de argint, 6.000 de sicii de aur şi 10 schimburi de veşminte. Dar cu regele Izrailului s-a întîmplat ceva de neînţeles. Cînd Ioram al Izrailului a deschis scrisoarea, a citit acolo; "O dată cu această scrisoare trimit la tine pe Naaman, dregă­torul meu, ca să-l tămăduieşti de lepra lui!" (v. 6). Ne putem închipui mirarea lui Ioram la citirea acestei scri­sori, dar este mai greu să ne imaginăm în ce fel a pro­cedat. Iată ce spune Biblia: "Cînd regele lui Izrail a citit scrisoarea, şi-a sfîşiat veşmintele lui şi a zis: «Oare eu sînt dumnezeu ca să omor şi să dau viaţă, de l-a trimis el la mine să-l tămăduiesc de lepra lui? Dar să ştiţi şi să fiţi încredinţaţi că el îmi caută cîrciob!»" (v. 7).

Din fericire, Eliseu ştia tot ce se întîmplă şi a trimis să i se spună lui Ioram să-l îndrepte pe Naaman la el. Şapte băi în Iordan, după reţeta lui Eliseu, l-au vindecat pe deplin de lepră pe curajosul ostaş: "Şi trupul lui s-a făcut curat ca trupul unui copil" (v. 14). Drept să spu­nem, la început Naaman a fost uimit de reţeta profetu­lui: i se părea curios că fusese nevoit să facă un drum atît de lung numai ca să se spele în apă curată. Şi la noi acasă sînt pîraie în care mă pot scălda, a spus el. Dar i s-a explicat că aceste pîraie nu au însuşirile Iordanului, dobîndite de acest rîu datorită amestecului binefăcător al lui Eliseu.

După ce s-a însănătoşit, Naaman a pornit să-i mulţu­mească profetului: "Iată, acum ştiu că în tot pămîntul nu este dumnezeu decît numai în Izrail! Şi acum ia o mulţumită de la robul tău!" (v. 15). Cu toate insisten­ţele lui Naaman, dezinteresarea lui Eliseu a rămas sta­tornică.

Eliseu a mai făcut o serie întreagă de minuni. Unul dintre personajele pe care autorul "sfînt" le numeşte în mod nebulos ucenicii profeţilor se afla odată pe malul Iordanului unde despica lemne şi toporul i-a scăpat în apă. "Ucenicul a început să strige şi să spună: «O, domnul meu»... Atunci omul lui dumnezeu a întrebat: «Unde a sărit?». Şi el i-a arătat locul. Apoi Eliseu a tăiat o bucată de lemn şi, aruncînd-o acolo, securea a plutit deasupra apei" (Regi II, VI, 5―6). Ucenicul nu a mai avut decît să întindă mîna şi să scoată toporul din apă.

O altă minune ne arată încă o dată în ce măsură îl ocrotea dumnezeu pe Eliseu. "Şi regele Siriei se războia cu Izrail. ...Ajungînd noaptea au împresurat cetatea. Cînd s-a sculat sluga omului lui dumnezeu a doua zi şi a ieşit afară, iată că cetatea era înconjurată de oştire cu cai şi cu care de luptă. Atunci sluga a zis: «O, stăpîne! Ce să facem?». Atunci el i-a zis: «Nu-ţi fie frică, fiindcă cei ce sînt cu noi sînt mai mulţi decît cei ce sînt cu ei!» Şi s-a rugat Eliseu şi a zis: «Doamne, deschide ochii lui ca să vadă!». Şi domnul a deschis ochii slugii lui şi a văzut. Şi iată că muntele din vecinătatea lui Eliseu era plin de cai şi de care de foc. Şi cînd ei au început să se pogoare, Eliseu s-a rugat la domnul şi a zis: «Lo­veşte neamul acesta cu orbire!». Şi i-a lovit cu orbire după cuvîntul lui Eliseu" (v. 8―18).

Aici aventura ia de-a dreptul caracterul unei farse, închipuiţi-vă pe aceşti ofiţeri şi ostaşi loviţi brusc de orbire, mai ales cînd este vorba de o armată numeroasă. Căci oraşul în care se afla prorocul era înconjurat de pedestrime, de călărime şi de care de luptă. Dacă această minune putea să se întîmple, miile de nenorociţi ar fi trebuit să ridice asediul, să le ceară îndurare izrailiţilor şi să se roage să fie conduşi acasă cît mai sînt în viaţă. Dar nu s-a întîmplat nimic din toate acestea! Potrivit Bibliei, oştirea oarbă nu a renunţat la gîndul ei de a-l prinde pe Eliseu viu sau mort. Şi aici autorul "sacru" îi sileşte pe credincioşi să înghită una dintre cele mai monumentale gogoşi care au fost scrise cîndva de preoţii ce-şi bat joc de credulitatea naivilor. Eliseu şi-a oferit chiar el serviciile ofiţerilor şi ostaşilor sirieni pentru a-i călăuzi în căutarea lui Eliseu. Idioţii cei orbi au acceptat propunerea şi prorocul i-a dus după sine pînă în capi­tală, unde au fost luaţi prizonieri. Această gogoriţă este atît de absurdă, încît considerăm necesar să reproducem încă o dată textul divin: "Atunci Eliseu le-a zis: «Nu este acesta drumul, nici cetatea. Porniţi după mine şi eu vă voi îndrepta spre omul pe care-l căutaţi! Şi i-a băgat în Samaria»" (v. 19).

Închipuiţi-vă pe aceşti oşteni care-l urmează pe proroc ca un cîrd de gîşte; imaginaţi-vă pe toţi aceşti orbi care merg din Dotan la Samaria, ţinînd unul pe altul de poala mantiei, iar primul ţinîndu-se de poala ghidului, care este însuşi Eliseu. Închipuiţi-vă toate acestea şi spu­neţi dacă poate vreo religie să-şi bată joc într-un mod mai neruşinat de naivitatea credulilor săi adepţi! "Şi după intrarea lor în Samaria, a zis Eliseu: «Deschide-le, doamne, ochii ca să vadă!». Şi domnul le-a deschis ochii şi au văzut şi, iată, erau în mijlocul Samariei" (v. 20).

Dar toate sînt bune dacă se sfîrşesc cu bine şi vom vedea îndată că în ziua aceea Eliseu a fost mărinimos şi nu a abuzat de triumful său. "Dar regele Samariei, cînd i-a văzut, l-a întrebat pe Eliseu: «Să-i omor, părin­tele meu?». El însă a răspuns: «Nu-i omorî! Oare i-ai prins tu cu arcul şi cu sabia ta de vrei să-i omori? Pune-le dinainte pîine şi apă, să mănînce şi să bea şi să se întoarcă la stăpînul lor!». Şi le-a făcut ospăţ mare şi ei au mîncat şi au băut, apoi le-a dat drumul şi ei s-au în­tors la stăpînul lor. Şi n-au mai năvălit cete de sirieni în pămîntul lui Izrail" (v. 21―23).

Ceea ce am citit mai sus este imediat infirmat de continuarea acestei povestiri. Aşa este "sfînta scriptură". Versetul 23 ne asigură că, mulţumită mărinimiei lui Eli­seu, regatul Izrailului a fost de atunci izbăvit de năvăli­rile sirienilor. Dar citiţi versetul 24: "Iar după acestea, Benhadad, regele Siriei, a strîns toată oastea şi s-a suit şi a împresurat Samaria". Ca să nu fie nevoite să explice aceste contradicţii absurde şi din cale afară de prosteşti, manualele de "istorie sacră" relatează numai minunea cu orbirea sirienilor.

Aşadar, iată-l din nou pe Benhadad în scenă. Este acelaşi Benhadad căruia, după cum ţineţi minte, regele Ahab îi dăduse posibilitatea să se ascundă. "Şi bîntuia foamete mare în Samaria. Şi ei au ţinut-o împresurată, încît un homer de vin costa optzeci de sicii de argint şi un sfert de cab de făină albă costa cinci sicii de argint", ni se spune în versetul 25.

"Şi pe cînd regele lui Izrail trecea pe zid, o femeie a strigat către el şi i-a zis: «Ajută-mă, stăpîne, măria-ta !».

Atunci el i-a răspuns: «Dacă nu te-ajută domnul, cum aş putea eu să te ajut? Cu ceva din arie sau cu ceva din teasc?».

Şi a mai întrebat-o regele: «Ce ai?». Şi ea i-a răs­puns: «Femeia aceasta m-a îndemnat: dă-mi copilul tău ca să-l mîncăm astăzi, iar pe copilul meu să-l mîncăm mîine!».

Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mîncat. Şi cînd i-am spus a doua zi: «Dă acum pe fiul tău ca să-l mîncăm, ea a ascuns pe fiul ei».

Şi cînd a auzit regele cuvintele femeii, şi-a rupt veşmintele sale şi, pe cînd trecea el pe zid, poporul a văzut că pe dinăuntrul trupului său era îmbrăcat în haină de jale.

Şi a zis: «Aşa să-mi dea dumnezeu şi să-mi facă ce va vrea el dacă astăzi capul lui Eliseu, fiul lui Şafat, va mai sta în locul lui!».

Şi pe cînd Eliseu stătea în casa lui împreună cu bătrînii, el a trimis un om înainte. Şi înainte de a ajunge solul la el, le-a spus bătrînilor: «Vedeţi, regele a trimis un călău care să-mi ia capul! Luaţi aminte: cînd va sosi solul, închideţi uşa şi-l siliţi să stea afară. Dar iată că se aud şi paşii stăpînului său după el».

Şi pe cînd el mai vorbea, iată că regele s-a pogorît la el şi i-a spus: «Această nenorocire este de la domnul! De ce să mai nădăjduiesc în domnul?»" (v. 26―33).

Din fericire, chiar dacă Eliseu era cauza foametei, tot el a fost cel care a schimbat curînd situaţia. Admiraţi vă rog: "Şi Eliseu a zis: «Ascultaţi cuvîntul domnului! Aşa zice domnul: mîine pe vremea asta o sea de lamură de făină va fi vîndută la poarta Samariei cu un siclu şi două sea de făină de orz tot cu un siclu»" (Regi II, VII, 1).

"Căci domnul făcuse să se audă în tabăra sirienilor duruit de care, nechezat de cai şi huiet ca de oaste mare. Şi atunci au zis unii către alţii: «Regele lui Izrail a tocmit să vină împotriva noastră pe regii hetiţilor şi pe regii din Muţri».

Din această pricină s-au sculat şi au luat-o la fugă în amurg, şi-au părăsit corturile lor, caii lor, asinii lor, tabăra aşa cum era ea, ca să-şi scape viaţa." (v. 6―7).

"După aceasta a ieşit poporul cel războinic şi a prădat tabăra sirienilor şi s-a vîndut sea de lamură de făină cu un siclu, iar două sea de făină de orz tot cu un siclu, după cuvîntul domnului" (v. 16).

Cap. al VIII-lea, după ce ne spune că şunamita căreia Eliseu îi înviase copilul fugise de foamete în ţara filis­tenilor unde stătuse şapte ani, ne povesteşte de aseme­nea istoria "căpitanului" Hazael. Pentru a o înţelege, trebuie să ne amintim că, atunci cînd Ilie (nu Eliseu, nu!) se afla pe muntele Horeb, dumnezeu îi spusese după un cutremur şi foc: "Pleacă şi te întoarce pe drumul pustiei Damascului (40 de zile şi de nopţi de mers. ― L.T.) şi intră acolo şi unge pe Hazael rege al Siriei, şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Izrail" etc. (Regii, XIX, 15―16).

Biblia nu ne explică de ce nu l-a uns Ilie rege nici pe Hazael, nici pe Iehu: bunul dumnezeu a rostit cuvintele de mai sus şi atîta tot. Acum avem de-a face cu Eliseu. Autorul "sfînt" îşi aduce deodată aminte de Hazael şi de Iehu şi, de bine de rău, caută să-şi îndrepte omisiunea, profitînd de faptul că-l are la îndemînă pe Eliseu. Aflăm, în sfîrşit, acum cine este acest Hazael.

"Odată a intrat Eliseu în Damasc, şi Benhadad, regele Siriei, era bolnav. Şi el a fost înştiinţat: «Omul lui dumnezeu a sosit aici!».

Atunci a rostit regele către Hazael: «Ia în mîna ta un dar şi du-te în întîmpinarea omului lui dumnezeu şi prin el întreabă pe domnul astfel: «Oare mai scap cu viaţă din boala mea?».

Şi Hazael a pornit în întîmpinarea lui şi a luat cu sine un dar şi tot felul de bunătăţi din Damasc, povară cît pentru patruzeci de cămile, şi a venit şi s-a înfăţişat înaintea lui şi i-a spus: «Fiul tău, Benhadad, regele Si­riei, m-a trimis la tine cu întrebarea: oare mai scap eu cu viaţă din boala mea?».

Şi Eliseu i-a răspuns: «Du-te şi-i spune: vei trăi! Dar domnul mi-a descoperit că el va muri»" (Regi II, VIII, 7―10).

Citind aceste prostii, ai impresia cîteodată că visezi. De ce Eliseu, care ştie de la dumnezeu că Benhadad va muri, îi porunceşte lui Hazael să-i făgăduiască bolna­vului că se va însănătoşi? De ce el, "prorocul domnului", îl minte cu bună ştiinţă pe Hazael? Biblia nu ne explică. Această avalanşă de prostii este uneori de-a dreptul obositoare.

"Şi Hazael a stat nemişcat în faţa lui şi l-a cuprins frica, iar omul lui dumnezeu a început să plîngă.

Atunci a întrebat Hazael: «De ce plînge domnul meu?». Dar el i-a răspuns: «Fiindcă ştiu răul pe care-l vei pricinui fiilor lui Izrail! Cetăţilor întărite le vei da foc, pe flăcăi îi vei omorî cu sabia, pe prunci îi vei zdrobi, iar pe femeile care au în pîntece le vei spinteca!»" (v. 11―12).

Cred că dacă cineva v-ar face astfel de prorociri şi aţi crede în adevărul profeţiilor, v-aţi retrage cuprinşi de groază. Dar ce spuneţi despre răspunsul lui Hazael?

"Atunci a zis Hazael: «Oare robul tău este cîine să săvîrşească asemenea faptă silnică?». Dar Eliseu i-a luat vorba: «Domnul mi te-a descoperit rege al Siriei».

După aceasta a plecat de la Eliseu şi, ajungînd la stăpînul său, l-a întrebat: «Ce ţi-a spus Eliseu?» Şi el i-a răspuns: .

Dar la amiază Hazael a luat o pînză pe care a în­muiat-o în apă şi a întins-o pe faţa lui, iar el a murit. Şi Hazael a ajuns rege în locul lui" (v. 13―15).

Este un procedeu uluitor de simplu de a cuceri co­roana. Nici unul dintre moştenitorii lui Benhadad nu a protestat şi este lesne de înţeles de ce. Aşa era "voia domnului".

La sfîrşitul cap. al VIII-lea ni se spune că, la bătrîneţe, Iosafat l-a asociat la tron pe fiul său Ioram, soţul Ataliei. Aceasta contrazice ceea ce am citit mai sus: ni s-a mai povestit (Regi I, XXII, 51) că acest Ioram, fiul lui Iosafat, se urcase pe tron după moartea tatălui său. Dar dacă ne-am oprit la toate contradicţiile din Biblie, n-am mai isprăvi nicicînd.

Ioram, regele lui Iuda, a mers pe calea cea rea. La fel cu cumnatul său Ioram al Izrailului, el nu a făcut decît fapte urîte, pentru care a fost pedepsit: "Edomul" s-a răsculat şi a încetat să mai plătească tribut. Ioram al Iudeii avea 32 de ani cînd s-a urcat pe tron şi a domnit, după cum ni se spune, 8 ani. Cînd a murit, Ioram al Izrailului era în al doisprezecelea an de domnie.

Ioram din Iuda a fost moştenit de Ahazia, fiul său de la Atalia. Ahazia avea 22 de ani cînd a preluat coroana tatălui său. El nu se închina dumnezeului lui Iuda şi s-a menţinut la domnie doar un an. Ahazia a încheiat o alianţă cu unchiul său Ioram din Izrail pentru a lupta împotriva lui Hazael, regele Siriei. Dar Hazael i-a înfrînt pe aliaţi "şi regele Ioram s-a întors ca să se tămăduiască de rănile ce i le făcuseră sirienii la Ramot, în vremea cînd se lupta el cu Hazael, regele Siriei. Şi Ahazia, fiul lui Ioram, regele Iudei, s-a pogorît să vadă pe Ioram, fiul lui Ahab, care se afla bolnav în Izreel" (Regi II, VIII, 29).

Cititorule, fii gata! Îndată vei fremăta, căci dumne­zeu pregăteşte un măcel înfiorător!

"Şi profetul Eliseu a chemat pe unul din ucenicii pro­feţilor şi i-a zis: «Încinge-ţi coapsele şi ia cornul acesta cu mir în mînă şi du-te la Ramotul Galaadului. O dată ajuns acolo, uită-te la Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, apoi du-te spre el, scoate-l dintre fraţii lui şi-l bagă în odaia cea mai din dos. Ia apoi cornul cu mir, toarnă-l pe capul lui şi-i spune: «Aşa zice domnul: iată, te miruiesc rege al lui Izrail!». După aceasta deschide uşa şi fugi fără să mai aştepţi nimic!»". (Regi II, IX, 1―3).

Tînărul "ucenic al profetului" a îndeplinit întocmai porunca, spre marea uimire a lui Iehu. După ce şi-a căpătat porţia de mir, Iehu le-a povestit ofiţerilor gar­nizoanei ce se întîmplase cu el. "Şi ei au aşternut în grabă fiecare veşmîntul său la picioarele lui, pe trep­tele cele goale şi au sunat din trîmbiţă şi au strigat: «Iehu este rege!». Apoi Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, au uneltit împotriva lui Ioram, şi Ioram luase parte la apărarea Ramotului din Galaad, împreună cu tot Izrailul împotriva lui Hazael, regele Siriei" (v. 13―14).

Ajungem acum într-un groaznic şi nesfîrşit labirint de asasinate. Hazael primise de la dumnezeu o misiune îngrozitoare, pe care a început s-o îndeplinească o dată cu moartea lui Benhadad. Misiunea sa este plină de orori inimaginabile: noul rege al Siriei va trebui să sfărîme capetele pruncilor şi să spintece pîntecele femei­lor însărcinate. Iehu are şi el poruncă să se scalde în sînge. Reamintim că fărădelegile celor doi Ioram, ale lui Ahazia şi ale celorlalţi "monarhi" au constat numai în faptul că i s-au închinat lui Baal şi nu lui Adonai. Şi iată toleranţa religioasă pe care ne-o predică Biblia!

După proclamarea sa ca rege, Iehu încalecă şi se duse la Izreel, unde se afla Ioram şi unde Ahazia, re­gele lui Iuda, venise să-l viziteze pe Ioram, care se tămăduia acolo. "În Izreel însă un străjer stătea de strajă în turn. Şi cînd a zărit el că vine ceata lui Iehu, a zis: «Zăresc o ceată!». Dar Ioram a răspuns: «Un călăreţ să pornească în întîmpinarea lor şi să-i întrebe: veniţi cu gînd bun?»" (v. 17).

Văzînd că solul nu s-a întors, Ioram mai trimise pe unul, pe care de asemenea nu-l mai revăzu. "Atunci Ioram a poruncit: «Înhamă!». Şi au înhămat caii la carul lui. Şi a pornit Ioram, regele lui Izrail, împreună cu Ahazia, regele lui Iuda, fiecare în carul lui de luptă, şi s-au dus în întîmpinarea lui Iehu şi l-au întîlnit în ţarina lui Nabot cel din Izreel. Cînd Ioram a văzut pe Iehu, l-a întrebat: «Cu gînd de pace vii, Iehu?». Dar el i-a răspuns: «Ce gînd de pace atîta vreme cît se mai săvîrşesc desfrînările Izabelei, mama ta, şi multele ei fermecătorii!»" (v. 21―22).

Pentru a înţelege întreaga frumuseţe a reproşului lui Iehu în legătură cu desfrînarea reginei Izabela, trebuie să facem un mic calcul cronologic, întemeiat pe textele sfinte. Ce vîrstă avea atunci văduva lui Ahab? Ea era mama Ataliei, iar aceasta avea aproape 100 de ani.

Nu se ştie la ce vîrstă s-a căsătorit fiecare dintre ele. Dar să admitem că fiica lui Ahab nu avea decît 15 ani cînd a fost dată după Ioram al Iudei, fiul lui Iosafat. Ştim acum că acest Ioram nu s-a distins prin cre­dinţa lui faţă de dumnezeu. Cartea a doua a Cronicilor ne povesteşte ce pedeapsă l-a ajuns.

"Atunci domnul a întărîtat împotriva lui Ioram mînia filistenilor şi a arabilor care se megieşesc cu etiopienii,

Şi s-au pornit împotriva lui Iuda, pe care l-au cucerit şi au luat pradă toată bogăţia care se afla în palatul domnesc, dimpreună cu fiii şi cu femeile lui şi nu i-a mai rămas nici un fiu decît Ahazia, fiul său cel mai mic.

Pe lîngă toate acestea, domnul i-a lovit lăuntrul trupului cu o boală fără de leac.

Şi aşa s-a trudit el vreme îndelungată, iar la sfîrşitul anului al doilea i-au ieşit măruntaiele din pricina bolii. Şi a murit în chinuri cumplite. Iar poporul nu i-a mai aprins miresme, precum aprinsese la moartea părin­ţilor săi" (Cronici II, XXI, 16―19).

Iar cap. al XXII-lea al aceleiaşi cărţi începe cu urmă­toarea informaţie preţioasă: "Şi locuitorii Ierusalimului au ridicat rege în locul său pe Ahazia, fiul său cel mai mic, fiindcă pe toţi cei mai în vîrstă îi ucisese hoarda care pătrunsese în tabără cu arabii, şi în felul acesta Ahazia, feciorul lui Ioram, a ajuns regele Iudei. Cînd a ajuns rege, Ahazia era în vîrstă de douăzeci şi doi de ani, iar în Ierusalim a domnit un an. Pe mama sa... o chema Atalia" (v. 1―2). Numărul fraţilor lui Ahazia este indicat în versetul 14 din cap. al X-lea al Cărţii a doua a Regilor: erau "patruzeci şi doi de inşi".

Să ne întoarcem acum înapoi: Atalia, care se mări­tase în cel mai bun caz la 15 ani, putea să nască după un an pe primul ei fiu. Să admitem că ea a născut în fiecare an şi numai fii (Biblia nu vorbeşte despre fiice ale acestei regine). Ahazia a fost al 43-lea, deci Atalia avea cel puţin 58 de ani la naşterea lui. De unde reiese că ea trebuie să fi avut exact 80 de ani atunci cînd Ahazia s-a urcat pe tron, la vîrsta de 22 de ani. De aici rezultă mai departe că Izabela, mama Ataliei, avea cel puţin 100 de ani atunci cînd i se atribuia ruşinosul ei desfrîu şi cînd fiul ei Ioram domnea peste Izrail, iar nepotul ei Ahazia peste Iuda. După toate acestea devine lim­pede că vrăjitoriile de care o acuză mîniosul Iehu puteau avea ca unic scop doar să-i atragă pe amanţii acestei babe de 100 de ani!

Fireşte, răspunsul lui Iehu nu era de natură să-l liniştească pe fiul Izabelei. "Atunci Ioram a întors şi a vrut să fugă, şi i-a zis lui Ahazia: «Trădare, Ahazia!». Îndată Iehu şi-a încordat arcul şi a lovit pe Ioram în spate, iar săgeata i-a ieşit prin inimă şi el s-a prăbuşit în car" (Regi II, IX, 23―24). Ahazia, regele lui Iuda, a luat-o şi el la fugă. "...Iar Iehu s-a luat după el şi a zis: «Şi pe el! Ucideţi-l în car!»... Şi regele a tot fugit pînă la Meghido, unde a şi murit" (v. 27).

Acum era rîndul Izabelei. "După acestea, Iehu a in­trat în Izreel. Cînd a auzit Izabela, şi-a sulemenit ochii şi şi-a împodobit capul şi s-a pus la fereastră să pri­vească" (v. 30). Această venerabilă bătrînă, care avea cel puţin 100 de ani, dacă nu chiar 120, mai conta pe farmecele ei, intenţionînd să-l ispitească pe uzurpator. "Şi cînd Iehu a intrat pe poarta palatului, ea l-a întîmpinat: «Cu gînd de pace vine Zimri, ucigaşul stăpînului său?»" (v. 31). N-am uitat că Zimri, care l-a ucis pe regele Vasa şi toată familia lui, a domnit doar şapte zile, după care s-a sinucis, văzînd succesul rebeliunii lui Omri.

"Şi el a ridicat ochii spre fereastră şi i-a răspuns: «Cine eşti tu de vrei să te pui în pricină cu mine?». În acest timp vreo doi-trei eunuci se uitau la el. Şi el le-a poruncit: «Aruncaţi-o jos!» Şi ei au aruncat-o jos şi şîngele ei a împroşcat peretele şi caii, care au călcat-o în picioare. Apoi Iehu a intrat înăuntru şi a mîncat şi a băut şi a zis: «Căutaţi pe blestemata aceea şi o îngro­paţi, căci este fiică de rege!». Şi s-au dus s-o îngroape şi n-au mai găsit dintr-însa decît ţeasta, picioarele şi podul palmelor" (v. 32―35).

Ştim că Izabela a fost foarte fecundă. Ioram lăsase fraţi capabili să preia domnia. "Ahab avea în Samaria şaptezeci de feciori. Atunci Iehu a scris scrisori şi le-a trimis în Samaria, către căpetenia cetăţii, către bătrînii şi către cei ce se îndeletniceau cu creşterea feciorilor lui Ahab..." (Regi II, X, 1). Scrisorile porunceau ca toţi tinerii "prinţi" să fie ucişi. "Şi cum a ajuns scrisoarea la ei, au prins pe cei şaptezeci de voievozi, i-au omorît şi capetele lor le-au pus în coşuri pe care le-au trimis ia Izreel" (v. 7). Iehu a ucis, de asemenea, pe toţi prie­tenii şi pe toţi slujitorii casei lui Ahab.