Capitolul XVI religiile din china antică



Yüklə 3,84 Mb.
səhifə14/104
tarix03.11.2017
ölçüsü3,84 Mb.
#29610
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   104

171. Se poate reconstitui panteonul celtic?

Panteonul deghizat în această interpretatio romana a lui Cezar camuflează o realitate religioasă pe care comparaţia cu tradiţiile celţilor insulari ne-o face doar parţial accesibilă, în ceea ce priveşte teonimele relevate pe monumentele şi inscripţiile din epoca galo-romană, ele sunt, în majoritatea lor, epitete descriptive sau topografice ale zeilor care alcătuiesc panteonul; unii savanţi 3e-au considerat, greşit, ca desemnând divinităţi autonome.

Singura informaţie despre numele galice de zei ne-a fost transmisă, în secolul I d.Hr., de către poetul Lucanus. El vorbeşte despre „aceia care împacă printr-un sacrificiu îngrozitor pe crudul Teutates şi pe oribilul Esus cel cu altare sălbatice şi pe Taranis, al cărui altar este nu mai puţin crud decât al Dianei scitice" (Pharsalia, I, 444-446). Autenticitatea acestor nume este confirmată de inscripţiile galo-romane care menţionează pe Esus, pe Taranucnus (sau lupiter Taranucus) şi pe Marte Toutatis. Autorul unui comentariu medieval18 a încercat să le explice, dar glosele sale sunt contradictorii. Comentariul aduce totuşi informaţii precise despre genul de sacrificiu oferit fiecăruia dintre aceşti zei: pentru Teutates, un om este sufocat prin aruncarea într-un bazin; pentru Esus, victima este suspendată de un arbore şi lăsată să sângereze; pentru Taranis — stăpânul luptelor şi cel mai mare dintre zeii cerului — sunt arşi de vii bărbaţi într-un manechin din lemn.

Una din imaginile de pe cazanul de la Gundestrup reprezintă un personaj înveşmântat aruncând victima umană cu capul în jos într-un vas mare. Mai mulţi războinici se îndreaptă pe jos către vas; deasupra lor războinici călare se îndepărtează. Jan de Vries (op. cit., p. 55) consideră că poate fi vorba de un rit iniţiatic, fără legătură însă cu Teutates. (Poezia epică irlandeză reia de nenumărate ori tema regelui care, într-o cameră încălzită până la incandescenţă, se îneacă în cazanul în care se aruncase ca să scape de foc. Este vorba, desigur, de un ritual implicând sacrificiul uman19.) începând cu secolul al XVIU-lea numele de Teutates a fost tradus prin „Tatăl tribului". Zeul a jucat, desigur, un rol important în viaţa tribului; el era patronul războiului, dar funcţia sa era mai complexă20.

18 Commenla Bernensia, reprodus de j, Zwicker, Pontes historiae religionix Celticae, I, pp. 51 sq.

19 M. L. Sjoestedt citează câteva paralele continentale, Dieux et Heros des Celtes (p. 75). Pentru C. Ramnoux, aceste sacrificii urmăreau regenerarea timpului îmbătrânit (într-adevăr, ele erau săvârşite la anumite date calendaristice); cf. „La mort sacrificielie du Roi", p. 217.

*° P. M. Duval, „Teutates, Esus, Taranis", p. 50; fes clieux de la Gaule, pp. 29 sq. (zeul războiului); pentru J. de Vries, el a „putut fi atât un Mercur, cât şi un Marte" (p. 53); J. J. Hatt îi atribuie „o dublă faţă, ba ră/boinică, ba paşnică"; cf. „Essai sur l'evolution de la religion gauloise", p. 90.

321

Celţi, germani, traci şi geţi



în ceea ce priveşte pe Ţărani s, semnificaţia numelui său este clară: rădăcina este *ţăran, „tunet", în forma sa secundară, Tanaros, el se apropie de zeul germanilor, Donar21. Ca şi Donar, el a fost asimilat cu lupiter. Este deci plauzibil ca coloanele zise „lupiter cu uriaşul" să fi fost consacrate lui Taranis, „Tunătorul", vechiul zeu al cerului. Teonimul Esus este regăsit în numele proprii, dar etimologia este nefixată22. Pe basoreliefurile a două altare, Esus este reprezentat lovind un arbore; trebuie să ne gândim la un sacrificiu prin spânzurătoare? Jan de Vries consideră că Esus era un zeu galic comparabil cu Odhin scandinav23, în realitate, nu cunoaştem nimic precis.

Arta statuară, iconografia şi inscripţiile au scos la iveală numele şi imaginile altor divinităţi galo-romane. în unele cazuri, ajungem să decelăm structura lor şi funcţia lor religioasă graţie mitologiei camuflate în tradiţiile celţilor insulari. Dar, tocmai datorită tendinţei conservatoare care caracterizează geniul religios al celţilor rezultatele analizei sunt adesea neclare. Sa amintim un exemplu celebru: basorelieful purtând numele de Cernunnos şi reprezentând un om în vârstă, poate chel, cu urechi şi coarne de cerb. S-a evocat, natural, o scenă figurată pe cazanul de la Gundestrup: un personaj împodobit cu coarne de cerb şi aşezat, într-o greşit denumită „poziţie de Buddha", ţine într-o mână un colier, în alta un şarpe cu cap de berbec: el este înconjurat de fiare sălbatice şi de un falnic cerb. Imagini similare au fost găsite în Marea Britanic24. Se ştie că iconografia şi simbolismul religios al cerbului sunt arhaice. O scenă gravată la Val Cammonica, datând încă din secolul al IV-lea î.Hr., reprezintă un zeu cu coarne de cerb şi un şarpe cu corn. Dar după cum am văzut (§ 5), „Marele Vrăjitor'' sau „Domnul animalelor" din Peştera de la Trois Freres era şi el împodobit cu un cap de cerb cu coarne rămuroase. Cernunnos putea fi deci interpretat ca un zeu de tip „Stăpânul animalelor"25.

Totuşi, simbolismul religios al cerbului este extrem de complex. Pe de o parte, în zona întinzându-se, în protoistorie, din China până în Europa Occidentală, cerbul, din cauza reînnoirii periodice a coarnelor sale26, este un simbol de creaţie repetată şi de renovatio. Pe de altă parte, cerbul era considerat drept strămoşul mitic al celţilor şi al germanilor27; el era, în plus, unul din simbolurile cele mai însemnate ale fecundităţii, şi, totodată, animal funerar şi călăuzitor al morţilor; el era, mai ales, vânatul preferat al regilor şi al eroilor: omorârea, vânarea sa erau solidare simbolic cu moartea tragică a eroilor28. Prin urmare, este plauzibil că Cernunnos cumula şi alte funcţii în afară de aceea de „Stăpân al animalelor". E de ajuns să ne gândim la lupta, lungă şi grea, a Bisericii împotriva travestirii rituale în cerb (cervulo facere) ca să apreciem importanţa religioasă a cerbului (vânat preferat al aristocraţiei războinice!) în mediile populare.

Exemplul J ui Cernunnos ilustrează dificultatea de a interpreta corect un complex religios multivalent în absenţa contextului său mitico-ritual specific. Te vezi confruntat cu o dificultate asemănătoare atunci când încerci să analizezi documentele arheologice privitoare la divini­tăţile feminine; tot ce se poate afirma este faptul că numărul considerabil de statui şi de ex voto-uri le confirmă importanţa. Reprezentările plastice de Matres şi Matronae scot în relief calitatea lor de zeiţe ale fertilităţii şi maternităţii (coş cu fructe, corn al abundenţei; copii purtaţi

21 Cf.,în ultima vreme, H. Birkhan, Germanen undKelîen, I, pp. 310 sq., 313 sq.

22 J. de Vries îl leagă de rădăcina *eis, care înseamnă aproximativ „energie, pasiune" (op. cit., p. 106).

23 Op, cit., p. 108; în acelaşi sens, P. M. Duval, „Teutates etc.", pp. 51 sq.; Leş dieux de la Gaule, pp. 34-35; Cf.,de asemenea, Hatt, „Essai...", pp. 97 sq. (neconvingător).

24 A. Ross, op. cit., pp. 104 sq.

25 Vezi legendele citate de A. Ross, p. 183.

26 Cf. Images et symboles, p. 216. Despre rolul religios al cerbului, vezi De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 146 sq. [trad. românească, pp. 150 sq. — nota trad.j.

27 Cf. Otto Hofler, „Siegfried, Arminius und der Symbolik", pp. 32 sq. şi n. 66-94.

28 Cf. De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 146; H. Birkhan, pp. 454 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

322


fie la sân, fie pe genunchi etc.). După cum scrie Camille Jullian, „ele erau probabil divinităţi, în acelaşi timp, anonime şi mirionime, care nu erau numite şi primeau sute de epitete"29. Dar textele celţilor insulari aduc precizări semnificative. Mama zeilor era o zeiţă: Danu în Irlanda, Don în Ţara Galilor, în plus, nu se putea deveni rege în Irlanda (Eriu) decât luând în căsătorie pe zeiţa tutelară, care purta acelaşi nume; cu alte cuvinte, se căpăta acces la suveranitate printr-un hieros gamos cu zeiţă Pământ. Acest scenariu mitico-ritual constituie una din temele cele mai utilizate şi cele mai statornice, în literatura vernaculară30.

Este vorba, probabil, de o variantă a vechiului scenariu mitico-ritual din Orientul Apropiat, comportând căsătoria sacră dintre Zeul Cerului (sau al furtunii sau al Soarelui) şi Mama-Pământ, personificaţi prin Suveran şi o hierodulă. Acest hieros gamos asigură pentru o anumită perioadă fertilitatea ţării şi fericirea regatului. Supravieţuirea moştenirii arhaice în Irlanda este ilustrată prin ritul consacrării regale, atestat în secolul al XII-lea: sub ochii supuşilor săi, regele se împreunează cu o iapă albă, care este apoi doborâtă şi din carnea ei friptă mănâncă regele şi supuşii lui31, Altfel spus, suveranitatea este asigurată de hieros gamos-ul dintre rege şi o Terra Mater hipomorfă. Or, o zeiţă galică, Epona (Regina), se află reprezentată pe monumente stând pe cal, sau în picioare în faţa unui cal sau între doi sau mai mulţi cai. Epona a fost interpretată ca Zeiţă Mamă şi psihopomp32; corespondentul său irlandez, zeiţa Rhiannun (< *Rîgantona, „Regina"), era şi ea hipomorfă33.

La fel ca iconografia din Marea Britanic în epoca romană, literatura vernaculară prezintă de preferinţă zeiţe-mame grupate în triade. Cele mai celebre sunt cele trei Macha, care o personificau pe zeiţa tutelară a capitalei din Ulster34. Pentru ca să poată accede la tron, Suveranul trebuia să se culce cu una din Macha. Uneori zeiţa apare ca o bătrână oribilă care cere să-şi împartă aşternutul cu tânărul erou. Dar, de îndată ce se întinde alături de ea, bătrâna se preschimbă într-o fată de o neasemuită frumuseţe. Căsătorindu-se cu ea, eroul dobândeşte suveranitatea35. Tema mitico-rituală a bătrânei metaformozată dintr-o sărutare, care se regăseşte în romanele bretone ale Graalului, era cunoscută în India încă din epoca Brahmanelor^.

în epopee, regina Medb are numeroşi amanţi; ceea ce vrea să spună că a avut drept parteneri pe toţi regii Irlandei. Dar trebuie adăugat că, în societăţile celtice, femeia se bucura de o libertate şi de un prestigiu religios şi social considerabile. Ritualul „clocirii", atestat în Europa numai la celţi şi la basci (p'opulaţie prc-indo-europeană), scoate în evidenţă importanţa magico-religioasă a femeii. Alături de alte obiceiuri arhaice (e.g. anumite ritualuri funerare, mitologia morţii etc.), „clocirea" indică supravieţuirea elementelor pre-indo-europene, aparţinând probabil populaţiilor autohtone ale neoliticului.

Cât priveşte zeiţele, funcţiile lor multiple de divinităţi guvernând fecunditatea, războiul, destinul şi averea sunt atestate şi la zeităţile germanilor, ceea ce indică, cel puţin în parte, o moştenire indo-europeană37. La acest complex religios, pornind din preistoria europeană şi

29 Histoire de ia Gaule, VI, p. 42, n. 2, citat de P. M. Duval, Leş dieux, p. 57.

30 A se vedea Proinsias Mac Cana, „Aspects of the Theme of King and Goddess in Irish Literaturo"; Rachel Bromwich, „Celtic dynastic themes and the Breton Law".

31 Geraldus Cambrensis, Topographia Hibernical; F. R. Schroder a apropiat, primul, acest episod ritual vedic de asvamedha; cf. „Ein altirischer Kronungsritus und das indo-germanische Rossopfer".

32 Cf. H. Hubcrt, „Le mythe d'Epona".

33 J. Gricourt, ,.Epona-Rhiannon-Macha", pp. 25 sq.

34 J. Gricourt, op. cit., pp. 26 sq., semnalează raporturile zeiţei Macha cu calul.

35 Sursele sunt analizate de A. C. L. Brown, The Origin of the Grail Legend, cap. VII: „The Hateful Fee who represents Sovereignty".

36 Cf. A. K. Coomaraswamy, „On the loalhly Bride", pp. 393 sq.

37 Cf. H. Birkhan, Germanen und Kelten, p. 542.

323

Celţi, germani, traci şi geţi



din protoistoria celţilor, s-au adăugat treptat influenţe mediteraneene, romane — mai exact, aceea a sincretismului epocii elenistice — şi creştine. Pentru a avea măsura geniului religios celtic trebuie ţinut seama atât de persistenţa cu care s-au păstrat anumite elemente arhaice — în primul rând obiceiurile şi credinţele în legătură cu „misterele" feminităţii, ale destinului, ale morţii şi lumii de dincolo —, cât şi de revalorizarea lor continuă din Antichitate până în epoca premodernă.

172. Druizii şi învăţătura lor ezoterică

Paginile consacrate de lulius Cezar druizilor (De bello Gallico, VI, 13) constituie unul din cele mai importante izvoare privind religia celtică. Proconsulul foloseşte, fără să citeze, informaţiile lui Posidonius (secolul al II-lea î.Hr.), dar el dispunea şi de alte informaţii. Druizii, scrie Cezar, „veghează asupra celor legate de zei, se ocupă de sacrificiile publice şi private, reglementează toate chestiunile religioase. Un mare număr de tineri vin să se instruiască în preajma lor şi ci se bucură de mare consideraţie". Druizii sunt aceia care „rezolvă toate diferendele, publice sau private"; celor care nu acceptă hotărârea lor li se interzice să aducă sacrificii, ceea ce echivalează cu un fel de moarte civilă. Autoritatea supremă este exercitată de un şef al lor unic. „La moartea lui, dacă unul dintre ei îl întrece în măreţie, îi succede; daca mai mulţi sunt egali între ei, îşi dispută întâietatea prin votul druizilor şi câteodată pe calea armelor, într-o anumită perioadă a anului, ei se strâng într-un loc consacrat din ţara carnuţilor, care este socotit drept centrul Galici."

Druizii sunt dispensaţi de efectuarea serviciului militar şi de obligaţia de a plăti impozite. Atraşi de avantaje atât de însemnate mulţi sunt aceia care vin să le urmeze învăţătura. „Se zice că ei învaţă pe de rost un mare număr de versuri: câte unii rămân astfel douăzeci de ani la şcoala druizilor. Ei sunt de părere că religia interzice ca această învăţătură să fie destinată scrisului, aşa cum e cazul cu toate celelalte lucruri, publice sau private, pe care Ic consemnează în alfabet grecesc". Cezar afirmă ca druizii au stabilit acest obicei „pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând", si pentru că, dacă s-ar încredinţa scrisului, druizii învăţăcei şi-ar neglija memoria. Convingerea lor este că „sufletele nu pier, ci trec după moarte dintr-un corp în altul; acest lucru li se pare deosebit de propriu ca să le aţâţe curajul, nimicind teama de moarte. Ei discută, de asemenea, mult despre astre şi despre mişcarea lor, despre mărimea lumii şi a pământului, despre natura lucrurilor, despre puterea şi forţa zeilor nemuritori şi transmit aceste speculaţii ale lor celor tineri".

Ca şi brahmanii, druizii sunt preoţi (ei sunt aceia care practică sacrificiile), dar şi învăţători, savanţi şi filososfi38. Adunarea lor anuală, „într-un Joc consacrat..., care este socotit drept centrul Galiei", este profund semnificativă. Este vorba, desigur, de un centru ceremonial considerat „Centrul Lumii"39. Acest simbolism, atestat aproape pretutindeni în lume (cf. § 12), este în legătură cu conceptul religios al spaţiului sacru şi cu tehnicile de consacrare a locurilor: or, după cum am văzut (cf. p. 316), orânduirea spaţiului sacru era practicată de celţi încă din protoistorie. E evident că adunările anuale ale druizilor presupun unitatea ideilor lor religioase, în ciuda inevitabilei multitudini de nume de zei şi de credinţe specifice diverselor triburi.

-18 J. Venclryes a relevat unitatea vocabularului religios (mai ales a termenilor desemnând noţiuni abstracte) la indienii vedici, la latini şi la celţi. Acest fapt demonstrează posibilităţile speculative ale acestor „specialişti ai sacrului" din cele trei grupuri ariofone încă din epoca protoistorică; vezi, mai sus, p. 318 şi n. 11.

39 A se vedea exemplele citate de Francoise Le Roux, Leş Druides, pp. 109 sq.

De la Gautarna Buddha până la triumful creştinismului

324

în mod probabil, sacrificiile publice efectuate de către druizi pe teritoriul Galiei aveau ca model liturghia marelui sacrificiu celebrat în locus consecratus, în „centrul" ţării carnuţilor40.



Celţii practicau şi sacrificiile umane şi, potrivit informaţiilor lui Posidonius utilizate de Diodor din Sicilia (V, 31) şi de Strabon (IV, 4), le practicau în chipuri diferite: victima era lovită cu o spadă (şi se prezicea viitorul după convulsiile şi căderea sa) sau străpunsă de săgeţi sau trasă în ţeapă. Cezar (B.G., VI, 16) relatează că „cei atinşi de boli grave sau pândiţi de mari primejdii în război jertfesc victime umane sau fac jurăminte că vor jertfi şi recurg pentru asta la sfatul druizilor". Unii erudiţi au interpretat aceste fapte ca dovezi despre „barbaria" celţilor şi caracterul „primitiv", sălbatic şi copilăresc, în acelaşi timp, al teologiei druidice. Dar, în toate societăţile tradiţionale, sacrificiul uman era în legătură cu un simbolism cosmologic şi eshatologic deosebit de complex şi puternic, ceea ce explică persistenţa sa ia vechii germani, la geto-daci, celţi şi romani (care, de altfel, l~au interzis abia în ~ 97). Acest ritual sângeros nu indică deloc inferioritatea intelectuală, nici sărăcia spirituală a popoarelor care îl practică. Ca să cităm doar un exemplu: populaţiile Ngadju Dayak din Borneo, care au elaborat una din cele mai coerente şi mai elevate teologii cunoscute în istoria religiilor, erau vânători de capete (ca şi celţii) şi practicau sacrificiul uman41.

Toate izvoarele insistă asupra importanţei considerabile a druizilor în instruirea tineretului. După toate probabilităţile, nurnai discipolii care se pregăteau pentru druidat, şi care trebuiau să studieze adânc şi temeinic teologia şi ştiinţele, urmau timp de douăzeci de ani învăţătura maeştrilor. Respingerea scrierii (care explică ignoranţa noastră privind doctrina druizilor) şi importanţa arătată memoriei şi transmiterii orale a învăţăturii prelungeşte tradiţia cunoscută indo-europeană (cf. partea I). învăţătura era secretă, pentru că era ezoterică, adică inaccesibilă noniniţiaţilor; concepţie care aminteşte ezoterismul Upanişadelor (§§ 80 sq.) şi al Tantrelor.

în ce priveşte credinţa în metempsihoză, explicaţia avansată de Cezar — doctrină „deosebit de proprie ca să le aţâţe curajul, nimicindu-le teama de moarte" — este doar o interpretare raţională a credinţei în supravieţuirea sufletului. Potrivit celţilor, scrie Lucan (Pharsalia, I, 450 sq.), „acelaşi spirit guvernează un corp în lumea de dincolo". Pomponius Mela (III, 3) şi Timagenes (citat de Ammianus Marcellinus, XV, 9, 8) precizează că, potrivit învăţăturii druizilor, „sufletele sunt nemuritoare". Diodor din Sicilia (V, 28,6) scrie că „sufletele oamenilor sunt nemuritoare şi revin pentru un anumit număr de ani într-un alt corp". Credinţa în metempsihoză este atestată şi în literatura irlandeză42, în absenţa oricărei mărturii directe este dificil de precizat dacă postexistenţa sufletului implica în concepţia druizilor „nemurirea" şi în acelaşi timp psiho-sornatoza (ca în Upaniş(ide), sau dacă ea consta doar într-o „supravieţuire" indeterminată a sufletului.

Deoarece anumiţi autori antici au evocat, cu privire la celţi, doctrina orfico-pitagoreică a metempsihozei, mulţi savanţi moderni au conchis că scriitorii greco-latini interpretau credinţele celtice în limbajul lui Pitagora, altfel spus, că ei au „inventat" o credinţă necunoscută de celţi. Dar, în secolul al V-lea î.Hr., Herodot explica în acelaşi rnod — i.e. prin influenţa lui Pitagora — credinţa geţilor în „nemurirea" sufletului, credinţă pe care, de altfel, istoricul grec nu o

40 Cf. J. de Vries, op. cit., p. 218. Informaţia lui Cezar despre „şeful unic" care exercita „autoritatea supremă" peste druizi nu este confirmată de autorii clasici.

41 Cf. La nostalgie des origines, pp. 159 sq., comentând lucrarea lui Hans Scharer, Die Gottesidee der Ngadju Dayak in Siid-Borneo (Leiden, 1946).

42 Vezi câteva exemple în F. Le Roux, Leş druides, pp. 128-129. Autorul remarcă, totuşi, că în Irlanda metempsihoză este rezervată numai anumitor fiinţe mitice sau divine; cf. p. 130.

325


Celţi, germani, traci sv/ geţi

nega (§ 179). în fond, autorii antici îl evocau pe Pitagora tocmai pentru că concepţiile geţilor şi ale celţilor aminteau de doctrina orfico-pitagoreică.

S-a pus, de asemenea, la îndoială informaţia lui Cezar cu privire la preocupările ştiinţifice ale druizilor; „ei discută, de asemenea, mult despre astre şi despre mişcările lor, despre mărimea lumii şi a pământului" etc. Totuşi, fragmentul de calendar găsit la Coligny demonstrează cunoştinţe astronomice destul de avansate, într-adevar, se putea construi un ciclu de 19 ani solari, echivalând cu 235 de luni lunare, lucru care permitea reconcilierea celor două sisteme calendaristice (solar şi lunar). Numeroşi autori au considerat cu aceeaşi suspiciune informaţia lui Strabon privind cunoştinţele astronomice ale geto-dacilor. Dar, după cum vom vedea (§ 179), săpăturile au scos la lumină resturile a două „temple calendaristice" la Sarrnizegetusa şi la Costeşti, adică în centrele ceremoniale ale geto-dacilor.

Represiunea împotriva druizilor sub împăraţii Augustus, Tiberius şi Claudius viza anihilarea „naţionalismului" galic. Şi totuşi, în secolul al III-lea, când presiunea romană a slăbit considerabil, s-a produs o surprinzătoare renaştere a religiei celtice şi druizii şi-au recâştigat autoritatea. Dar druizii, precum şi principalele lor structuri religioase au supravieţuit până în Evul Mediu, în Irlanda, în plus, creativitatea geniului religios celtic va cunoaşte un nou apogeu în literatura, elaborată începând din secolul al Xll-lea, în jurul eroilor angajaţi în căutarea Graalului (vezi partea a JII-a).

173. Yggdrasill şi cosmogonia vechilor germaiy

Deşi dispun de o informaţie mult mai bogată decât cea a celtologilor, istoricii religiei germanice insistă asupra dificultăţii întreprinderii lor. Sursele sunt de natură diferită şi de valoare inegală: piese arheologice, scrieri din,epoca romană (în primul rând Germania de Tacit), descrieri ale misionarilor creştini şi mai ales poemele skalzilor islandezi, completate cu un preţios compendiu compilat de Snorri Sturlusson în secolul al XHI-lea. De altfel, numai în Islanda, creştinată destul de târziu (în anul 1000), s-a păstrat o tradiţie orală suficient de coerentă ca să ne permită să reconstituim, în linii mari, mitologia şi cultul. Dar informaţiile privind credinţele imigraţilor norvegieni în Islanda, valabile pentru întreg ansamblul triburilor germanice, se cer coroborate cu dovezi suplimentare.

Totuşi, în ciuda marilor lacune (nici o informaţie privind goţii şi burgunzii), în ciuda eterogenei taţii credinţelor, rezultat al unor influenţe variate (celtice, romane, orientale, nord-asiatice, creştine) suferite de diversele triburi în timpul dispersiunii lor în jumătate din Europa, nu se poate să te îndoieşti de o anumită unitate fundamentală a religiei germanilor. întâi de toate, numeroase elemente specifice moştenirii indo-europene sunt încă recognoscibiie în tradiţiile mai multor triburi (în primul rând, tripartitia divină, cuplul antagonic şi complementar al zeilor suverani, eshatologia). în plus, numele zeilor arată că toate popoarele germanice venerau aceiaşi mari zei. Când, în secolul al IV-lea, germanii au adoptat săptămâna de şapte zile, ei au înlocuit numele de zei romani cu acelea ale propriilor zei. Aşa, de exemplu, „miercuri", diesMercuni, a fost înlocuită cu „ziua lui Odhin-Wodan"; germana-veche-de-sus Wuoîanestac, engleză wednesday, neerlandeză woensdag, scandinava veche Odhinsdagr, Ceea ce arată că Mercur a fost identificat cu un zeu cunoscut, peste tot în lumea germanică, sub unul şi acelaşi nume: Odhin-Wodan,

S-a remarcat că ultima fază a religiei germanice a fost dominată de interesul pasionat purtat mitului despre sfârşitul Lumii. Este vorba, de altfel, de un fenomen general atestat începând din secolul al II-lea Î.Hr. în Orientul Apropiat, în Iran, în Palestina, în Mediterana şi, un secol

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

326


mai târziu, în Imperiul roman. Dar ceea ce caracterizează religia germanică este faptul că Sfârşitul Lumii este anunţat chiar în cosmogonie,

Istoria cea mai completă a Creaţiei este transmisă de Snorri (Gylfaginning, 4-9); sursa lui principală este un admirabil poem, Voluspă („Prezicerea volvei", i.e. „vizionarei"), compus spre sfârşitul epocii păgâne. Potrivit acestei „Preziceri" (str. 3), la început nu era „nici pământul, nici bolta cerului", ci o „genune uriaşă", Ginnungagap43. Imaginea, familiară cosmogoniilor orientale, se regăseşte în alte texte44, Snorri arată că la miazănoapte se întindea un ţinut friguros şi plin de ceţuri, Niflheimr, identificat cu lumea morţilor, şi în care curgea un izvor ce dădea naştere la unsprezece fluvii; la miazăzi se afla ţara arzătoare, Muspell, păzită de uriaşul Surtr („Cei Negru"). Ca urmare a întâlnirii focului cu gheaţa, la mijlocul Universului s-a născut o Fiinţă antropomorfă, Ymir. în timpul somnului, din sudoarea de ia subsuoara sa s-a născut un bărbat şi o femeie, iar din îngemănarea picioarelor lui s-a născut un fecior. Din gheaţa care se topea s-a zămislit o vacă, Audhumbla; cu laptele ei s-a hrănit Ymir. Tot lingând gheaţa sărată, Audhumbla i -a dat forma unui om, Buri. Acesta s-a însurat cu fiica unui uriaş şi a avut cu el trei copii: Odhin, Vili şi Ve. Aceşti trei fraţi s-au hotărât să-1 ucidă pe Ymir; în sângele acestuia s-au înecat toţi uriaşii, cu excepţia unuia singur, care a scăpat în chip misterios împreună cu soţia lui. Cei trei fraţi i-au adus pe Yrnir în mijlocul abisului cel mare şi, tăindu-1 în bucăţi, au făurit lumea din trupul lui: din carnea lui au făcut pământul, din oasele lui stâncile; din sângele lui marea, din părul său norii, din craniul lui cerul.


Yüklə 3,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   104




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin