Capitolul XVI religiile din china antică

23 In ce priveşte activitatea oraculară, implicând inspiraţia directă de la un zeu, ea era suspectă prin simplul fapt că scăpa controlului statului. Culegerea cunoscută sub numele de Cârţile Sibiline a trebuit să fie acceptată pentru că se credea că ea conţine secretele viitorului Romei. Dar ea era păstrată cu străşnicie de către preoţi şi se consulta numai în caz de extremă primejdie.

24 Febnium, care a dat numele \\i\mfebruarius, e tradus de Varron (De ling na latina, VI, 13). „purgamentum "; verbul februare înseamnă „a purifica".

De la Gautarna Buddha până la triumful creştinismului

308

împrumutate de la greci şi etrusci. Dar nici clasificarea, nici ierarhia acestor zei şi zeiţe nu era hotărâtă25. Anumiţi autori distingeau pe di indigetes şi di novensiles, primii zei naţionali (patrii), cei din categoria a doua, zei primiţi ulterior (Varro, De lingua latina, V, 74; Vergiliu, Georg., 1,498). Mai preţioasă este suita de zei cărora li se aducea devotio transmisă de Titus Livius: cei patru mari zei (lanus, lupiter, Marte, Quirinus) erau urmaţi de Bellona şi de Lari (patroni ai războiului şi ai solului), de divi novensiles şi di indigetes, în sfârşit, de zeii Mani şi de Tellus (§ 164).

în orice caz, nu ne putem îndoi de caracterul arhaic al triadei lupiter, Marte, Quirinus. Statutul şi funcţiile celor treiflamines majores indică structura zeilor cărora ei le dedicau cultul. lupiter26 este prin excelenţă zeul suveran, celest şi fulgurant, sursă a sacrului şi regent al Justiţiei, garant al fecundităţii universale şi cosmocrator, deşi nu guvernează asupra războiului. Acesta este domeniul lui Marte (Mavors, Mamers), care reprezintă la toţi italicii zeul luptei. Câteodată Marte este asociat şi cu rituri paşnice; dar este vorba despre un fenomen destul de cunoscut în istoria religiilor: tendinţa totalitară, „imperialistă" a anumitor zei de a depăşi sfera lor de activitate. Lucrul se verifică mai ales în cazul lui Quirinus27. Totuşi, după cum am văzut (§ 165), flamen Quirinalis intervine doar în trei ceremonii toate în legătură cu grânele. în plus, din punct de vedere etimologic, Quirinus e în relaţie cu comunitatea de viri, adunarea (convirites) poporului roman; pe scurt el reprezintă „funcţia a treia" în diviziunea tripartită indo-europeană. Dar, la Roma, ca şi în altă parte, a treia funcţie a suferit o fărâmiţare destul de pronunţată, care se poate explica prin plurivalenta şi dinamismul acestei funcţii.

Cât despre lanus şi Vesta, asocierea lor la triada arhaică prelungeşte probabil o tradiţie indo-europeană. După Varro, lui lanus îi aparţin prima, lui lupiter summa. lupiter este deci rex, căci prima sunt subordonaţi lui summa, unii având întâietate numai în ordinea temporală, ceilalţi în dignitas28. Spaţial, lanus locuieşte în pragul caselor şi la porţi, în ciclul vremii, el este acela care guvernează „începuturile anului". Tot astfel, în timpul istoric, lanus reprezintă începutul: el a fost primul rege în Latium şi suveranul unei vârste de aur, când oamenii şi zeii trăiau împreună (Ovidiu,Fasti, 1,247-24S)29. El este imaginat bifrons, pentru că „orice trecere presupune două locuri, două stări, cei din care pleci şi cel în care pătrunzi" (G. Dumezil, p. 337). Arhaismul său e în afară de orice îndoială, căci indo-iranienii şi scandinavii cunosc şi ei „zei primi".

Numele Vesta derivă de la o rădăcină indo-europeană, însemnând „a arde"; flacăra perpetuă a lui ignis Vestae constituie căminul Romei. Faptul că spre deosebire de sanctuarul Vestei, care era rotund, toate celelalte temple erau pătrate se explică, după cum a arătat G. Dumezil, prin doctrina indiană a simbolismului Pământului şi Cerului. Templele trebuiau inaugurate şi orientate în raport cu cele patru direcţii celeste; dar casa Vestei nu trebuia inaugurată, pentru că întreaga putere a zeiţei este pe pământ; sanctuarul său este o aedes sacra, nu un templum^. Vesta nu era reprezentată prin imagini, era de ajuns focul, care o figura (Fasti, VI, 299). încă

25 Varro îi împărţea în cerţi (= determinaţi) şi incerţi şi distingea douăzeci de zei principali, selecţi: c t". Augustin, OV. dei,VU,2.

26 Numele se regăseşte în oscă, umbriană şi în dialectele latine.

27 Acest zeu se regăseşte câteodată grupat cu Marş Gradivus: amândoi au scuturi sacre (ancilia, Titus Livius, V, 52); Romulus, fiul lui Marte, reprezentând regalitatea magică şi războinică, este asimilat, după moartea sa, lui Quirinus.

28 Varro, citat de Sfântul Augustin, Civ. dei, VII, 9, 1; vezi comentariul lui G. Dumezil, Re/, rom., p. 333.

29 Tot astfel, lanus prezidează anumite începuturi naturale: el asigură conceperea embrionului, el este considerat că a întemeiat religia, a construit primele temple, a instituit Saturnalia etc.; vezi izvoarele citate de G. Dumezil. op. cit., p.337.

30 Cf. G. Dumezil, p. 323; tot astfel, în Iran, Atar (= Focul) era la sfârşitul şirului de Amesa Spenia.

309

Religia romană: de la origini până la procesul Bacchanaliilor

o dovadă a arhaismului şi conservatorismului, căci absenţa imaginilor era, la început, o caracteristică a tuturor divinităţilor romane.

în timpul dominaţiei etrusce, vechea triadă lupiter, Marte, Quirinus îşi pierde actualitatea; ea este înlocuită prin triada lupiter, lunona, Minerva, instituită în timpul Tarquinilor. Influenţa etrusco-latină, comportând, de altfel, unele elemente greceşti, este evidentă. Divinităţile au acum statui. lupiter Optimus Maximus, cum va fi numit de acum înainte, este prezentat romanilor sub forma etruscizată a lui Zeus grec. Cultul său suferă modificări, în plus, triumful acordat de Senat generalului victorios se desfăşoară sub semnul lui lupiter. în timpul ceremoniei, cel triumfător devine dublul lui lupiter: el înaintează în car, încununat cu lauri, în îmbrăcămintea zeului31. Deşi lunona şi Minerva sunt şi ele prezente în templul său, lupiter este unicul stăpân; lui i se adresează legământul şi inscripţia consacratoare.

„lunona, observă G. Dumezil, este cea mai importantă dintre zeiţele Romei, dar şi cea mai deconcertantă" (p. 299). Numele său, Juno, derivă de la o rădăcină care exprimă „forţă vitală". Funcţiunile sale sunt multiple: ea prezidează mai multe sărbători în relaţie cu fecunditatea femeilor (ca Lucina, ea era invocată în ajutorul naşterilor), dar şi cu începutul lunilor calenda­ristice, „renaşterea" lunii etc. Totuşi, în Capitoliu, ea era Regina, titlu care reflecta o tradiţie destul de puternică pentru că a fost acceptat sub Republică. Pe scurt, lunona se afla asociată cu cele trei funcţiuni ale ideologiei indo-europene: regalitatea sacră, forţa războinică, fecundi­tatea. G. Dumezil apropie această multivalenţă de o concepţie comună în India vedică şi în Iran, anume zeiţe care îşi asumă toate cele trei funcţii şi le conciliază, constituind astfel modelul femeii în societate32.

în ce priveşte pe Minerva, ea era patroana artelor şi a meşteşugarilor. Numele este probabil italic (derivat din rădăcina indo-europeană *men-, desemnând totalitatea activităţii spiritului); totuşi, romanii au primit-o prin etrusci. Dar încă în Etruria, Menrva (Minerva) reprezenta o adaptare a lui Pallas-Atena.

La urma urmelor, triada capitolină nu prelungeşte nici o tradiţie romană. Numai lupiter reprezenta moştenirea indo-europeană. Asocierea lunonei şi a Minervei a fost opera etruscilor. Pentru ei, de asemenea, triada divină juca mi rol în ierarhia panteonului. Noi ştim, de exemplu, că ea prezida la întemeierea templelor (cf. Servius, ad Aen., 1,422). Dar este aproape tot ceea ce ştim.

167. Etruscii: enigme şi ipoteze

Roma a fost confruntată de timpuriu cu lumea etruscă. Este totuşi dificil să precizăm influenţele reciproce ale culturilor lor. Documentele arheologice (morminte, fresce, statui, obiecte diverse) fac mărturia unei civilizaţii foarte dezvoltate, dar limba etruscă nu o cunoaştem. Pe de altă parte, nici un istoric al Antichităţii nu a prezentat religia, cultura şi istoria etruscilor, aşa cum se făcuse în cazul tracilor, celţilor sau germanilor, în plus, informaţiile esenţiale privind anumite aspecte ale religiei etrusce ne sunt date de către autorii latini abia începând din secolul lî.Hr., când moştenirea lor originară a suferit influenţe elenistice, în sfârşit, însăşi originea poporului etrusc este controversată, ceea ce reduce valoarea unor inducţii prin comparaţie.

După tradiţia transmisă de Herodot (1,94), etruscii descind din lidieni. într-adevăr, originea asianică pare confirmată de câteva inscripţii descoperite la Lemnos. Dar formele culturale

•" Servius, Ad Vergilii Eclogas, IV, 27. Plutarh, Aemilius Paulus, 32-34, descrie amănunţit celebrul triumfal lui Paulus Emilius după victoria de la Pydna (-168); cf. comentariul lui G. Dumezil, pp. 296-298. 32 Cf. G. Dume'zil, op. cit., pp. 307 sq., anali/.a funcţiei lui Sarasvatî şi Anăhită.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

310

dezvoltate în Etriiria nu reflectă realităţi asiatice. Ceea ce este un lucru sigur e simbioza timpurie realizată între cuceritorii veniţi de peste mare şi populaţiile aborigene instalate între Pad şi Tibru, adică regiunea care, în secolul al Vl-lea, constituia Etruria. Civilizaţia etruscilor era, desigur, superioară: ei dispuneau de o flotă importantă, practicau comerţul, utilizau fierul şi clădeau oraşe fortificate. Organizarea lor politică de bază era federaţia cetăţilor; metropola număra douăsprezece. Or, populaţia acestor oraşe nu era decât în parte etruscă; restul era format din umbrieni, veneţi, liguri şi alte popoare italice.

Influenţele greceşti s-au făcut simţite destul de curând, atât în artă, cât şi în religie. Zeul etrusc Fufluns a fost reprezentat ca Dionysos, alături de Semla (Semele) şi de Areatha (Adriadna). Se întâlnesc Artumes (Artemis) şi Aplu (Apollon), Pe de altă parte, numeroase divinităţi etrusce autentice poartă nume latine sau falisce: Uni (luno), Nethuns (Neptunus), Maris (Marte), Satres (Saturnus). Numele eroului mitologic Mastarna (etr.: maestrna) derivă din latinescul magister. Asimilarea divinităţilor romane cu cele greceşti a avut ca model precedentul etrusc: luno, Minerva, Neptunus au devenit Hera, Atena, Poseidon, urmându-i pe zeii etrusci Uni, Menrva, Nethuns. Pe scurt, cultura şi mai cu seamă religia etruscă se caracterizează printr-o asimilare timpurie de elemente italice şi greceşti33. Este vorba, desigur, de o sinteză originală, căci geniul etrusc dezvoltă idei împrumutate potrivit vocaţiei sale proprii. Dar nu cunoaştem mitologia şi teologia etruscă. Cercetătorii nu îndrăznesc nici măcar să considere cazul lui Hercle (Herakles) drept o excepţie; căci, în pofida eforturilor lui Jean Bayet, se ştie doar că el era extrem de popular în Etruria şi că poseda o mitologie originală, diferită de tradiţia grecească şi comportând în plus anumite elemente de origine orientală (Melkart)34. în ce priveşte teologia, ar fi zadarnic să credem că ar putea fi reconstituită pornind de la unele informaţii târzii cu privire la „cărţile" etrusce. După cum vom vedea, aceste informaţii privesc aproape exclusiv tehnicile diverse de divinaţie.

în lipsa textelor, savanţii s-au concentrat asupra studiului amănunţit al materialului arheologic. Structura arhaică a cultului morţilor şi a zeiţelor chtoniene aminteşte de mormintele şi statuile din Malta, din Sicilia şi din Egeida (cf. § 34). Necropolele — adevărate cetăţi ale morţilor — se ridicau alături de oraşele celor vii. Mormintele erau bogat înzestrate, mai ales cu arme pentru bărbaţi şi bijuterii pentru femei. Se practica sacrificiul uman, obicei care, mai târziu, a dat naştere luptelor de gladiatori. Inscripţiile funerare indică numai înrudirea în linie maternă a mortului, în vreme ce mormintele de bărbaţi erau împodobite cu un falus, cele ale femeilor aveau stele funerare în formă de casă. Femeia întruchipa însăşi casa, deci familia35. Blachofen vorbea despre „matriarhat"; ceea ce e sigur este locul de cinste al femeii în societatea etruscă. Femeile participau la ospeţe alături de bărbaţi. Autorii greci au remarcat surprinşi că soţiile etruscilor se bucurau de o libertate permisă, în Grecia, numai hetairelor, într-adevăr, ele se arătau goale bărbaţilor şi frescele funerare le reprezintă în rochii transparente, încurajând, prin gesturi şi ţipete, lupta atleţilor goi36.

La sfârşitul Republicii, romanii ştiau că religia etruscilor dispunea de „cărţi" al căror conţinut fusese transmis de către personaje supranaturale, nimfa Vegoia sau Tages. Potrivit legendei,

33 F. Altheim observă că moştenirea asiatică şi mediteraneană se lasă mai bine sesizată nu la începutul, ci la sfârşitul epocii etrusce; cf. A History of Roman Religion, p. 50; La religion romaine antique, p. 42.

34 J. Bayet, „Heracles-Hercle dans le domaine etrusque" (în Leş origines de l'Hercule romain, 1926, pp. 79-120); id., Hercle, etude critiaue des principaux monuments relatifs ă l'Hercule etrusque (1926).

35 Faluşii funerari apar începând cu secolul al IV-lea, în timp ce stelele în formă de casă sunt atestate mai de timpuriu. Etruscul menţiona prenumele tatălui şi numele de familie al mamei: „mama era considerată nu atât ca o personalitate individuală, ci mai cu seamă ca un membru al spiţei etruscului" (F. Altheim, La rel. rom. antique, p. 46; cf. A History of Rom. Rel., pp. 51 sq.).

36 F. Altheim, La rel. rom., p. 48; cf. A History..., pp. 61 sq.

311

Religia romană: de la origini până la procesul Bacchanaliilor

acesta din urmă apărea, într-o zi, dintr-o brazdă; el avea înfăţişarea unui copil, dar înţelepciunea unui bătrân. Mulţimea care s-a adunat repede în jurul lui Tages a avut grijă să aştearnă în scris învăţătura sa şi astfel a luat naştere haruspicinae disciplina^1. Motivul mitic al revelării unei „cărţi sfinte"' (sau cuprinzând doctrina secretă) de către o fiinţă supranaturală este atestat în Egipt si Mesopotamia până în India medievală şi în Tibet. Acest scenario devine popular mai ales în epoca elenistică. Epifania lui Tages ca puer aeternus aminteşte hermetisrnul (cf. § 209), lucru care nu înseamnă însă, neapărat, o citire alchimică, deci târzie, a tradiţiei etrusce. Pentru scopul nostru, important este faptul că, la începutul secolului I î.Hr., despre etrusci se ştia că păstraseră în acele libri ale lor anumite revelaţii de .ordin supranatural, în esenţă, aceste libri se lăsau clasificate în libri fulgurales (teoria fulgerelor), libri rituale s (cărora li se asociau acherontici) şi libri haruspicini (completate cu libri fatales).

Doctrina fulgerelor, aşa cum o cunoaştem din expunerile lui Seneca şi Plinius38, cuprindea un catalog care dădea pentru fiecare zi a anului semnificaţia tunetelor. Mai exact, cerul, divizat în şaisprezece părţi, constituia un limbaj virtual, actualizat de fenomenele meteorologice. Semnificaţia unui fulger era dată de partea cerului din care se pornea fulgerul, sau de cea în care sosea. Cele unsprezece tipuri deosebite de fulgere erau mânuite de zei diferiţi. Mesajul era deci de origine divină, deşi transmis într-un „limbaj secret" accesibil numai unor preoţi specializaţi, haruspici. S-au evidenţiat, pe bună dreptate, analogiile cu doctrina caldeană39. Dar în forma în care ne-a parvenit, teoria fulgerelor trădează anumite influenţe ale ştiinţei elenistice, de la Meteorologica lui Pseudo-Aristotel până la concepţiile „magilor caldeeni"40. Totuşi, în cele din urmă, aceste influenţe au modificat mai ales limbajul, adaptându-1 stilului unui Zeitgeist contemporan. Ideea fundamentală, şi anume omologia macrocosmos-micro-cosmos, este arhaică.

Tot astfel, haruspicina, adică interpretarea semnelor înscrise în măruntaiele victimelor, presupunea corespondenţa dintre cele trei planuri de referinţă: divin, cosmic, uman. Particu­larităţile diferitelor părţi ale organului indicau hotărârea zeilor şi, prin urmare, preziceau desfăşurarea iminentă a evenimentelor istorice. Modelul în bronz al unui ficat de oaie, descoperit la Piacenza în 1877, conţine un număr de linii trasate cu acul de gravat şi numele a vreo patruzeci de zei41. Modelul reprezintă atât structura lumii, cât şi rânduirea panteonului.

Doctrina omologiei macrocosmos-microcosmos ne informează totodată despre ceea ce s-ar putea numi concepţia etruscă asupra istoriei. După librifatales, viaţa omenească se desfăşoară în douăsprezece hebdomade; după cea de a douăsprezecea, oamenii „ies din propriul lor spirit" şi zeii nu le mai trimit nici un semn42. Tot astfel, popoarele şi statele, Etruria şi Roma, au un termen fixat de aceleaşi legi care călăuzesc Cosmosul. S-a vorbit despre pesimismul etruscilor, mai ales în legătură cu credinţa lor într-un riguros determinism cosmic şi existenţial. Dar este vorba de o concepţie arhaică, împărtăşită de numeroase societăţi tradiţionale: omul este în legătură cu ritmurile majore ale Creaţiei, căci toate modurile de existenţă — cosmic, istoric, uman — repetă, pe planul lor de referinţă specific, modelul exemplar revelat de traiectoria ciclică a Vieţii.

37 Cicero, De div., II, 51. Lydus precizează că grecii îl asimilau pe copilul Tages cu Hermes Chtonios.

38 Naturales questiones, II, 31-41 şi 47-51; Naturalis Historia, II, 137-146.

39 în ultima vreme de A. Piganiol, „Leş etrusques, peuple d'Orient", pp. 330-342.

40 Vezi, mai ales, S. Weinstock, „Libri Fulgurales", pp. 126 sq.

41 Vârsta modelului e încă controversată; el datează probabil din secolele III sau II î.Hr. Asemănările cu hepatoscopia mesopotamiană sunt evidente; ele au fost întărite, probabil, de influenţe ulterioare.

42 Varro, text citat şi comentat de A. Bouche"-Leclercq, Histoire de la divination, IV, pp. 87 sq., cf. C. O. Thulin, Die Ritualbiicher, pp. 68 sq.; G. Dum6zil, Rel. rom. arch., pp. 653 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

312

Este dificil să se poată reconstitui credinţele etrusce cu privire la moarte şi la existenţa de dincolo de mormânt, începând din secolul al IV-lea, picturile tombale înfăţişează un Infern „diferit de cel grecesc, dar inspirat din el: mortul călătoreşte, pe cal sau în car; el este primit în lumea cealaltă de către un grup de bărbaţi, probabil strămoşii săi; îl aşteaptă un ospăţ, prezidat de Hades şi Persephone, care se numesc aici Eita şi Phersipnai"43. Pe de altă parte, picturile reprezintă o întreagă demonologie, care nu e de origine grecească. Protagonistul, Charun,în pofida numelui său grecesc, este o creaţie originală a mitologiei etrusce. „Nasul său încovoiat te face să te gândeşti la o pasăre de pradă, urechile sale sunt asemănătoare celor de cal, dinţii, pe care un rictus crud al buzelor îi dezgoleşte, toate acestea când le vezi pe monumente îţi evocă imaginea unui carnasier, gata să-şi sfâşie victimele"44. După ce a doborât-o, Charan îşi întovărăşeşte victima în drumul ei spre Infern. Dar rolul său încetează la intrarea în lumea de dincolo, unde, judecând după scenele pictate pe pereţii mormintelor, pe mort îl aşteaptă o postexistenţă bogată în plăceri.

Cele câteva fragmente din Libri Acherontici nu ne permit nici o apropiere cu Cartea Morţilor egipteană. Potrivit scriitorului creştin Arnobius (secolul IV): „în Libri Acherontici, Etruria promite că, prin sângele anumitor zei, sufletele vor ajunge divine şi se vor putea sustrage condiţiei muritoare" (Adversus Nationes, II, 62). Servius adaugă o informaţie importantă: ca urmare a anumitor sacrificii, sufletele se transformă în zei, care sunt caracterizaţi drept animales pentru a se aminti originea lor (ad Aen., III, 168). Ar fi vorba deci de o zeificare dobândită ca urmare a unor ritualuri sângeroase, ceea ce se poate interpreta fie ca un indiciu al vechimii, fie ca un sacrificiu — sacrament comparabil cu iniţierea în Misterele lui Mithra (cf. § 217). în orice caz, „divinizarea sufletelor" adaugă o dimensiune nouă eshatologiei etrusce.

însă esenţa gândirii religioase etrusce scapă investigării. Prestigiul de care se bucurau, încă de la începuturi, la Roma, metodele lor de divinaţie, de orientatio şi de construcţie a oraşelor şi edificiilor sacre, indică structura cosmologică a teologiei etruscilor şi pare să explice eforturile lor de a pătrunde enigma timpurilor istorice. Foarte probabil, aceste concepţii au contribuit la maturizarea religiei romane.

168. Crize şi catastrofe: de ia suzeranitatea gaiică ia cei de-al doilea război punic

în -496, la puţin timp după expulzarea ultimului rege etrusc şi instaurarea Republicii, s-a ridicat un templu, la picioarele Aventinului, consacrat unei triade noi: Ceres, Liber şi Libera. Politica a jucat probabil un rol în întemeierea acestui cult menit acestor trei divinităţi patroane ale fecundităţii. Sanctuarul, un loc consacrat de multă vreme cultelor agrare, aparţinea reprezentanţilor plebei45. Etimologic, Ceres semnifică „Creşterea" în formă personificată. Existenţa unui flamen Cerialis şi caracterul particular al ritualurilor celebrate cu prilejul festivităţilor Cerialia (19 aprilie) confirmă arhaismul zeiţei. Cât priveşte Liber, numele său pare să derive din rădăcina indo-europeană *leudh, al cărei sens este „cel care germinează, cel care asigură naşterea şi secerişul"46. După Sfântul Augustin (C/v. dei, VII, 3), perechea Liber-Libera favoriza procreerea şi fecunditatea universală, „eliberând" sămânţa în cursul împreunării sexuale (ibid., VII, 9). în anumite locuri din Italia, sărbătoarea lor, Liberalia (17 martie), comporta elemente licenţioase: procesiunea unui falus, pe care cele mai caste

43 G. Dumezil, op. cit., pp. 676-677.

44 F. de Ruyt, Charun, demon etrusque de la mort, pp. 146-147.

45 Potrivit tradiţiei, templul a fost rezultatul primei consultări a Cărţilor Sibiline, dar este vorba de un anacronism,

46 E. Benveniste, „Liber et liberi"; G. Dumezil, op. cit., p. 383.

313

Religia romană: de la origini până la procesul Bacchanaliilor

matroane romane trebuiau să-1 încoroneze public, cuvinte obscene etc. (Civ. clei, VII, 21). Dar foarte curând triada Ceres, Liber, Libera a fost asimilată (interpretatio graeca!) trioului Demeter, Dionysos (Bachus) şi Persephone (Proserpina)47. Devenit cunoscut sub numele de Bachus, Liber va cunoaşte o carieră excepţională ca urmare a răspândirii cultului dionysiac (vezi, mai departe, p. 314).

Roma era familiarizată cu zeii greci încă din secolul al Vl-lea, când era sub dominaţie etruscă. Dar, de la începutul Republicii, asistăm la o asimilare rapidă a divinităţilor greceşti, Dioscurii în ~ 499, Mercur în ~ 495, Apollon în ~ 431 (cu ocazia epidemiilor de ciumă; acesta a fost aşadar primul „zeu-vindecător" care a fost introdus). Venus, la origine substantiv comun, semni­ficând un farmec magic, a fost identificată cu Afrodita greacă: dar structura zeiţei s-a schimbat. Un proces similar caracterizează asimilarea divinităţilor latine şi italiote. Diana a fost primită de la albani şi omologată ulterior cu Artemis. în ~ 396, lunona Regina, zeiţa patroană a Veilor, a fost invitată ceremonial să se stabilească la Roma. într-un pasaj celebru, Titus Livius (V, 21, 3-22) descrie ritul de evocatio: dictatorul Camillus s-a adresat zeiţei asediaţilor: „Pe tine, lunona Regina, care ocroteşti acum Veii, te rog să ne urmezi pe noi învingătorii, în oraşul nostru care va fi în curând al tău, şi în care te va întâmpina un templu pe măsura măreţiei tale". Veii „nu ştiau că propriii lor ghicitori, precum şi oracolele străine îi abandonaseră, că zeii erau acum chemaţi să-şi împartă rămăşiţele lor pământeşti, şi că alţi zei evocaţi, din oraşul lor, prin rugăciuni, îi priveau deja din templele şi noile lăcaşuri ale inamicului: pe scurt că erau în ultima lor zi...".

Invazia celţilor, în primul sfert din secolul al IV-lea, întrerupsese contactele cu elenismul. Devastarea Romei (înjur de ~ 390) a fost atât de radicală, încât unii se gândiseră să părăsească pentru totdeauna ruinele şi să se stabilească la Veii. La fel ca în cazul Egiptului după invazia hiksoşilor (cf. § 30), incendiul oraşului a zdruncinat profund încrederea romanilor în destinul lor istoric. Abia în ~ 295, după victoria de la Sentinum, Roma şi Italia s-au eliberat de suzerani­tatea galeză. Comunicaţiile cu lumea greacă au fost restabilite şi romanii şi-au reluat politica de cucerire. Către sfârşitul secolului al III-lea, Roma era cea mai mare putere din Italia. De aici înainte, vicisitudinile politice vor avea repercusiuni, adesea destul de grave, asupra institu­ţiilor religioase tradiţionale. Pentru un popor înclinat să vadă în evenimentele istorice tot atâtea epifanii divine, victoriile sau dezastrele militare erau încărcate de semnificaţii religioase.