Capitolul XVI religiile din china antică

Este inutil să zăbovim asupra semivictoriilor şi multelor dezastre ale ultimelor cruciade. E destul să menţionăm că, în ciuda excomunicării Papei, nepotul lui Barbarossa, împăratul

28 Steven Runciman, A History ofthe Crusades, voi.I, p. IX.

29 A. Dupront, „Croisades et eschatologie", p. 177.

30 Paul Alphandery şi A.Dupront, La chretiente et l'idee de la Croisade, II, p.19. „Nu de ideea succesului expediţiei se înflăcărează Filip August, ci de aceea a regatului pe care îl va lăsa în urma sa" (ibid.).

31 Ibid., p. 40.

531

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

Frederic al II-lea, soseşte în Ţara Sfânta în 1225 şi obţine de la sultan Ierusalimul, unde s-a încoronat rege şi a rămas vreme de 15 ani. însă, în 1244, Ierusalimul căzu în mâinile mamelucilor şi n-a mai fost recucerit niciodată. Mai multe expediţii sporadice au fost întreprinse până la sfârşitul secolului, dar fără nici un rezultat.

Desigur, cruciadele au deschis Europei Occidentale Orientul şi au făcut posibile contactele cu islamul. Dar schimbările culturale ar fi putut avea loc fără aceste expediţii sângeroase. Cruciadele au întărit prestigiul papalităţii şi au contribuit la progresul monarhiilor în Europa de Vest. Dar au slăbit Bizanţul, permiţând turcilor să se împlânte adânc în Peninsula Balcanică şi au înveninat raporturile cu Biserica de Răsărit, în plus, conduita sălbatică a cruciaţilor i-a ridicat pe musulmani împotriva tuturor creştinilor şi numeroase biserici, care supravieţuiseră unei dominaţii musulmane de şase secole, au fost acum distruse.

Cu toate acestea, în ciuda politizării cruciadelor, această mişcare colectivă a păstrat întotdeauna o structură eshatologică. Dovada o avem, între altele, în cruciadele copiilor care irup brusc, în 1212, în Franţa de Nord şi în Germania. Spontaneitatea acestor mişcări pare în afară de orice îndoială;,,nimeni nu le-a stârnit, nici din afară, nici din ţară", afirmă un martor contemporan32. Copii, „caracterizaţi — faptul este, pe drept cuvânt, extraordinar — prin vârsta lor fragedă şi totodată prin sărăcia lor, mici păstori, mai ales"33, încep să mărşăluiască şi săracii li se alătură. Sunt poate în jur de 30 000 care înaintează în procesiune, cântând. Când sunt întrebaţi încotro merg, răspund: „La Dumnezeu". După un cronicar contemporan, „intenţia lor era să traverseze marea şi să obţină ceea ce regii şi puternicii pământului nu reuşiseră: cucerirea mormântului lui Hristos"34. Clerul se opusese acestei înrolări a copiilor. Cruciada franceză se termină catastrofic: sosiţi la Marsilia, ei se îmbarcă pe şapte vase mari, dar două din cele şapte corăbii sunt surprinse de furtună şi eşuează şi toţi călătorii sunt înghiţiţi de mare. Cât priveşte celelalte cinci corăbii, cei doi armatori criminali le duc la Alexandria, unde îi vând pe copii căpeteniilor sarazine şi neguţătorilor de sclavi.

Cruciada „germană" prezintă aceeaşi schemă. O cronică contemporană arată că în 1212 „a apărut un copil, numit Nicolaus, care a adunat în jurul lui o mare mulţime de copii şi femei. El afirmă că, la porunca unui înger, trebuie să-i ducă la Ierusalim ca să răscumpere crucea Mântuitorului şi că marea se va deschide în faţa lor, lăsându-i să treacă, aşa cum s-a întâmplat altădată cu poporul israelit"35. De altfel, această mare mulţime de copii şi femei nu avea arme. Plecaţi din jurul Coloniei, ei coboară pe Rin, traversează Alpii şi ating nordul Italiei. Unii ajung la Genova şi Pisa, dar sunt împinşi îndărăt. Cei care reuşesc să ajungă la Roma sunt siliţi să recunoască faptul că nici o autoritate nu-i susţine. Papa le dezavuează planul şi tinerii cruciaţi fac calea întoarsă. Aşa cum arată un cronicar în Annales Carbacenses, „ei s-au întors flămânzi şi desculţi, unul câte unul, în tăcere". Nimeni nu-i ajutase. Un alt martor scrie: „Mare parte din ei zăceau morţi de foame prin târguri, în pieţe, şi nimeni nu-i îngropa"36.

Pe bună dreptate, P. Alphandery şi A.Dupront au recunoscut în aceste mişcări tema copilului ales, frecventă în pietatea populară. Este totodată mitul Inocenţilor, exaltarea copilului de către lisus, precum şi reacţia populară împotriva cruciadei baronilor, aceeaşi reacţie care transpare în legendele ce au ca temă pe aşa-numiţii „Tafurs" ai primelor cruciade37. „Recucerirea Locurilor

nibid., p. 118. 33/ta/., p. 119.

34 Reinier, citat de P. Alphandery şi A. Dupront, op. cit,, p. 120.

35 Annales Schefteariensis, text citat de P. Alphandery şi A.Dupront, p. 123. % Texte citate de P. Alphandery şi A. Dupront, p. 127.

37 „Tafurs" (= vagabonzii) erau săracii care, înarmaţi doar cu cuţite, măciuci, topoare, îi urmaseră pe cruciaţi; cf. Morman Cohn, The Pursuii ofthe Millenium, pp. 67 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

532

Sfinte mai poate fi aşteptată doar de la o minune — şi minunea nu mai poate avea loc decât

... . w . . tt^y

pentru cei mai curaţi, copiii şi săracii .

Eşecul cruciadelor n-a nimicit nădejdile eshatologice. în scrierea sa De Monarchia Hispanica (1600), Tommaso Campanella îl implora pe regele Spaniei să finanţeze o nouă cruciadă împotriva Imperiului otoman şi să întemeieze, după victorie, monarhia universală. Treizeci şi opt de ani mai târziu, în Ecloga închinată lui Ludovic al XIII-lea şi Anei de Austria pentru celebrarea naşterii viitorului Ludovic al XlV-lea, Campanella profeţeşte recuperatio Terrae Sanctae, precum şi renovatio saeculi. Tânărul rege va cuceri întreaga Lume în o mie de zile, răpunând monştrii, adică învingând regatele păgânilor şi eliberând Grecia. Mahomed va fi alungat din Europa; Egiptul şi Etiopia vor redeveni creştine, tătarii, persanii, chinezii şi întregul Orient vor trece la creştinism. Toate neamurile vor forma o singură creştinătate şi acest univers regenerat va avea un centru: Ierusalimul. „Biserica, scrie Campanella, a început la Ierusalim şi la Ierusalim va reveni, după ce va fi fost înconjurat lumea."39 în tratatul său La prima e la seconda resurrezione, Tommaso Campanella nu mai socoteşte, precum Sfântul Bernard, cucerirea Ierusalimului drept o etapa către Ierusalimul ceresc, ci ca o instaurare a împărăţiei mesianice40.

269. Semnificaţia religioasă a artei romanice şi a iubirii curteneşti

Perioada Cruciadelor este şi epoca celor mai grandioase creaţii spirituale. Este epoca apogeului artei romanice şi a avântului artei gotice, a dezvoltării poeziei erotice şi religioase, a romanelor ciclului arthurian şi al lui Tristan şi Isolda; este epoca triumfului scolasticii şi al misticii, epoca fundării celor mai strălucite universităţi, a ordinelor călugăreşti şi a predicatorilor itineranţi. Totodată, este epoca unei proliferări excepţionale a mişcărilor ascetice şi eshatologice, în majoritatea lor în marginea ortodoxiei sau deschis heterodoxe.

Nu poate fi vorba să zăbovim, aşa cum ar merita, asupra tuturor acestor creaţii. Să amintim însă, deocamdată, că cei mai mari teologi şi mistici (de la Sfântul Bernard, 1090-1153 până la Meister Eckhardt, 1260-1327), precum şi cei mai însemnaţi filosofi (de la Anselmus din Canterbury, 1033-1109, până la Toma din Aquino, cea 1223-1274), şi-au împlinit opera în această perioadă traversată de crize şi marcată de transformări care vor modifica radical profilul spiritual al Occidentului. Să amintim, de asemenea, întemeierea, în 1084, a Ordinului călugărilor din Chartres, şi în 1098, la Citeaux lângă Dijon, a Ordinului Cistercienilor, urmate de ordinul călugărilor stabiliţi în 1120 la Premontre. O dată cu ordinele întemeiate de Sfântul Dominic (l 170-1224) şi Sfântul Francisc din Assisi (l 182-1221), aceste organizaţii monahale vor juca un rol decisiv în viaţa religioasă şi intelectuală din următoarele patru secole.

Să încercăm să trasăm pe scurt câteva structuri din universul simbolic propriu societăţii medievale de după criza milenaristă. Să precizăm mai întâi că, la începutul secolului al Xl-lea, o nouă schemă a societăţii tinde să se impună. Adresându-se regelui său, către 1027, episcopul Adalbert din Laon îi aminteşte că „obştea credincioşilor formează un singur trup; instituţia statului trei trupuri, însă [...] Casa lui Dumnezeu, socotită una, este împărţită, aşadar, în trei: o parte din credincioşi se roagă, alta luptă, a treia munceşte. Aceste trei părţi ce coexistă nu

38 P. Alphandery şi A. Dupront, op.cit., p, 145.

39 Nota lui Campanella la versul 207 al Eclogei sale, citată de A. Dupront, „Croiscules et eschatologie", p. 187.

40 Ediţie critică de Romano Amerio (Roma, 1955), p. 72; A. Dupront, op. cit., 189.

533

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

suferă să fie despărţite [...]. Astfel, acest triplu ansamblu este, în fapt, unu, şi aşa a triumfat legea şi lumea şi-a aflat pacea"41.

Această schemă aminteşte tripartiţia societăţilor indo-europenc, strălucit studiată de Georges Dumezil (cf. § 63). Ceea ce ne interesează, în primul rând, este simbolismul religios, mai exact creştin, care transpare din această clasificare socială. Realităţile profane participă de fapt la sacru. Această concepţie este proprie tuturor culturilor tradiţionale; ca să dăm un exemplu cunoscut, ea informează arhitectura religioasă de la începuturile sale şi se regăseşte în structura bazilicilor creştine (cf. simbolismul bisericilor bizantine, p. 63). Arta romanică preia şi dezvoltă acest simbolism. Catedrala este o imago muncii. Simbolismul cosmologic organizează şi, totodată, sacralizează Lumea. Universul este văzut dintr-o perspectivă sacrală, fie că e vorba de pietre, floră sau faună, fie că e vorba de om42.

Regăsim, într-adevăr, toate modurile de a exista în Cosmos şi toate aspectele privind viaţa şi munca oamenilor, precum şi personajele şi întâmplările istoriei sacre, îngerii, monştrii, demonii. Ornamentaţia catedralelor constituie un repertoriu inepuizabil de simboluri cosmice (soarele, zodiacul, calul, arborele vieţii etc.), alături de teme biblice şi fabuloase (diavolul, dragonii, fenixul, centaurii etc.) sau didactice (muncile fiecărui anotimp etc.)43. S-ar putea distinge două universuri opuse: pe de o parte, fiinţe urâte, diforme, monstruoase, demonice44 iar, pe de altă parte, Hristos-Rege în glorie, Biserica (reprezentată ca femei) şi Fecioara care capătă, în secolul al Xll-lea, un loc considerabil în pietatea populară. Această opoziţie e reală şi obiectivul ei e evident. Dar geniul artei romanice constă tocmai în imaginaţia ei arzătoare şi în voinţa de a reuni într-un unic ansamblu toate modalităţile de a exista în lumea sacră, în cea profană sau în cea imaginară.

Ceea ce ne interesează pe noi nu e doar importanţa acestei iconografii în instruirea religioasă a poporului, ci şi rolul ei în trezirea şi avântul imaginaţiei şi, prin urmare, al gândirii simbolice. Contemplarea unei atari iconografii fabuloase îl familiariza pe creştin cu numeroase universuri simbolice religioase şi parareligioase. Credinciosul pătrundea treptat într-o lume de valori şi semnificaţii care, pentru unii, ajungea mai „reală" şi mai de preţ decât lumea experienţei obişnuite.

Imaginile, gesturile şi comportamentele ceremoniale, naraţiunile epice, poezia lirica şi muzica au însuşirea de a-1 introduce pe subiect într-o lume paralelă şi de a-i permite experienţe psihice şi iluminări altminteri inaccesibile, în societăţile tradiţionale, această însuşire e dată de dimensiunea religioasă, sau parareligioasă, a creaţiilor literare şi artistice45. Nu intră în sarcina noastră sa prezentăm aici creaţiile trubadurilor şi doctrina lor despre iubirea curtenească. Să remarcăm totuşi că inovaţiile radicale pe care ele le comportă, şi mai ales exaltarea Femeii şi a amorului cxtraconjugal, nu interesează doar istoria culturii. Nu trebuie să uităm poziţia inferioară a femeii în societatea medievală, interesele financiare sau politice care hotărau căsătoriile, conduita brutală sau indiferentă a soţilor. „Adevăratul Amor", descoperit şi exaltat în secolul al Xll-lea, implică o cultură superioară şi complexă, ba chiar o mistică şi o asceză care nu se puteau deprinde decât în preajma unor femei rafinate şi instruite.

41 Vezi textul în G. Duby, L'An MU, pp. 71-75. în secolul al Xl-lea, această schemă „traduce o remodelare a societăţii: un cler dominat de modelul monastic si de opus Dei; o aristocraţie militară; o elită economică de ţărani defrişatori care cuceresc prin muncă dreptul de promovare ideologică; Jacques Le Goff, în Histoire des religions, voi. 11, p. 817. Vezi şi cartea aceluiaşi, Poiir une autre Moyen Age, pp.80,90 si G. Duby, Leş trois ordres ou l'imaginaire dujeodalisme, pp. 62 sq. şi passim.

42 M. M. Davy, Initiation ă la symbolique romane, p.19.

43 Cf. M. M. Davy, op. cit., pp. 209 sq.

44 Care îl iritau pe Sfântul Bernard: „Ce înseamnă în mănăstirile noastre aceşti monştri ridicoli, aceste frumuseţi oribile şi aceste orori frumoase?" Apologia, XII, 29, citat de M. M. Davy, p.210.

45 Aşa cum a arătat psihologia adâncurilor, acelaşi proces, deşi sărăcit şi degradat, e atestat în societăţile contemporane desacralizate.

De la Mahomed la epoca Reformelor

534

Se întâlneau asemenea femei erudite, mai ales la Poitiers, în castelul vestitei Alienor (sau Elinor) de Acvitania, nepoată a primului trubadur cunoscut, Guillaume de Poitiers (1071-1127), şi regină, pe rând, a Franţei şi apoi a Angliei. Sute de prinţi, baroni şi cavaleri, precum şi ducese şi contese au fost „educate" în acest mediu cultural, privilegiat, prezidat de fiica lui Alienor, Mărie de Champagne. Exista acolo chiar o Curte a Dragostei, tribunal sui-generis, căruia i se cunoaşte Codul şi se ştiu mai multe cazuri judecate46. „Femeile simţeau că îi pot instrui pe bărbaţi, exercitându-şi puterea într-un chip nou şi delicat. Bărbaţii trebuiau să fie captivaţi, călăuziţi, educaţi. Alienor arată drumul către Beatrice"47.

Tema poemelor era întotdeauna dragostea, exprimată într-o formă convenţională, deopotrivă exaltantă şi enigmatică. Doamna (în provensală dompna) era căsătorită, conştientă de valoarea şi preocupată de reputaţia (pretz) ei. Este motivul pentru care secretul juca un rol hotărâtor, îndrăgostitul era despărţit de Doamna sa prin numeroase tabuuri sociale şi emotive. Celebrând calităţile Doamnei sale, poetul trebuia să-şi evoce propria solitudine, suferinţele, dar şi nădejdile: să o zărească, fie şi din depărtare, să-i atingă hainele, să dobândească o sărutare etc.

Această îndelungată etapă de iniţiere amoroasă constituie, deopotrivă, o asceză, o pedagogie şi un ansamblu de experienţe spirituale. Descoperirea Femeii ca model şi exaltarea frumuseţii fizice şi a virtuţilor ei spirituale îl proiectau pe îndrăgostit într-o lume paralelă de imagini şi simboluri în care condiţia sa profană era progresiv transformată. O asemenea transformare avea loc chiar dacă, în anumite cazuri, poetul primea dăruirea totală a Doamnei sale48. Căci această posesie era încoronarea unui ceremonial elaborat, călăuzit deopotrivă de asceză, elevaţie morală şi pasiune.

Caracterul ritual al acestui scenariu erotic este incontestabil. El poate fi asemuit, pe de o parte, cu tehnicile sexuale tantrice (cf. cap. XL), care pot fi înţelese atât la propriu, în contextul fiziologiei subtile, sau pe un plan pur spiritual; pe de altă parte, el este comparabil cu devoţia anumitor şcoli vişnuite (cf. ibid.),m care experienţa mistică este ilustrată tocmai prin dragostea unei femei căsătorite, Radha, pentru tânărul zeu Krşna. Exemplul din urmă este deosebit de semnificativ. Mai întâi, el confirmă autenticitatea şi valoarea mistică a „dragostei-pasiune"; el ne ajută, în plus, să deosebim unio mystica din tradiţia creştină (folosind terminologia nupţială, i.e. căsătoria sufletului cu Hristos) de cea specifică tradiţiei hinduiste care, tocmai pentru a sublinia absolutul instaurat de experienţa mistică şi desolidarizarea totală de societate şi de valorile ei morale, foloseşte nu doar imaginile unei instituţii venerabile prin excelenţă, căsătoria, ci şi acelea ale opusului ei, adulterul.

270. Ezoterismul şi creaţiile literare: trubadurii, Pedeli d'Amore, ciclul Graalului

în dragostea curtenească se exaltă, pentru prima dată după gnosele din secolele II şi III, demnitatea spirituală şi valoarea religioasă a Femeii49. Potrivit părerii multor savanţi, trubadurii

46 Păstrat în De ane amandi de Andre Le Chapelain. Acest mic tratat a fost tradus şi comentat de J.Laffite-Houssat, Troubadours et Cours d'Amour, pp. 43-65.

47 Friederich Heer, The Medieval World, p.174.

48 Vezi documentarea şi analiza critică a lui Moshe Lazar, Amour courtois et „Fin'Amors" dans la litterature du XII siecle. De altfel, Mărie de Champagne precizase fără echivoc diferenţa dintre unirea conjugală şi unirea îndrăgostiţilor: „Iubiţii se înţeleg în mod desăvârşit şi fără gândul la răsplată. Soţii trebuie, din datorie, să se supună unul altuia si să nu-şi refuze unul altuia nimic".

49 Numeroase texte gnostice exaltă Mama divină, concepută ca „Tăcere mistică", Duh Sfânt, înţelepciune. „Eu sunt Gândirea ce locuieşte în Lumina care exista înainte de toate. Eu lucrez în fiecare făptură f... ]. Sunt Unul invizibil în Tot..."

535

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

din Provence s-au inspirat din modelul poeziei arabe din Spania, care glorifica femeia şi amorul spiritual pe care îl suscita50. Dar trebuie ţinut, de asemenea, seama de elementele celtice, gnostice şi orientale, redescoperite sau reactualizate în secolul al XH-lea. Pe de altă parte, credinţa în Fecioară — care domina epoca — sacraliza indirect femeia. Peste un secol, Dante (1265-1321) va merge şi mai departe: Beatrice — pe care o cunoscuse ca adolescentă şi o regăsise ca soţie a unui nobil florentin — este divinizată. Poetul o proclamă superioară îngerilor şi sfinţilor, neatinsă de păcat, comparabilă aproape Fecioarei. Ea devine noua mediatoare între umanitatea reprezentată prin Dante şi Dumnezeu. Când Beatrice este gata să apară în Paradisul terestru, o voce clamează: „Veni, sponsa, del Libano" (Purg., XXX, II), vestitul pasaj din Cântarea Cântărilor (IV, 8), pasaj adoptat de Biserică, dar intonat numai întru lauda Fecioarei sau a Bisericii înseşi51. Nu cunoaştem alt exemplu atât de strălucit de divinizare a unei femei, în mod vădit, Beatrice reprezenta teologia, aşadar misterul mântuirii. Dante scrisese Divina Comedie ca să-1 mântuiască pe om, aducându-i acestuia transformarea nu cu ajutorul teoriei, ci înspăimântându-şi şi fascinându-şi cititorul cu viziunile Iadului şi ale Raiului. Fără să fi fost singurul, Dante ilustrează în chip exemplar concepţia tradiţională, după care arta, poezia, mai ales, este mijlocul privilegiat nu numai de a comunica o metafizică şi o teologie, ci şi pentru a-1 trezi şi mântui pe om.

Funcţia soteriologică a Dragostei şi a Femeii este clar proclamată de o altă mişcare, aparent numai literară, dar care comporta o gnosă ocultă şi probabil o organizare de tip iniţiatic. Este vorba de Pedeli d'Amore52, ai cărei reprezentanţi sunt atestaţi începând cu secolul al XH-lea, atât în Provenţa şi Italia, cât şi în Franţa şi Belgia. Pedeli d'Amore constituie o oaste secretă şi spirituală, având drept scop cultul „Femeii unice" şi iniţierea în misterul „dragostei". Toţi utilizau un „limbaj ascuns" (parlar cruz), pentru ca doctrina lor să nu devină accesibilă pentru „la gente grossa", aşa cum a spus unul dintre cei mai vestiţi dintre Pedeli, Francesco da Barberino (1264-1348). Un altfedele d'amore, Jacques de Baisieux, prescrie în poemul său, C'estdesfiez d'Amours, „că nu trebuie dezvăluite sfaturile Amorului, ci învăluite cu grijă"53. Că iniţierea prin Dragoste era de ordin spiritual, lacques de Baisieux însuşi o afirmă, interpretând sensul cuvântului Amor:

„A senefie en sa pârtie

Sans, et mor senefie mort;

Or l'assemblons, s'aurons sans mort."54

[,,A înseamnă în a lui parte Fără, şi mor înseamnă moarte; De le-mpreuni ai: fără moarte.11]

(text citat de Elaine Pagels, The Gnostic Gospels, pp. 65 sq.)- într-un poem gnostic, Tunetul, Duh desăvârşit, o putere feminină rosteşte: „Eu sunt cea dintâi şi cea din urmă [...]. Eu sunt soţia şi fecioara [...]. Eu sunt mama şi fiica" etc. (iMf.,p.66).

50 Vezi, mai ales, Men£ndez Pidal, Poesia araba y poesia europea; Garcia Gomez, „La lirica hispano-âraba y la aparicidn de la lirica românce" si lucrările citate de Claudio Sânchez Albonioz, „El Islam de Espana y el Occidente", pp. 178-179, n. 56.

51 în altă parte (Purgat., XXXIII.10 sq j, Beatrice îşi aplică sieşi vorbele lui Hristos: „Puţin şi nu mă veţi mai vedea şi încă puţin şi mă veţi vedea iarăşi" (loan, 16:16).

52 Cf. Luigi Valii, // linguaggio segreto di Dante e dei Pedeli d'Amore; R. Ricolfi, Studii su i „Pedeli d'Amore", voi. I. ^ „D"Amur ne doivent reveler/Les consiaux, mais tres bien celer..." (C'est desfiez d'Amours, \. 499—500, citat de

R. Ricolfi, op.cit., pp. 68-69), 54 Citat de R. Ricolfi, p. 63.

De la Mahomed la epoca Reformelor

536

Femeia simbolizează intelectul transcendent, înţelepciunea. Dragostea pentru o femeie trezeşte pe adept din letargia în care lumea creştină a căzut din pricina indignităţii spirituale a Papei, într-adevăr, se întâlneşte în textele grupării Pedeli d'Amor e aluzia la o „văduvă care nu este văduvă": Madonna Intelligenza, rămasă „văduvă" pentru că soţul ei, Papa, dedicându-se exclusiv problemelor trecătoare, e mort pentru viaţa spirituală.

Nu este vorba, de fapt, de o mişcare eretică, ci de o grupare care nu mai recunoştea papilor prestigiul de şefi spirituali ai creştinătăţii. Nu se ştie nimic despre riturile iniţiatice ale grupării, dar ele trebuie să fi existat, deoarece Fedeli d'Amare formau o miliţie şi ţineau întruniri secrete.

De altfel, începând cu secolul al XH-iea, secretele şi arta de a le disimula se impun în medii destul de deosebite, „îndrăgostiţii, la fel ca şi sectele religioase, îşi au propriul limbaj secret şi membrii micilor cercuri ezoterice se recunosc între ei prin semne şi simboluri, prin culori şi parole tainice."55 „Limbajele secrete", precum şi proliferarea personajelor legendare şi enigmatice şi a aventurilor prodigioase constituie în ele însele fenomene parareligioase. Avem dovada acestui fapt în romanele Mesei Rotunde, elaborate în secolul al Xll-lea, în jurul figurii regelui Arthur. Noile generaţii înrâurite — direct ori indirect — de Alienor de Acvitania şi Mărie de Champagne nu mai preţuiau vechile Chansons de Geste. Locul lui Caro! Magnul este luat acum de legendarul rege Arthur. Tematica bretonă („La matiere de Bretagne ") punea la dispoziţia poeţilor o serie întreagă de personaje şi legende în mare parte de origine celtică56, dar susceptibile de a asimila elemente eterogene — creştine, gnostice, islamice.

Chretien de Troyes, un poet proteguit de Mărie de Champagne, e cel care a declanşat fascinaţia generală pentru ciclul arthurian. Se ignoră aproape totul despre el, dar se ştie că a început să scrie către 1170 şi că a compus cinci lungi romane în versuri, între care cele mai celebre sunt Lancelot, Erec şi Perceval. Din perspectiva cercetării noastre, s-ar putea spune că romanele Mesei Rotunde întemeiază o nouă mitologie, în sensul că ele dezvăluie audienţei „istoria sacră" şi modelele exemplare ce trebuie să călăuzească comportarea cavalerilor şi a îndrăgostiţilor. Să adăugăm că mitologia cavalerismului a avut o influenţă culturală mai importantă decât istoria sa propriu-zisă.

De la început se remarcă numărul şi importanţa elementelor arhaice, mai precis a motivelor iniţiatice. Este vorba întotdeauna de o Căutare („Quete") lungă şi dramatică de obiecte miraculoase, ce implică, printre altele, pătrunderea eroului în lumea cealaltă. Putem descifra în regulile de admitere în rândul cavalerilor unele dintre probele de intrare într-o confrerie secretă de tip Mănnerbund. Perceval trebuie să petreacă o noapte într-o capelă alături de un cavaler mort; când tună el vede o mână neagră ce stinge singura făclie aprinsă57. Este exemplul tipic de veghe nocturnă iniţiatică. încercările pe care le înfruntă eroul sunt nenumărate: el trebuie să traverseze un pod; acest pod e păzit de lei sau de monştri, în plus, la intrarea în castel veghează zâne, demoni, capcane. Toate aceste scenarii amintesc trecerea în lumea cealaltă, coborârile primejdioase în Infera; când atari călătorii sunt întreprinse de către fiinţe vii, ele fac întotdeauna parte dintr-o iniţiere. Asumându-şi riscurile unei asemenea coborâri în Infern, eroul urmăreşte cucerirea nemuririi sau un alt ţel la fel de ieşit din comun. Nenumăratele încercări suferite de personajele ciclului arthurian se afiliază aceleiaşi categorii: la sfârşitul „căutării" lor, eroii reuşesc să vindece miraculoasa boală a Regelui şi, făcând aceasta, regenerează „Ţara Pustie" (Gâşte Pays) sau acced ei înşişi la Suveranitate.