Capitolul XVI religiile din china antică

Este, totodată, epoca traducerilor, prin intermediul limbii siriace, a operelor filosofilor, medicilor şi alchimiştilor greci. Sub domnia lui Harun al-Raşid (788-809) şi a urmaşilor lui, civilizaţia mediteraneană a Antichităţii târzii cunoaşte o primă Renaştere, de expresie arabă; ea completează (uneori i se opune) procesul de asimilare a valorilor iraniene38 încurajat de Abbasizi. Vom vedea mai departe (cap. XXXV) consecinţele acestor descoperiri şi confruntări asupra dezvoltării spiritualităţii musulmane.

35 Cf. E. Baldwin Smith, The Dome, pp. 41 sq.

36 yezj (j Monneret de Villard, Introduzione allo studio dell'archeologia islamica, mai ales pp. 23 sq., 105 sq.

37 Vezi izvoarele citate de Charles Wendell, „Baghdăd: Imago Muncii", p. 122.

38 E vorba, bineînţeles, de creaţiile inepuizabilului sincretism iranian (cf. § 212).

Capitolul XXXIV

CATOLICISMUL APUSEAN DE LA CAROL CEL MARE LA GIOACCHINO DA FIORE

266. Creştinismul în Evul Mediu timpuriu

în 474, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman din Occident, a fost înlăturat de un rege barbar, Odoacru. Multă vreme, istoricii au considerat anul 474 drept dată convenţională a sfârşitului Antichităţii şi a începutului Evului Mediu. Dar apariţia, în 1937, a cărţii postume a lui Henri Pirenne, Mahomeî eî Charlemagne, a situat chestiunea într-o cu totul altă perspectivă. Marele istoric belgian atrăgea atenţia asupra câtorva fapte semnificative ale problemei. Pe de o parte, structurile sociale ale Imperiului supravieţuiesc încă două secole. Pe de altă parte, regii barbari din secolele VI şi VII folosesc metode romane şi îşi arogă titluri moştenite de la Imperiu, în plus, comunicaţiile comerciale cu Bizanţul şi Asia continuă. Ruptura dintre Occident şi Orient a avut loc, după Pirenne, în secolul al VIU-lea şi cauza a fost invazia islamului. Izolat de centrele de cultură mediteraneană, ruinat de invazii neîntrerupte şi de războaie interne, Occidentul se scufundă în „barbarie". Noua societate care va apărea pe ruinele sale va avea ca temei autonomia rurală; expresia sa va fi feudalismul. Carol cel Mare va reuşi să organizeze o lume cu totul nouă: Evul Mediu.

Ipoteza lui Pirenne a prilejuit o lungă controversă1, şi azi ea nu e decât parţial acceptată. Dar teza sa a avut meritul de a-i fi obligat pe savanţi să reexamineze procesul istoric complex care va duce la cristalizarea Evului Mediu occidental. Pirenne n-a ţinut seama de schimbările adânci aduse în Occident de creştinism. Or, aşa cum a arătat W.C. Bark, istoria Europei Occidentale între anii 300 şi 600 este rezultatul conjugat a doi factori: 1) creştinismul şi 2) şocurile şi contraşocurile evenimenţiale: destrămarea treptată a economiei şi a guvernării romane locale, dezordinea creată de repetatele invazii, autosuficienţa crescândă a unei societăţi de tip agrar, într-adevăr, dacă Occidentul n-ar fi fost divizat, sărac şi slab guvernat, influenţa Bisericii n-ar fi putut fi atât de hotărâtoare2.

La începuturile sale, societatea medievală era o comunitate de descoperitori, de pionieri. Modelul ei era întrucâtva constituit de mănăstirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfântul Benedict (cea 480-cca 540), a rânduit un şir de mici comunităţi, perfect autonome economic. Distrugerea uneia sau mai multor mănăstiri nu atrăgea după sine ruinarea întregii instituţii monastice. Năvălirile barbarilor nomazi, urmate de incursiunile vikingilor, distruseseră oraşele, prin urmare, unicele centre de cultură. Resturile moştenirii culturale clasice supravieţuiau în mănăstiri3. Puţini călugări însă aveau răgazul să se consacre studiului. Principala

1 Vezi criticile citate de William Carrol Bark, Origina ofthe Mediaeval World, pp. 7 sq., 114 sq.

2 W.C. Bark, op. cit., pp. 26-27.

1 Către 700, cultura occidentală se refugiase în mănăstirile din Irlanda şi Northumbria. De acolo, o sută de ani mai târ/.iu, vor coborî savanţii, teologii, artiştii.

De la Mahomed la epoca Reformelor

526

lor îndatorire era aceea de a propovădui creştinismul şi a-i ajuta pe săraci, în plus, erau constructori, medici, lucrători în metal şi mai ales agricultori. Uneltele şi metodele de a cultiva pământul au fost perfecţionate mult de aceşti călugări4.

S-a comparat5 constelaţia de mănăstiri care se bucurau de o perfectă autarhie economică cu sistemul feudal de proprietate, adică cu pământurile atribuite de senior vasalilor lui, ca recompensă sau dar anticipat pentru serviciile lor militare. Aceşti doi „germeni", capabili să supravieţuiască dezastrelor istoriei, au constituit bazele unei societăţi şi unei culturi noi. Carol Martel secularizase multe moşii aparţinând Bisericii ca să le împartă supuşilor lui. Era singura cale de a alcătui o oaste puternică şi devotată; în timpul acela, nici un suveran nu avea posibilitatea să-şi echipeze singur trupele.

Aşa cum vom vedea când vom prezenta instituţia cavalerilor (§ 267), sistemul feudal si ideologia sa sunt de origine germanică6. Graţie acestui sistem, Occidentul a putut depăşi urmările numeroaselor crize şi catastrofe ce s-au succedat începând cu secolul al V-lea. încoronarea lui Carol cel Mare la Roma de către Papă, la anul 800, ca împărat al „Sfântului Imperiu roman", n-ar fi putut fi măcar imaginată cu cincizeci de ani înainte. Dată fiind grava tensiune dintre împăraţi şi papi şi gelozia unor regi şi prinţi din secolele următoare, rolul şi importanţa noului Imperiu roman au fost precare şi în general limitate. Nu ne luăm sarcina de a rezuma istoria politică şi militară a Evului Mediu timpuriu. Dar este important să notăm de pe acum că toate instituţiile — feudalismul, cavaleria, Imperiul — au suscitat noi creaţii religioase, necunoscute sau, în orice caz, puţin elaborate în aria bizantină.

în economia, totuşi limitată, a lucrării de faţă, putem neglija inovaţiile liturgice şi sacra­mentale7 şi elementele religioase caracteristice pentru ceea ce s-a numit „Renaşterea carolingi­ană", din secolul al IX-lea8. E important totuşi să subliniem că vreme de cinci secole Biserica occidentală va cunoaşte alternativ perioade de reformă şi decadenţă, de triumf şi umilire, de creativitate şi scleroză, de deschidere şi de intoleranţă. Să dăm doar un exemplu: după „Renaşterea carolingiană", Biserica este, în secolul al X-lea şi în prima jumătate a secolului al Xl-lea, din nou în regres. Dar ea va intra într-o epocă de glorie şi putere o dată cu „reforma gregoriană", inaugurată de Grigore al VH-lea, ales papă în 1073. Este dificil să prezentăm în câteva rânduri cauzele profunde ale acestei alternări. E de ajuns să observăm că epocile de ascendenţă, precum şi cele de declin, sunt în legătură, pe de o parte, cu fidelitatea faţă de tradiţia apostolică şi, pe de alta, cu speranţele eshatologice şi nostalgia unei experienţe creştine mai adevărate şi mai profunde.

De la începuturile lui, creştinismul s-a dezvoltat sub semnul apocalipticii. Cu excepţia Sfântului Augustin, teologii şi vizionarii înfăţişau sindromul Sfârşitului Lumii şi calculau data venirii lui. Miturile despre Antichrist şi despre „împăratul Vremii de Apoi" pasionau deopotrivă cercurile clericale, cât şi masa credincioşilor. Către finele mileniului, vechiul scenariu privind Sfârşitul Lumii redevine dramatic de actual. La spaimele de tip eshatologic se adaugă acum tot felul de calamităţi: epidemii, foamete, semne funeste (comete, eclipse etc.)9. Prezenţa Diavolului se face peste tot simţită. Creştinii îşi explică aceste flageluri prin mulţimea păcatelor. Singura apărare era penitenţa şi ajutorul sfinţilor şi al relicvelor lor. Penitenţele sunt de tipul

4 Vezi despre toate aceste inovaţii în lucrarea lui W.C. Bark, pp. 80 sq.

5 Cf. Hugh Trevor-Roper, The Rise ofChristian Europe, pp. 98 sq.

6 Cf. Cari Stephenson, Medlaeval Feudalism, pp. 1-14.

7 De exemplu, remiterea inelului nupţial, importanţa messei „missel" care grupează laolaltă rugăciunile etc.

8 O alcătuire mai adecvată a clerului, studiul adâncit al unei limbi latine corecte, diversele reforme ale monahismului după modelul benedictin etc.

9 Vezi textele reproduse de Georges Duby, L'An Mii, pp. 105 sq.

527

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

celor pe care şi le impun muribunzii10. Pe de altă parte, episcopii şi abaţii îşi dau osteneala să adune lumea în jurul moaştelor, „pentru reîmpăcare şi pentru instituirea sfintei credinţe", după cum scrie călugărul Raoul Glaber. Cavalerii rostesc, cu mâna pe moaşte, jurământul păcii. „Nu voi năvăli în nici un fel într-o biserică [...]. Nu voi lovi preotul sau călugărul [...J. Nu voi răpi boul, vaca, porcul, oaia [...]. Nu voi robi ţăranul sau ţăranca [...]" etc.11. „Răgazul lui Dumnezeu" (= „treve de Dieu") impunea încetarea luptei în săptămânile sfinţite din calendarul liturgic.

Pelerinajele colective — la Ierusalim, la Roma şi la Sfântul lacob de Compostella — iau un mare avânt. Raoul Glaber interpretează „călătoria sfântă" la Ierusalim ca pe o pregătire pentru moarte şi o promisiune a mântuirii; marele număr de pelerini anunţă venirea lui Antichrist şi „apropierea sfârşitului acestei lumi"12.

Dar, din 1033, Anul O Mie de la Răstignirea lui lisus Hristos, creştinii simt ca penitenţele şi purificările lor şi-au atins ţelul. Raoul Glaber evocă semnele privind binecuvântarea divină: „cerul începu să râdă, se însenină şi se învioră de vânturi prielnice [...]. Toată faţa pământului se înveli cu o verdeaţă plăcută şi belşugul de roade alungă toată foametea [...]. Numeroşi bolnavi se lecuiră în aceste adunări în care se aduseseră atâţia sfinţi [...]. Cei de faţă întindeau mâinile spre Dumnezeu şi strigau într-un glas: Pace! Pace! Pace!"13, în acelaşi timp, vedem unele eforturi de regenerare a Bisericii, mai ales în mănăstirea benedictină de la Cluny. Peste tot în Occident se refac sanctuarele, se reînnoiesc bazilicile, se descoperă noi moaşte etc. Călătoriile misionare spre nord şi est se înmulţesc. Dar şi mai semnificative sunt schimbările ce au loc în cult, în parte datorită presiunilor pietăţii populare. Celebrarea euharistică câştigă o importanţă excepţională. Călugării sunt împinşi să se preoţească ca să participe la „facerea trupului şi sângelui lui Hristos", ca „să înmulţească în lumea vizibilă" partea de sacru14. Venerarea Crucii se intensifică deoarece Crucea e văzuta ca semnul prin excelenţă al umanităţii lui Hristos. Această exaltare a lui „Dumnezeu întrupat"15 va fi completată de devoţiunea faţă de Fecioară.

Complexul religios cristalizat în jurul spaimelor şi nădejdilor legate de Anul O Mie anticipează oarecum crizele şi creaţiile ce vor caracteriza următoarele cinci secole.

267. Asimilarea şi reinterpretarea tradiţiilor precreştine: regalitatea sacră, cavalerii

Pentru majoritatea triburilor germanice, regalitatea avea o origine şi un caracter sacru: întemeietorii dinastiei descindeau din zei, mai ales din Wodan16. „Norocul" regelui era dovada, prin excelenţă, a naturii lui sacre. Suveranul însuşi celebra sacrificiile de recoltă şi de izbândă în război; el era un intermediar charismatic între popor şi divinitate. Părăsit de „noroc", adică de zei, regele putea fi detronat sau omorât, cum s-a întâmplat în Suedia cu Domaldr, în urma

10 „La Anul Una Mie, Biserica din Occident acceptă, în sfârşit, vechile credinţe cu privire la prezenţa morţilor, la supravieţuirea lor nevăzută, cu puţin deosebită de existenţa lor trupească"; G. Duby, ibid., p. 76.

11 Vezi textul jurământului la G. Duby, pp. 171 sq.

12 Test reprodus de G. Duby, p. 179.

13 Vezi textul în G. Duby, pp. 183-84.

14 G. Duby, p. 219.

15 Vezi textele citate de G. Duby, pp. 216 sq.

16 Majoritatea regilor anglo-saxoni se socoteau deschizând din Wodan; cf. documentele citate de William A. Chaney, The Cult ofKingship in Anglo-Saxon England, pp. 32 sq., suveranii scandinavi descind din zeul Yngwi, asimilat lui Frey; după Lai de Rig, Heirndal (sau Rig) ar fi strămoşul tuturor regilor (ibid., p.19). Despre regalitatea la vechii germani, vezi Hixtoire, voi. II, pp. 446-447.

De la Mahomed La epoca Reformelor

528

unui şir de recolte dezastruoase17. Chiar după convertirea la creştinism, genealogia suverani­lor — adică apartenenţa lor la seminţia lui Wodan — a păstrat o importanţă hotărâtoare18.

Ca şi în alte părţi, ierarhia eclesiastică se va strădui să integreze aceste credinţe în istoria sfântă a creştinismului. Astfel, anumite genealogii regale îl proclamau pe Wodan drept fiu al lui Noe, născut în Arcă, sau urmaş descins dintr-o verişoară a Fecioarei19. Regii căzuţi în bătălie — chiar regii păgâni — erau asimilaţi martirilor sfinţi. Suveranii creştini au păstrat, cel puţin în parte, prestigiul magico-religios al strămoşilor lor: ei atingeau binecuvântând seminţele viitoarelor recolte, îşi puneau mâinile pe creştetul bolnavilor şi al copiilor20. Ca să descurajeze venerarea movilelor funerare regale, suveranii au început să fie îngropaţi în biserici.

Dar cea mai originală revalorizare a moştenirii păgâne a fost atribuirea titlului de Christus Domini, „Uns al Domnului". Regele devine astfel inviolabil; orice complot împotriva persoanei sale este socotit un sacrilegiu. De acum înainte, prestigiul religios al Suveranului nu mai derivă din originea sa divină, ci din încoronarea sa, care îl proclamă „Unsul lui Dumnezeu"21. „Un rege creştin este trimis al lui Hristos în mijlocul poporului său", afirmă un autor din secolul al Xl-lea. „Prin înţelepciunea unui rege, poporul ajunge fericit (gesaelig), bogat şi triumfător"22; în exaltarea „Unsului lui Dumnezeu" se poate recunoaşte încă vechea credinţă păgână. Totuşi, regele nu mai este decât ocrotitorul consacrat al poporului şi al Bisericii; funcţia sa de mediator între oameni şi Dumnezeu este exercitată de aici înainte de autoritatea eclesiastică.

Un proces analog de influenţă şi simbioză se poate urmări şi în ce priveşte cavaleria. Tacit descrie pe scurt iniţierea militară la vechii germani; în mijlocul luptătorilor înarmaţi, strânşi cu toţii laolaltă, una din căpetenii, sau tatăl, remite tânărului luptător scutul şi suliţa, încă din adolescenţă, el se antrenează cu însoţitori (comites) conduşi de o căpetenie (princeps), dar numai în urma acestei ceremonii colective tânărul este recunoscut luptător şi membru al tribului. Pe câmpul de luptă, adaugă Tacit, este ruşinos pentru un conducător să fie întrecut în vitejie; iar pentru tovarăşii săi este ruşinos să fie mai puţin viteji decât conducătorul. Cel care supravieţuieşte unui princeps şi se retrage de pe câmpul de luptă se dezonorează pentru toată viaţa. A-şi apăra căpetenia este datoria sfântă a oricăruia din tovarăşii săi de luptă. „Căpeteniile luptă pentru victorie; tovarăşii luptă pentru căpetenia lor." în schimbul acestui sacru serviciu, căpetenia le asigură hrană şi echipamentul de luptă şi le oferă o parte din prada cucerită23.

Această instituţie s-a păstrat după convertirea triburilor germanice la creştinism; ea stă la baza feudalismului24 şi a cavalerismului, în 791, Ludovic, fiul mai mare al lui Caroi Magnul, care nu avea decât 13 ani, a primit de la tatăl său spada de războinic. După 47 de ani, Ludovic îi acordă, la rândul său, fiului său de 15 ani „armele virile, spada". Aşa a început învestirea, ritual iniţiatic specific cavaleresc.

Este dificil de precizat originea acestei instituţii care a jucat un rol considerabil în istoria militară, socială, religioasă şi culturală a Occidentului. Oricum, cavaleria n-a putut să-şi dobândească forma sa „clasică" decât după introducerea în Franţa, în secolul al IX-lea, a unor

17 Vezi Ynglingasaga, cap. 15 (18); cf, ibid., cap. 43(47), povestea ultimului urmaş al Ynglingilor, sacrificat lui Othin din cauza unor proaste recolte. Alte exemple la W. Chaney, p.86.

18 Din cele opt genealogii ale casei regale englezeşti, şapte suiau până la Wodan; W. Chaney, p. 29.

19 Vezi exemplele citate de W. Chaney, p. 42.

20 Cf. Marc Bloch, Leş rois thaumaîurges, passim.; W. Chaney, pp. 86 sq.

21 Ceea ce implică supunerea suveranului faţă de episcop.

22 Principes d'un regime politique chretien, tratat atribuit arhiepiscopului Wulfstone (mort în 1023); citat de W. Chaney, p.257.

^ Germania, 13-14. Despre iniţierile militare ale vechilor germani, vezi § 175.

24 Feudalismul poate fi definit ca o asociere a vasalităţii cu fieful (adică veniturile unui teren administrat în numele seniorului).

529

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

cai înalţi şi solizi, în stare să poarte cavaleri în armură (cathafracii). Deşi virtutea esenţială

a cavalerului fusese de la început loialitatea faţă de seniorul său25, orice cavaler mai trebuia să-i ocrotească pe săraci şi mai ales să apere Biserica. Ceremonia învestirii comporta bine­cuvântarea armelor (spada era pusă pe altar ctc.). Dar, aşa cum vom vedea, influenţa Bisericii, mai ales din secolul al Xll-lea, devine cu adevărat importantă.

După o perioadă de ucenicie şi de încercări, mai lungă sau mai scurtă, se proceda la ceremonia publică a învestiturii. Seniorul prezenta în mod ritualic scutierului armele: spada, lancea, pintenii, cămaşa lungă de zale şi scutul. Scutierul stătea înaintea naşului său de botez, cu mâinile împreunate, adesea îngenuncheat şi cu capul aplecat. La sfârşit, seniorul îi aplica o puternică lovitură cu pumnul sau palma peste gât. Originea şi semnificaţia acestui rit — „la colee" — sunt controversate încă.

Instituţia cavalerismului atinge perfecţiunea în secolul al Xl-Jea şi în a doua jumătate a secolului al Xll-lea. Declinul începe din secolul al XlII-lea şi după secolul al XlV-lea cavaleria nu mai este decât un ceremonial şi un titlu de nobleţe, în mod paradoxal, mai ales în perioada aceasta de declin şi decadenţă, cavalerismul devine obiectul a numeroase creaţii culturale, a căror origine şi semnificaţie religioasă se lasă uşor descrifrate (§ 270).

Instituţia sumar descrisă de Tacit avea, desigur, o dimensiune religioasă: promovarea tânărului vestea desăvârşirea iniţierii lui militare; loialitatea absolută faţă de senior constituia, în fond, un comportament religios. Convertirea la creştinism a dat loc la numeroase reinterpretări si revalorizări ale tradiţiilor ancestrale; dar ea nu a reuşit să şteargă moştenirea păgână. Vreme de trei secole, Biserica s-a mulţumit cu un rol mai degrabă modest în consacrarea cavalerilor. Dar, începând din secolul al Xll-lea, ceremonia se desfăşoară, cel puţin în aparenţă, sub control eclasiastic. După confesiune, scutierul îşi petrecea noaptea în rugăciuni într-o biserică. Dimineaţa el se împărtăşea şi când primea armele tânărul pronunţa nu doar jurământul de a respecta codul cavaleresc26, ci şi o rugăciune.

După prima cruciadă, două ordine cavalereşti au luat fiinţă în Ţara Sfântă, fiecare având rolul de a-i apăra pe pelerini şi a-i îngriji pe bolnavi: al Templierilor şi al Ospitalierilor. De acum înainte, unii călugări adăugau la educaţia lor religioasă şi o instruire militară de tip cavaleresc. Antecedente ale ordinelor religioase militare se pot găsi în războiul sfânt (j'ihăd) al musulmanilor (§ 265), în iniţierile în Misterele lui Mithra (§ 217) şi în limbajul şi metaforele asceţilor creştini, care se considerau soldaţi ai unei miliţia sacra. Dar trebuie ţinut seama şi de semnificaţia religioasă a războiului la vechii germani (§ 175)27.

268. Cruciadele: eshatologie şi politică

Istoricii şi folosofii secolului Luminilor — de la Gibbon şi William Robertson la Hume şi Voltaire — au caracterizat Cruciadele drept o penibilă deflagraţie de fanatism şi nebunie. Această judecată, cumva mai nuanţată, este împărtăşită încă de numeroşi autori contemporani. Totuşi, cruciadele au constituit un fapt de prim ordin în istoria medievală, înainte de începutul cruciadelor, centrul civilizaţiei noastre se găsea la Bizanţ şi în ţările Califatului arab. înaintea

25 Roland era considerat eroul prin excelenţă, pentru că respectase necondiţionat, cu preţul vieţii sale, legile vasalităţii.

26 Codul cuprindea, potrivit unor izvoare, patru legi: messa zilnică, sacrificarea eventuală a vieţii sale pentru stanţa credinţă, ocrotirea Bisericii, apărarea văduvelor, a orfanilor şi a săracilor. Alte versiuni adaugă că un cavaler trebuie „să ajute doamnele şi domnişoarele care au nevoie de sprijinul lui", să „onoreze femeile |... |, să le apere dreptul".

27 Adăugăm faptul că instituirea unei cavalerii religioase se dezvoltă şi în islam; cf. Henry Corbin, En Islam iranian, II, pp. 168 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

530

ultimelor cruciade, hegemonia civilizaţiei trecuse în Europa Occidentală. Istoria modernă s-a născut din această deplasare de centru de greutate28. Dar preţul, foarte ridicat, al acestei hegemonii a Europei Occidentale 1-au plătit mai mult Bizanţul şi popoarele din Europa Orientală.

Ceea ce ne va reţine vor fi semnificaţiile religioase ale cruciadelor. Originea şi structura lor eshatologică au fost bine evidenţiate de Paul Alphandery şi Alphonse Dupront. „în centrul conştiinţei de cruciadă este, atât pentru clerici, cât şi pentru neclerici, datoria de a elibera Ierusalimul [...]. într-o cruciadă se exprimă cel mai puternic ideea unei duble împliniri, a vremilor şi a spaţiului omenesc, în acest sens, spaţial, semnul împlinirii vremilor se traduce prin întâlnirea neamurilor împrejurul oraşului sfânt şi matrice a lumii, Ierusalimul"29.

Caracterul eshatologic se accentuează pe măsură ce creşte numărul semieşecurilor şi al derutelor din cruciadele baronilor şi împăratului. Prima cruciadă, şi cea mai spectaculoasă, cerută de împăratul bizantin Alexis şi de papa Urban I, a fost predicată în 1095 de Petru Eremitul. După multe aventuri (masacrarea evreilor din târgurile de pe Rin şi de pe Dunăre, întâlnirea celor trei oştiri france la Constantinopol), cruciaţii traversează Asia Mică şi, în ciuda geloziei şi intrigilor dintre conducători, cuceresc Antiohia, Tripoli, Edessa şi, în sfârşit, Ierusalimul, însă peste o generaţie aceste cuceriri erau pierdute şi Sfântul Bernard predică o a doua cruciadă, la Vezelay, în 1145. O mare armată, condusă de regii Franţei şi Germaniei, soseşte la Constantinopol; dar în scurtă vreme este nimicită la Iconium şi Damasc.

A treia cruciadă, proclamată de împăratul Frederic Barbarossa la Maienza în 1188, este imperială şi mesianică. Regele Franţei, Filip August, şi suveranul englez, Richard Inimă-de-Leu, răspund la apel, dar fără „entuziasmul şi grăbirea unuia ca Barbarossa"30. Cruciaţii cuceresc oraşul Sfântului loan de Acera şi ajung în faţa Ierusalimului, apărat de Saladin, sultanul legendar al Egiptului şi Siriei. Şi de această dată, cruciada se termină cu un dezastru, împăratul îşi pierde viaţa într-un oraş din Armenia; Filip August se reîntoarce în Franţa ca să-1 submineze pe aliatul său, regele Angliei. Rămas singur în faţa Ierusalimului, Richard Inimă-de-Leu dobândeşte de la Saladin permisiunea ca oastea sa să se închine la Sfântul Mormânt.

Unii contemporani explicau neputinţa capetelor încoronate de a elibera Ierusalimul prin nevrednicia celor mari şi bogaţi. Nefiind în stare să facă penitenţă, prinţii şi nobilii nu vor putea dobândi împărăţia lui Dumnezeu, aşadar nici Ţara Sfântă. Aceasta aparţine săracilor, aleşilor cruciadei. „Eşecul tentativelor imperiale, garantate însă de legenda mesianică, atesta clar că opera de eliberare nu putea să aparţină puternicilor pământului."31 Când Inocenţiu al III-lea proclamă cruciada a IV-a (1202-1204), el scrie personal o epistolă lui Foulques de Neuilly, apostolul săracilor, „una din cele mai remarcabile figuri ale istoriei Cruciadelor", după cum precizează Paul Alphandery. Foulques îi critica violent pe bogaţi şi pe nobili şi propovăduia penitenţa şi reforma morală drept condiţie esenţială a cruciadei. Dar el moare în 1202, când cruciaţii erau deja angajaţi în aventura care face din cruciada a IV-a una din cele mai penibile episoade ale istoriei europene, într-adevăr, animaţi de ambiţii materiale şi roşi de intrigi, cruciaţii, în loc să se îndrepte spre Ţara Sfântă, ocupă Constantinopolul, masacrează o parte a populaţiei şi jefuiesc tezaurele oraşului. Regele Baudoin de Flandra e proclamat împărat latin al Bizanţului şi Thomas Morosini patriarh al Constantinopolului.