Capitolul XVI religiile din china antică

Capitolul XVI

RELIGIILE DIN CHINA ANTICĂ

126. Credinţele religioase în epoca neolitică

Pentru istoricul culturii, ca şi pentru istoricul religiilor, China constituie un subiect privilegiat de cercetare, într-adevăr, cele mai vechi documente arheologice urcă înspre mileniile al Vl-lea şi al V-lea; în câteva cazuri, cel puţin, se poate urmări continuitatea diferitelor culturi preistorice şi se poate chiar preciza contribuţia lor la formarea civilizaţiei chineze clasice. Pe de altă parte, aşa cum poporul chinez descinde din multiple combinări etnice, cultura sa constituie o sinteză complexă şi originală, în care se poate totuşi decela aportul mai multor izvoare.

Prima cultură neolitică este aceea de la Yangshao, după numele satului în care s-au găsit, în 1921, vase de argilă pictate. O a doua cultură neolitică, caracterizată printr-o ceramică neagră, a fost descoperită în 1928, lângă Longshan. Dar abia după 1950, graţie numeroaselor săpături efectuate în ultimii treizeci de ani, s-au putut clasifica toate fazele şi profilurile culturilor neolitice. Prin datarea cu radiocarbon, cronologia a fost radical modificată. La Ban po (în provincia Shanxi) s-a scos la lumina zilei cea mai veche aşezare aparţinând culturii Yangshao; datarea cu radiocarbon indică ~ 4115 sau ~ 4365. Aşezarea a fost locuită, în mileniul al V-lea, timp de 600 de ani. Dar Ban po nu reprezintă primul stadiu al culturii Yangshao1. După Ping-ti Ho, autorul ultimei sinteze despre preistoria chineză, agricultura practicată în mileniul al Vl-lea era o descoperire locală, ca şi domesticirea anumitor animale, ori ceramica şi metalurgia bronzului2. Or, până de curând, dezvoltarea culturilor neolitice şi epoca bronzului chinez erau explicate prin difuziunea agriculturii şi a metalurgiei pornind de la unul sau mai multe centre din Orientul antic. Nu ne revine nouă rolul de a lua partea unora sau a altora în această controversă. Pare un lucru sigur că anumite tehnologii au fost inventate, sau radical modificate, în China. Este posibil, de asemenea, ca China protoistorică să fi primit numeroase elemente culturale de origine occidentală, difuzate de-a lungul Siberiei şi stepelor Asiei Centrale.

Documentele arheologice sunt susceptibile să ne ofere mărturii despre anumite credinţe religioase; dar ar fi zadarnic să tragem concluzia că aceste credinţe reprezintă întreg sistemul religios al populaţiilor preistorice. Mitologia, teologia, structura şi morfologia ritualurilor sunt greu de descifrat numai pe bază de material arheologic. Aşa, de exemplu, documentele scoase la lumină prin descoperirea culturii neolitice de la Yangshao se referă, aproape în întregime, la idei şi credinţe în legătură cu spaţiul sacru, fertilitatea şi moartea, în sate, casa comunală este situată în centrul pieţei, înconjurată de colibe pe jumătate îngropate. Orientarea satului, ca şi structura locuinţei (groapa cu apă din mijloc, gura de fum) indică o cosmologie practicată de multe societăţi neolitice şi tradiţionale (cf. § 12). Credinţa în supravieţuirea sufletului este ilustrată de ustensilele şi alimentele depuse în morminte. Copiii erau îngropaţi alături de locuinţă,

1 Ping-ti Ho, The C r adie ofthe East, pp. 16 sq.

2 Ibid., pp. 43 sq., 91 sq., 121 sq., 177 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

242

în mari urne prevăzute sus cu o deschizătură, pentru a permite sufletului să iasă şi să revină3. Altfel spus, urna funerară era „casa" mortului, idee amplu exprimată în cultul strămoşilor din perioada bronzului (epoca Shang).

Vasele din argilă vopsite cu roşu şi decorate cu „temă funerară" (death pattern) sunt deosebit de interesante4. Trei motive iconografice — triunghiul, tabla de şah, cochilia — se găsesc numai pe vasele de uz funerar. Or, aceste motive sunt strâns legate de un simbolism destul de complex, asociind noţiunile de unire sexuală, de naştere, regenerare şi re-naştere. Se poate presupune că această decoraţie consemnează speranţa în supravieţuire şi într-o „renaştere" în cealaltă lume.

Un desen înfăţişând doi peşti şi două figuri antropomorfe reprezintă probabil o fiinţă supranaturală sau un „specialist al sacrului", vrăjitor sau preot5. Dar interpretarea desenului e încă nesigură. Peştii au, desigur, o semnificaţie sexuală şi calendaristică, în acelaşi timp (vremea pescuitului corespunde unui moment anumit al ciclului anual). Distribuirea celor patru figuri poate sugera o imagine cosmologică.

După Ping-ti Ho (pp. 275 sq.), societăţile din epoca Yangshao respectau regula descen­denţei matrilineare. Dimpotrivă, perioada următoare, Longshan, indică trecerea către o societate patrilineară, caracterizată prin predominarea cultului strămoşilor. Urmând ideile altor cercetători, Ping-ti Ho interpretează anumite obiecte de piatră, reproduse apoi pe ceramica pictată, drept simboluri falice. Aşa cum Karlgren a derivat pictograma Zu, însemnând „strămoş", din desenul unui falus, Ping-ti Ho vede în înmulţirea emblemelor falice importanţa pe care a căpătat-o cultul strămoşilor6. „Death pattern ", după cum am văzut, comportă un simbolism sexual. Dar Cari Hentze explică diversele obiecte şi desene „falice" ca înfăţişând „casa sufletului"; unele vase ceramice de la Yangshao reprezintă modele de colibe mici — care sunt totodată urne funerare — comparabile cu piese asemănătoare din preistoria europeană şi cu coliba mongolă. Aceste „căsuţe ale sufletului", abundent atestate în preistoria Chinei, constituie precursoarele „tăbliţei strămoşilor" din epocile istorice7.

Pe scurt, culturile de la Yangshao şi Longshan dezvăluie credinţe specifice şi altor civilizaţii neolitice: solidaritatea dintre viaţă, fertilitate, moarte şi postexistenţă, deci concepţia ciclului cosmic ilustrat de calendar şi actualizat prin rituri; importanţa strămoşilor, ca sursă de putere magico-religioasă; „misterul" conjuncţiei contrariilor (demonstrat şi de „death pattern"), credinţă care anticipa întrucâtva ideea de unitate/totalitate a Vieţii Cosmice, dominantă în epocile ulterioare. E important să adăugăm că o mare parte a moştenirii neolitice s-a păstrat, cu inevitabile modificări, în tradiţiile şi practicile religioase rurale.

127. Religia epocii bronzului: Zeul Cerului şi Strămoşii

începând cu dinastia Shang (~ 1751 -l 028), suntem considerabil mai bine informaţi. Ea corespunde, în mare, protoistoriei şi începutului istoriei antice a Chinei. Epoca Shang se caracterizează prin metalurgia bronzului, apariţia centrelor urbane şi a oraşelor-capitale, prezenţa

3 Ping-ti Ho, op. cit., pp. 279 sq. Practici şi credinţe analoage se întâlnesc în anumite culturi preistorice din Orientul Apropiat şi Europa Orientală.

4 J. G. Andersson, Children of the Yellow Earth, p. 315; Kwang-Chih Chang, The Archaeology of Ancient China, p. 103; cf. Hanna Rydh, „Symbolism in Mortuary Ceramics",/«w.nm.

5 Reproducere bună în cartea lui Ping-ti Ho, p. 154, fig. 9.

6 Ping-ti Ho, op, cit., p. 282; cf. Karlgren, „Some fecundity Symbols in Ancient China", pp. 18 sq.

7 Cari Hentze, Bronzegerăt, Kultbauten, Religion im ăltesten China der Shang-Zeii, pp. 49 sq., 88 sq., id., Das Haus als Weltort der Seele, pp. 23 sq. şi fig. 10-12. Sunt de găsit în aceste lucrări numeroase paralele din culturile asociate, istoric ori morfologic, civilizaţiei arhaice chineze.

243

Religiile din China antica

unei aristocraţii militare, instituirea regalităţii şi începuturile scrierii, în ceea ce priveşte viaţa religioasă, documentaţia este destul de bogată. Se dispune de o abundentă iconografie, ilustrată mai ales prin magnifice vase rituale de bronz. Mormintele suveranilor, pe de altă parte, ne aduc informaţii în legătură cu anumite practici religioase. Dar mai ales nenumăratele inscripţii oraculare, incizate pe oase de animale şi pe carapace de broască ţestoasă, constituie o sursă preţioasă8, în fine, câteva scrieri posterioare (de pildă, Cartea Odelor), numite de Karlgren „free Chou texts"9, conţin multe materiale vechi. Să adăugăm totuşi că aceste izvoare ne informează numai despre unele aspecte ale religiei din dinastia S hang, în primul rând despre credinţele şi ritualurile clanului regal; ca şi pentru epoca neolitică, mitologia şi teologia ne rămân în mare parte necunoscute.

Interpretarea documentelor iconografice nu este întotdeauna sigură. Cercetătorii sunt de acord în a recunoaşte o anumită analogie cu motivele de pe vasele de ceramică pictată de la Yangshao10, precum şi cu simbolismul religios al epocilor ulterioare. Hentze (ibid., pp. 215 sq.) interpretează conjuncţia simbolurilor polare ca ilustrând idei religioase în legătură cu înnoirea Timpului şi regenerarea spirituală. Important, de asemenea, este simbolismul greierelui şi al măştii tao die, care sugerează ciclul naşterilor şi renaşterilor: lumina şi viaţa ţâşnind din întuneric şi moarte. La fel de remarcabilă este îmbinarea de imagini antagonice (şarpele cu pene, şarpele şi vulturul etc.), cu alte cuvinte, dialectica contrariilor şi coincidentia oppositorum, temă centrală pentru filosofii şi misticii daoişti. Vasele din bronz reprezintă căsuţe-urnă!'. Forma lor derivă fie din ceramică, fie din prototipurile de lemn12. Admirabila artă animalieră de pe vasele din bronz a avut, foarte probabil, drept model gravurile în lemn13.

Inscripţiile oraculare ne dezvăluie o concepţie religioasă care fusese absentă (sau insesiza­bilă?) în documentele neoliticului, în special preeminenţa unui zeu suprem ceresc, Di (Domnul) sau Shang Di (Domnul cel de Sus). Di comandă ritmurile cosmice şi fenomenele naturale (ploaia, vântul, seceta etc.), acordă victoria Suveranului şi asigură bogăţia recoltelor, sau, dimpotrivă, provoacă dezastre şi trimite boli şi moarte. Lui Di i se aduc două feluri de sacrificii: cele din sanctuarul strămoşilor şi cele aduse în plin câmp. Dar, aşa cum se întâmplă şi cu alţi zei cereşti arhaici (cf. al nostru Trăite d'histoire des religions, §§ 14 sq.), cultul său indică un anumit declin al primatului religios. Di se dezvăluie ca îndepărtat şi mai puţin activ decât strămoşii spiţei regale şi i se aduc mai puţine sacrificii. Dar el este singurul care este invocat atunci când sunt în joc fecunditatea (ploaia) şi războiul, cele două preocupări de bază ale Suveranului.

Oricum, poziţia lui Di rămâne supremă. Zeii ceilalţi, cu toţii, ca şi strămoşii regali îi sunt subordonaţi. Numai strămoşii Suveranului sunt în stare să mijlocească pe lângă Di; pe de altă parte, numai Suveranul poate comunica cu strămoşii săi; căci el este „omul unic"14. Suveranul îşi întăreşte autoritatea cu ajutorul strămoşilor săi; credinţa în puterea lor magico-religioasă legitima dominaţia dinastiei Shang. La rândul lor, strămoşii depind de ofrandele de cereale,

8 E vorba despre o metodă de divinaţie destul de răspândită în Asia Septentrională: se punea întrebarea, se încălzeau prin ardere oasele sau carapacele, iar ghicitorii interpretau forma crăpăturilor. Apoi se înscriau întrebarea şi răspunsul lângă fisurile formate.

9 Bernard Karlgren, „Legends and Cults in Ancient China", p. 344.

10 Salamandra, tigrul, dragonul etc., încă în uz în iconografia si arta populară chineză, sunt simboluri cosmologice atestate deja la sfârşitul neoliticului. Cf. Cari Hentze, Bronzegerăt... der Shang-Zeit, pp. 40 sq., 55 sq., 132 sq., 165 sq.

11 Cari Hentze, Das Haus als Weltort der Seele, pp. 14 sq. si passim.

12 Li Chi, The Beginnings ofChinese Civilization, p. 32.

13 Ibid., p. 35.

14 Expresia: „Eu, omul unic" (sau poate: „Eu, Omul cel dintâi") este atestată în inscripţiile oraculare; cf. David N. Keightley, „Shang Theology and the Genesis ofChinese political Culture", p. 213, n. 6.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

244

de sângele şi carnea victimelor aduse ca sacrificiu15. Este inutil să presupunem, aşa cum gândesc unii savanţi16, că, întrucât cultul strămoşilor era atât de important pentru aristocraţia stăpânitoare, el a fost apoi adoptat treptat de toate straturile sociale. Cultul era adânc implantat şi foarte popular încă din epoca neolitică. Aşa cum am văzut mai sus (p. 242), el făcea parte integrantă din sistemul religios (articulat în jurul noţiunii de ciclu antropocosmic) al celor mai vechi cultivatori. Preeminenţa Suveranului, al cărui strămoş iniţial era considerat ca descinzând din Di, a dat o funcţie politică acestui cult imemorial.

Suveranul aduce două serii de sacrificii: strămoşilor şi lui Di şi altor zei. Uneori serviciul ritual se desfăşoară pe parcursul a 300 sau 360 de zile. Cuvântul „sacrificiu" desemnează „anul", pentru că ciclul anual este conceput ca un serviciu complet. Acest lucru confirmă importanţa religioasă a calendarului, care garantează revenirea normală a anotimpurilor, în marile morminte regale de lângă Anyang s-au găsit, alături de schelete de animale, numeroase victime umane, jertfite probabil pentru a-1 însoţi pe Suveran pe lumea cealaltă. Alegerea victimelor (însoţitori şi servitori, câini, cai) subliniază importanţa considerabilă a vânătorii (vânătoare rituală?) pentru aristocraţia militară şi clanul regal17. Numeroase întrebări consemnate în inscripţiile oraculare se referă la oportunitatea şi şansele de succes ale expediţiilor Suveranului.

Ca şi locuinţele, mormintele împărtăşeau acelaşi simbolism cosmologic şi îndeplineau aceeaşi funcţie: ele erau casele morţilor. O credinţă similară ar putea explica sacrificiul uman cu ocazia construcţiei clădirilor, mai ales a templelor şi a palatelor. Sufletele victimelor asigurau pereni­tatea construcţiei; s-ar putea spune că monumentul ridicat servea drept „nou trup" pentru sufletul victimei18. Dar se practicau sacrificii umane şi în alte scopuri, şi asupra lor suntem mai puţin informaţi; se poate presupune ca se urmărea înnoirea Timpului sau regenerarea dinastiei.

Cu toate lacunele, se pot descifra liniile mari ale religiei în epoca Shang. Importanţa zeului celest şi a cultului strămoşilor este evidentă. Complexitatea sistemului sacrificial (strâns legat de un calendar religios) şi a tehnicilor divinatorii presupune existenţa unei clase de „specialişti ai sacrului", ghicitori, preoţi sau şamani, în sfârşit, iconografia ne dezvăluie articulaţiile unui simbolism cosmologic şi soteriologic totodată, încă insuficient lămurit, dar care pare să anticipeze principalele concepţii religioase din China clasică.

128. Dinastia exemplară: împăraţii Zhou

în ~1028, ultimul rege Shang a fost înfrânt de căpetenia tribului Zhou. într-o celebră proclamaţie19, acesta îşi justifică revolta împotriva Suveranului prin porunca primită de la Stăpânul ceresc de a pune capăt unei domnii corupte şi detestabile. Este prima enunţare a celebrei doctrine despre „Mandatul Cerului". Şeful victorios s-a proclamat Suveran: el a inaugurat cea mai îndelungată dinastie din istoria Chinei (~1028-256). Pentru subiectul nostru ar fi inutil

15 După cum remarcă D. N. Keightley (pp. 214 sq.), cultul strămoşilor a reliefat seminţia regală ca sursă a autorităţii religioase si politice. Doctrina „Mandatului Cerului", considerată, de obicei, drepl o invenţie a dinastiei Zhou, îşi împlântă rădăcinile în teologia epocii Shang.

16 De exemplu, Ping-ti Ho, The Cradle ofthe East, p. 320.

17 Li Chi, op. cit., pp. 21 sq. Autorul atrage atenţia asupra motivelor animaliere (tigru, cerb) în decorarea vaselor din bronz (p. 33). Adăugăm că este vorba de animale emblematice, purtătoare ale unui simbolism cosmologic si iniţiatic destul de complex.

18 Cf. M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp 182 sq. jtrad. românească, pp. 186 sq. — nota trad.].

19 Textul s-a păstrat în Chou King (- Shu Jing), traducere de B. Karlgren, The liook of Documenta, p. 55.

245

Religiile din China antică

să-i rezumăm momentele de măreţie, crizele şi decadenţa20. E de ajuns să amintim că, din secolu] al VIH-Jea până în secolul al IlI-lea î.Hr., în pofida războaielor şi a insecurităţii generale, civilizaţia chineză tradiţională s-a dezvoltat şi gândirea filosofică a atins înaltele ei culmi21.

La începutul dinastiei, zeul cerului Tian (Cer), sau Shang Di (Domnul de Sus), manifestă trăsăturile unui zeu antropomorf şi personal. El locuieşte în Ursa Mare, în Mijlocul Cerului. Textele pun în lumină structura sa celestă: el vede, observă si aude totul; el este clarvăzător şi omniscient; hotărârea sa este infailibilă. Tian şi Shang Di sunt invocaţi în contracte şi în pac-turi. Mai târziu, atotvederea şi omniscienţa Cerului sunt celebrate de către Confucius şi de mulţi alţi filosofi, moralişti şi teologi de toate nuanţele. Dar, pentru aceştia din urmă, Zeul Cerului îşi pierde progresiv natura religioasă; el devine principiul ordinii cosmice, garantul legii morale. Acest proces de abstracţie şi raţionalizare a unui Zeu Suprem este frecvent în istoria religiilor (cf. Brahma, Zeus, Dumnezeul filosofilor din epoca elenistică, în iudaism, creştinism şi islam).

Dar Cerul (Tian) rămâne protectorul dinastiei. Suveranul este „fiul lui Tian1' şi „regentul lui Shang Di"22. De aceea, în principiu, numai Suveranul este în măsură să-i ofere sacrificii. El e răspunzător de succesiunea normală a ritmurilor cosmice; în cazuri de dezastre — secetă, semne de catastrofă, calamităţi, inundaţii — el se supune riturilor expiatorii, întrucât orice zeu celest guvernează anotimpurile, Tian joacă un rol şi în cultele agrare. Suveranul trebuie, de asemenea, să-J reprezinte în momentele esenţiale ale ciclului agrar (cf. § 130).

Cultul strămoşilor prelungeşte în mare parte structurile instalate în epoca Shang. (Dar noi nu posedăm informaţii decât despre ritualurile practicate de aristocraţie.) Urna-casă este înlocuită cu o tăbliţă, pe care fiul o depunea în templul strămoşilor. Ceremonii destul de complexe aveau loc de patru ori pe an; se aduceau ofrande de cărnuri crude, cereale şi băuturi, şi se invoca sufletul strămoşului. Acesta era personificat de către un membru al familiei, în general de către un nepot al mortului, care împărţea ofrande. Ceremonii asemănătoare sunt destul de răspândite în Asia şi în alte părţi; un ritual aducând în scenă pe un reprezentant al mortului era foarte probabil practicat din vremea dinastiei Shang, dacă nu chiar din preistorie23.

Divinităţile chtoniene şi cultele lor au o istorie îndelungată, asupra căreia suntem slab infor­maţi. Se ştie că înainte de a fi reprezentat ca o Mamă, Pământul era resimţit ca o forţă crea­toare cosmică, asexuată sau bisexuală24. Potrivit lui Marcel Granet, imaginea Mamei-Pământ apare iniţial sub „aspectul neutru de Loc Sfânt". Ceva mai târziu. „Pământul domestic a fost conceput cu atributele unei puteri materne şi hrănitoare"25, în vremurile vechi, morţii erau îngropaţi în incinta casei, acolo unde se păstrau seminţele. Or, păstrătoarea seminţelor a rămas,

20 Amintim câteva date importante: perioada dinastiei Zhou de apus, care a durat până în ~771, a fost urmată de perioada dinastiei Zhou de răsărit (~771-256). Intre ~400 şi ~200 au avut loc războaie neîntrerupte: este epoca zisă a Statelor Combatante, care a luat sfârşit prin unificarea Chinei sub împăratul Huang Di.

21 în această epocă au fost redactate sau editate „Cărţile clasice". Aşa cum arata C. Hentze (Funde in Alt-China, p. 222), asistăm, sub împăraţii Zhou, la o desacralizare progresivă a scrierii. Funcţia iniţială a scrisului — aceea de a regla raporturile Cer-Pământ şi Divinitate-oameni — este înlocuită prin preocupări genealogice şi istoriografice. în cele din urmă, scrierea ajunge un mijloc de propagandă politică.

22 Cf. Chou King, traducere de J. Legge, p. 428. Reprezentanţii dinastiei Zhou erau consideraţi deschizând dintr-un strămoş mitic, Hou Ji (Prinţul Meiului), celebrat în Che King (= Shi Jing) (poemul 153) ca unul care le-a „dat grâul şi orzul la porunca zeului". Adăugăm că sacrificiile umane, atestate în mormintele regale ale epocii Shang, au dispărut cu desăvârşire sub împăraţii Zhou.

23 Portretele de bărbaţi cu ambele braţe ridicate, inci/ate pe reliefuri în argilă, reprezintâ, după toate aparenţele, strămoşi sau preoţi ai unui cult al strămoşilor (cf. Cari Hentze, Funde in Alt-China, p. 224 şi pi. XL). Acest motiv iconografic este atestat în neolitic si în epoca Shang (ibid., fig. 29, 30). Un excelent exemplu de „folclorizare" a temei strămoşului este ilustrat de un cufăr din bronz de la mijlocul epocii Zhou: pe capac sunt reprezentaţi, într-un stil naiv naturalist, un bărbat şi o femeie, aşezaţi faţă în faţă; ibid., pi. XLIII şi p. 228.

24 Cf. M. Eliade, „La Terre-Mere et Ies hierogamies cosmiques" (în Mythes, reves et mysteres), p. 225.

25 M. Granet, „Le depot de l'enfant sur le sol" (în fctudes sociologiques sur la Chine), p. 201. „Atunci când noul-născut sau muribundul sunt aşezaţi pe Pământ, Ea (Glia) e cea care trebuie să decreteze dacă naşterea sau moartea sunt valabile... Ritul depunerii pe Pământ implică ideea unei identităţi de substanţă între Seminţie şi Sol" (ibid., pp. 192-193, 197-198).

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

246

pentru multă vreme, femeia, „în timpul dinastiei Zhou, grăunţele destinate însămânţam ogorului împărătesc nu erau păstrate în camera Fiului Cerului, ci în apartamentul împărătesei" (ibid., p. 200). Abia mai târziu, o dată cu apariţia familiei patrilineare şi a puterii senioriale, Pământul a devenit un zeu. în epoca dinastiei Zhou, existau o mulţime de zei ai Gliei, organizaţi ierarhic: zeii Gliei familiale, zeul satului, zeii pământurilor regale şi senioriale. Altarul era sub cer deschis, dar comporta o tăblie din piatră şi un copac — relicve ale cultelor originare consacrate Gliei ca putere cosmică. Cultele ţărăneşti, articulate în jurul crizelor legate de anotimpuri, reprezintă probabil formele primare ale acestei religii cosmice. Căci, după cum vom vedea (§ 130), Pământul nu era conceput doar ca sursă a fertilităţii agrare. Putere complementară Cerului, Pământul se dezvăluie ca parte integrantă a totalităţii cosmice.

Se cuvine să subliniem că structurile religioase pe care le-am evocat nu epuizează bogata documentaţie din epoca dinastiei Zhou (materiale arheologice şi, mai ales, un mare număr de texte). Vom completa expunerea noastră, prezentând câteva mituri cosmogonice şi idei metafizice fundamentale. Să amintim deocamdată că, de puţin timp, cercetătorii sunt unanim de acord în a sublima complexitatea culturală şi religioasă a Chinei arhaice. Aşa cum e cazul cu atâtea alte naţiuni, etnia chineză nu era omogenă, în plus, nici limba, nici cultura, nici religia sa nu constituiau, la început, sisteme unitare. Wolfram Eberhard a scos în evidenţă contribuţia elementelor etnice periferice — thai, tunguzi, turco-mongoli, tibetani etc. — la sinteza chineză26. Pentru istoricul religiilor, aceste contribuţii sunt preţioase: ele îl ajută să înţeleagă, între altele, impactul şamanismului septentrional asupra religiozităţii chineze şi „originea" anumitor practici daoiste.

Istoriografii chinezi erau conştienţi de distanţa care separa civilizaţia lor clasică de credinţele şi practicile „barbarilor". Or, printre aceşti „barbari" se întâlnesc de multe ori etnii care au fost parţial sau total asimilate şi a căror cultură a sfârşit prin a face parte integrantă din civilizaţia chineză. Amintim un singur exemplu, pe acela al împăraţilor Zhou. Domnia lor era stabilită către ~1100. Totuşi împăraţii Zhou, care îşi asimilaseră cultura dinastiei Shang, erau de origine mongolă şi religia lor se caracteriza prin şamanism şi tehnicile extazului27. Unificarea Chinei sub dinastia Han, deşi provocând distrugerea culturii Zhou, a facilitat difuziunea credinţelor şi a practicilor lor religioase în întreaga Chină. Probabil că multe dintre miturile cosmologice şi practicile lor religioase au fost adoptate de cultura chineză; cât priveşte tehnicile extatice, ele se regăsesc în anumite cercuri daoiste.

129. Originea şi organizarea Lumii

Nici un mit cosmogonic nu s-a păstrat în sensul strict al cuvântului. Dar, în tradiţia istoriografică şi în numeroase legende chineze, se pot decela zeii creatori, evhemerizaţi şi secularizaţi. Astfel, se povesteşte că, la început, „în timpul când Cerul şi Pământul erau un haos asemănător cu un ou", s-a născut un antropomorf primordial, Pan Ku. Când a murit, „capul lui Pan Ku s-a făcut un munte sfânt, ochii săi s-au făcut soarele şi luna, grăsimea sa a dat naştere mărilor şi fluviilor, perii capului şi ai trupului au devenit arbori şi alte vegetale"28. Recunoaştem esenţa mitului care explică creaţia prin sacrificiul unei Fiinţe primordiale: Tiamat