Capitolul XVI religiile din china antică

Cea mai mare dezamăgire a lui Mahomed la Medină a fost reacţia celor trei triburi evreieşti. înainte de a emigra, Profetul alesese Ierusalimul ca punct de orientare (qibla) a rugăciunilor, potrivit practicii evreieşti; o dată instalat la Medină, el a împrumutat alte rituri evreieşti. Surele dictate în primii ani ai Hegirei arată eforturile sale de a-i converti pe evrei. „O, neam al Cărţii! Profetul nostru a venit la voi ca să vă înveţe, după mulţi ani de încetare a oricărei profeţii, de

21 W. Montgomery Watt, Muhammad at Mecca, pp. 115 sq.

22 Vezi, în legătură cu sensul şi istoricul termenului, ultima lucrare: F.M. Denny, The Meaning ofUmmah in the Qur'ân. ^ Când, cu prilejul primei razii a „emigraţilor", locuitorii Medinei au adus acuze de sacrilegiu, pentru că armistiţiul

lunii sfinte (ragab, decembrie 623) fusese violat, Mahomed primeşte acest mesaj divin: „A te bate în luna sfântă e mare păcat; dar a îndepărta pe oameni de calea lui Dumnezeu, a fi lipsit de pietate faţă de Allah şi faţă de Moscheea Sacră, a-i alunga pe cei din Moschee, este un păcat şi mai mare faţă de Dumnezeu" (2:217).

519

Mahomed si avântul islamului

teamă ca nu cumva voi să spuneţi: „Nici un sol de veste bună, nici un mesager nu ni s-a trimis!"" (5:19). Mahomed Jc-ar fi permis evreilor să-şi păstreze tradiţiile rituale dacă l-ar fi recunoscut ca Profet24. Dar evreii se arată tot mai ostili. Ei relevă erorile din Coran, arătând că Mahomed nu cunoştea Biblia.

Ruptura are loc Ja 11 februarie 624, când Profetul are o nouă revelaţie, prescriind musul­manilor să nu se mai îndrepte cu faţa către Ierusalim, ci spre Mecca (2:136). Cu intuiţia-i genială, Mohamed proclamă că piatra Ka'ba a fost ridicată de Avraam şi fiul său Ismael (2:127). Sanctuarul se afla acum în mâna închinătorilor la idoli, ca urmare a păcatelor strămoşilor. De acum înainte, „lumea arabă are un Templu, şi acesta este mai vechi decât cel de la Ierusalim. Această lume arabă are şi un monoteism al său, hanifismul [...]. Prin acest viraj, islamul, deturnat pentru moment de la propriile origini, revine la ele, de astă dată pentru totdeauna"25. Consecinţele religioase şi politice ale acestei decizii sunt considerabile: pe de o parte, reflexiile ulterioare în jurul pietrei Ka 'ba26 vor duce către o teologie a Templului purtând pecetea celor mai vechi, deci mai „autentici" monoteişti. Pentru moment, Mahomed se desparte de iudaism şi de creştinism: cele două „religii ale Cărţii" n-au ştiut să-şi păstreze puritatea originară. De aceea, Dumnezeu 1-a trimis pe ultimul sau mesager şi islamul este menit să succeadă creştinis­mului, aşa cum acesta a urmat iudaismului.

263. De Ia exil la victorie

Ca să se menţină, Mahomed şi „emigraţii" au trebuit să întreprindă atacuri asupra cara­vanelor spre Mecca. Prima lor victorie a avut loc la Badr, în martie 627 (cf. 3:123); ei au pierdut 14 oameni, pe când idolatrii 70 şi 40 de prizonieri. Prada, destul de importantă, precum şi răscumpărarea prizonierilor au fost împărţite în mod egal luptătorilor săi. O lună după aceea, Profetul obligă unul din cele trei triburi evreieşti să părăsească Medina, lăiându-şi locuinţele şi averile, în anul următor, musulmanii au fost învinşi la Uhud de o armată meccană estimată Ja 3 000 de oameni; Mahomed însuşi a fost rănit. Dar evenimentul hotărâtor al acestei gherile religioase e reprezentat de bătălia zisă „a Şanţului", pentru că la sfatul unui persan s-au săpat tranşee în faţa căilor de acces ale oazei-cetate. Potrivit tradiţiei, 4 000 de meccani au asediat zadarnic timp de două săptămâni Medina; o furtună i-a împrăştiat în derută, în timpul asediului, Mahomed a remarcat comportamentul suspect al anumitor pseudoconvertiţi, precum şi al ultimului trib evreiesc rămas la Medina. După victorie, el i-a acuzat pe evrei de trădare şi a poruncit să fie masacraţi.

în aprilie 628, o nouă revelaţie (48:27) i-a dat lui Mahomed garanţia că adepţii lui vor putea întreprinde pelerinaj la Ka'ba. în ciuda ezitărilor unora, caravana credincioşilor s-a apropiat de Cetatea Sfântă. Ele n-au izbutit să pătrundă în Mecca, dar Profetul a transformat acest semieşec într-o victorie; ei a cerut credincioşilor să-i presteze jurământ de credinţă absolută (48:10), ca unuia care era reprezentantul direct al lui Dumnezeu. Avea nevoie de un asemenea jurământ, deoarece Ja puţin timp după aceasta a încheiat cu meccanii un armistiţiu ce putea să pară umilitor, dar care i-a dat posibilitatea să facă în anul următor pelerinaj la Mecca. Pe lângă aceasta, quraisiţii se obligau să asigure musulmanilor o pace de zece ani.

în anul 629, într-adevăr, însoţit de 2 000 de credincioşi, Profetul a intrat în cetatea abandonată temporar de politeişti şi a celebrat ritualul pelerinajului. Triumful islamului se vădi iminent;

24 Cf. W. Montgomery Watt, Muhammud at Medina, pp. 199 sq.

25 R. Biachere, Le probleme de Mahomel, p. 104.

26 Vezi, de pildă, Henry Corbin, La configuration du Temple de la Ka'ba comme secret de la vie spirituelle.

De la Mahomed la epoca Reformelor

520

în plus, numeroase triburi beduine, şi chiar reprezentanţi ai oligarhiei quraisite, începură să se convertească, în acelaşi an, Mahomed trimite o expediţie la Mu'ta, la graniţa cu Imperiul bizantin; înfrângerea expediţiei nu i-a micşorat întru nimic prestigiul. Mu'ta indica direcţia principală în care trebuia propovăduit islamul; urmaşii lui Mahomed au înţeles bine faptul acesta.

în ianuarie 630, potrivit tradiţiei, cu o armată de 10 000 de oameni, şi sub pretextul că meccanii dăduseră ajutor unui trib străin, Profetul rupe armistiţiul şi ocupă cetatea fără luptă. Idolii Ka'ba sunt distruşi, sanctuarul purificat şi toate privilegiile politeiştilor abolite. O dată ajuns stăpân pe Cetatea Sfântă, Mahomed dă dovadă de o mare toleranţă; cu excepţia a şase din cei mai îndârjiţi duşmani, pe care i-a executat, el a oprit pe oamenii săi de la orice act de răzbunare împotriva meccanilor. Călăuzit de un admirabil instinct politic, Mahomed nu şi-a instalat capitala statului său teocratic la Mecca; după pelerinaj, el s-a reîntors la Medina.

Anul următor, în 631, Profetul nu se duce personal în pelerinaj, îl trimite pe Abu Bakr să-1 reprezinte. Cu acest prilej, printr-o nouă revelaţie, Mahomed declară război total politeismului. „Dumnezeu şi Profetul său îi dezavuează pe închinătorii la idoli [...]. După ce cele trei luni sfinte se vor încheia, omorâţi-i, oriunde i-aţi afla, pe politeişti [...]. Dacă însă se căiesc, se roagă, împart pomeni, daţi-le drumul. Dumnezeu este acela care îi iartă, el este atotîndurător. Dacă un politeist caută adăpost la tine, primeşte-1 ca sa-i dai şansa să audă Cuvântul lui Dumnezeu; lasă-1 apoi să plece în siguranţă în drumul său, căci el e dintre aceia care nu ştiu" (9:3-6)27.

Parcă mânat de o presimţire, Mahomed se duce în februarie-martie 632 la Mecca; este ultimul lui pelerinaj. Cu acest prilej, el prescrie în amănunt ritualurile pentru hagg, ritualuri respectate până azi. în acelaşi timp, îngerul îi dictează aceste cuvinte ale lui Allah: „Azi, am desăvârşit religia voastră; am desăvârşit graţia mea trimisă vouă; am făcut din islam religia voastră" (5:3). Potrivit tradiţiei, la finele acestui „pelerinaj de despărţire", Mahomed ar fi strigat: „O, Doamne! Am împlinit sarcina ce mi-ai încredinţat mie?", şi mulţimea i-ar fi răspuns: „Da, ai împlinit-o!"

Reîntors în Medina, în ultimele zile din mai 632, Mahomed cade bolnav; el moarte la 8 iunie, în braţele soţiei lui favorite, Aişa. Lumea musulmană a rămas consternată. Unii ar fi refuzat să accepte moartea Profetului; ei credeau că Mahomed s-a suit la Cer, aidoma lui lisus. Trupul lui n-a fost înmormântat în cimitir, ci într-o cameră din locuinţa Aişei, unde azi se înalţă un monument funerar, aproape la fel de venerat în lumea musulmană ca şi Ka'ba. Abu Bakr, ales calif, adică „urmaş" al Profetului, se adresă credincioşilor: „Dacă cineva se închină lui Mahomed, Mahomed a murit; dar dacă se închină lui Dumnezeu, Mahomed trăieşte şi nu va muri".

264. Mesajul Coranului

Istoria religioasă şi istoria universală nu cunosc un exemplu asemănător demersului întreprins de Mahomed. Cucerirea oraşului Mecca şi întemeierea unui stat teocratic demonstrează că geniul politic al Profetului nu era mai prejos de geniul său religios. Este adevărat că împrejurările — în primul rând contradicţiile oligarhiei meccane — i-au fost favorabile. Dar ele nu pot explica nici teologia, nici opera de predicaţie şi succesul lui Mahomed, nici perenitatea realizării sale: islamul si teocratia musulmană.

27 în ce-i priveşte pe monoteişti, „popoare ale Cărţii", Mahomed le aminteşte, cu alt prilej, că trebuie să păzească poruncile „din Tora, Evanghelie şi ceea ce v-a fost revelat de Domnul vostru |.,.). Cei ce cred: evrei, sabeeni şi creştini — care cred în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi fac binele — nu au nici o teamă şi nu vor fi întristaţi" (5: 68-69).

521

Mahonied si avântul islamului

Este neîndoios că Profetul cunoştea, direct sau indirect, unele concepţii şi practici religioase proprii evreilor şi creştinilor, în ce priveşte creştinismul, informaţiile lui erau mai degrabă aproxi­mative. El vorbeşte despre Ii sus şi Măria, dar nu le recunoaşte natura divină (5:16-20), pentru că ambii au fost „creaţi" (3:59). Cu mai multe prilejuri, el face aluzie la copilăria lui lisus, la minunile şi Apostolii („ajutoarele") lui. împotriva părerii evreilor, şi de acord cu gnosticii şi docetiştii, Mahomed neagă răstignirea şi moartea lui lisus28. Mahonied ignoră rolul de Răscum­părător al lui lisus, mesajul Noului Testament, tainele şi mistica creştină. Profetul evocă triada: Dumnezeu-Iisus-Maria; informatorii lui cunoşteau probabil Biserica monofizită din Abisinia, unde Fecioara era adorată excesiv29. Pe de alta parte, se recunosc anumite influenţe nestoriene; de pildă, credinţa lui Mahomed că moartea aduce sufletul în stare de deplină inconştienţă şi că martirii credinţei sunt duşi în Rai în chiar clipa morţii. Tot aşa, concepţia unei serii de pogorâri succesive ale Revelaţiei era împărtăşită de multe secte gnostice iudeo-creştine.

Dar nici o influenţă externă nu e suficientă pentru a explica vocaţia lui Mahomed, nici structura predicaţiei sale. Proclamând iminenţa Judecăţii şi reamintind că înaintea tronului lui Dumnezeu omul va fi singur, Mahomed arăta deşertăciunea religioasă a relaţiilor tribale. Prin noul său mesaj, Profetul reintegra indivizii într-o nouă comunitate, de natură religioasă, 'itmma. El a creat naţiunea arabă, permiţând, în acelaşi timp, expansiunii musulmane să extindă comunitatea credincioşilor peste frontierele etnice şi rasiale. Energia care se cheltuia tot timpul în războaiele intertribale a fost canalizată spre războaie externe, împotriva păgânilor, în numele lui Allah şi pentru victoria deplină a monoteismului. Totuşi, în campaniile sale împotriva triburilor nomade, şi mai ales împotriva meccanilor, Mahomed a triumfat mai mult prin negocieri abile decât pe calea armelor, instituind astfel un model exemplar pentru urmaşii lui, califii.

în fine, revelându-Je Coranul, el le-a propus concetăţenilor lui o treaptă comparabilă cu aceea a celorlalte două neamuri „ale Cărţii"; a înnobilat araba ca limbă liturgică şi teologală, propunând-o ca limbă a unei culturi ecumenice.

Din punct de vedere al morfologiei religioase, mesajul lui Mahomed, aşa cum a fost formulat în Coran, reprezintă expresia cea mai pură a monoteismului absolut. Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic; el este Creatorul cerului şi pământului şi a tot ceea ce există; el „adaugă genezei ceea ce doreşte" (35:1). Nopţile urmează zilelor, ploaia cade din cer, corabia „pluteşte pe mare" (2:164), graţie acestei creaţii continue. Altfel spus, Allah cârmuieşte nu numai ritmurile cosmice, ci şi faptele oamenilor. Toate operele sale sunt însă acte libere, în ultimă instanţă arbitrare, pentru că depind numai de hotărârea sa. Allah este liber să se contrazică; să ne amintim doar de abrogarea unor sure (p. 518).

Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o făptură; el se găseşte acum într-o lume resacralizată prin revelaţia acordată de Dumnezeu ultimului său Profet. Orice act — fiziologic, psihic, social, istoric —, prin simplul fapt că e săvârşit prin graţia lui Dumnezeu, se află sub jurisdicţia lui. Nimic nu este liber în lume, în afara lui Dumnezeu. Dar Allah este atotmilostiv şi Profetul lui a revelat o religie mult mai simplă decât cele două monoteisme precedente. Islamul nu constituie o biserică şi el nu are un sacerdoţiu. Cultul poate fi săvârşit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un sanctuar30. Viaţa religioasă e reglementată de instituţii care sunt în acelaşi timp norme juridice, în special cei

28 „Nu 1-au ucis; nu 1-au răstignit, li s-au părut numai toate acestea [...]. Dar Dumnezeu 1-a ridicat la el" (4:157-58).

29 Ct. Tor Andrae, Leş (trigines de l'Islam eî le christianisme, pp. 209-210. Trebuie, de asemenea, subliniat că substantivul desemnând noţiunea „Spirit" este, în limbile semitice, de gen feminin.

30 Totuşi, se recomandă credincioşilor să se adune vinerea la amiază într-un loc public; 62:9.

De la Mahomed la epoca Reformelor

522

cinci „Stâlpi ai Credinţei". Cel mai important „Stâlp" este salăt, cultul rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice; al doilea este zakăt sau pomana legiuită; al treilea, şawm, desemnează postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan; al patrulea este pelerinajul (hagg) şi al cincilea cuprinde „profesiunea de credinţă" (sahădaf), adică repetarea formulei: „Nu există alt dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este trimisul său"31.

Dată fiind failibilitatea omului, Coranul nu încurajează asceza sau monahismul. „O, fii ai lui Adam! Puteţi să purtaţi podoabe în toate locurile de rugăciuni. Mâncaţi şi beţi, dar nu faceţi excese!" (7:31). în orice caz, Coranul nu se adresează sfinţilor, nici celor desăvârşiţi, ci tuturor oamenilor. Mahomed limitează la patru numărul soţiilor legitime (4:3), fără să precizeze numărul concubinelor şi al sclavelor32, în ce priveşte deosebirile sociale, ele sunt acceptate, dar toţi credincioşii sunt egali în 'umrna. Sclavajul nu e desfiinţat; totuşi, condiţia sclavilor era mai bună decât în Imperiul roman.

„Politica" lui Mahomed seamănă cu aceea ilustrată în diverse cărţi ale Vechiului Testament. Ea este inspirată, direct sau indirect, de Allah. Istoria universală e manifestarea neîntreruptă a lui Dumnezeu; chiar izbânzile necredincioşilor sunt cu voia lui Dumnezeu. Războiul total este permanent şi, deci, indispensabil ca toată lumea să se convertească la monoteism, în orice caz, războiul este preferat apostaziei ori anarhiei.

Aparent, pelerinajul şi ritualurile împlinite la Ka 'ba — considerată „Casa lui Allah" — par sa contrazică monoteismul absolut predicat de Mahomed. Dar, am arătat mai sus (p. 521), Profetul a vrut să integreze islamul în tradiţia avraamică. Alături de alte simboluri şi scenarii prezente în Coran — Cartea Sfântă, ascensiunea cerească a lui Mahomed, rolul arhanghelului Gabriel etc. —, pelerinajul va fi mereu reinterpretat şi revalorizat de teologia şi mistica ulterioară. Trebuie, de asemenea, să ţinem seama de tradiţia orală din hadlt („zisele" Profetului), care va legitima, şi ea, numeroase interpretări şi speculaţii. Allah va păstra întotdeauna poziţia de Dumnezeu unic şi absolut şi Mahomed va fi Profetul, prin excelenţă. Dar, la fel ca şi iudaismul şi creştinismul, islamul va sfârşi prin a accepta un anumit număr de intermediari şi intercesori.

265. Irupţia islamului în Mediterana şi în Orientul Apropiat

La fel ca în cazul evreilor sau al romanilor, islamul — mai ales în prima sa fază — vede în evenimentele istorice episoade ale unei istorii sfinte. Spectaculoasele victorii militare dobândite de primii califi au asigurat, de la început, supravieţuirea şi apoi triumful islamului. De fapt, moartea Profetului a declanşat o criză care ar fi putut fi fatală noii religii. După o tradiţie care a sfârşit prin a fi acceptată de majoritatea musulmanilor, Mahomed nu a desemnat un succesor. Abu Bakr, tatăl soţiei favorite, Aişa, a fost ales calif chiar înainte de înmormântarea Profetului. Pe de altă parte, se cunoştea predilecţia lui Mahomed pentru 'Alî, soţul fiicei sale Patima şi tatăl nepoţilor săi Hasan şi Husein; pare probabil ca Mahomed să fi vrut să-1 aleagă pe 'Alî succesor. Ca să salveze unitatea comunităţii ('iimtna), 'Alî şi partizanii lui acceptă însă alegerea lui Abu Bakr; cum acesta din urmă era mai bătrân, 'Alî nu se îndoi că îi va urma destul de repede. Pentru moment, esenţialul era de a se evita o criză fatală pentru islam. Triburile beduinilor începeau să se desprindă; dar expediţiile întreprinse imediat de Abu Bakr reuşesc

31 Această formulă nu e atestată ud luterani în Coran, dar sensul ei este omniprezent; cf. Montgomery Watt, Muhammad at Medina, p. 308.

32 La criticile aduse de europeni, unii orientalişti răspund că aceasta înseamnă un progres în comparaţie cu anarhia sexuală a păgânismului preislamic. Această „justificare" a islamului, validă pe plan sociologic si moral, este zadarnică, ba chiar sacrilegă, în perspectiva teologiei coranice. Nici un amănunt al Revelaţiei nu are nevoie de a fi „justificat".

523

Mahomed si avântul islamului

să-i supună. Imediat după aceasta, Califul organizează raiduri împotriva Siriei, bogată provincie aflată sub suzeranitate bizantină.

Abu Bakr moare după doi ani, în 634; el apucă totuşi să numească succesor pe unul din generalii săi, Omar. Cât a durat califatul acestui destoinic strateg (634-644), victoriile musulmane s-au succedat într-un ritm vertiginos, învinşi în bătălia de ia Yarmuk, bizantinii abandonează Siria în 636. Antiohia cade în 637 şi în acelaşi an Imperiul Sasanizilor se prăbuşeşte. Cucerirea Egiptului are loc în 642 şi a Cartaginei în 694. înainte de sfârşitul secolului al VH-lea, islamul domină Africa de Nord, Siria şi Palestina, Asia Mică, Mesopotamia şi Irakul. Numai Bizanţul mai rezistă, dar teritoriul lui este considerabil diminuat33.

Cu toate acestea, în pofida acestor succese fără precedent, unitatea comunităţii ('umma) era grav compromisă. Primind o rană mortală din partea unui sclav persan, Omar abia a avut răgazul să desemneze şase tovarăşi ai Profetului ca să aleagă un succesor. Ignorându-1 pe ' Alî şi pe credincioşii lui (si't'Aii, literal „partidul lui 'Alî, sau si'a, şiismul", cei şase au ales Calif pe un alt ginere al Profetului, Otmăn (644-656). Aparţinând clanului aristocratic al comunităţii, clan ce fusese ostil la început Profetului, Otmăn a împărţit posturile-cheie ale Imperiului notabililor oraşului Mecca. După asasinarea lui Otmăn de către beduinii garnizoanelor din Egipt şi Irak, 'AII a fost proclamat calif de medinezi. Pentru şiiţi, care nu recunoscuseră nici un „succesor" din afara familiei Profetului, 'Alî era, în sfârşit, primul calif adevărat.

însă Aişa şi multe căpetenii din Mecca îl învinuiră pe 'Alî de complicitate la asasinarea lui Otmăn. Cele două partide rivale se înfruntară în bătălia zisă a Cămilei, pentru că s-a desfăşurat în jurul cămilei Aişei. 'Alî îşi stabili capitala într-un oraş-garnizoană din Irak, dar califatul său fu contestat de guvernatorul Siriei, Mu'ăwiyya, socru al Profetului şi văr al lui Otmăn. în timpul luptei, înţelegând că bătălia era pierdută, ostaşii lui Mu'ăwiyya ridicară Coranul în vârfurile suliţelor. 'Alî acceptă arbitrajul Cărţii, dar slab apărat de reprezentantul său, renunţă la dreptul lui de succesiune. Ca urmare a acestui gest de slăbiciune, el a fost părăsit de o parte din partizanii săi, cunoscuţi de atunci sub numele de harigiţi, „secesionişti". 'Alî a fost omorât în 661 şi credincioşii lui, puţin numeroşi, de altfel, 1-au proclamat calif pe fiul său mai mare, Hasan. Ales şi el mai dinainte (660) de sirieni la Ierusalim, Mu'ăwiyya îl convinge pe Hasan să abdice în favoarea sa.

Mu'ăwiyya era un şef militar capabil şi un politician îndrăzneţ; el reorganizează Imperiul şi întemeiază prima dinastie de califi, a Omeiazilor (661 -750). Dar ultima şansă de a reunifica 'umma e pierdută când Husein, al doilea fiu al lui 'Alî, a fost masacrat în 680 la Karbala, în Irak, împreună cu aproape toţi membrii familiei sale. Această martirizare nu a fost iertată niciodată de şiiţi, şi ea a trezit timp de secole revolte sângeros reprimate de califii aflaţi la putere. Abia, începând din secolul al X-lea comunităţile şiite au dobândit permisiunea să celebreze, în primele zece zile ale lunii Muharran, ceremonii publice de comemorare a morţii tragice a imamului Husein34.

Aşadar, la 30 de ani după moartea lui Mahomed, 'umma era divizată — şi a rămas aşa până azi — în trei partide; majoritatea credincioşilor sunniţii, adică partizani ai tradiţiei, sunna, sub conducerea califului aflat la putere; şiiţi, fideli dinastiei primului calif „adevărat", 'Alî; harigiţii („secesioniştii"), care socoteau că doar Comunitatea avea dreptul de a-şi alege şeful, precum şi datoria de a-1 da jos, dacă săvârşea erori grave. După cum vom vedea (cf. cap. XXXV),

33 Această irupţie vertiginoasă a arabilor a fost descrisă, pe drept, ca ultimul val al invaziilor barbare ce au zguduit Imperiul roman de Apus. Totuşi, spre deosebire de barbari, arabii se instalează în oraşe-garnizoană nou ridicate la marginea deşertului. Plătind un tribut, popoarele supuse îşi puteau păstra religia si obiceiurile. Dar situaţia se va schimba simţitor când o parte a populaţiei urbane, si în primul rând funcţionarii si intelectualii, vor îmbrăţişa islamul.

34 Vezi, mai recent, lucrarea lui Earle H. Waugh, Muharratn Rites: Community Death and Rebirth.

De la Mahomed la epoca Reformelor

524

fiecare din aceste partide a contribuit, într-o măsură sau alta, la dezvoltarea instituţiilor religioase, a teologiei şi a misticii musulmane.

în ce priveşte istoria Imperiului, întemeiat de primii califi, e de ajuns să reamintim evenimentele mai importante. Expansiunea militară continuă până în 715, când turcii obligă o armată arabă să abandoneze regiunea de pe Oxus. în 717, a doua expediţie navală împotriva Bizanţului a eşuat cu grele pierderi, în 733, Carol Martel, regele francilor, îi zdrobeşte pe arabi lângă Tours şi îi constrânge să se retragă dincolo de Pirinei. Este sfârşitul supremaţiei militare a Imperiului arab. Toate atacurile şi cuceririle viitoare vor fi operă a musulmanilor de altă extracţie etnică.

Islamul însuşi începe să-şi modifice unele structuri originare. De la o vreme, obiectivul urmărit prin Războiul sfânt, aşa cum fusese definit de Mahomed, era din ce în ce mai puţin respectat, în plus, convertiţii nu se bucurau de aceleaşi drepturi cu arabii, începând din 715, tensiunea dintre arabi şi noii convertiţi se agravează continuu. Aceştia din urmă erau gata să susţină orice răscoală care le făgăduia drepturi egale cu ale arabilor. După mai mulţi ani de dezordini si conflicte armate, dinastia Omeiazilor este răsturnată, în 750, şi înlocuită cu o altă familie importantă din Mecca, a Abbasizilor. Noul calif învinge cu ajutorul şiiţilor. Dar starea credincioşilor lui 'Alî nu se schimbă şi al doilea calif abbasid, al-Manşur (754-775), înăbuşă în sânge o răscoală şiită. în schimb, deosebirea dintre arabi şi noii convertiţi se şterge cu desăvârşire sub Abbasizi.

Primii patru califi au menţinut capitala Califatului la Medina. Dar Mu'ăwiyya stabileşte capitala la Damasc. De acum înainte, influenţele elenistice, persane şi creştine cresc treptat de-a lungul întregii dinastii omeiade. Aceste influenţe se pot decela mai ales în arhitectura religioasă şi laică. Primele mari moschei din Siria împrumută cupola bisericilor creştine35. Palatele, vilele, grădinile, decoraţiile murale, mozaicul imită modele din Orientul Apropiat elenistic36.

Abbasizii continuă şi adâncesc acest proces de asimilare a moştenirii culturale şi medi­teraneene. Islamul trezeşte şi organizează o civilizaţie urbană, întemeiată pe birocraţie şi comerţ. Califii renunţă la funcţia lor religioasă; trăiesc izolaţi în palatele, lor, lăsând grija de a trata chestiunile curente ale credincioşilor în seama unor teologi şi specialişti în drept canonic, numiţi 'ulăma'. Construirea în 762 a unei noi capitale, Bagdadul, marchează sfârşitul islamului cu preponderenţă arabă. Oraşul, în formă de cerc împărţit de o cruce, este o imago muncii, centrul imperiului; cele patru porţi reprezintă cele patru direcţii cardinale. Planeta cea mai benefică, lupiter, prezidează „naşterea" Bagdadului, căci lucrările au început în ziua fixată de un astrolog persan37. Al-Manşur şi succesorii săi se instalează cu toată pompa împăraţilor sasanizi. Abbasizii se sprijină mai ales pe birocraţia, în majoritate de origine persană, şi pe armata regală, recrutată din aristocraţia militară iraniană. Convertiţi în masă la islam, iranienii preiau modelele de politică, administraţie şi etichetă sasanida. Stilul sasanid şi bizantin domină arhitectura.