Capitolul XVI religiile din china antică

Despre structura mistică a necondiţionatului (asamskrta), vezi Andre Bareau, L'absolu en philosophie houddhique. Evolution de la notion d'asamskrta (teză de doctorat, Paris, 1951).

Privitor la imaginile nimicirii lumii condiţionate („dărâmarea casei" de Buddha şi „acoperişul spart" de arhaţi), a se vedea M. Eliade, Images et symboles, pp. 100 sq.; id., „Briser le toit de la maison: Symbolisme architectonique et physiologie subtile" (în Studie s in mysticism and religion, presented to Gershom G. Scholem, Ierusalim, 1967, pp. 131-139).

161. Enorma literatură privind Italia primitivă şi originile Romei este înregistrată de Jacques Hcurgon, Rome et la Mediteranee occidentale jusqu'auxguerrespuniques (1969),pp. 7-50. Lucrarea lui Pietro de Francisci, Primordia civitatis (Roma, 1959), conţine mai multe capitole despre structurile sociale şi ideile religioase arhaice (pp. l O"7-405); utile prin documentaţia lor, aceste pagini trebuie citite totuşi cu precauţie (a se vedea critica lui G. Dumezil, Revue Helge de Philologie et d'Histoire, 39, 1961, pp. 67 sq., şi observaţiile lui Pierangelo Catalano, Contributi allo studio del diritto augurale, I, Torino, 1960, pp. 402 sq., 542 sq.).

Un prim val de popoare ariofone cunoscând metalurgia aramei şi practicând incinerarea se instalează în mileniul al II-lea în nordul Italiei: ei sunt autorii civilizaţiei zisă „Terramare" („de la terra mar(n)a, «pământ gras», datorită bogăţiei de materii organice în care ţăranii îşi cultivau în mod obişnuit semănăturile"; Jacques Heurgon, Rome et la Mediteranee occidentale, p. 64). Un al doilea val, către sfârşitul mileniului al II-lea, al villanovienilor: ei utilizează fierul şi depun cenuşa morţilor în urne mari de lut ars, scufundate într-un puţ. La începutul mileniului I, Latiumul era dominat de o civilizaţie de tip villanovian.

între istoriile generale, trebuie menţionat: A. Piganiol, Histoire de Rome (ediţia a 5-a, Paris, 1962); G. de Sanctis, Storia dei Romani, I, II: La conquista del primato in Italia (ediţia a 2-a, Firenze, 1956-1960); L. Păreţi, Storia di Roma, I (Torino, 1951); Robert E. A. Palmer, The Archaic Cotnmunity ofthe Romans (Cambridge, 1970) — dar autorul îl critică pe G. Dumezil (cf., inter alia, p. 154), fără să-1 fi citit.

După lucrarea lui G. Wissowa, Religion undKultus der Romer (ediţia a 2-a,Munich, 1912), care rămâne fundamentală, au fost publicate mai multe expuneri de ansamblu ale religiei din epocile regalităţii şi a Republicii; a se vedea, mai ales, Cyril Bailey, Phases in the Religion of Ancient Rome (1932); Nicola Turchi, La religione di Roma antica (1939); A. Grcnier, Leş religions etrusque et romaine (1948); Franz Altheim, A History of Roman Religion (Londra, 1938; ediţia germană, 1931); id., La religion romaine antique (1955); Jean Bayet, Histoire psychologique et politique de la religion romaine (1957; ediţia a 2-a, 1973); Kurt Latte, Romische Religiomgeschichte (1960; dar vezi critica lui A. Brclich, SMSR, 32,

Tabloul problemelor

698

1961, pp. 311-354, şi numeroasele observaţii ale lui G. Dumezil în cartea sa citată mai jos); Georges Dumerii, La religion romaine archaique (1966; ediţia a 2-a 1974); Pierre Boyance, Etudes sur la religion romaine (Roma, 1972).

O selecţie de texte latine în traducere, de consultat în Religionsgeschichtlich.es Lesebuch, fasc. 5: K. Latte, Die Religion der Romer u. der Synkretismus der Kaiserzeit (Tubingen, 1927) şi în Frederick C. Grant, Ancient Roman Religion (New York, 1957). Traducere comentată de J. G. Frazer, The Faxti ofOvid, I-V (Londra, 1919) constituie o inegalabilă mină de informaţii.

Despre religiile italice, paleovenetă, mesapică şi a Siciliei antice, vezi expunerea generală a lui Aldo Luigi Prosdocimi, „Le religioni dell'Italia antica", în Storia delle Religioni (fondata da P. Tacchi Venturi, diretta da Giuseppe Castellani, ediţia a 6-a, Torino, 1971), II, pp. 673-724 (bună bibliografie). Cf.,de asemenea, F. Altheim,,4 History of Roman religion, pp. 18-33 (Rel. rom. antique, pp. 7-33).

Cu privire la Tablele Eugubine găsite la Gubbio, în Umbria, al căror text descrie în amănunt ritualurile efectuate în fiecare an de un colegiu sacerdotal (purificarea cetăţii şi lustraţia mulţimii), vezi J. W. Poultney, The bronze Tables of Iguvium (Baltimore, 1959: editarea textului şi comentariul); G. Devoto, Tabulae Iguvinae (Roma, ediţia a 3-a, text şi comentariu, 1962); G. Dumezil, „Leş trois grands dieux d'Iguvium" (în Idees romaines, 1969, pp. 167-178; reproduce un articol publicat în 1955); A. J. Pfiffig, Religia Iguvina. Philologische und Religiomgeschichtliche Studien zii den Tabulae Iguvinae (Viena, 1964).

Despre mitologia lui Romulus şi Remus, a se vedea Michael Grant, Roman Myths (Londra-New York, 1971), pp. 91 sq.; Jaan Puhvel, „Remus et frater" (HR, 16, 1975,pp. 146-157); Bruce Lincoln, „The Indo-European mythof creation" (ibid., pp. 121-145), pp. 137 sq.

în afară de versiunea cea mai populară — răpirea sa în timpul furtunii — o altă tradiţie istoriseşte că, devenind tiran, Romulus a fost doborât de senatori; tiranicizii i-au tăiat trupul în bucăţi şi au luat bucăţile sub togile lor; cf. Dionysos din Halicarnas, Rom. arch., 2,56; Plutarh, Romulus 27; Ovidiu, Foşti, 2,497 etc. Puhvel apropie această versiune de sfârtecarea lui Puruşa, Ymir şi Gayomart; în mitul roman, acest episod a fost transferat de la Remus la fratele său geamăn, „pentru că un om nu poate fi omorât decât o singură data" (op. cit., p. 155).

Despre semnificaţia cosmogonică a întemeierii oraşelor, cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour (ediţie nouă, 1969), pp. 30 sq.; Werner Miiller, Die heilige Stadt (Stuttgart, 1961), în special pp. 9-51 (Roma quadrata). Despre simbolismul semnului augural (cei doisprezece vulturi zăriţi de Romulus), a se vedea Jean Hubeaux, Leş grands myt/ies de Rome (1949), pp. 1-26; M. Eliade, Le mythe de l'eternel retour, pp. 157 sq.; G. Dumezil, Religion romaine archaique, pp. 499-500.

162. Despre moştenirea indo-europeană, vezi G. Dumezil, L'heritage indo-europeen â Rome (1949), şi, mai ales,Mythe et epopee, I (l 968), pp. 259-437, în care sunt analizate tradiţiile primilor patru regi; cf., de asemenea, l^es dieux souverains des Indo-Europeens (1977), pp. 158 sq. Despre modelul mitologic al războiului sabinilor, cf. L'heritage... pp. 127 sq.; Mythe et epopee, I, pp. 290 sq.; La rel. rom. archaique, pp. 82 sq. Despre motivele mitologice indo-europene camuflate în „istoria" lui Horaţiu şi a Curiaţilor şi în aceea a lui Cocles şi Scaevola, a se vedea G. Dumezil, Horace et Ies Curiaces (1942) şi Rel. rom. archaique, p. 90 (unde sunt înregistrate lucrările anterioare ale autorului). Cei doi mutilaţi, Cocles şi Scaevola, Ciclopul şi Stângaciul, salvează succesiv Roma asediată de Porsenna, „unul prin vederea ageră a ochiului său, celălalt sacrificându-şi mâna dreaptă în faţa şefului etrusc într-o procedură eroică de jurământ fraudulos". Această legendă îşi are paralela în perechea zeul Chior şi zeul Ciung ai scandinavilor, a lui Odhin şi Thorr, „dintre care cel dintâi, pentru că şi-a sacrificat un ochi, a primit drept răsplată darul cunoaşterii supranaturale, iar celălalt i-a salvat pe zei lăsându-şi între fălcile căscate ale lupului-demon mâna sa dreaptă" (G. Dumezil, Rel. rom. arch., p. 90).

Vezi discutarea tezelor lui H. J. Rose (cf. în special „Numen and Mana", Harvard Theol. Review, 1951, pp. 109-130) şi ale lui H. Wagenwoort (Roman Dynamism, 1950, în Rel. rom. archaique, pp. 36 sq., cu bibliografia anterioară). Georges Dumezil a analizat cu strălucire un anumit număr de concepte religioase romane; ius, credo şi f Ide s, augur, tnaiestas şi gravitas, într-o serie de studii republicate în Idees romaines (1969), pp. 31-152. Cf., de asemenea, P. Grimal „«Fides» et le secret", RHR, 1974, pp. 141-155.

163. Despre caracterul specific al experienţei religioase a romanilor, a se vedea Pierre Grimal, La civilisation romaine (1960)pp. 85 sq.; cf.,de asemenea, Dario Sabbatucci,„Sacer" (SMSR.23, 1951-1952,pp. 91-101); H. Fugier,Recherches sur l'expression du sacre dans la langue latine (1963); R. Schilling, „Magie et religion â Rome", Annuaire de l'Ecole Pratique des Hautes Etudes, secţiunea a V-a, 1967-1968, pp. 31-55.

Despre funcţia religioasă a minunilor, a se vedea J. Bayet, „Presages figuratifs determinants dans l 'antiquite greco-latine" (Homnuiges ă F. Cutnont, Bruxelles, 1936,1, pp. 27-51; reprodus în Croyances et rites dans la Rome antique 1971, pp. 44-63); R. Bloch, Leş prodiges dans l'antiquite classique (1963); G. Dumerii, Re 1. rom. arch., pp. 584 sq. (p. 590, n. l .bibliografie). Titus Livius (XXI, 62) relatează minunile întâmplate în iarna lui —218, unul din cei mai dramatici ani ai războiului punic: „în Forum boarium un bou s-a urcat singur până la catul al treilea şi s-a aruncat jos"; „imagini de corăbii străluciseră în cer. Templul zeiţei Spes [...] fusese lovit de trăsnet". Lancea lunonei se mişcase singură. La ţară se zăriseră în depărtare fantome omeneşti înveşmântate în alb. în Picenum plouase cu pietre etc. Consultate, Cărţile Sibiline au decretat nouă zile de sacrificii. „Tot oraşul era ocupat cu ceremonii expiatoare": întâi, lustraţii urmate de sacrificii; apoi, o ofrandă de aur în greutate de patruzeci de livre a fost oferita în templul lunonei, şi o statuie de bronz a zeiţei a fost consacrată pe Aventin etc. A se vedea E. de Saint-Denis, „Leş enumerations de prodiges dans l'ccuvre de Tite Live" (Revue de Philologie, 16, 1942, pp. 126-142).

699

Tabloul problemelor

O listă transmisă de Varro enumera entităţile divine care regizează diferitele momente ale activităţii agricole: Veruactor (pentru aratul pârloagei), Imporcitur (pentru aratul cu brazde mari), Institor (pentru semănături), Obturator (pentru aratul de suprafaţă), Occator (pentru grăpat), Sarritor (pentru plivit), Subruncinator (pentru prăşit), Messor (pentru secerat), Connector (pentru cărăuşie), Conditor (pentru strânsul în magazie), Promitor (pentru scosul din hambar). Lista vine din Libri iuris pontificii de Fabius Pictor, citat de Varro într-un text conservat de Servius (ad Georg., l, 21); cf. J. Bayet, „Leş Feriae Sementinae" (RHR, 1950, pp. 172-206, republicat în Croyances etrites dans la Rome antique, pp. 177-205), p. 184 (paginaţia volumului); vezi, de asemenea, remarcile lui G. Dumezil, La Rel. rom. arch., pp. 51 sq.

164. Despre cultul privat, a se vedea A. de Marchi, // culto privata di Roma antica, 2, voi., 1896-1903; G. Dumezil, La rel. rom. arch., pp. 600-610. Cf., de asemenea, Gordon Williams, „Some aspects of Roman marriage ceremonies and ideals", Journal of Roman Studies, 48, 1958, pp. 16-29; G. Piccaluga, „Penates e Lares", SMSR, 32, 1961, pp. 81-87; J. M. C. Toynbee, Death and Burial in the Roman world(\91\). Despre Mani, a se vedea F. Bomer, Ahnenkult u. Almenglaube im alten Rom (ARW, Beiheft, I, 1943), şi bibliografia înregistrată de K. Latte, op. cit., p. 100, n. 2.

Lemurii, care vizitau casele în timpul sărbătorilor Lemuria din mai, nu se identifică cu larvae care, în orice epocă a anului, vin să-i chinuiască pe cei vii; cf. G. Dumezil, op. cit., p. 373.

Morţii se mai întorc la 24 august, 5 octombrie şi 8 noiembrie, când se deschide mundus, groapa prin care se intră în lumea subterană. „Când mundus este deschis, poarta zeităţilor Infernului este deschisă" (Varro, citat de Macrobius, Saturnalia, I,16,18). Dar termenul mundus desemna totodată groapa în care Romulus aruncase ofrandele primelor roade „din tot ce este bun potrivit obiceiului şi necesar potrivit naturii", precum şi puţin pământ din ţara de origine a tovarăşilor săi (Plutarh, Romulus, XI, 1-4; Ovidiu, Fasti, IV, 821-824). Vezi Ştefan Weinstock, „Mundus patet", Rheinische Museum, 45, 1930, pp. 111-123; W. Miiller, Die heilige Stadt, pp. 24-27, 33; G. Dumezil, op. cit., pp. 356-58.

Formula de devotio (Titus Livius, VIII, 9-10) e reprodusă şi comentată de G. Dumezil, op. cit., pp. 108 sq.

165. La Roma, ca în orice societate tradiţională, sărbătorile sacralizau timpul; ceea ce explică importanţa calendarului. Despre calendarul roman, vezi A. Grenier, Rel. etrusque et romaine, pp. 94 sq.; J. Bayet, Histoire..., pp. 89 sq. şi 298 (bibliografie); G. Dumezil, Fetes romaines d'ele et d'automne (1975).

Despre sărbătorile sezoniere şi zeii care le patronau, cf. L, Delatte, Recherches sur quelques fetes mobiles du calendrier romain (Liege, 1957); G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 339 sq. A se vedea, de asemenea, Giulia Piccaluga, Elementi spettacolari nei rituali festivi romani (Roma, 1965).

Despre ungherele sacre — pomerium (locul zidurilor) şi templum (loc consacrat prin inauguratio) — a se vedea Pierangelo Catalano, Contributi allo studio del diritto augurale, I, pp. 292 sq. (pomerium; n. 177, bibliografie), 248 sq., 305 sq. (templum).

Despre sacerdoţi, a se vedea J. Marquart şi Th. Mommsen, Handbuch der romische Alterthiimner (I-VII, ediţia a 2-a. 1876-1886), III, pp. 234-415; G. Wissowa, op. cit., pp. 479-549; K. Latte, Romische Religionsgeschichte, pp. 195-212, 397-411; G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 567-583. Despre rex şi raporturile sale cu flaminii cei mari, cf. G. Dumezil, „Le re.ret \esflamines maiores", în The Sacred Kingship (Leiden, 1959), pp. 407-417. Vezi, de asemenea, G. Dumezil, „La prehistoire des flamines majeures" (RHR, 118, 1938, pp. 188-200; reprodus în Idees romaines, 1969, pp. 156-166).

Despre colegiul pontifical şi pontifex maximus, a se vedea G. Rohde, Die Kultsatzungen der romischen Pontifices (Religionsgeschiehtliche Versuche u. Vorarbeiten, 25, Giessen, 1936); J. Bleicken, „Oberpontifes u. Pontifikal-Kollegium" (Hermes, 85, 1957, pp. 345-366).

Despre vestale, a se vedea T. C. Worsfold, The History of the Vestul Virgins of Rome (ediţia a 2-a, 1934); G. Giannelli, // Sacerdozio delle Vestali romane (Firenze, 1933); F. Guizzi, Aspetti juridici del sacerdozio Romano; ii sacerdozio di Vesta (19W).

Despre auguri şi colegiul augural, vezi A. Bouche-Leclercq, Histoire de la divination dans l'Anîiquite, IV (1882), pp. 160 sq.; Pierangelo Catalano, Contributi allo studio del diritto augurale, I (pp. 9-20, discutare critică a teoriilor despre deosebirile dintre augurium şi auspicium, de la Mommsen la I. M. J. Valeton şi U. Coli; pp. 395-558, rex şi dreptul augural; pp. 559-574, despre Reges augures latini şi sabini, şi regii etrusci); G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 584-589.

Originea şi istoria Cărţilor Sibiline rămân destul de obscure. Potrivit legendei, ele au fost cumpărate de Tarquinius, care le-a depus în templul lui lupiter şi a desemnat o comisie formată din doi membri însărcinaţi cu consultarea profeţiilor, dar numai la porunca si în folosul statului, în ~ 367 a fost creat colegiul permanent de decemviri, cinci patricieni şi cinci plebei. Oricare le-ar fi fost originea, Cărţile erau deja grecizate când, în timpul războiului al doilea punic, consultarea lor s-a intensificat, în ~ 213, Cărţilor Sibiline li s-au adăugat carmina Marc lâna. „Arse sub Sylla o dată cu Capitoliul, restituite sau reelaborate de către comisii trimise în toata lumea acolo unde existau sibile, mai ales în Eritreea, cenzurate în timpul lui Augustus şi transferate de la lupiter la Apollon, din Capitoliu în Palatin, din nou revizuite sub Tiberiu, ele au fost arse la începutul secolului al V-lea d.Hr.de către Stilicon: colegiul pe care împăraţii îl cinstiseră, a dispărut atunci" (G. Dumezil, op. cit., p. 594). Despre originea Cărţilor Sibiline, vezi, de asemenea, J. Gage, Apollon Romain (Paris, 1955), pp. 26-38, 196-204; cf. R. Bloch, „Leş origines etrusques des Livres Sibyllines" (Melanges A. Ernout, 1940, pp. 21-28).

Despre sodalităţi, a se vedea G. Wissowa, op. cit., pp. 550-564; G. Dumezil, Rel. rom., pp. 579 sq. Despre feţiali, cf. Jean Bayet, „Le rite du fecial et le cornouailler magique" (1935; republicat în Croyances et rites dans la Rome antique, 1971, pp. 9-44). Despre iusfetiale, cf. G. Dumezil, Idees romaines (1969), pp. 63-78. Despre sălii, a se vedea R. Cirilli, Lespretres danseurs de Rome: Etude sur la Corporation sacerdotale des Saliens (1913); G. Dumezil, Rel. rom., pp. 285-287, 581-582. Despre cei doisprezece Fratres Arvales, cf. G. Wissowa, „Zum Rituel der Arvalbruder", Hermes, 52, 1917,

Tabloul problemelor

700

pp. 321-347; E. Nordcn, Aus romischen Priesterbuchern, (1939), pp. 109-268; Al. Puso\i,Actafratrum Antalium (1950; text şi comentariu).

Ritul principal al feţialilor consta în a cere reparaţii în numele Romei; dacă nu dobândea satisfacţie, fcţialul se întorcea şi după treizeci şi trei de zile declara în mod ceremonial război, aruncând pe teritoriul duşman o lance sau un lemn de sânger (Titus Livius, I, 32, 5-14 etc.).

Salienii, „preoţi-dansatori", deschideau în mod ritualic sezonul de război la l martie. Ei străbăteau Oraşul şi, în locuri consacrate, începeau să danseze dansuri contorsionate, cântând tot timpul un carmen (devenit de neînţeles la sfârşitul Republicii) în cinstea zeilor. La sfârşitul fiecărei zile, de dans avea loc un ospăţ. Cu începere de la 9 martie, riturile deveneau mai spectaculoase: curse de cai, lustraţii pentru arme şi trâmbiţele de război etc. în luna octombrie, salienii celebrau închiderea se/onului de război prin lustraţii de arme (pentru a ocroti oraşul de miasmele sângelui vărsat). S-a încercat să se reconstituie textul lui carmen saliare; a se vedea L. Bayard, „Le chant des Saliens, essai de restitution" (Melanges des Sciences Rel. des Facultes, Catholiques de Lille, 2, 1945, pp. 45-58).

Cei doisprezece Fratres Arvales îşi aveau centrul de cult în pădurea sacră a „Zeiţei" (Dea Dia), la 7 km si 500 m de Roma. Ceremoniile anuale erau celebrate timp de trei zile în luna mai: prima şi ultima zi la Roma, a doua şi cea mai importantă în centrul cultual. în pădurea sfântă, Fraţii jertfeau două scroafe gravide (porclliae, simboluri ale fecundităţii, prin excelenţă) şi le consumau carnea. Apoi, încununaţi cu spice şi având felele acoperite, ei se îndreptau în procesiune către templu; în faţa sanctuarului îşi treceau spicele din mână în mână. După un prânz vegetarian, ei se închideau în templu şi cântau invocaţii adresate Larilor şi lui Marte (textul acelui carmen arvale, într-o latină foarte arhaică, se lasă greu interpretat). Invocaţiile erau urmate de un dans şi de curse de cai. Cf., de asemenea, Ileana Chirassi, „Dea Dia e Fratres Arvale" (SMSR, 39, 1968, pp,191-291).

Cu privire la Lupercalia, a se vedea L. Deubncr, „Lupercalia" (ARW, 13, 1910, pp. 481 sq.); A. K. Michcls, „The Topography and interpretation ol" the Lupercalia"" (Trans. Amer. Phil. Assoc., 54, 1953, pp. 35-39, cu o abundentă bibliografie); M. P. Nilsson, „Leş Luperques" (Latomus, 15, 1956, pp. 133-136); Ugo Bianchi, „Luperci" (Dizlonario Epigrafico di Antichitâ Romane, voi. IV, Roma, 1958,pp. 1-9); G. Dumezil,/te/, rcwi. ar eh., pp. 352 sq. Numele confreriei conţine cu siguranţă substantivul lup, dar formarea sa rămâne obscură; cf. G. Dumezil, Rel. rom., 352 şi n. 2. J. Gruber derivează lupercus de la un „*lupo sequos", i.e. „qui lupum sequitur" (Glotta, 39, 1961). Ar fi vorba de un Mannerhund moştenit din protoistorie. A se vedea încă F. Altheim, A History of Roman Religion. pp. 206-217; id., Romische Religionsgexchichte, I, pp. 131 sq. în mod asemănător, A. Alfoldi îi consideră pe luperci rămăşiţe ale unui Mdnnerbund; si anume confreria care ar fi jucat un rol hotărâtor în întemeierea statului roman; cf. Die trojanischen Uralmen der Romer (Rektoratsprogr, d. Univ. Basel fiirdas Jahr 1956). Pentru Kerenyi, lupercii înfăţişau atât lupi (forma primitivă a confreriei, de origine nordică), cât şi ţapi (influenţă meridională); cf. „Wolf u. Ziege am Fest der Lupercalia", Melanges Marouzeau (1948), pp. 309-317 (articol reprodus în Niobe, Ziirich, 1949, pp. 136-147).

Plutarh (Romulus, 21, 10) descrie un rit de tip iniţiatic: după sacrificiul caprelor, doi tineri de origine nobilă sunt duşi în faţa lupercilor: „unii le ating fruntea cu cuţitul încă însângerat şi alţii îi şterg îndată cu o bucată de stofă de lână înmuiată în lapte: îndată ce au fost stersi pe frunte, tinerii trebuie să izbucnească în râs".

Caracterul iniţiatic al confreriei a fost analizat de G. Dumezil, L^e probleme des Centaures (Paris, 1929), pp. 203-222. A se vedea acum Gerhard Binder, Die Ausseîzung des Konigskindes; Kyros und Romulus (Meisenheim am Glan, 1964), 90-115, în special pp. 98 sq.

Despre cursa celor două grupuri de luperci, cf. G. Piccaluga, „L'aspetto agonistico dei Lupercalia" (SMSR, 33, 1962, pp. 51-62).

Despre februum, Fehruarius şi Faunus, vezi G, Dumezil, le probleme des Centaures, pp. 195 sq.; A. Brelich, Tre variazioni romane, sul tema delle origini (Roma, 1956), pp. 95-123; G. Binder, op. cit., pp. XO sq.; G. Dumezil, Rel. rom., pp. 353 sq.

Despre sacrificii, a se vedea S. Eitrem, Opfeiritus u. Voropfer der Griechen u. Romer (1913); G. Wissowa, op. cit., pp. 380 sq.; K. Latte, op. cit., pp. 379-392.

G. Dumezil a scos în evidenţă analogia structurală dintre sacrificarea de suovetaurilia (comportând jertfirea porcilor, oilor şi taurilor), sacrificiu specific cultului lui Mărie, si sautrămam, jertfă oferită lui Indra; cf. Tarpeia (1947), pp. 117-158; Rel. rom. arch., pp. 247-251.

Cu privire la ritualul din octombrie ai calului, sacrificat lui Marte, şi asemănările cu usvamedha, rezervată clasei războinicilor (cf. § 73), vezi recent G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 225-239 şi f'etes romaines d'e'ie et d'uutomne (1975), pp.179-219.

Mai târziu (sfârşitul secolului al V-lea?), sub influenţa etruscilor (care urmau ei înşişi un model grecesc), se introduc la Roma lectisternia, caracterizate prin prezenţa sensibilă a zeului căruia i se oferea sacrificiu. „A hrăni zeul la altar este ţelul oricărui sacrificiu. A-i da să mănânce este altceva" (G. Dumezil,/te/, rom. arch., p. 559). într-adevăr,zeul (i.e. statuia sa de cult) era culcat pe un pat în faţa mesei care i se servea. „Lectisternele s-au servit mai întâi în afara templului: oamenii puteau astfel să vadă, cu ochii lor, pe aceşti protectori închişi de obicei în tainiţa unei cella" (ibid.).

166. Despre dii indigestes şi dii novensiles, cf. G. Wissowa, Religion u. Kultus (ediţia a 2-a, 1912), pp. 18 sq., 43, şi izvoarele citate de A. Grenier, I.MS religions etrusque et romaine, p. 152.

701

Tabloul problemelor

Despre formula devotio transmisa de Titus Livius (VIII, 9.6) şi împotriva Iui K. Lalte (care vede o născocire a marelui ponţii), cf. G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 108 sq.

Despre triada arhaică, a se vedea expo/eul lui G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 187-290, cu bibliografia lucrărilor anterioare (în primul rând: iupiter, Marş, Quirinus, 1941; Naissance de Rome, 1944; L'heritage indo-europeen ă Rome, 1948; Mythe et epopee, I, 1968, pp. 259^437). încă G. Wissowa atrăsese atenţia despre existenţa triadei precapitoline-; d.Religion u. Kultus, pp. 23, 133-34. După K. Latte, e vorba de o grupare târzie şi întâmplătoare (Romische Rdigionsgeschichte, pp. 37, 195 etc.); dar vezi critica lui G. Dumezil, Rel. rom. arch., pp. 154 sq.

în circumstanţele în care Iupiter părea să fie agrar sau războinic, trebuie ţinut seamă de modul intervenţiilor sale (G. Dumezil, Rel. rom. arch., p. 193). „Politica şi dreptul, puterea şi justiţia se unesc,cel puţin ideal, prin mai multe puncte comune: un alt element al prestigiului lui Iupiter, ca şi al lui Zeus.ca şi al zeilor suverani ai Indiei vedice, Varuna şi Mitra, este rolul său de martor, de garant, de răzbunător al jurămintelor şi al pactelor, în viaţa privată ca şi în viaţa publică, în comerţul dintre cetăţeni, precum şi în cel cu străinii" (ibid., p. 190).

Despre Marte, vezi G. Dumezil, op. cit., pp. 215-256, Pentru o orientare radical diferită, cf. Udo W. Scholz, Studieri zum altitalischen und altromischen Marskult u. Marsmythos (1970). Despre sacrificiul calului în octombrie, şi împotriva interpretării agrariene a lui H. J. Rose (Some Problema of Classical Religion: Marş [Oslo, 1958J, pp. 1-17), a se vedea G. Dumezil, Rel. rom., pp. 223-238.

Cu privire la Quirinus, cf. G. Dumezil, op. cit., pp. 259-282, şi A. Brelich, „Quirinus: una divinită romana alia luce della comparazione storica" (SMSR, 36, 1965, pp. 63-119). Cari Koch a prezentat o interpretare antidumeziiiană în „Bemerkungen zum romischen Quirinuskult" (Zeitschrift f. Rel. u. Geistesgeschichte, 5, 1953, pp. 1-25).