Capitolul XVI religiile din china antică



Yüklə 3,84 Mb.
səhifə84/104
tarix03.11.2017
ölçüsü3,84 Mb.
#29610
1   ...   80   81   82   83   84   85   86   87   ...   104

709

Tabloul problemelor



ţinut cont de faptul că suebii erau tribul cel mai însemnat al Herminonilor, eponim derivat de la numele Irmin-Hermin (cf. Al. Closs, „Die Religion des Semnonenstammes", pp. 653 sq.). Or, Rudolf de Fulda, autor al Translaţia S. Alexandri, redactat între 863-865, scrie că saxonii venerau o coloană înaltă de lemn, care se numea în limba lor Irminsul, şi în latină universali* columna, căci ea sprijină lumea întreagă. (Vezi alte referiri la Irmin şi Irminsul, în R. Meissmer, „Irminsul bei Widukind von Corvey", Bonner Jahrbucher, 139,1934, pp. 34-35; Heinz Lowe, „Dic Irminsul und die Religion der Sachsen", Deutsche s Archiv fur Geschichte des Mittelalters, 5, 1942, pp. 1-22.) Irmin era deci un zeu celest; într-adevăr, numeroase populaţii arhaice îşi reprezentau zeul lor ceresc şi suprem într-o coloană care sprijină, simbolic, Cerul. După alţi autori, H. Lowe îl identifica pe Irmin cu regnator omnium deus (op, cit., p. 15). Prin urmare, germanii adorau un zeu celest şi suprem numit Irmin sau Tîwaz-Ziu (cf. H. Hommel, op. cit., p. 151), zeu căruia i s-a substituit mai târziu Wodan-Odhin. A se vedea excelenta analiză a lui Werner Miiller, Die Jupitergigantensdulen und ihre Venvandtes (Meisenheim am Glan, 1975), în special pp. 88 sq.

Despre Thorr, a se vedea J. de Vries, Altgerm. Rel., II, pp. 107 sq.; G. Dumezil, Leş dieux des Germains, pp. 67 sq.; L'ide'ologie tripartie des indo-europeens, pp. 54 sq.; Aspects de la fonction guerriere chei Ies indo-europeens (1956), pp. 69 sq.; E. O. G.Turville-Petre, op. cit., pp. 75 sq.; F. R. Schroder,„Thor, Indra, Herakles",Zeitschrifif. deutsche Philologie, 76,1957, pp. l sq. A se vedea, de asemenea, H. R. Ellis Davidson, „Thor's Hammer", Folklore, 74, 1963.

Bibliografia despre Baldr este imensă; vezi, în primul rând, J. de Vries, op. cit., pp. 214-238; W. Betz, „Die altgerm. Religion",col. 2502-2508; G. Dum6zi\, Dieux des Germains, pp. 93 sq.; Otto Hofler, „Balders Bestattung und die nordischen Felszeichnungen", Anzeiger d. Oesterreichischen Akademie der Wissenschaften, phil.-hist. Klasse, 88,1951, pp. 343-372; Turville-Petre, op. cit., pp. 196 sq. Interpretarea lui Baldr ca zeu al fecundităţii agrare, propusă de W. Mannhardt şi J. Frazer, a fost reluată de F. R. Schroder, „Balder u. der zweite Merseburger Spruch", Germanisch-Romanische Monatsschrift, 34, 1953, pp. 166-183; teoria a fost criticată de J. de Vries, „Der Mythos von Balders Tod", Arkiv for Nordisk Filologi, 70, 1955, pp. 41-60 (dar interpretarea lui J. de Vries — moartea lui Baldr ca un mit corespunzând unui ritual de iniţiere a tinerilor luptători — nu a fost acceptată de G. Dumezil; cf. Leş dieux des Germains, p. 104). Pentru o analiză exhaustivă a temei lui mistilteinn, a se vedea Jonathan Z.'Smith, „When the Bough breaks", H.R., 12, 1973, pp. 342-372, în special pp. 350-370. După S. Bugge, mai mulţi savanţi 1-au apropiat pe Baldr de Hristos; cf. R. L. M. Derolez, pp. 126 sq.; Turville-Petre, pp. 119 sq. Pentru G. Dumezil, Baldr înnobilează funcţia lui Tyr („acest Mitra scandinav degenerat"), cf. Leş dieux des Germains, p. 93.

Despre un alt zeu al Asenilor, Heimdallr, documentaţia e fragmentară. El este paznicul zeilor şi e înzestrat cu putere clarvăzătoare; e născut de nouă mame. Există o ostilitate între Heimdallr şi Loki, şi la Sfârşitul Lumii se vor omorî reciproc. Sursele cu privire la Heimdallr sunt analizate de B. Pering, Heimdall (1941); cf. J. de Vries, Alt germ. Rel., II, pp. 238 sq.; id., „Heimdallr, dieu enigmatique", Etudes Germaniques, 10, 1955, pp. 257-268. A se consulta cartea lui Ake Ohlmarks, Heimdall und das Horn (Uppsala, 1937), pentru bogata sa documentare; explicaţia sa naturistă (Heimdallr = soarele; cornul = luna) este naivă. Georges Dume/il îl interpretează pe Heimdallr ca un „zeu primordial", analog lui Văyu şi lui lanus; cf. „Remarques comparatives sur le dieu scandinave Heimdallr", Etudes Celliaues, 1959, pp. 263-283.

177. Despre zeii Vani, cf. J. de Vries, op. cit., II, pp. 163-208,307-313; W. Betz, op. cit., col. 2508-2520; G. Dumezil, Leş dieux des Germains, pp. 117-127; Turville-Petre, op. cit., pp. 156-170, 325 (bibliografie).

Despre Nerthus-Njordhr, a se vedea Helmut Birkhan, Germanen und Kelten, pp. 544 sq.; E. Polonie, „A propos de la deesse Nerthus", Latomus, 13, 1954, pp. 167 sq.; G. Dumezil, IM Saga de Hadingus, du mythe au roman (1953; ediţie nouă, adăugită: Du mythe au roman, 1970): autorul arată că Hadingus este o distorsionare epică a lui Njordhr şi a miturilor sale; cf., de asemenea, „Njordhr, Nerthus et le folclore scandinave des genies de la mer", RHR, 147, 1955, pp. 210-226, studiu reprodus în Du mythe au roman, pp. 185-196.

Despre Freyrşi Frigga,a se vedea bibliografia relativă la zeii Vani şi expunerile lui J. de Vries (op. cit., II, pp. 302, sq.), R. L. M. Derolez (op. cit., pp. 139 sq.) şi Davidson (op. cit., pp. 92-127).

Despre Loki există o literatură considerabilă. Teoriile formulate până în 1931 au fost examinate de J. de Vries. The Problem of Loki (FF Communications, nr. 110, Helsinki, 1933),pp. 10-22; cf.,de asemenea, A It germ. Rel., II, pp. 255 sq. J. de Vries vede o apropiere între Loki şi trickster, figură caracteristică a mitologiei nord-americane. F. Strom (Loki. Ein mylhologischer Problem, Gciteborg, 1956) vede în acest zeu o ipostază a lui Odhin, „fratele său de lapte". A. B. Rooth, utilizând documente folclorice scandinave, trage concluzia că figura originară a lui Loki era aceea de păianjen (locke, în suedeza dialectală); cf. U)ki in Scandinavian Mythology (Lund, 1961). Vezi, de asemenea, J. de Vries, „Loki... und kein Ende" (Festschriftfur F. R. Schroder, Heidelberg, 1959, pp. l sq.; Alois Closs, „Loki und die gcrmanische Frommigkeit", in: Kairos, 1960, pp. 89-100. Georges Dumezil a consacrat acestei probleme o importantă carte, Loki (1948), din care o a doua ediţie, considerabil modificată, a apărut în germană, în 1959. A se vedea, de asemenea, U's dieux des Germains, pp. 94 sq. G. Dume'/il a scos în evidenţă o paralelă caucaziană la drama care îi opune pe Loki şi Baldr: răutăciosul Syrdon reuşeşte să îl omoare pe frumosul erou Sozryko cu ajutorul unei stratageme aparent inofensive; cf. Loki, pp. 169 sq.

Despre mitul eshatologic scandinav, savantul danez Axei Olrik a publicat o carie foarte preţioasă prin documentaţia sa bogată: Ragnarok: Die Sagen vom Weltuntergang (traducere de W. Ranisch, Berlin, 1922). După A. Olrik, concepţia despre ragnariik ar fi fost influenţată de anumite mituri caucaziene şi de eshatologiile persană şi creştină. R. Reitzenstein acorda un rol important influenţelor maniheene; cf. „Weltuntergangsvorstellungen", în Kyrkohistorik Arsskrift, 24, 1924, pp. 129-212; id., „Die nordischen, persischen u. christlichen Vorstellungen vom Weltuntergang", în Vortrcige der Bibliolhek

710


Warburg 1923/24, Leipzig-Berlin, 1926,pp. 149-169. Dar G. Dumezil a arătat că e vorba de un miteshatologic indo-european atestat în India (Mahăbhărata), în Iran şi în tradiţia scandinavă; a se vedea Leş dieux des Germains, pp. 212 sq. Cf. Stig Wikander, „Germanische und indo-iranische Eschatologie", Kairos, 1960, pp. 83-88. Despre ragnarok, a se vedea, de asemenea, J. de Vries, Aitgerm. Rel., II, pp. 397 sq.; J. S. Martin, Ragnarok (Assen, 1972).

Ideile privitoare la existenţa post-mortem şi mitologia morţii sunt analizate de G. Neckel, Walhall. Studieri iiber germanischen Jenseitglauben (Dortmund, 1931), H. R. Ellis, The Road to Hei (Cambridge, 1943) şi R. Th. Christiansen, The Dead and the Living (1946).

Observaţii pertinente despre iniţierea războinică, destinul eroului si simbioza păgânism-crestinism, în studiul lui H. Margaret Arent, „The Heroic Patlern: Old Germanic Helmets, Beowulf and Grettis saga"; în From OldNorse Literature and Mythology: A Symposium (Edited by Edgar C. Polome, Austin, 1969), pp. 130-199.

Despre crucea de la Gosforth, a se vedea K. Berg, „The Gosforth Cross", în Journal of the Warburg and Courtauld Institutes, 21, 1951, pp. 27 sq. (excelente reproduceri fotografice).

Despre regalitatea sacra, Otto Hofler a publicat o lucrare sugestivă şi de o puternică erudiţie: Germanische Sakralkonigtum, I: Der Runenstein von Rok und die germanische Individualweihe (Tiibingen, 1953; cf., de asemenea, articolul său în The Sakral Kingship, Leiden, 1959, pp. 664 sq.). A se vedea recenzia lui J. de Vries, în Germanisch-Romanische Monatxchrifi, 34, 1953, pp. 183 sq. şi observaţiile noastre în Critique, 83, aprilie, 1954, pp. 328 sq. Importanţa inscripţiei runice a monumentului de la Rdk ţine de faptul că autorul, V arin, paznic al unui sanctuar, îşi „consacră" fiul, nu unui zeu, ci unui rege, anume Theodoric, regele goţilor. Totuşi, Varia ridică monumentul în Suedia şi Theodoric domnise în Italia, la Verona, cu multe secole înainte. Dar, precizează textul inscripţiei, Theodoric „hotărăşte şi acum soarta bătăliilor". El intervine în bătălii din cap până în picioare, cu pavăza pe umăr, călare pe armăsarul său. Theodoric nu a fost numai un rege care cunoscuse, în timpul vieţii şi după moarte, gloria şi apoteoza; pentru întreaga lume germanică, el devenise un personaj mitic: sub numele de Diederich din Berna; el era încă popular în secolele al XlX-lea şi al XX-lea. Aceste fapte erau bine cunoscute, dar inscripţia de la Rok arată că nu mai e vorba de „literatură", nici de folclor, ci de o credinţă religioasă vie; ridicându-şi monumentul, Varin executa un ritual, care implica credinţa în sacraliîatea regelui.

Despre regalitatea germanică, a se vedea şi K. Hauck, „Herrschaftzeichnen eines Wodanistichen Ko'nigtums", în Jahrbuch f. frănkische Landesforschung, 14, 1954, pp. 9-66; J. de Vries, „Das Konigtum bei den Gerrnanen", Saeculum, 7, 1956, pp.289-310.

178. Despre protoistoria şi istoria tracilor, a se vedea expozeul lui Joseph Wiesner, Die Thraker (Stuttgart, 1963). Lucrarea lui W. Tomaschek, „Die alten Thraker" (Sitzungsberichte Akad. Viena, 130, 1893), rămâne încă fundamentală. Informaţii răzleţe, dar utile în privinţa unor idei religioase, se vor găsi în lucrări despre limba tracilor, în primul rând în acelea ale lui D. Detchew,D/e Thrakischen Sprachreste (Viena, 1957); 1.1. Russu, Limba traco-dacilor (ediţia a 2-a, Bucureşti, 1963); C. Poghirc, ed., Thraco-dacica (Bucureşti, 1976); Radu Vulpe, Studia thracologica (1976).

Raffaele Pettazzoni a prezentat o vedere de ansamblu în „La religione deU'antica Tracia",în Serta Kazaroviana (= Bulletin de Flnstitut Archeologique Bulgare, voi. 16, Sofia, 1950), pp. 291-299, studiu republicat în traducere engleză, în Essays on the History of Religions (Leiden, 1954),pp. 81-94. Vezi, de asemenea, Furio Jesi,„Su Macrobio Sat., J, 18: Uno Schizzo della religione tracica antica" (Studii Clasice, 11, Bucureşti, 1969, pp. 178-186).

Despre cultul trac al lui Ares, vezi J. Wiesner, op. cit., pp. 101 sq. şi n. 36 sq. Despre Bendis-Arternis.cf. ibid., pp. 106 sq. şi izvoarele citate în n. 48 sq.

Despre Zbelsurdos, vezi G. Seure, „Leş images thraces de Zeus Keraunos: Zbelsurdos, Gebeleizis, Zalmoxis", REG, 26, 1913, pp. 225-261; A. B. Cook,Zeux, II, l (Cambridge, 1925), pp. 817-824.

Despre „Dionysos" trac, cap. VIII din lucrarea lui Erwin Rohde, Psyche, n-a fost depăşit (traducere franceză de Auguste Raymond, Payot, 1928, pp. 264-293). Vezi, de asemenea, J. Wiesner, op. cit., pp. 102 sq.

Sub numele de Sabazios, cultul lui „Dionysos" trac s-a difuzat până în Africa (încă în secolul IV î.Hr.); a se vedea Charles Picard „Sabazios, dieu thrace-phrygien: cxpansion et aspects nouveaux de son culte" (Revue archeologique, 1961, II, pp. 129-176); cf. de asemenea, M. Macrea, „Le culte de Sabazius en Dacie" (Dacia, N.S., 3, 1959, pp. 325-339); E. Lozovan, „Dacia Sacra" (HR, 7, 1968, pp. 209-243), pp. 215-219.

Despre cultul sincretist al lui Sabazios („mâna lui Sabazios", asimilarea cu Iahve etc.), vezi W. O. E. Oesterley, „The Cult of Sabazios", în The Labyrinth (ed. S. H. Hooke, Londra, 1925), pp. 115-158.

Despre asceţii şi contemplativii traco-geţilor, a se vedea M. Eliade, De la Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 50 sq. |trad. românească, pp. 56 sq., 74 sq. — nota trad.].

Reprezentările Eroului Cavaler în Bulgaria au fost inventariate de Gavril I. Kazarow, Die Denkmaeler des Trakischen Reittergottes in Bulgarien, 2 voi. (Dissertationes Pannonicae, Budapesta, 1938). A se vedea, de asemenea, G. Kazarow, „Zum Kult des Thrakischen Reiters in Bulgarien", în Wissenschaftliches Zeitschrift der Karl Marx Universităl, Leipzig, 3, 1953-1954, pp. 135-137; Cf. Picard, „Nou vel Ies observations sur diverses rcpresentations du Heros Cavalier des Balkans", RHR, 150, 1956, pp. 1-26; R. Pettazzoni, „The Religicm of ancient Thrace", pp. 84 sq.

179. Geto-dacii descind direct din tracii epocii bronzului. Ei se întindeau până mult dincolo de frontierele actuale ale României. Săpături recente au scos la lumina zilei localităţi geto-dace la est până la Nistru, la sud până în Balcani, la nord şi la vest până în Ungaria, în Slovacia de sud-est şi în Serbia, în primul secol î.Hr., sub regele Burebista, statul dac atinge puterea sa maximă. Dar romanii, care către finele secolului al III-lea pătrunseseră în Peninsula Balcanică, ajung la Dunăre

711

în epoca lui August. Al doilea rege important al dacilor, Decebal, s-a luptat cu succes cu romanii sub Domiţian (89), dar a fost învins de legiunile lui Trăiau în două războaie sângeroase (101-102, 105-107) şi s-a sinucis. Dacia a fost transformată în provincie romană. Din bogata bibliografie asupra protoistoriei şi istoriei Daciei semnalăm: Vasile Pârvan, Getica (Bucureşti, 1926); id., Dacia. An outline ofthe Early Civilization ofthe Carpatho-Danubiun Countries (Cambridge, 1928; Vezi, de asemenea, traducerea românească a lui Radu Vulpe, ediţia a 4-a, Bucureşti, 1967, cu importante adiţiuni şi bibliografii critice ale traducătorului, pp. 159-216); Hadrian Daicoviciu, Dacn (Bucureşti, 1965); id., Dacia de laBurebista la cucerirea romană (Bucureşti, 1972); R. Vulpe, Aşezări getice în Muntenia (Bucureşti, 1966); I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa (1975), Despre expansiunea tracilor şi a geto-dacilor şi relaţiile lor cu sciţii, a se vedea M. Dusek, „Die Thraker im Karpateiibecken", în Slovenska Archaeologia, 22, 1974, pp. 361-428.



După Strabon (304: VII, 3, 12), dacii se numeau mai întâi daol. O tradiţie conservată de Hesichius ne informează că £/«o.sera cuvântul frigian pentru „lup". Deci dacii se numeau pe ei înşişi, mai mult, „lupi", sau „cei care seamănă cu lupii". Or, lupul era modelul exemplar al războinicului: imitarea comportamentului şi aspectului exterior al lupului caracteriza iniţierile militare şi confreriile secrete de războinici. Pare deci probabil că numele etnic al dacilor derivă, în ultimă instanţă, din epitetul ritual al unei confrerii războinice. Vezi M. Eliade, „Leş Daces et Ies Loups", în De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp, 13-30 [trad. românească, pp. 20-36 — nota trad.J.

Despre credinţele religioase ale geto-dacilor, vezi 1.1. Russu, „Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase", Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, Cluj, 1947, pp. 61-137, şi bibliografia citată în cartea noastră, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, p. 32, n. l [trad. românească, p. 39 — nota trad.J.

Despre Gebeleizis,a se vedea De Zalmoxis,.., pp. 58-61 [trad. românească, pp. 64-68 — nota trad.J, şi bibliografiile înregistrate la notele 87-97. De adăugat: C. Poghirc, „Considerations philologiques etlinquistiques sur Gebeleizis" (Academia Litterarum Bulgarica, Thracia, II — Serdicae, 1974, pp. 357-360). Autorul propune să fie citit acest teonim, *Nebeleizis; prima parte a numelui se apropie de grecescul nephele, lat. nebula, ags. nifol, semnificând „nor, cer furtunos", în timp ce partea a doua înseamnă „zeu", cf. p. 359.

Despre Zalmoxis, vezi bibliografia citată în cartea noastră p. 32, n. l [trad. românească, p. 39 — nota trad.|. Cf. ibid., pp. 34 sq. [respectiv, 41 sq. — nota trad.] analiza scenariului mitico-ritual care se poate decela din textul lui Herodot, IV, pp. 94-96.

Despre extaticii, taumaturgii şi „filosofii-samani" greci, cu care numeroşi savanţi 1-au comparat pe Zalmoxis, vezi cartea noastră pp. 42-52 [trad. românească, pp. 49—58 — nota trad.J.

De la lacob Grimm până la G. Neckel şi Jan de Vries, anumiţi germanişti au apropiat tema ocultării lui Zalmoxis de moartea lui Freyr, zeul fertilităţii, dar comparaţia nu se impune; cf. De Zalmoxis..., pp. 54-55 [trad. românească, pp. 61-62 — nota trad.].

Hippolyt reproduce o legendă după care Zalmoxis ar fi propagat doctrina pitagoriciană la celţi (Philosophumena, II, 25), ceea ce dovedeşte încă o dată importanţa acordată tradiţiei care definea religia lui Zalmoxis prin credinţa în imortalitatea sufletului. H. Hubert făcuse o apropiere între druidism şi confreriile trace si geto-dace; IJKS Celtes depuis l'epot/ue de La Tene, p. 283. Mai ales importanţa marelui preot, credinţa în nemurire şi ştiinţa sacră de tip iniţiatic, evocă paralele gcto-dace. De altfel, trebuie luate în considerare anumite influenţe celtice, pentru că celţii au locuit câtva timp regiunile occidentale ale Daciei; cf. V. Pârvan, Getica, pp. 461 sq.; id., Dacia. Civilizaţiile antice din ţările c ar p alo-danubiene (ediţia a 4-a, Bucureşti, 1967), pp. 103 sq.; 183 sq.; H. Daicoviciu, Dacii, pp. 61 sq.

Despre Getica lui Jordancs, cf. De Zalmoxis..., pp. 70 sq. şi n. 127 [trad. românească, pp. 76 sq. — nota trad.|. De adăugat: Norbert Wagner, Getica. Untersuchungen zum Leben des Jordanes und zur friihen Geschichîe der Goten (Berlin, 1967).

Despre „templele-observatoare" de la Sarmizegetusa şi de la Costeşti, vezi C. D. Daicoviciu, „Le probleme de l'etat et de la culture des Daces â la lumiere des nouvelles recherches" (în Nouvelles etudes d'histoire presentees en X-e Congres des sciences historiques, Bucureşti, 1955, pp. 121-137). pp. 126 sq.; Hadrian Daicoviciu, „II Tempio-Calendario dacico di Sarmizecetusa", Dacia, N.S. IV, Bucureşti, 1960, pp. 231-254; id., Dacii, pp. 194 sq., 210 sq.

Despre istoria ulterioară a lui Zalmoxis în istoriografia mitologizantă a Evului Mediu (geţii confundaţi cu goţii etc.), vezi cartea noastră, pp. 75 sq. [trad. românească, pp. 81 sq. — nota trad.].

180. Textele au fost editate de O. Kern, Orphicorum fragmenta (Berlin, 1922); traduceri parţiale de W. K. C. Guthrie, Orpheus and the Greek Religion (Londra, 1935; ediţia a 2-a, 1952), pp. 59 sq., 137 sq. şi de G. Arrighetti, Frammenti Orftci (Torino, 1959). O bună ediţie a imnurilor orfice de G. Quandt, Orphei Hymni (Berlin, 1941); traducere parţială, cu abundente comentarii, de G. Faggin, Inni Orfici (Firenze, 1949). Vezi, de asemenea, G. Do\.lin,LesArgonautiques d'Orphee (Paris, 1930).

Analiza critică a izvoarelor a fost efectuată, din perspective radical deosebite, de W. K. C. Guthrie, op. cit., pp. 29 sq., şi I. M. Linforth, The Arts of Orpheus (California, Univ. Press, 1941), passim. R. Bohme, Orpheus, der Sânger und seine Zeii (Berna şi Miinchen, 1970), a reluat examinarea meticuloasă a celor mai vechi informaţii textuale. A se vedea, de asemenea, K. Ziegler, „Orphische Dichtung", Pauly-Wissowa, XVIII, 1942, col. 1321-1417.

O bibliografic completă a lucrărilor moderne, până în 1922, a fost adunată de O. Kern, Orph. fragmenta, pp. 345 sq.; ea a fost adusă la zi până în 1942 de Martin P. Nilsson, „Early Orphism and Kindred religious moveinents" (Opuscula Selecta, II, Lund, 1952, pp. 628-683; reeditare adăugită cu un articol publicat în HTR, 28, 1935, pp. 181-230), n. l,

712


pp. 628-630. Cu privire la cercetările recente, vezi K. Prtimm, „Die Orphik im Spiegel der neueren Forschung", Zeii f. Katolische Theologie, 78, 1956, pp. 1-40. Din abundenta literatură despre Orfeu şi orfism, semnalăm: E. Mass, Orpheus: Untersuchungen zur Griechischen, Rtimischen, Altchristlichen Jenseitsdichtung u. Retinian (Miinchen, 1895); Otto Kern, Orpheus: Eine Religionsgeschichtliche Untersuchung (Berlin, 1920); A. Boulanger, Orphee: Rapports de l'orphisme et du christianisme (Paris, 1925), în special pp. 16-67; Vittorio Macchioro, Zagreus: Studi intornu aU'orfîsmo (Firenze, 1930; de consultat cu prudenţă); P. Boyance, Le culte des Muses (1937), pp. 33-61; M. P. Nilsson, „Early Orphism..."; id., Geschichte d. Griech. Rel., l (ediţia a 3-a, 1967), pp. 678-699, II (ediţia a 2-a, 1961), pp. 246-431; W. K. C. Guthrie, Orpheus and the Greek Religion; id., The Greeks andtheir Gods, pp. 307-332; I. Linforth, The Arts of Orpheus; E. R. Dodds, The Greeks and the frrational (Berkeley, 1951),pp. 146 sq.; R. Pettazzoni, La religion dans la Grece antique (Paris, 1953), pp. 108-131; Louis Moulinier, Orphee et l'orphisme ă l'epoque classique (Paris, 1955); Dario Sabbatucci, Saggio sul misticismo greco (Roma, 1965), pp. 69-126; Walter Burkert, „Orpheus und die Vorsokratiker", Antike und Abendland, 14, 1968, pp. 93-114; id., Griechische Religion der archaischen und klassischen Epoche (Stuttgart, 1977), pp. 440-447 („Orpheus und Pythagora").

Originea tracică a lui Orfeu, susţinută deja de Strabon şi de Plutarh, a fost reluată de E. Rohde (Psyche), de E. Mass (Orpheus) şi de P. Perdrizet (Cultes et mythes du Pangee, 1910). Dar A. Boulanger a remarcat judicios că „trăsăturile cele mai caracteristice ale orfismului: conştiinţa păcatului, nevoia de purificare şi răscumpărare, pedepsiri infernale, n-au fost niciodată semnalate la traci" (Orphee, p. 47, n. 1). Vezi, de asemenea, R. Bohme, în Annales Univ. Saraviensis, 6, 1956, pp. 3 sq. A. J. van Windeken sugerează că „hyperboreenii" erau la început un grup religios de tendinţă orfică, înainte de a fi desemnaţi ca un popor mitic; cf. „Hyperboreenii", Rheinische Museum, 100, 1957, pp. 164-169.

M. Detienne a propus recent o nouă lectură a mitului pierderii lui Eurydice; cf. „Orphee au miel" (Quaderni Urbinati di Cultura Classica, n. 12, 1971,pp. 7-23), pp. 17 sq. Uciderea Iui Orfeu a fost un subiect favorit al pictorilor din secolul al V-lea; cf. W. K. C. Guthrie, Orpheus, pp. 64-65, şi fig. IV, pi. IV, şi L. Moulinier, p. 14, n. 2 (listă după catalogul lui Şir John Beazley, Attic red-figures vase-paintingx, Oxford, 1942). Capul lui Orfeu pe vase, cf. W. K. C. Gulhrie, pi. 5, fig. 7 (a),pp. 35 sq.

181. Despre mitul platonician al sufletului închis în trup (soma) ca într-un mormânt (sema) şi raporturile sale cu orfismul, cf. analizele şi comentariile efectuate din perspective divergente de W. K. C. Guthrie, Orpheus, 214, sq.; id., The Greeks andtheir Gods, pp. 311 sq.; 1. M. Linforth, op. cit., pp. 147 sq. etc.; Perceval Frutiger, Leş mythes de Platan (Paris, 1930), pp. 259 sq.; F. Cumont, Lux Perpetua (Paris, 1949), pp. 245 sq.; L. Moulinier, op. cit., pp. 24 sq.

Despre „viaţa orfică", a se vedea W. K. C. Guthrie, op. cit., pp. 263-66; E. R. Dodds, The Greeks and the Irrational, pp. 149 sq.

Despre mistica orfică, vezi Dario Sabbatucci, Saggio sul misticismo greco, pp. 41 sq. Despre semnificaţia practicilor vegetariene orfice, a se vedea W. K. C. Guthrie, Orpheus, pp. 197 sq.; D. Sabbatucci, op. cit., pp. 69 sq.; Marcel Detienne, „La cuisine de Pythagore", Archives de sociologie des religions, nr. 29,1970, pp. 141-162; id., Leş jardin.s d'Adonis (Paris, 1972), pp. 85 sq. şi passim.

Documentele privind teogoniile şi cosmogoniile orfice sunt traduse şi comentate de W. K. C. Guthrie, Orpheus, cap. IV; Alderinck, Crisis and Cosmogony: Post-Mortem Existence in the Eleusinian and Orphic Mvsteries (disertaţie nepublicată, Universitatea din Chicago, 1974), cap. VI; cf., de asemenea, R. Mondolfo, „Intorno al contenuto deU'antica teogonia orfică", Rivista di Filologia Classica, 59, 1931, pp. 433-461; F. Diimmler, „Zu orphische Kosmologie", Archivf. Gesch. d. Phil, 7,1948.

Pentru analogiile cu cosmogoniile fenicicne şi egiptene, vezi Ugo Bianchi, „Protogonos", SMSR, 1957, 119 sq.; id., în RHR, 1961, pp. 26 sq.; S. Morcnz,Aegypten u. die altorphische Kosmogonie (1950).

In cartea sa Die. Trennung von Himmel undErde: Ein vorgriechischer Schopfungsmythus bei Hexiod und den Orplnker (Tubingen, 1942; reimprimat, Darmstadt, 1968), Willibald Staudacher deosebeşte două cosmogonii orfice originale, prima bazată pe motivul Nopţii (Eudemos şi Platou, Timeu 40 c si 41 a), si alta pe tema Oului primordial (Aristofan, Pasările, 650—713, Hieronymus si Hellanicos); aceste două tradiţii au fost amalgamate în cosmogonia din Rapsodii (Rhapsodies, pp. 85 sq.). Papirusul Derveni, descoperit în 1962, a relevat o teorie independentă, exaltând puterea cosmogonică şi suveranitatea absolută a lui Zeus. Papirusul Derveni a fost editat de S. C. Kapsomenos şi tradus în germană de Walter Burkert, „Orpheus und der Vorsokratiker. Bemerkungen zum Derveni-Papyrus und zum pythagoreischen Zahlenlehre", Antike und Abendland, 13 (l 967), pp. 93-114 (traducerea, pp. 94-96), şi R. Merkeibach, „Die orphische Papyrus von Derveni", Zeitschrift fur Papyrology und Epigraphik, I (1967), în special pp. 23-30 (traducere). O traducere engleză comentată a fost dată de Alderinck, op. cit., cap. VI.


Yüklə 3,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   80   81   82   83   84   85   86   87   ...   104




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin