Capitolul XVI religiile din china antică

197. Despre profetul Agheu, vezi Theophane Charry, O.F.M., Agee—Zacharie-Malachie (colecţia „Sources bibliques", Paris, 1969); F. Hesse, „Haggai" (în Rudolph Eestschrift, 1961, pp. 109-134); K. Koch, „Haggais unreines Volk" (Zeit. f. alnest. Wiss., 79, 1967, pp. 52-66).

Despre Zaharia, cf. T. Charry, op. cit.; K. Galling, Studien, pp. 109-126; Otto Eissfeldt, The Old Testament: An Introduction (trad. engleză, Oxford-New York, 1965), pp. 429-440 (cu o bogată bibliografie, pp. 429, 762).

Despre dezvoltarea eshatologiei, vezi G. Holscher, Der Ursprung der Jiidischen Eschatologie (Gicssen, 1925); P. Volz, Die Eschatologie der Jiidischen Gemeinde in neutestamentlichen Zeitalter (ediţia a 2-a, Tiibingen, 1934); G. Fohrer, „Die Struktur der alttestamentliche Eschatologie" (în Studien zur alltesîamentliche Prophetie, 1967, pp. 32-58). Ve/.i, de asemenea, bibliografia citată în § 198.

198. Despre concepţiile biblice privitoare la Mesia, vezi H. Gressmann, Der Messias (Gottingen, 1929j; A. Bentzen, King and Messiah (Londra, 1955; traducere: Messias, Moses redivivus, Menschensohn, Ziirich, 1948); L. E. Browne, The Messianic Hope in its Historical Setting (1951); H. Ringgrenn, „Konig und Messias" (Zeit.f. alttest. Wiss., 64, 1952. pp. 120-147); T. W. Manşon, The Servant-Messiah (Cambridge, 1952); S. Mowinckel, He That Cometh, pp. 280 sq.; Joseph Klausner, The Messianic Ideas in Israel from its Beginning to the Completion ofthe Mishnah (New York, 1955); G. Fohrer, Messiasfrage und Bibelverstăndnis (1957). A se vedea, de asemenea, bibliografia citată la § 203. Privitor la concepţiile rabinice, cf. G. F. Moore, Judaism in the First Centuries ofthe Christian Era (Cambridge, Mass., 1927, 1930, reeditare, 1971), II, pp. 349 sq.; Gershom Scholem, The Messianic Idea in Judaism (New York, 1971), pp. 1-78.

Despre raporturile dintre ideologia regală a marilor monarhii orientale şi motivul mitic al Regelui-răscumpărător la israeliţi, vezi G. Widengren, „Early Hebrew Myths and their Interpretation" (în S. H. Hooke, Myth, Ritual and Kingship, Oxford, 1958, pp. 149-203), pp. 168 sq.; id., Sakrales Konigtum im Alten Testament und im Judentum (Stuttgart, 1955), pp. 30 sq.

199. Istoria redactării Pentatt'uch-ulm este destul de complicată: starea problemelor şi bibliografia la O. Eissfeldt, The Old Testament, pp. 155-240; cf. ibid., pp. 241-300, analiza textuală a celor mai vechi cărţi istorice (losua, Judecătorii, Samuel, Regi).

Cronologia lui Ezdra şi Ncemia pune numeroase probleme; a se vedea J. Wright, The Date oj'Ezra 's Corning to Jerusalem (Londra, 1947); id., The Buildingof the Second Temple (Londra, 1958); A.Gelston,„The Foundations of the Second Temple" (VT 16, 1966, pp. 232 sq.); H. Rowley, „The Chronological Order of Ezra and Nehernia" (în The Servant of the Lord, Londra, 1952,pp. 131 sq.); id.,„Neheiniah's Mission and its Historical Background" (Bulletin of the John Rylands Library, 37,1955, pp. 528 sq.); H. Cazelles, „La Mission d'Esdras" (VT4,1954, pp. 113 sq.); S. Mowinckel, Studien zu de m Buche Ezra-Nehemia, I-III (Oslo, 1964-1965); F, Michaeli, Le s livres des Chroniques, d'Esdras et de Nehemie (Neuchâtel, 1967). După U. Kellermann, urmat de Merton Smith, Ezdra I-a precedat pe Neemia; cf. U. Kellermann, Nehernia: Quellen, Ueberlieferung und Geschichte (Zeit.f. alttest. Wiss., Beihefte 102, Berlin, 1967); id., „Erwagungen zum Problem der Esradatierung" (Zeit.f. Alttest. Wiss., 80, 1968, pp. 55 sq.); Morton Smith, Palestinian Parties and Politics that shaped the Old Testament (New York-Londra, 1971), pp. 120 sq. Pentru istoria textului, vezi O. Eissfeldt, pp. 541-559.

în vremea propovăduirii lui Ezdra şi Neemia se precizează opoziţia între „partida" exclusiviştilor (sau „naţionaliştilor") şi aceea a smcretiştilor (sau „universaliştilor"). Opoziţia exista, desigur, înainte de captivitate, dar ea împrumută un caracter politic în timpul lui Ezdra şi Neemia.

721

Tabloul problemelor

Cartea de mici dimensiuni a lui lona, compusă în secolul al IV-lea, ilustrează admirabil tendinţa „universalistă": Dumnezeu îl trimite pe profet la Ninive, ca să vestească faptul că cetatea va fi distrusă din pricina păcatelor locuitorilor. Dar deoarece ninivjţii se căiesc, îahve renunţă la acţiunea sa de pedepsire. Altfel spus, Jahve are grijă de toate popoarele. (Anumiţi autori au recunoscut acelaşi spirit în cartea lui Ruth.) Dar atributul de „universalism" a putut fi aplicat şi partizanilor asimilării (religioase, culturale, rasiale). Această tendinţă sincretistă, cunoscută încă din perioada monarhiei, va atinge apogeul în epoca elenistă.

200. Despre istoria Palestinei în epoca elenistă vezi S. Liberman, Greek in Jewixh Paiestine (New York, 1942); id., Hellenism in Jewixh Paiestine (New York, 1950); F.-M. Abel, Histoire de la Paiestine depuis la conquete d'Alexandre jusqu 'ă l'invasion arabe, voi. I (De la conquete d'Alexandre jusqu 'ă la guerrejuive), 1952. O excelentă privire de ansamblu a dat Viktor Tcherikover, Hellenistic Civilization and the Jews (New York, 1970; trad. din ebraică). Vezi, de asemenea, W. W. Tarn, Hellenistic Civilization (ediţia a 3-a, 1952; reeditare, New York, 1961), cap. VI, „Hellenism and the Jews" (pp. 210 sq.); Samuel K. Eddy, The King ix Dead. Studies in the Near Eastern Resistance Io Hellenism, 334-31 B. C. (University of Nebraska Press, Lincoln, 1961), în special pp. 183-256.

Pentru istoria religioasă, cartea lui W. Bousset si H. Gressmann, Die Religion des Judentums im xpiithellenistichen Zeitalter, ediţia a 3-a (Tubingen, 1926; reeditare, 1966), îşi păstrează încă întreaga valoare. Problema a fost strălucit tratată m savanta lucrare a lui Martin Hengel, Jiidentutn unei Hellenismus (l 968; ediţia a 2-a, Tubingen, 1973; noi cităm traducerea engleză, Judaism and Hellenism. Studies in the ir Encounter in Palestine during the Early Hellenistic Period, 2 voJ., Philadelphia, 1974). Marcel Simon şi Andre Benoit au realizat o excelentă prezentare sintetică a problemei, susţinută de o bună bibliografie, în Le Judaisme et le Christianisme antique, d'Antiochus Epiphane ă Constantin (Paris, 1968).

Morton Smith a pus în lumină vechimea şi importanţa influenţei greceşti în Palestina, atât la Ierusalim (unde o garnizoană grecească şi-a avut de la 320 la 290 reşedinţa,precum si,din nou,între 218 şi 199), precum şi Ia ţară (Palestinian Parties..., pp.57sq.). Martin Hengel aduce documentaţie suplimentară, cL Judaism and Hellenism, I, pp. 6-106, II, pp. 2-71 (cap. I, „Early Hellenism as a Political and Economic Force"; cap. II, „Hellenism in Paiestine as a Cultural Force and its influence on the Jews").

Despre personificarea înţelepciunii (hokmă) si analogiile ei în literaturile sapienţiale orientale, vezi W. Schencke, Die Chokma (Sophia) in der jiidischen Hypostasenspekulation (Kristiania, 1913); P. Humbert, Recherches sur Ies sources egyptiennes de la litte'ratwe sapienţiale d'Israel (Neuchâtel, 1929); W. Baumgartner, „Die israelitische Weisheitliteratur" (Theologische Rundschau, N. F., 5, 1933, pp. 258-288; J. Fichtner, Die altorientalische Weisheit in ihrer israelitisch-jiidLschen Ausprăgung (Giessen, 1933); H. Ringgren, Word and Wisdom (Lund, 1947); W. F. AJbright, „Some Canaanite-Phoenician Sources of Hebrew wisdom " (în Wisdom in Israel and the Ancient Near East, Suppl. Vetus Test., 3, Leyden, 1955, p. 1-15); G. von Rad, Wisdom in Israel (Nashville and New York, 1972; ediţia germană, 1970); H. Conzellmann, „The Mother of Wisdom" (în The Future ofOur Religious Past, ed, J. M. Robinson, Londra—New York, 1971, pp. 230-243); M. Hengel, I, pp. 153 sq., II, pp. 97 sq.

201. Despre Kohelelh, vezi J. Pedersen, „Scepticisme israelite" (RHPhR, 10, 1930, pp. 317-370); R. Gordis, Koheleth: The Mân and his World (New York, 1951); K. Galling, Die Krisis der Aufkldrung in Israel (Mainzer Universitătsreden, 1952); H. L. Ginsburg, Studies in Koheleth (New York, 1960); G. Gese, „Die Krisis der Weisheit bei Koheleth" (în Leş Sagesses du Proche Orient Ancien. Travaux du Centre d'histoire des religions de Strasbourg, Paris, 1963, pp. 139-151); O. Loretz, Quoheleth und der alte Orient (Freiburg, 1964); M. Dahood, „Cannanite-Phoenician Influence in Quoheleth" (Biblica, 33, 1952, pp. 30-52); id., „Quoheleth and Recent Discoveries" (ibid., 42, 1961, pp. 359-366); David Winslon, „The Book of Wisdom's Theory of Cosmogony" (HR, II, 1971, pp. 185-202); R. Braun, Koheleth und sein Verhăltnis zur literarischen Bildung und Popularphilosophie (Beihefte zur Zeitschrift fur die Altteslamentische Wissenschaft, 130, Erlangen, 1973); M. Hengel, Judaism and Hellenism, I, pp. 115-129 şi bibliografiile înregistrate, voi. II, pp. 77-87 (n. 51-162). Pentru o anali/ă istorică a textului, vezi O. Eissfeldt, The Old Testament, pp. 491-499.

Despre Ben Sirah, vezi traducerea de G. H. Box şi W. O. E. Oesterley, în R. H. Charles, Apocrypha an d Pseu doepigrapha of the Old Testament (Oxford, 1913), voi. I, 268-517. Analiza istorică a textului la O. Eissfeldt, op. cit., pp. 595-599, cu o bogată bibliografie. Interpretarea noastră datorează mult lui Martin Hengel, op. cit., I, pp. 130-155, II, pp. 88-96.

Demersul lui Ben Sirah prezintă o anumită analogie cu concepţiile stoice; în primul rând, certitudinea că Lumea si existenţa umană se dezvoltă conform unui plan hotărât de Dumnezeu (cf. § 184). în plus, Ben Sirah împărtăşeşte cu stoicii ideea că Cosmosul e pătruns de o putere raţională care este chiar divinitatea; cf. M. Pohlenz, Die Sloa (ediţia a 2-a, Gottingen, 1964), I, p. 72. De altfel, filosofia lui Zenon derivă dintr-o viziune religioasă semitică, având multe laturi comune cu gândirea Vechiului Testament; cf. Pohlenz, I, p, 108. Astfel, asimilarea ideilor stoice, de către evrei, de la Ben Sirah şi Aristobul până la Filon, era, de fapt, reluarea unei moşteniri orientale; cf. M. Hengel, I, pp. 149, 162. Totuşi, nu trebuie exagerată importanţa influenţelor greceşti. S-au recunoscut de multă vreme paralelismele dintre celebrul capitol 24 din Ben Sirah şi aretalogiile lui Isis. W. L. Knox remarca „surprinzătoarea afinitate (a înţelepciunii) cu o Astartee siriană având trăsăturile lui Isis" (cf. „The Divine Wisdom", Journal ofTheological Studies, 38, 1937, pp. 230-237; pasajul citat este Ia p. 235). Cf., de asemenea, H. Ringgren, Word and Wisdom, pp. 144 sq.; H. Conzelmann, „The Mother of Wisdom" (în J. M. Robinson, The Future ofour Religions Past, Londra-New York, 1971, pp. 230-243); M. Hengel, I, pp. 158 sq., II, 101 sq. (bibliografie suplimentara, n. 331). Nu este exclus ca cultul lui Isis să fi fost cunoscut la Ierusalim în secolul al III-lea si ca şcolile evreieşti ale înţelepciunii să fi transferat înţelepciunii divine aretologia lui Isis-Astarteea; cf. M. Hengel, I, p. 158. Dar,

Tabloul problemelor

722

aşa după cum am remarcat (p. 384), înţelepciunea nu este paredra lui Dumnezeu, ci iese din gura lui. A se vedea W. Schencke, Die Chokma (Sophia) in der judischen Hypostasenspekulations; J. Fichtner, Die Altorientalische Weisheit in ihrer israelitisch-judischen Ausprăgung; id., „Zum Problem Glaube und Geschichte in der israelitisch-judischen Weisheitliteratur" (Theologische Literaturzeitung, 76, 1951, pp. 145-150); J. M. Reese, Hellenistic influence on the Book of Wisdom and its Cortsecjuences (Roma, 1970); B. L. Mack, Lagos und Sophia. Untersuchungen zur Weisheitstheologie im hellenistischen Judentum (Gottingen, 1973).

E important de reamintit că, între secolul III î.Hr. şi secolul II d.Hr., concepţii similare sunt atestate nu numai în lumea orientalo-elenistică, ci şi în India buddhistă si hinduistă: se asistă la personificarea religioasă si mitologică a „ştiinţei" (prajnă, jnăna ca mijloc suprem de eliberare. Procesul se prelungeşte în Evul Mediu, atât în India, cât şi în Europa creştină (cf. partea a IlI-a).

Traducerea Pentaleuch-ului, întreprindere grandioasă şi fără egal în Antichitate, făcuse posibilă o literatură evreiască redactată direct în greceşte, în ~175-170, Aristobul, primul „filosof evreu, a scris o operă didactică şi apologetică în folosul tânărului suveran, Ptolemeu VI Filometor. Judecând după fragmentele păstrate, autorul prezenta o teorie îndrăzneaţă, care va fi apoi din belşug reluată: doctrina evreiască, aşa cum era formulată în Biblie, reprezintă singura filosofic adevărată. Pitagora, Socrate şi Platou o cunoşteau si i-au împrumutat principiile. Când poeţii şi filosofii greci vorbesc despre „Zeus", ei se referă la adevăratul Dumnezeu. „Căci toţi filosofii sunt de acord că despre Dumnezeu trebuie să ai concepţii sacre, şi acest lucru este de cea mai mare importanţă pentru comunitatea noastră" (citat dat de Eusebiu, Praeparatio Evangelica, 13, 12: 7 sq.). însă înţelepciunea lui Moise este proclamată net superioară doctrinelor filosofice greceşti, pentru că este de sorginte divină; cf. M. Hengel, I, pp. 163 sq., şi referinţele citate, II, pp. 106-110, n. 375-406.

La scurtă vreme după aceasta, autorul Scrisorii lui Aristeu exprimă şi mai clar tendinţa de a asimila ideea biblică de Dumnezeu concepţiei greceşti (i.e. „universaliste") a divinităţii. Grecii şi evreii „cinstesc acelaşi Dumnezeu — Domnul şi Creatorul Universului [...J, deşi îl numesc cu nume diferite, ca Zeus sau Dis" (Arist., 15-16). Grecii instruiţi în filosofic ar fi profesat monoteismul de multă vreme, în concluzie, autorul consideră iudaismul identic cu filosofia greacă. A se vedea traducerea engleză si comentariul lui M. Hadas, Aristeas to Philocrates: Jewish Apocryphal Literature (New York, 1951), şi ed. A. Pelletier, Lettre d'Aristee ă Philocrate (Sources Chretiennes, 89, Paris, 1962); cf. V. Tcherikover, „The Ideology of the Letter of Aristeas" (Harvard Theological Review, 51, 1958, pp. 59-85); M. Hengel, I, p. 264, II, p. 176.

202. Pentru istoria Palestinei între Antiochus IV Epiphanes şi Pompei, vezi bibliografia citată mai sus, § 200. De adăugat; E. Bickerman, „Un Document reiaţi f â la persecution d'Antiochus, IV Epiphane" (RHR, 115, 1937, pp. 188-221); id,, Der Gon der Makkabăer (Berlin, 1937); id. „Anonimous Gods" (Journal of the Warburg Institute, I, 1937-1938, pp. 187-196); B. Mazar, „The Tobiads" (Israel Exploration Journal, 7,1957,pp. 137-145; 229-238); J. A. Goldslein,„The Tales of the Tobiads" (în Christianity, Judaism and other greco-roman Cults: Studiesfor Morton Smith, voi. III, Leiden, 1975, pp. 85-123).

Pentru persecuţiile lui Antiochus şi războiul de eliberare, a se vedea sursele citate în n. 31. La urma urmei, „reforma" dorită de Antiochus — inspirată de altfel de filoeleni, — viza transformarea Ierusalimului înlr-un/w//.v grecesc; cf. M. Hengel, I, p. 278. Traduceri recente şi comentarii ale Cărţilor Maccabeilor, în F. M. Abel, Leş livres des Maccabees, ediţia a 2-a (Paris, 1949); S. Zeitlin, The First Book of Maccabees (New York, 1950); id., The Second Book of the Maccabees (l 954); J. G. Bunge, Untersuchungen zum zweiten Makkabaerbuch (Bonn, 1971). Analize critice şi bibliografii: O. Eissfeldt, The Old Testament, pp. 576-582, 771.

Despre identificarea lui Iahve cu concepţiile greceşti despre Dumnezeu, a se vedea M. Hengel, op. cit., I, pp. 261 sq.; de adăugat: Marcel Simon, ,,Jupiter—Yahve. Sur un essai de theologie pagano-juive" (Numen, 23,1976, pp. 40—66). E important de adăugat că primele mărturii ale autorilor greci — Hecateu din Abdera, Teofrast, Megasthene, Clearchos din Soli — îi prezentau pe evrei ca un popor de „filosofi"; cf. analiza izvoarelor la M. Hengel, I, pp. 255 sq.

O. Ploger a demonstrat că hasizii au o îndelungată istorie; mişcarea este atestată în secolul al IlI-lea şi se poate presupune că a început în timpul dominaţiei persane; cf. Theocracy and Eschatology (Oxford, 1968),pp. 23 sq., 42-52. Despre hasizi, a se vedea M. Hengel, I, pp. 175 sq.; II, 118 sq.

Despre apocaliptica evreiască vezi: W. Bousset, Die Jiidische Apokalyptik (Berlin, 1903); P. Volz, Die Eschutologie der judischen Gemeinde in neutestamentlichen Zeitalter, ediţia a 2-a (Tiibingen, 1934); H. H. Rowley, The Relevance of Apocalyptic, ediţia a 3-a (Londra, 1950); id., Jewish Apocalyptic and the Dead Şea Scrolls (Londra, 1957); S. B. Frost, Old Testament Apocalyptic: Its Origins and Growth (Londra, 1952); Rudolf Mayer, Die Biblische Vorstellung vom Weltenbrand (Bonn, 1956); D. S. Russel, The Method and Message of Jewish Apocalyptic (Londra, 1964); H. D. Betz, „Zum Problem des religionsgeschichtlichen Verstăndnisses der Apokalyptik" (Zeitschrift fur Theologie und Kirctie, 63, 1966, pp. 391-409); M. Hengel, op. cit., l, 181 sq.

Despre cartea lui Daniel, a se vedea R. H. Charles, A Criticai and Exegeticul Commentary on the Book of Daniel (Oxford, 1929); W. Baumgartner, „Ein Vierteljahrhundert Danielforschung" (Theologische Rundschau, N.F., 11, 1939, pp. 59-83; 125-144; 201-228); L. S. Ginsburg, Studies in Daniel (New York, 1948); A. Bentzen, Daniel (ediţia a 2-a, Tiibingen, 1952); O. Eissfeldt, op. cit., pp. 512-529 (bogată bibliografie, pp. 512-513, 768-769); Andre Lacoquc, Le livre de Daniel (Neuchâtel-Paris, 1976).

Pe tema vaticinia ex eventu, a se vedea E. Osswald, „Zum Problem der vaticinia ex eventu" (Zeit.f. alttest. Wiss., 75, 1963, pp. 27-44).

723

Tabloul problemelor

Despre influenţele iraniene în Cartea lui Daniel, vezi I. W. Swain, „The Theory ofthe Four Monarchies: Opposition History under the Roman Empire" (Classical Philology, 35, 1940, pp. 1-21); David Winston, „The Iranian Component in the Bible, Apocrypha and Qumran: A Review of Evidence" (HR,5,1966, pp. 183-217), pp. 189-192. Problema influenţelor orientale este discutată de M. Hengel, I, pp. 181 sq. E important de subliniat că numeroase teme se află deja în Profeţi,

Despre „Anul cel Mare", vezi M. Eliade,/^ mythe de l'eternei retour (ediţie nouă, 1969),pp. 65 sq.; B. L. von Waerden, „Das Grosse Jahr urni die ewige Wiederkehr" (Hermes, 80, 1952, pp. 129-155).

Despre cele patru împărăţii şi cele patru fiare, vezi H. H. Rowley, Darius the Mede and the Four world Empires in the Book of Daniel (Cardiff, 1935), pp, 161 sq.; W. Baumgartner, „Zu den vier Reichen von Daniel 2" (Theologische Zeitschrift 1,1945, pp. 17-22); A. Caquot, „Sur Ies quatre Betes de Daniel VII" (Semitica, 5, 1955, pp. 5-13).

203. Despre sindromul Sfârşitului Lumii, vezi M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour, pp. 133 sq. Vezi, de asemenea, bibliografia cu privire la apocaliptică, citată la § 202, şi T. F. Glasson, Greek Influence in Jewish Eschatology, with special reference to the Apocalypses and Pseudoepigraphs (Londra, 1961).

Despre învierea trupurilor, vezi R. H. Charles, Eschatology (1899; reeditare, New York, 1963), pp. 78 sq., 129 sq.; 133 sq.; A. Nicolainen, Der Auferstehungsglaube in der Bibel und ihrer Umwelt (1944); E. F. Sutcliffe, The Old Testament and the Fulare Life (1946); R. Martin-Achard, De la mort ă la resurrecîion d'apres l'Ancien Testament (1956); K. Schubert, „Die Entwicklung der Auferstehungslehre von der nachexilischen bis zur friihrabbinischen Zeit" (Biblische Zeitschrift, N.F.,6, 1962,pp. 177-214).

Doctrina iraniană a învierii este atestată clar în secolul IV î.Hr,; cf. Theopomp (F. Jacoby, Fragmente der Griechichen Historiker, 115 F 64) şi § 112,

Apocrifele şi pseudoepigrafele Vechiului Testament au fost traduse de R. H. Charles şi colaboratorii lui, în volumul al Il-lea din Apocrypha and Pseudoepigrapha (Oxford, 1913). Am urmat această traducere pentru IV Ezdra, I Enoch, Psalmii lui Solomon, Testamentul celor doisprezece Patriarhi s.i Apocalipsul siriac al lui Baruch. Am consultat, de asemenea, J.T. Milik, The Books of Enoch (1976) şi Pierre Bogaert, L'Apocalypse syriaque de Baruch, I—II (1969). Vezi şi A. M. Denis, Introduction aux pseudoepigraphes grecs de l'Ancien Testament (Leida, 1970).

Despre „Fiii Omului", vezi bibliografia analitică la E. Sjoberg, Der Menschensohn im ătiopischen Henochbuch (Lund, 1946), pp. 40 sq.; de adăugat: S. Mowinckel, He That Cometh, pp. 346—450; C. Colpe, Theologische Worterbuch zum Neuen Testament, VIII, pp. 418-425; J. Coppens, l^e Fils de l'Homme et Ies Saints du Tres-Haut en Daniel VIU, dans Ies Apocryphes et dans le Nouveau Testament (Bruges-Paris, 1961); F. H. Borsch, The Son of Mân in Myth and History (Philadelphia, 1967). In legătură cu semnificaţia expresiei „Fiul Omului" în Noul Testament, vezi § 221.

Despre Satan,cf. W. Bousset-H. Gressmann, Die Religion des Judentums in spăthellenistischerZeitalter, pp. 332 sq.; H. Ringgren, Word and Wisdom, pp. 169 sq. (cu bibliografie); Bo Reicke, The disobedient Spirits and Christian baptism (Copenhaga, 1948), B. L. Randelini, „Satana nell' Antico Testamente" (Biblia e Oriente, 5, 1968, pp. 127-132).

Despre înălţarea lui Enoch, cf. G. Widengren, The Ascension ofthe Apostle and the heavenly Book (Uppsala, 1950), pp. 36 sq.

Textele rabinice şi midraşim-ii cu referire la Noul Testament sunt traduse şi comentate de H. L. Strack şi P. Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrash, I-VI (Munchen, 1922-1961).

Despre influenţele iraniene în apocrife şi pseudoepigrafe, vezi D. Winston, „The Iranian Component", pp. 192-200.

204. Despre apocaliptica văzuta ca o apărare împotriva terorii istoriei, vezi M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour, pp. 133 sq.

Despre tradiţia enochică, vezi P. Grelot, „La legende d'Henoch dans Ies Apocryphes et dans la Bible" (Recherches de Science Religieu.se, 46, 1958, pp. 5-26; 181-210); id., „La geographie mythique d'Henoch et şes sources orientale s" (RB, 65, 1958, pp. 33-69); id., „L'eschatologie des Esseniens et le Livre d'Henoch" (Revue de Qumran, I, 1958-1959, pp. 113-131); J, T. Milik, „Problemes de la litterature henochique â la lumiere des fragments arameens de Qumran" (Harvard Theological Review, 64, 1971, pp. 333-378).

Despre farisei, cf. W. L. K\w\,Pharisaism and Hellenism in Judaism and Christianity, II, The Contact of Pharisaism with other Cultures (Londra, 1937) şi mai ales L. Finkelstein, The Pharisees, I, II (1938; ediţia a 3-a, Philadelphia, 1962). Vezi,de asemenea, M. Hengel, op. cit., I, pp. 169-175 („Wisdom and Torah in Pharisaic and Rabbinic Judaism"), J. Neusner, The Rabbinic traditions about the Pharisees before 70, voi. I-III (Leiden, 1971), şi W. B. Davies, Torah in the Messianic Age and for the Age to Come (Journal of. Bibi. Lit. Monograph Ser., 7, 1952).

Despre prozelitismul evreu, vezi W. Brande, Jewish Proselyting (Brown University Sludies, VI, Providence, 1940), şi M. Hengel, I, pp. 168 sq. (cu bibliografie recentă).

M. Hengel remarcă, pe bună dreptate, că iudaismul a exercitat cea mai mare influenţă istorică în timpul epocii elenistico-romane. „Războiul de eliberare împotriva seleucizilor şi greaua luptă cu Roma sunt probabil unice în lumea antică" (l, 309). Unic, de asemenea, efortul de prozelitism, care a fost imitat şi continuat de creştinismul primitiv. Totuşi, „ontologia Torei" şi legalismul strict al fariseilor au dus, pe de o parte, la stoparea avântului misionar şi, pe de altă parte, la tragica neînţelegere faţă de creştinism. Mica comunitate iudeo-creştină a reuşit să se menţină în Palestina cu mare dificultate şi numai respectând Tora. Acuzaţia de apostazie sincretisto-elenistică influenţează încă în zilele noastre interpretările ebraice ale figurii lui Pa vel (M. Hengel, l, 309, menţionând pe J. Klausner, L. Baeck şi H. J. Schoeps; cf. II, p. 205, n. 315). Pentru H. J. Schoeps, de exemplu, Pavel este „un evreu din diaspora, înstrăinat de credinţa părinţilor săi" (Paul, Londra, 1961,

Tabloid problemelor

724

p. 261). Citind acest pasaj, M. Hengel observă că înţelegerea rigidă şi apologetică a Torei, atât de îndepărtată de mesajul Profeţilor, era ireconciliabilă cu eshatologia universală proclamată de evanghelie, şi a trebuit să fie ignorată (ibid., p. 309). Dar pentru apărătorii Torei, creştinii erau aidoma renegaţilor evrei, care, între-175-164, îndemnau la apostazie şi asimilare (ibid., p. 314).

205. Religiile în epoca elenistică sunt prezentate în excelenta lucrare a lui Cari Schncider, Kulturgeschichte des Hellenismus, II (Miinchen, 1969; pp. 838 sq., zeii străini), cu o abundentă bibliografie. Vezi, de asemenea, textele traduse şi comentate de F. C. Grant, Hellenistic Religion: the Age of Syncretism (New York, 1953). Lucrarea lui Karl Priimm, Religionsgeschichtliches Handbuchfur den Raiim der altchristlichen Umwelt (Freiburg l. Breisgau, 1943), conţine o expunere generală, cu o bibliografie bogată, a realităţilor religioase în epoca elenistică şi romană. Ve/i, de asemenea, A. D. Nock, Conversion: the OU! and the New in religionfrom Alexander the Creat to Augustin of Hippo (Oxford, 1933); id., Exsayx on Religion and the Ancient World, I—II (Oxford, 1972); Johannes Leipoldt şi Walter Grundmann, Umwelt des Urchristentum l (Berlin, 1965), în special pp. 68 sq., 101 sq.; V. Cilento, Transposizioni dell' antico. Saggi xu le forme deliu grecită al suo tramonto (Milano—Napoli, 1961-1966); id,, Comprensione della relig'ume amica (Napoli, 1967); Studi di storia religiosa delle tarda antichită (Messina, 1968).