Capitolul XVI religiile din china antică

Cu privire la tradiţiile referitoare la conversaţiile lui Alexandru cu brahmanii, a se vedea Fricdrich Pfister, „Das Naehleben der Ueberlieferung von Alexander u. den Brahmanen", Hermes, 68, 1941, pp. 143-169; Giinther C. Hansen, „Alexander u. den Brahmanen", Klio, 43-45, 1965, pp. 351-380; J. D. M. Derrett, „Greece and India: thc Milindapanha, the Alexander-romance and the Gospels", Zeit.f. Religions u. Geistesgeschichte, 19, 1967, pp. 33-64; id., „The History of «Palladius» on the Races of India and the Brahmans", Classica et Mediaevalia, 21, 1960, pp. 64-135.

185. Există o bibliografie considerabilă în materie de buddhism şi istoria sectelor buddhiste. Esenţialul se află înregistrat în lucrările lui L. de la Vallee Poussin, Le dogme et la ptlilosophie du Bouddhisme (Paris, 1930); id., Nirvana (1925); id., La morale houddhique (1927); E. Conze, Buddhism, its essence and developmenî (Oxford, 1951); trad. franceză, Le Bouddhisme (Paris, 1952); id., Buddhist Thought in India (Londra, 1962); Sukumar Dutl, Buddha and the Five After Centuries (Londra, 1957); E. Frauwallner, Die Philosophie des Buddhismus (Berlin, 1956); E. Lamotte, Histoire du Bouddhisme Indien, voi. I, De l'origine â l'ere Saka (Louvain, 1958); A. Bareau, „Le Bouddhisme Indien", în l^esreligions de Vinde, voi. III (Paris, Payot, 1966), pp. 7-246 (pp. 234-243, bibliografic).

Despre literatura sutra în limbă păli. cf. expunerea lui J. Filliozat în L. Renou şi J. Filliozat, L'lnde clussUjue, II, pp. 323-351; A. Barreau, „Le Bouddhisme indien", pp. 30-40. Despre alcătuirea Canonului, cf. E. Lamotte, Histoire, l, pp.155-209.

La Conciliul de la Răjagrha, cele două culegeri de texte — Sutrapitaka şi Vinayapiîaka — au fost recitate în cor de toţi participanţii. După anumite tradiţii, s-ar fi recitat şi Abhidharmapitaka, „coşul Doctrinei Supreme" (sau „chintesenţa Doctrinei"), aşa încât Canonul complet, Tripitaka, era deja organizat la această dată, ceea ce e neverosimil; cf. A. Barreau, op. cit., p. 27.

Despre însemnătatea lui Săriputra, a se vedea A. Migot, „Un grand disciple du Bouddha, Săriputra" (BEFEO, XLVI, 1954, pp. 405-554).

Despre Ananda a se vedea referiri la izvoare în G. P. Malalasekera, Diclionar\ of Pali Proper Names, 2 voi. (Londra, 1937-1938), I, pp. 249-268.

Despre Upâli, care cunoştea pe dinafară Disciplina, vezi documentele citate de E. Lamotte, L'enseignement de Vimalaklrti (Louvain, 1962), pp. 170-171, n. 62.

Despre concilii, vezi: J. Przyluski, Le concile de Râjagrha (Paris, 1926-1928), dar unele din ipotezele sale (interdicţia lui Ananda ar fi un vestigiu al unui rit de izgonire a ţapului ispăşitor etc.) sunt neverosimile; A. Barreau, Le x premiers conciles bouddhiques (Paris, 1955); M. Hofinger, Etude sur le concile de Vaisăll (Louvain, 1946); E. Lamotte, Histoire du bouddhisme indien, I, pp. 297-319; E. Frauwallner, Die bnddhistischen Konzilien (ZDMG, Cil, 1952, pp. 240-261);

717

Tabloul problemelor

a se vedea, de asemenea, Charles S. Prebish, „A Review of Scolarship on the Buddhist Councils", Journal ofAxian Studie*, 33, 1974, pp. 239-254; Janice J. Natier şi Charles S. Prebish, „Maliăsămghika Origina: The beginnings of Buddhist Sectarianism", HR, 16, 1977, pp. 237-272.

Despre divergenţele din Canon, cf. A. Bareau, în Leş religions de Vinde, III, pp. 84 sq.

Despre apariţia diverselor secte, cf. E. Lamotte, Histoire, I, pp. 571-606; A. Bareau, Leş sectes bouddhiques du Petit Vehicule (Sai'gon, 1955); N. Dutt, Early monastic Buddhism, voi. II (Calcutta, 1945), pp. 47-206; Ch. Prebish, „Mahâsămghika Origins". A se vedea, de asemenea, T. O. Ling, Buddhism and the Mythology of Ev ii. A Study in Theravadu Buddhism (Londra, 1962).

186. Despre India în vremea lui Alexandru cel Mare şi despre imperiul dinastiei Maurya, cf.. L. de la Vallee Poussin, L'înde aux temps des Mauryas ei des barbares (Paris, 1930); E. Lamotte, „Alexandre et le Bouddhisme" (BEFEO, XLIV. 1945-1950, pp. 147-162); A. K. Narain, The Indo-Greeks (Oxford, 1957); W. W. Tarn, The Greeks in Bactria and India (ediţia a 2-a, Cambridge, 1951).

Despre Asoka, cf. J. Bloch, Leş inscriptions d'Asoka (Paris, 1950); E. Lamotte, Histoire, pp. 319-340; A. Bareau, Leş sectes bouddhiques, pp. 35-55. Lucrarea lui J. Przyluski, La legende de l'etnpereur Asoka dans Ies lextes indiens et chinois (Paris, 1923), este încă utilizabilă datorită excelentei traduceri de texte. „La apogeul puterii sale, Asoka a fost cel mai mare prinţ al vremii. Nici Roma din mijlocul secolului al III-lea Î.Hr., nici Egiptul Ptolemeilor n-au atins măreţia şi puterea imperiului indian; regatul Seleucizilor cedează sub presiunea Părţilor, China luptă încă împotriva dinastiei Qin, care îi va da unitatea. Dacă Asoka a rămas atunci necunoscut de toate aceste popoare, în pofida eforturilor pe care le-a încercat înspre Occident, aceasta este din cauză că în epoca sa nimeni nu se pricepea si nu putea să întrevadă aidoma lui istoria. Puterea lui, totuşi, nu este singurul său titlu de glorie; puţini regi au ştiut să imprime cu atâta măsura, cârmuirii lor, inspiraţia unei religii liberale" (J. Filliozat, L'înde. classique, l, pp. 220-221).

Cu privire la inscripţia bilingvă greco-aramaică, aflată la Kandahar, a se vedea D. Schlumberger, L. Robert, A. Dupont-Sommer si E. Benveniste, „Unc bilingue greco-ararneenne d'Asoka", J. A., 246, 1958, pp. 1-48. Despre alte două inscripţii recent găsite, cf. D. Schlumberger, „Une nouvelle inscription grecque d'Asoka", Complex rendus des xeanc.es de l'Academie des Inscriptions et Belles Leitres. 1964, pp. 1-15; A. Dupont-Sommer, „Une nouvelle inscription arameenne d'Asoka trouvee dans Ia vallee du Lagman (Afganistan)", ibid., 1970, p. 15.

187. Despre stupă şi cultul relicvelor, a se vedea M. Benisti, „Etucle sur le stupă dans l'Inde ancienne" (BEFEO, L, 1960, pp. 37-116); A. Bareau, „La construction et le culte des stupă d'apres Ies Vinayapitaka" (ibid., pp. 229-274j; S. Paranavitana, „The stupă in Ceylon" (Memoirs of the Archaevl. Survey of Ceylon, voi. V, Colombo, 1946); Akira Hirakawa, „The Rise of Mahăyfma Buddhism and its Relation to the Worship of Stupas", Memoirs of the Research Department of Toyo Bunko, 22, 1963, pp. 57-106. John Irwin a demonstrat că stâlpii lui Asoka prelungesc o lungă tradiţie religioasă, dominată de un simbolism cosmologic comparabil cu acela din Mesopotamia: „«Asokan» Pillars: a reassessement of the evidence", I-III, The Burlington Magazine, 65, noiembrie 1973, pp, 706-720; 66, decembrie 1974, pp. 712-727; 67, octombrie 1975, pp. 631-643.

Despre caitya, cf. V. R. Ramchandra Dikshitar, „Origin and Early History of caityas" (Indian Historical Quarterly, XIV, 1938, pp. 440-451); şi bibliografia notată de M. Eliade, l* Yoga, p. 412.

Despre simbolismul templelor buddhiste, marea lucrare a lui Paul Mus, Barabudur. 2 voi. (Hanoi, 1935), rămâne de neînlocuit.

Despre originea şi dezvoltarea imaginii lui Buddha, vezi A. K. Coomaraswamy, „Indian origin of the Buddha imagc", JAOS, 46, 1926, pp. 165-170; id., „Origin of the Buddha image", An Bulletin, 9, 1927, pp. 1-42; P. Mus. „Le Bouddha pare. Son origine indienne. Sakyamuni dans le Mahâyănisme moycn", BEFEO, 28, 1928, pp. 153-280; O. C. Gangoly, „The antiquity of the Buddha-image, the cult of the Buddha", Ostasiatlsche Zeitschrift, NF, 14, 1937-1938, pp. 41-59; E. Benda, Der vedische Ursprung des symbolischen Buddhabildes (Leipzig, 1940); B, Rowland, „Gandhara and late antique ari: the Buddha image", American Journal oj Archeology, 46, 1942, pp. 223-236; id., The evolution of the Buddha image (New York, 1963).

Despre continuitatea simbolismului vedic în imageria buddhistă, a se vedea Paul Mus, BEFEO, 1929, pp. 92 sq.; A.Coomaraswamy, „Some Sources of Buddhist Iconography" (în Dr. B. C. Law Volume, 1945, partea l, pp. 1-8); id., „The Nature of Buddhist Art" (mFigures of Speech or Figures ofThought, Londra, 1946,pp. 161-199), în special pp. 180 sq. Despre analogiile dintre reprezentările lui Buddha şi ale lui Hristos în secolele l—V, cf. Benjamin Rowland, „Religious Art East and West" (HR, 2, Summer, 1962, pp. 11-32). Este vorba, după B. Rowland, de moştenirea comună a unui simbolism care vine dintr-o epocă mai străveche. Hristos şi Buddha sunt înfăţişaţi drept Maeştri, prin excelenţă (împrumutând toga oratorului grec), sau încărcaţi de simboluri solare şi înzestraţi cu dimensiuni gigantice, pentru a li se evidenţia natura transcendentală. Cf., de asemenea, B. Rowland, „Buddha and the Sun God" (Zalmvxis, I, 1938, pp. 69-84).

Despre viaţa monastică, cf. Nalinaksha Dutt, Early Monastic Buddhism (ediţie revăzută), Calcutta, 1960; Charles Prebish, Buddhist Monastic Discipline: The Sanskrit Prâtimokşa Sutras of the Mahăsămghikas and the Mulasarvâstivădinx (Pennsylvania, 1975).

Despre literatura conţinută în Abhidharmaphaka, cf. L. de la Vallee Poussin, „Documents d'Abhidharma, traduits et annotes", partea I (BEFEO, 1930, pp. 1-28, 247-298); Il-III; în Melange.s chinois et bouddhiques, I, 1932, pp. 65-125; [V-V,ibid., 1937, pp. 7-187; Mahathera Nyanatiloka, Guide through the Abhidharma-Pitaka (ediţia a 2-a, Colombo, 1957);

Tabloul problemelor

718

A. Bareau, „Le Bouddhisme indien", pp. 93—106. Cf., de asemenea, H. V. Guenther, Philosophy and Psychology in the Abhidharma (Luknow, 1967); L' Abhidharmakosa de Vasubandhu, traducere de la Vallee Poussin, 6 voi., Paris, 1923-1931. Trebuie precizat, totuşi, că Abhidharma îşi propunea să limpezească spiritul cu ajutorul unei teorii filosofice solide, şi nu să încurajeze speculaţiile. Obiectivul său final era, deci, soteriologic.

188. în ce priveşte cronologia, literatura şi bibliografia textelor Prajnăpăramită, a se vedea excelenta prezentare a lui Edward Come, The Prajnăpăramită Literature ('s Gravenhage, 1960), care cuprinde şi o listă de traduceri în limbi europene. E. Conze a publicat din ele mai multe volume: cf. Selected Sayings from the Perfection ofWisdom (Londra, 1955).

Despre Mahăyăna, cf. E. Conze, Buddhist thought in India (Londra, 1962), pp. 195-237; A. Bareau, Leş religions de Vinde, III,pp. 141-199; id.,L'absoluenphitosophiebouddhique (Paris, 1951); E. Lamolte,„Surla formationdu Mahăyăna" (Festschrift Friedrich Weller, Leipzig, 1954, pp. 377-396). Cele mai importante traduceri în limbi europene ale textelor Mahăyăna sunt înregistrate de A. Bareau, op. cit., pp. 242-243.

Potrivit tradiţiei mahăyăniste, după moartea Preafericitului, discipolii s-au adunat la Rajăgrha, sub conducerea lui Mahăkăsyapa, şi au compilat „Cele Trei Coşuri"; în timpul acesta, marii Bodhisattva au ajuns pe muntele Vimalasvabhăva şi, cu ajutorul lui Ananda, au compilat textele Mahăyăna-sutra. Acestea au fost depuse în ascunzători, la Devaşi, Năgaşi sau Gandharvi. De-abia după cinci sute de ani de a parinirvăna, când Legea era acum în declin, Năgărjuna a descoperit în palatul Năgaşilor şapte lăzi pline de Mahăyăna-sutra. în nouăzeci de zile, el le-a învăţat pe de rost şi a început să le comunice laicilor; cu privire la această tradiţie fabuloasă, cf. E. Lamotle, L'enseignement de Vimalaklrti, pp. 67-68.

Despre Bodhisattva, vezi recent W. Rahula, ,,L'ideal du Bodhisattva dans le Theravăda et le Mahăyăna", J. A., t. 259, 1971, pp. 63-70. în primele secole ale erei noastre, autorii mahăyâna vorbesc despre Srâvaka, Pralyekabuddha si Bodhisattva. Un Srăvaka (literal, „discipol") practică învăţătura lui Buddha şi, în cele din urmă, atinge Nirvana, dar el nu este capabil să reveleze altora adevărul, cum o face un Buddha pe deplin trezit. Un Bodhisattva este o persoană capabilă să atingă Nirvana, dar renunţă la ea pentru binele altora (ibid., pp. 65-66).

Analiza diverşilor Bodhisattva, în E. Conze, Le Bouddhisme, pp. 123 sq.; A. Bareau, op. cit., pp. 169 sq.; J. Rahder, Dasabhumika-sutra et Bodhisattvabhumi, Paris, 1962; L. de la Vallee Poussin, Vijnăptimătratasiddhi, voi. I, pp. 721-742; şi, mai ales, traducerea amplu comentată a lui fitienne Lamotte, L'Enseignement de Vimalaklrti (Louvain, 1962).

Despre Maitreya, cf. H. de Lubac, Amida (Paris, 1955), pp. 82 sq. si textele citate şi comentate de E. Lamotte, L'Enseignement de Vimalaklrti, pp. 189-192, n. 89. Despre Manjusrî, vezi recent E. Lamotte, „Manjusrî" T'oung Pao, 48,1960,pp.1-96.

Despre Avalokitesvara, vezi M. Th. de Mallmann, Introduction ă l'etude d'Avalokitesvara (Paris, 1948); H. de Lubac, Amida, pp. l()4sq. Un anumit număr de savanţi (SylvainLevi, Şir Charles Eliot, J.Przyluski,Paul Pelliot, M-lle de Mallmann) au pus în evidenţă elementele iraniene ale lui Avalokitesvara; cf. discuţia în H. de Lubac, op. cit., pp. 237 sq. Dar antecedentele indiene nu lipsesc; cf. J. Filliozat, JA, voi. 239, 1951, p. 81; RHR, 'l950, pp. 44-58.

Despre Amităbha şi Sukhăvati, vezi H. de Lubac, op. cit., pp. 32-^8, 78-119 şi passim.

Articolul lui P. Demieville, citat în nr. 12, a apărut în BEFEO, voi. 24, 1924, şi într-un extras de 258 p.

Nici unul dintre ceilalţi Buddha nu a atins măreţia şi eficacitatea lui Amităbha. Mai târziu, toţi aceşti Buddha şi Budhisatrca sunt descrişi ca fiind însoţiţi de zei, mai ales de Brahma şi Indra, şi de diversele personificări feminine ale lui Prajnăpăramită sau ale zeilor Tară (ale căror nume înseamnă „Steaua" şi „Salvatoarea"). Această nouă buddhologie prelungeşte teoriile premahâyăniste despre natura supramundană a numeroşilor Buddha. Ea pare constituită în mod definitiv de Asanga, în secolul al IV-lea, cf. Vijnăptimătratasiddhi, traducere de L. de la Vallee Poussin, voi. II, pp. 762-813, Hobogirin, fasc. II, pp. 174-185.

„Câmpiile lui Buddha" (budhakshetra) sunt nenumăratele universuri în care se manifestă compasiunea unui Buddha. Se deosebesc universuri pure, impure si mixte. Universul nostru, Sahă, e înfăţişat ca primejdios şi mizerabil; totuşi în el a dobândit Sakyamuni, iluminarea perfectă. Dar, „pure sau impure", budhakshetra sunt toate «tărâmurile lui Buddha», şi ca atare sunt desăvârşit pure. Deosebirea dintre câmpii pure şi câmpii impure este pur subiectivă. Toţi Buddha pot să transforme după voinţă un tărâm impur într-unul pur şi viceversa" (E. Lamotte, L'Enseignement, p. 399). Vezi, de asemenea, articolul Butsudu în Hobogirin, pp. 198-203.

Cultul numeroşilor Buddha şi Bodhisattva cuprinde omagii şi elogii, efortul de a te gândi continuu la ei, cererea de a renaşte într-o zi ca Buddha desăvârşit, şi mai ales repetarea numelui lor, metodă care a devenit foarte populară în India şi în toate ţările în care s-a răspândit Mahăyăna. învăţătorii au discutat meritele fiecăreia din aceste două metode: credinţa într-un Buddha sau repetarea rituală a numelui său. în fond, aceste două „inovaţii" mahăyăniste au o îndelungată preistorie în India, şi sub caracterul lor „popular" se ascund idei riguros articulate privind eficacitatea cuvintelor sacre şi a „gândurilor milostive". A se vedea şi Frank E. Reynolds, „The Several bodies of the Buddha: Reflections on a neglected aspect of Theravăda Tradition", HR, 16, 1977, pp. 374-389.

189. Despre Nâgărjuna şi Mădhyamika, vezi bibliografiile înregistrate de Frederick J. Streng, Emptiness. A Study in religious meaning (Nashville, 1967),pp. 237-245. Despre viaţa lui Năgărjuna cf. ibid., pp. 237-238,şi bibliografia stabilită de E. Lamotte; „Introduction" la Trăire'(Louvain, 1944), p. XI-XIV. E. Lamotte a demonstrat că pentru Kumărajîva şi şcoala sa, Năgărjuna se situează între 243 şi 300 d.Hr. (Vimalaklrti, p. 76). Despre operele lui Năgărjuna şi despre acelea care îi sunt atribuite, cf. F. J. Streng, op. cit., pp. 238-240. Mulamadhyama-kărikă şi Vigrahavyărtani sunt traduse de F.J. Streng, ibid., pp. 181-227. Le trăite de la grande vertu de sagesse de Năgărjuna (Mahăprajnăpăramităsastra), de

719

Tabloul problemelor

E. Lamotle, 2. voi. (Louvain, 1944, 1949), conţine traducerea cap. 1-30 ale versiunii chineze de Kumărajiva. Probabil că suplimentele lucrării sunt adăugate de Kumărajiva. Traducerile în limbi europene ale altor opere sunt citate de F. J. Streng, pp. 238-240. Textul Mădhyamika-kărikă se află în comentariile sanscrite, tibetane şi chineze la această lucrare. Cel mai preţios este comentariul lui Candrakirtî (Prasannapăda). Cele douăzeci şi şapte capitole din Prasannapăda au ibst traduse în germană, engleză şi franceză, de diferiţi autori (Th. Stcherbatsky, S. Schayer, E. Lamolte, J. de Jong şi J. May; vezi

F. J. Streng,p. 240). J. May, Candrakini Prasannapăda Madhyamakavrtti: Douze chapitres traduits du sanskrit et du tibc'tain (Paris, 1959), merită o menţiune specială.

Despre filosoi'ia lui Năgărjuna, vezi Th. Stcherbatsky, The conception ofBuddhist Nirvana, pp. 1-68; La Vallee Poussin, „Reflexions sur le Madhyamaka" (MeTangex chinois et bouddhiques, II, 1933,pp. 1-59,139-146); T. R. V. Murti, Central Philosophy of Bouddhism (Londra, 1955), cu remarcile lui J. May, IU, 3, 1959, pp. 102-111; Richard H. Robinson, Eurly Mădhyamika in India and China (Madison şi Londra, 1967), pp. 21-70, şi, mai ales, lucrarea lui F. J. Streng, pp. 43-98, 139-152.

190. Pentru o scurtă istorie a Canonului şi a Bisericii jaina, cf. L, Renou, L'Inde classique, II, pp. 609-639. Pentru filosofiajaina,cf. O. Lacombe, ibid., pp. 639-662 şi bibliografiile înregistrate mai sus, § 152. De adăugat: Y. R. Padmarajiah, A Comparative Study of the Jaina îheories of Reality and Knowledge (Bombay, 1963). A se vedea, de asemenea, Mrs. S. Stevenson, The Heart of Jaînism (Oxford, 1915); S. B. Deo, History of Jaina. Monachismfrom Inscriptions and Literature (Poona, 1956); R. Williams, Jaina Yoga. A Survey ofthe mediaeval Srăvakăcăras (Londra, 1963); U. P. Shah, Studies in Jaina An (Benares, 1955); V. A. Sangave, Jaina Community. A social survey (Bombay, 1959).

191. Textul este acum accesibil într-o ediţie critică realizată sub conducerea lui Vishnu S. Sukthamkar şi S. K. Belvalkar, The Mahăbhărata. For the f ir st time critically edited (Poona, Bhandarkar Oriental Research Institute, 1933-1966).

Vechile traduceri engleze de P. C. Roy (Calcutta, 1882-1889) şi M. N. Dutt (Calcutta, 1895-1905) sunt încă utile până la publicarea integrală a versiunii lui J. A. B. van Buitenen (Chicago University Press, 1973 sq.)

Pentru istoria interpretării poemului, a se vedea Alf Hiltebeitel, Krşna and the Mahăbhărata. A Study in Indian and Indo-European Symbolism (teză de doctorat, nepublicată, Univ. din Chicago, 1973),pp. 134-190. Printre contribuţiile cele mai importante reţinem pe acelea ale lui Adolf Holtzman (junior), Das Mahăbhărata und seine Theile, I-IV (Kiel, 1892-1893), E. W. Hopkins, The Great Epic of India. Its Character and Origin (1901), Joseph Dahlmann, Genesis des Mahăbhărata (Berlin, 1899), G. J. Held, The Mahăbhărata: An ethnological study (Londra-Amsterdam, 1935), V. S. Sukkhamkar, The Meaningofthe Mahăbhărata (1945, publicată Bombay, 1957),Georges Dumezil, Afyf/ze et epopee, I-II (Paris, 1968,1971), Alf Hiltebeitel, The Ritual ofBattle. Krşna in the Mahăbhărata (Corneli University Press, 1976). J. Bruce Long a publicat recent o bibliografie adnotată: The Mahăbhărata. A Select Annotated Bibliography (South Asia Occasional Papers and Theses, nr. 3, Corneli University, 1974).

în 1947, Stig Wikander a arătat într-un articol în suedeză că zeii, părinţii Păndavilor, formau un grup bine structurat, vedic sau prevedic, şi că nunta colectivă a eroilor corespundea unei teologeme referitoare la acelaşi grup de zeităţi. Articolul — „La legende des Păndava et la structure mythique du Mahăbhărata" — a fost tradus şi adnotat de G. Dumezil, Jupiter, Marş, Quirinus, IV (Paris, 1948), pp. 37-53, 55-85. A se vedea acum Mythe et epopee, I, pp. 42 sq. (Prima parte a acestei cărţi — pp. 31-257 — este consacrată analizei MBhm perspectiva mitologiei indo-europene.)

192. Despre analogiile MBh cu eshatologiile iraniană şi scandinavă, vezi G. Dumezil, Mythe et epopee, I, pp. 218 sq.; Stig Wikander, „Germanische und Indo-lranische Eschatologie", Kairos, II, 1960, pp. 83-88.

Lucrările lui G. Dumezil sunt discutate de Madeleine Biardeau, „Etudes de mythologie hindoue: cosmogonies purăniques", II (BEFEO, 55, 1969, pp. 59-105, în special pp. 97-105; a se vedea, de asemenea, Annuaire de l'Ecole des Hautes Etudes, V-e section, 1969-1970, pp. 168-172) şi Alf Hiltebeitel, Krşna and the Mahăbhărata, cap. XVII şi „The Mahăbhărata and Hindu Eschatology", HR, 12, 1972, pp. 95-135; cf. The Ritual ofBattle, pp. 300-309.

Desprepralaya în epopee, vezi M. Biardeau, „Etudes", II si III (BEFEO, 57,1971 ,pp. 17-89); despre bhakti şi avătara, cf. „Etudes", IV,'ibid., 63, 1976, pp. 111-263.

A se vedea, de asemenea, David Kinsley, „Through the looking glass: Divine Madness in the Hindu religious traditions", HR, 13, 1974, pp. 270-305,

193. Despre ideile Sărnkhya şi Yoga în Mahăbhărata, vezi M. Eliade, Le Yoga, pp. 153, şi bibliografiile citate, ibid., p. 157, n. l, pp. 379-380. într-unul din interminabilele sale discursuri didactice, Bhîşma afirmă că: „Sămkhya şi Yoga îşi laudă fiecare metoda ca fiind cel mai bun mijloc (karăna)... Eu consider şi una şi cealaltă învăţătură adevărate... Ele au ca notă comună puritatea, înfrânarea (dorinţelor) şi mila pentru toate fiinţele; dar opiniile filosofice (darsana) nu sunt identice în Sămkhya şi în Yoga" (XII, 11 043 sq.). Desigur, e vorba de un stadiu presistematic al celor două darsana. Sămkhya nu se prezintă ca o metodă de distingere şi separare a spiritului (puruşa) de experienţa psiho-mentală, punct de plecare în sistemul lui Isvara Krşna.

194. Există o imensă literatură privind Bhagavad-Gltă: a se vedea câteva informaţii bibliografice în M. Eliade, l^e Yoga, pp. 380-381; cf. Bruce Long, op. cir., pp. 16-19; citatele noastre sunt după traducerea lui Emile Senari (Paris, 1922). Printre traducerile comentate recente, indispensabile sunt cea a lui Franklin Edgerton (Harvard Univ. Press, 2 voi., 1952) si a lui R. C. Zaehner (Oxford Univ. Press, 1969).

Despre tehnica yoginică în Bhagavad-gltă, vezi I^e Yoga, pp. 165 sq.

Tabloul problemelor

720

195. Despre „separarea" esenţei cereşti dobândită prin sacrificiu (yasnu), vezi G. Gnoli, „Lo stato di «maga»" (Annali dell'Istituto Orientale di Napoli, n.s. 15,1965, pp. 105-117) şi alte lucrări de acelaşi autor, citate la § 104. C f., de asemenea, M. Eliade, „Spirit, Ligii t, and Seed" (HR, 11, 1971, pp. 1-30), în special pp. 18 sq.

Despre alternanţa principiilor antagonice, a se vedea M. Eliade, La nostalgie des origine* (Paris, 1971), pp. 307 sq.

196. Istoria poporului evreu după exil a suscitat o literatură considerabilă. Să amintim câteva lucrări recente: K. Galling, Studien zur Geschichte Israels impersixchen Zeitalter (Tiibingen, 1964); E. Bickerman, From Ezra w the Lust Maccabees: Foundations of Post-biblical Judaism (New York, 1962); I. L. Myres. „Pensia, Greece and Israel" (Palestine Exploration Quarteriy, 85, 1953, pp. 8-22). Pentru o panoramă a istoriei religioase, a se vedea Georg Fohrer, History oflsraelite Religion (Nashville-New York, 1972), pp. 330-390.

Cu privire la Deutero-Isaia, vezi, mai recent, lucrarea extrem de bogată a lui P.-E. Bonnard, Le Second fşa'i'e, son disciple et leurs editeurs (Isal'e, 40—68), Paris, 1972,

S-au identificat influenţe iraniene în anumite pasaje din Deutero-Isaia. Aşa, de pildă, Ixaia, 50: l l vorbeşte despre cei care „aprind focul'', expresie echivalentă cu termenul avestic athravan. A se vedea bibliografia la David Winston „Iranian Component in the Bible, ApocryphaandQumran"(HR,5,1966,pp. 183-216), p. 187, n. 13. Şi mai evidentă este influenţa iraniană în cap. 44 şi 45, în care s-a vă/ut o asemănare cu „Cilindrele lui Cyrus", şi Yasna, 44. Cf. Morton Smith, „II Isaiah and the Persians", JAOS, 83-84, 1963, pp. 415-421 şi bibliografia citată de D. Winston, p. 189, n. 17.

Despre Cântările Slujitorului, vezi I. Engnell, „The Ebed Yahweh Songs and the Sulfering Messiah in «Deutero-Isaiah»" (Bulletin of the John Rylands Library, 1948, pp. 54-96); C. Lindhagen, The Servant Motifin the Old Testament (Uppsala, 1950); J. Lindblom, The Servant Songs in Deutero-Isaiah (1951); C. R. North, The Sujfering Servant in Deutero-Isaiah (1942; ediţia a 2-a, Londra, 1956) şi comentariul său în The Second Isaiah (Oxford, 1965); H. A. Rowley, The Servant ofthe Lord (Londra, 1952); S, Mowinckel, He That Cometh (New York, 1955), pp. 187-260; W. Zimmerli şi J. Jeremias, The Servant ofGod (ediţia a 2-a, Londra, 1965).