Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Teofil de Cezareea

Teofi! de Cezareea, episcop de Cezareea în Palestina la sfârşitul sec. II. împreună cu Narcis, episcop de Ierusalim, au prezi­dat un sinod local în care s-a dezbătut problema sărbătoririi Paştilor. Sinodul a fost întrunit în urma solicitării lui Victor, episcopul Romei, care dorea un consens în problema sărbătoririi Paştilor. Hotă­rârile sinodului au fost date publicităţii printr-o scrisoare sinodală care a fost trimisă şi la Roma. Ei au declarat că prin sărbătorirea Sf. Paşti în prima duminică după 15 Nissan, se păstrează tradiţia apos­tolică precum şi cea romană şi alexan-

drină. Actele sinodului au fost iscălite de Teofil, însă se pare că ele nu sunt auten­tice. Lui îi mai este atribuită şi o scriere polemică în problema datei Paştilor, dar nici aceasta nu este autentică şi datează din sec. VII sau VIII.

Eusebiu, Ist. bis., 5, 22, 25; B, Lohse, Das Passahfest der Quartadezimaner, Giitersloh, 1953; E, Venables, Theophilus (1), în Smith-Wace, IV, p. 992-993; P. Nautin, Lettres et ecrivains chretiens des II^e et III^e siecles, Paris, 1961, p. 85-89; G. Ladocsi, Theophile de Cesaree, în DECA, II, p. 2428; G.. Rowekamp, Theophilus von Casarea, în LACL, p. 603.

Teofilact Simocatta

Teofilact Simocatta, istoric bizantin, egiptean de origine, din prima jumătate a sec. VIL A scris mai multe lucrări dintre care au supravieţuit trei: Quaestiones Physicae, un tratat care ne permite să cunoaştem nivelul ştiinţelor naturale la acea vreme; Scrisorile, care au fost îm­părţite în trei grupe: Epistoîae mor ales; Rusticae şi Amatoriae. în cele din urmă, este vorba de Istoria sa, cunoscută sub denumirea de Istorie ecumenică, sau Historiae Mauricii Tiberii Imperatoris. Lucrarea prezintă una din perioadele cele mai fierbinţi din istoria Bizanţului, situa­ţia de dinaintea apariţiei lui Mahomed, luptele cu turcii şi slavii. Subiectele abordate sunt două: războiul cu perşii la frontiera cu Mesopotamia şi cu barbarii, între care avarii, hunii şi slavii în Europa. Fotie*, care analizează această lucrare, are cuvinte de laudă la adresa stilului şi frumuseţii expunerii. Teofilact a mai scris şi un tratat despre predestinaţie: De praedestinatione.

Migne, PG 927-952; C. de Boor, Theo-phylacti Simocattae Historiae, Lipsiae, 1887; R. Hercher, Epistolographi graeci, Paris,

1873, p. 763-786; L. Massa Positano, Teofilatto Simocatta, Quaestioni naturali, Napoli, 1965; Ch. Garton, Theophylact. On Predestination: A First Translation, GRBS 14, 1973, p. 82-102; G.T. Stokes, Theophi-lactus (1) Simocatta, în Smith-Wace, IV, p. 1009-1010; M. J, Higgins, Theophylactus Si­mocatta, în CE, 14, p. 73; S.J. Voicu, Theo-philacte Simocates, în DECA, II, p. 2429 cu bibliografie; F.R. Gauhbauer OSB, Theo­phylactus Simocattes, în LACL, p. 603-604.

Teognis

Teognis, episcop de Niceea, adept înfo­cat al arianismului. Filostorgiu* ne infor­mează că Teognis a fost ucenic al lui Lu­cian* de Antiohia. A participat la Sino­dul ecumenic de la Niceea (325), apă­rând preceptele ariene, deşi în cele din urmă iscăleşte şi el hotărârile acestui

/>

sinod, întrucât stăruie în ideile eretice ariene alături de Eusebiu* de Nicomidia, este trimis în exil în Galia, împreună cu acesta şi cu Maris de Calcedon, Teonas de Marmarica şi Secundus de Ptolemais. Revenit din exil, Teognis devine unul dintre cei mai mari duşmani ai lui Ata-nasie*. Se spune că el ar fi mers până acolo încât l-ar fi mituit pe notarul împăratului, care avea în custodie actele sinodului de la Niceea, şi 1-a făcut să-i şteargă numele de pe aceste documente. Participă la sinodul de la Antiohia con­vocat de Eusebiu de Nicomidia în 330, care îl condamnă pe Eustatie*. Concepe o serie de intrigi pe lângă împărat, pentru a-l înlătura pe Atanasie din Biserică şi îl determină să convoace sinodul de la Cezareea din 334, la care Atanasie refuză să participe, în anul 335 el apare la sino­dul din Tyr, fiind mai apoi membru al unul comitet de cercetare a lui Atanasie. Teognis nu se opreşte aici. Iscăleşte o

scrisoare către papa luliu împotriva lui Atanasie. La Sinodul de la Sardica din 343 îi sunt citite scrisorile sale împotriva lui Atanasie, Marcel* de Ancyra şi Asclepas din Gaza. Se pare că el a dece­dat înainte de acest sinod, deoarece nu­mele lui nu se află printre conducătorii grupării ariene excomunicaţi de acest sinod, învăţătura lui Teognis a fost con­damnată de sinodul ecumenic de la Constantinopol din 381.

D. de Bruyne, Deux lettres inconnues de Theognis l'eveque arien de Nicee, ZNW, 27, 1928, p. 106-110; G. T. Stokes, Theognis, art. în Smith-Wace, IV, p. 989; Altaner-Stuiber, 1980, p. 270; Quasten, Patrology, IV, p. 193-194; M. Simonetti, Theognis, în DECA, H, p. 2424; R. Hoffner, Theognis von Nizăa, în LACL, p. 601, cu bibliografie.

Teognis de Ierusalim

Teognis de Ierusalim (425-522), originar din Capadocia. Vine la Ierusalim unde este numit în fruntea mănăstirii Getse-mani. Petrece apoi câţiva ani în pustia Iudeii, unde duce o viată de post rugăciu­ne şi profundă asceză. Spre bătrâneţe, este ales episcop de Betelea lângă Gaza. La moartea sa, Pavel Elinul ţine un pane­giric, care a fost folosit mai apoi ca introducere la Viaţa Sf. Chirii de Scythopolis. De Ia Teognis a rămas o predică la Duminica Floriilor, în care exaltă triumful teologiei calcedoniene la Ierusalim.

J. Noret, Une homelie inedite sur Ies Rameauxpar Theognius (vers 460?), AnBoll 89, 1971, p. 113-142; I.v.d. Gheyn, Theognius, eveque de Betelie, RQH, 50, 1981, p. 559-567; G. Rttwekamp, Theognius von Jeru-salem, în LACL, p. 601-602.

TEOGNOST

TEOTIM

TEOTIM

TEOTIM II

Teognost

Teognost (sec. III), preot în Alexandria, scriitor bisericesc şi probabil urmaşul lui Dionisie* cel Mare la conducerea Şcolii catehetice (aprox. 265-282). Despre el avem informaţii la Sf. Atanasie* şi Fotie*. Eusebiu* de Cezareea şi lero-nim* îl trec cu vederea. Fotie prezintă critic lucrarea de bază a lui Teognost, intitulată Hypotypose, numindu-1 tot­odată 'exeget' sau 'interpret', cu referire, probabil, la activitatea sa de exeget al Sf. Scripturi la Şcoala catehetică. Adept al lui Origen*, el preia o serie de învăţături ale acestuia, cum a fost subordinaţionis-mul, pentru care a fost criticat de Fotie şi Sf. Grigorie* de Nyssa. Sf. Atanasie îl foloseşte în lupta împotriva arienilor. Din lucrarea sa au supravieţuit doar câteva fragmente,

Migne, PG 10, 235-242; M. J. Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 3, Oxford, 1846, p. 405-422; A. von Harnack, Die Hypo-typosen des Theognost (TU 24, 3), Leipzig, 1903; L. B. Bradford, Three Teachers of Ale­xandria: Theognostus, Pierius and Peter, Cambridge, 1908; R.P.C Hanson, TheSearch for the Christian Doctrine, Edinburgh, 1988, p. 77-79; G. T. Stokes, Theognostus, art. în Smith-Wace, IV, p. 989-990; Cross, Theo­gnostus, art. în ODCC, p. 1362-1363; Quasten, Patrology, II, p. 109-110; I. G. Coman, II, p. 430-432; M. Simonetti, Theognoste, în DECA, II, p. 2424-2425; R. Hoffener, Theognostus, în LACL, p. 601-602.

Teognost Monahul

Teognost Monahul, arhimandrit şi exarh bizantin din sec. IX. Călătoreşte la Roma cu mesaje în favoarea patriarhului Ignatie care fusese depus din scaun. Revine de la Roma în 868, aducând mesajul papei către împărat. Drept recunoştinţă, Ignatie îl ridică la rangul de arhimandrit al mănăstiri Pege şi stavrofi-

lax al Marii Biserici, întreprinde o nouă călătorie la Roma, după care nu mai avem informaţii despre el. Lui Teognost îi este atribuit un Raport către papa Nicolae I, despre situaţia Bisericii la Constantinopol între anii 858-861. în realitate, se pare că acest raport nu este altceva decât scrisoarea adresată papii în sprijinul patriarhului Ignatie, care a fost probabil scrisă de Teognost. îi mai sunt atribuite un panegiric la toţi sfinţii (Encomium in omnes sanctos) şi o omilie scurtă la Adormirea Maicii Domnului.

Migne, PG 105, 849-856 panegiricul; 856-862 Libellus ad Nicolaum papam; M. Jugie, în PO 16, 1922, p. 456-462 Omilia la Ador­mirea Maicii Domnului'., Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, în D. Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curaţi, lumina şi desăvârşi, voi. IV, p. 248-275; F. X. Murphy, Theognostos, în CE, 14, p. 29; M. Jugie, La vie et Ies oeuvres de moine Theognoste (IX s iede), Bessarione 34, 1918, p. 162-174; A. Kazhaban, Theo­gnostos, în ODB, p. 2005.

Teotim sau Theotim de Tomis

Teotim sau Theotim de Tomis (sec. IV-V), episcop şi mitropolit de Tomis, capi­tala Sciţiei Mici, în Moesia Inferioară. Fer. Ieronim* îl numeşte: Theotimus Scythiae Tomorum episcopus (De vir. /'//., 131). O serie de date despre Teotim ne sunt furnizate de către Sozomen*, care îl consideră de neam scit. El mai spune că Teotim a condus Biserica de la Tomis şi din restul Sciţiei şi era educat şi cunoscă­tor în filosofie, adică în învăţătura şi viaţa monahală. Teotim purta plete, semn al practicării filosofici, având totodată un regim sever de viaţă, ceea ce 1-a impus ca personalitate deosebită în rândurile mo­nahilor scito-dacici. Se pare că Teotim a

fost un vizitator frecvent la Constan-

• •: ^A

tmopol. In primăvara anului 400, este prezent la întrunirea celor 22 de ierarhi de la Constantinopol pentru a discuta acuzele aduse împotriva episcopului Antonin de Efes (Palad. Dial, p. 126). După câţiva ani, participă la sinodul de la Stejar (403), când Sf. loan* Hrisostom este acuzat că a făcut concesii doctrinare lui Origen*. în realitate, el îi găzduise, potrivit obiceiului, pe Fraţii lungi. Teo­tim îi ia apărarea Sf. loan împotriva acuzaţiilor aduse de Mitropolitul Epi-fanie de Constantia - Salamina (Cipru). Se spune că în timpul pledoariei sale a scos un volum din operele lui Origen, pe care îl adusese cu sine, din care a citit în faţa sinodului. Evenimentul este redat de Socrate*, care are cuvinte de aleasă apreciere faţă de Teotim, spunând că era 'vestit pentru evlavia şi sfinţenia vieţii sale' (Ist. bis., VI, 12). Despre el se mai spune că a întreţinut relaţii prieteneşti deosebite cu hoardele hunice şi cu goţii păgâni, pregătindu-le inimile pentru pri­mirea adevărului Evangheliei. Hunii aveau faţă de el o veneraţie supersti­ţioasă, numindu-1: 'Zeul romanilor'. Ca autor, de la Ieronim ştim că 'a publicat, în formă de dialog şi în stilul vechii elocvente, opere scurte şi comatice (alcă­tuite din fraze scurte). Aud că mai scrie şi alte lucruri' (De vir. ///., 131). Din neferi­cire, din operele sale nu s-au păstrat decât mici fragmente în Sacra Parallela a Sf. loan* Damaschin. Zei Ier este de părere că Teotim a secondat opera misionară a Sf. loan Hrisostom în regiu­nile de la Dunărea de Jos. în această ordine de idei reţinem că în timpul sino­dului de la Calcedon, arhimandritul Carosus a declarat public că fusese botezat de Teotim, care i-a cerut să păs­treze nealterată credinţa niceeană.

Migne, PG 67, 701 B; Ieronim, De viris illus-tribus, 131, ed. Richardson, TU, XIV, l, 1896, p. 54; E. Venables, Theotimus (2), în Smith-Wace, IV, p. 1011; J. Zeiler, Leş ori-gines chretiennes dans Ies provinces danubi-ennes de î'empire romain, Paris, 1918, pas-sim; I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 185-195; Nestor Vornicescu, Mitro­politul Olteniei, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Ed. Mitropoliei Craiovei, Craiova, 1984, p. 43-48; Mihai Diaconescu, Marii scriitori de la Tomis, în voi. Istorie şi valori, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994, p. 64-72; Idem, Istoria literaturii dacoromâne, Bucureşti, 1999, p. 525-531; Petru Vaida, Gândirea filosofică în perioada dacoromână, în Istoria filozofiei româneşti, voi. I, Ediţia Il-a revizuită şi adăugită (coordonatori: Dumitru Ghişe, Nicolae Gogoneaţă), Editura Academiei RSR, 1985, p. 49-62.

Teotim II sau Theotim II de Tomis

Teotim II sau Theotim II de Tomis, ates­tat în scaunul episcopal de Tomis în jurul anului 458. S-a născut în prima jumătate a sec. V în Sciţia Mică. Este autorul unei epistole, adresate împăratului Leon I, ca răspuns la scrisoarea circulară trimisă de acesta unor ierarhi, prin care Ie cerea 'să-şi exprime în scris părerea în legătură cu articole de credinţă ce s-au decis la Calcedon şi cu evenimentele ce avuse­seră loc în Alexandria', în epistola sa, Teotim II reafirmă adeziunea sa Ia hotărârile sinodului de la Calcedon şi îl încredinţează pe împărat că el şi toată Biserica lui Dumnezeu din Sciţia măr­turiseşte credinţa afirmată de Sfinţii Părinţi. Totodată, el se declară împotriva lui Timotei, un monofizit înscăunat patri­arh la Alexandria de către episcopi mo­nofiziţi excomunicaţi, considerându-1 ca

TEOTIM II

TERTULLIAN, QU1NTUS SEPTIMIUS FLORENS

TERTULLIAN, QUINTUS SEPTIMIUS FLORENS


fiind şi e! excomunicat de facto. Nu avem alte date despre viaţa şi activitatea lui Teotim.

Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, 1762, VII, 545 ABC; trad. rom. Gherasim Timus, episcopul Argeşului, în Acte privitoare la Istoria Bisericii Române, în BOR, XVII, 1894, 3, p. 275-276; I. G. Coman, Scriitori teologi în Scythia Minor, în De la Dunăre la Mare, Galaţi, 1977, p. 75-76; N. Şerbănescu, Mitropolit i i Ungrovlahiei, în BOR, LXX VI I, 1959, nr. 7-10, p. 1017-1018; Prof. Ilie I. Georgescu, Viaţa creştină în vechiul Tomis, în MMS, XXXVIII, nr. 1-2, 1962, p. 27; Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice in literatura noas­tră, sec. 1V-XVI, Craiova, 1984, p. 50-51.

Tertullian, Quintus Septimius Florens

Tertullian, Quintus Septimius Florens (c. 160-c. 225), scriitor iatin bisericesc din Africa, una dintre cele mai frământate şi originale personalităţi ale vechii literaturi latine. S-a născut la Cartagina în jurul anului 160, din părinţi păgâni. Tatăl a fost centurion în cohorta proconsulară. Se converteşte la creştinism în anul 193, probabil în timpul şederii la Cartagina şi nu la Roma, din motive pe care nu le cunoaştem, deşi se pare că eroismul mar­tirilor creştini în timpul persecuţiilor a constituit un puternic imbold în acest sens. A fost căsătorit, însă nu a avut copii. Ieronim* ne informează că a fost hirotonit preot, deşi Tertullian nu vorbeş­te despre acest lucru. Preoţia şi-a exerci-tat-o, după toate probabilităţile, la Carta­gina. între anii 199-203, Tertullian devi­ne adeptul mişcării montaniste*, ajun­gând să fie chiar conducătorul acestei mişcări în Africa. Se rupe de această mişcare, întemeind o grupare proprie, cunoscută sub denumirea de tertullieni,

care a dăinuit până în secolul al V-lea, mai exact până în timpul Fer. Augustin* care a avut un dialog cu ei, convingân-du-i să revină în sânul Bisericii. A fost atras de mişcarea montanistă, datorită rigorii şi austerităţii doctrinelor propovă­duite de Montanus*, împotriva laxităţii preoţilor romani din timpul său. Alături de montanişti, el vedea în Montanus pe Sfântul Duh, Mângâietorul şi Mijlocito­rul, Paracletul de care vorbeşte Mântui­torul în Evanghelia după loan. Prooro­cirile lui Montanus treceau drept un nou testament, menit să completeze şi nu să anuleze Evanghelia. Nu se cunosc data, locul şi împrejurările morţii lui Tertullian. Ieronim menţionează că el a murit la o vârstă foarte înaintată, probabil în anul 240. Dacă a revenit la sânul Bisericii sau nu, este încă o problemă deschisă. Alături de Fer. Augustin, Tertullian este cel mai de seamă scriitor bisericesc de limbă latină, deşi el a scris şi în limba greacă. Profund cunoscător al filosofici, dreptului, literaturii greceşti şi latine, el s-a dovedit un abil mânuitor al cuvântu­lui. Toate scrierile sale au un caracter polemic. Tertullian a fost un apărător înfocat al adevărului, în una din lucrările sale el foloseşte cuvântul veritas de 162 de ori. Pentru el problema creştinismului sau a păgânismului este identică cu vera vel falsa divinitas. Dumnezeul creştin

a.

este Dens verus, iar cei ce II descoperă, descoperă plinătatea adevărului (Quasten). Din scrierile sale deducem că a fost fami­liarizat cu Sf. Scriptură şi literatura creş­tină ortodoxă, dar şi eretică de până la el. Opera lui, deosebit de bogată, a fost divizată în următoarele direcţii: a. Lucrări apologetice: Ad nationes, ne­terminată, redactată în două cărţi, în care îi apără pe creştini împotriva atacurilor păgânilor şi critică politeismul, despre care spune că a intrat în disoluţie. Âpo-

logeticum sau Apologeticus, în 50 de ca­pitole, adresată guvernatorilor provinci­ilor romane, pentru a-i convinge să adopte faţă de creştini un spirit de tole­ranţă. La temelia urii şi a persecuţiilor împotriva creştinilor se află necunoaştere şi ca atare, persecuţiile sunt nedrepte şi ilegale. Creştinii sunt judecaţi şi con­damnaţi în virtutea unor delaţiuni sau zvonuri mincinoase şi a numelui de creş­tin, deoarece faptele care le sunt impu­tate, incestul, fratricidul, infanticidul etc., nu au fost dovedite. Ca sprijin în favoarea creştinilor, Tertullian dezvoltă temeiurile doctrinare fundamentale ale credinţei creştine, argumentând totodată în favoarea acordării libertăţii de mani­festare, alături de celelalte culte reli­gioase din imperiu, deoarece, susţine el, creştinii nu sunt duşmanii statului, nici ai omenirii şi ar fi o nedreptate să fie clasaţi ca asociaţie ilegală, în partea finală a acestui tratat, el respinge ideea că creş­tinismul ar fi o filosofic nouă, deoarece acesta nu este doar o simplă speculaţie despre originea omului, ci o revelaţie divină, mai exact, adevărul descoperit de către Dumnezeu. Datorită importanţei sale, Apologeticum a fost tradus în limba greacă, după cum ne informează Eu-sebiu* de Cezareea. De testimonio am-mae - Despre mărturia sufletului, preia tema capitolului al XVII-lea din Apo­logeticum şi anume, testimonium animae naturaliter Christianae şi o prelucrează într-un argument raţional, argumentul psihologic, pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Ad Scapulam este o scri­soare pe care Tertullian o adresează lui Scapula, Proconsul al Africii (211-213), mare persecutor al creştinilor, care cu­prinde un adevărat Manifest în favoarea libertăţii religioase: 'Este un drept uman fundamental, un privilegiu al naturii, ca fiecare om să se închine potrivit propri-

ilor sale convingeri'. Adversus Judaeos conţine o dispută între un creştin şi un iudeu. Scopul lucrării este de a arăta ca­racterul trecător al legii mozaice şi de a sublinia că profeţiile Vechiului Testa­ment au fost împlinite în Hristos. b. Lucrări polemico-dogmatice: Deprae-scriptione haereticorum este unul dintre cele mai importante tratate polemico-dogmatice ale lui Tertullian, în care au­torul îşi dovedeşte cu prisosinţă cunoş­tinţele de drept roman. Scopul tratatului este să pună capăt pentru totdeauna con­troversei dintre creştini şi eretici. După J. Stirnimann, el propune două praescrip-tiones, care privează toate sistemele eretice de orice fundament legal: 1. Hristos şi-a trimis Apostolii ca propovă­duitori ai Evangheliei şi din această pricină nici o altă persoană decât cele trimise de Hristos nu trebuie acceptată ca propovăduitor. 2. Apostolii au întemeiat Biserici, le-au propovăduit acestora Evanghelia şi le-au dat puterea să o pro­povăduiască altora. Din această pricină, ceea ce a fost propovăduit de către ei, poate fi dovedit numai de acele Biserici pe care apostolii le-au întemeiat perso­nal. Prin urmare, orice doctrină care pare contrară adevărului Bisericilor şi aposto­lilor lui Hristos şi ai lui Dumnezeu, tre­buie înlăturată ca falsă, în altă ordine de idei, învăţăturile ereticilor sunt lovite de viciu de formă, întrucât aceştia nu au dreptul să folosească Sf. Scriptură ca instrument doveditor. Adversus Marcio-nem, una dintre cele mai extinse lucrări ale lui Tertullian. Totodată este de o mare importanţă deoarece reprezintă izvorul principal de informaţii împotriva ereziei lui Marcion, în care el respinge învăţătu­ra acestuia potrivit căreia există un Dumnezeu al Vechiului Testament şi un altul al Noului Testament. Un astfel de dualism este incompatibil cu conceptul

TERTULLIAN, QU1NTUS SEPTIMIUS FLORENS

TERTULLIAN, QUINTUS SEPTIMIUS FLORENS

de Divinitate, susţine Tertullian, argu-mentându-şi astfel punctul său de vedere: 'Adevărul creştin declară în mod clar acest principiu: Dumnezeu nu este, dacă El nu este unu', în cartea a treia a acestui tratat, el abordează problema hristologiei lui Marcion, care susţinea că Hristoşii proorociţi în Vechiul Legământ nu au venit încă. Tertullian arată că Hristos, cel care a venit pe pământ, nu este altul decât cel care a fost profeţit de către prooroci şi trimis de către Dumnezeu. Următoarele două cărţi sunt un comentariu critic al Noului Testament al lui Marcion, arătând că nu există contradicţie între Vechiul şi Noul Testament şi că propriul Nou Tes­tament prezentat de Marcion nu îi confir­mă ideile eretice. Adversus Hermogenem respinge teoria creării lumii dintr-o ma­terie veşnică, întrucât singur Dumnezeu este veşnic, iar materia a fost creată de El. Hermogene a fost pictor şi adept al gnosticismului din Cartagina. împotriva lui a mai scris şi Teofil* din Antiohia. Adversus Valentinianos este un comen­tariu caustic al doctrinelor gnostice, o serie din argumente fiind preluate din Adversus haereses, cartea I, a Sf. Iri-neu*, şi din Sf. Justin* Martirul, Miltia-de* şi Proclus*. Adversus Praxean com­bate modalismul sau patripasianismului lui Praxeas care îl identificase pe Tatăl cu Fiul: 'Tatăl însuşi s-a întrupat în Fecioară, s-a născut din ea, El însuşi a suferit; într-adevăr, El însuşi a fost lisus Hristos'. Răspândirea modalismului la Cartagina îl determină pe Tertullian să respingă această învăţătură, aducând cea mai de seamă contribuţie la doctrina Sf. Treimi în perioada anteniceeană. Sinodul de la Niceea a folosit o serie din for­mulele sale, iar scriitori bisericeşti ca Ipolit*, Novaţian*, Dionisie* de Alexan­dria şi alţii îi sunt tributari (Quasten). De baptismo,, scris împotriva unei oarecare

Quintilla, adeptă a ereziei lui Gaius, care aducea argumente raţionaliste împotriva botezului, este cel mai vechi tratat despre taina botezului şi a mirungerii-confir-mării în perioada anteniceeană. Scor-piace, tratat contra gnosticilor, în care îi compară cu scorpionii al căror ac veni­nos introduce în sufletele simple teama de martiriu, împotriva acestora, el sus­ţine datoria creştinilor de a înfrunta per­secuţiile şi a suferi moartea, după cum Hristos însuşi s-a dat pe Sine pentru pă­catele oamenilor. De carne Christi argu­mentează în favoarea realităţii trupului Domnului nostru lisus Hristos, împotriva doceţilor. Dacă acest trup nu este real, atunci nu se poate vorbi de mântuire pen­tru creştini. Hristos s-a întrupat ca om pentru a-i mântui pe oameni. El nu a avut trup îngeresc, pentru că nu a fost trimis să îi mântuiască pe îngeri. Strâns legat de acest tratat este De resurrectione carnis, scris împotriva tuturor celor care negau învierea trupului, în speţă saducheii, gnosticii etc. El demonstrează învierea trupului pe temeiuri scripturistice din Vechiul şi din Noul Testament. De anima este un prim tratat de psihologie în lite­ratura patristică (I. G. Coman) şi tratează despre originea şi natura sufletului, despre somn, vise şi moarte. Somnul e o stare naturală, operă a lui Dumnezeu, care ajută sufletul. Visele arată că sufle­tul e în mişcare permanentă şi poate rea­liza anumite lucruri fără concursul trupu­lui. Moartea nu vine din natură, ci din vina omului, vină nenaturală, deoarece omul nu a fost creat spre moarte. Dacă nu ar fi păcătos, omul nu ar muri. Păcatul e din voinţă, iar ceea ce vine din voinţă nu e din natură. Sufletul este corporal, sim­plu, nemuritor, înţelept, liber în hotă­rârile sale, accesibil revelaţiei prin extaz şi duh, capabil să intre în contact cu în­gerii şi chiar cu Dumnezeu. Cât priveşte

originea sufletului, Tertullian susţine că sufletul ia fiinţă din sufletul părinţilor. Această învăţătură eretică este cunoscută sub denumirea de traducianism. Ea neagă crearea directă de către Dumnezeu a fiecărui suflet în parte. Totodată, el res­pinge metempsihoză pe care o numeşte recidivatus revolubilis, metempsychosis şi metensomatosis. Partea finală a trata­tului elaborează învăţătura despre esha-tologie.

c. Lucrări disciplinare, morale şi asce­tice: Ad martyres, cel mai vechi tratat scris în perioada persecuţiilor lui Sep-timiu Sever, în care îi îndeamnă pe creştini să înfrunte moartea de martir pentru credinţa lor. Deşi în alte tratate Tertullian susţine că 'în timpul perse­cuţiei este mai bine să fugi dintr-un loc în altul... decât să fii arestat şi să-ţi negi credinţa sub presiunea torturii', în De fuga in persecutione el afirmă că fuga în faţa persecuţiei este contrară voinţei lui Dumnezeu. Persecuţia vine de la Dum­nezeu pentru întărirea credinţei. De spec-taculis combate spectacolele de toate felurile, practicate în vremea sa la Car­tagina, întrucât acestea stârnesc pasiuni neîngăduite. Tratatul este important întrucât furnizează informaţii despre diverse sărbători păgâne ale timpului, în această categorie mai reţinem urmă­toarele tratate: De corona militis, De idololatria, De oratione, lucrare impor­tantă pentru viziunea autorului asupra rugăciunii, De patientîa, De paenitentia, Ad uxorem, De exhortatione castitatis, De monogamia, De virginibus velandis, De cultu feminarum, De pallio, De jeji-uno adversus psychicos, De pudicitia. Pe lângă numărul mare de opere care s-au păstrat aproape integral, există o serie care s-au pierdut şi al căror titlu a fost menţionat de Tertullian sau de alţi autori creştini: De spe fidelium, De paradiso,

Adversus Apelleiacos, Liber ad amicum philosophum, De carne e t anima, etc. Sunt neautentice: Adversus omnes haere-ses, De exsecrandis gentium diis şi Carmen adversus Marcionem. Tertullian este considerat primul gânditor creştin din patristica occidentală care a izbutit să contureze elementele funda­mentale ale unei structuri teologice şi părinte al hristologiei. Este adevărat, spune Quasten, el nu a creat un sistem, lipsindu-i 'calificarea esenţială şi mintea echilibrată care să-i dea posibilitatea să aranjeze diferitele articole de credinţă într-o ordine logică', totuşi 'el elaborea­ză o teologie de mare adâncime, de o covârşitoare originalitate şi de un incom­parabil orizont spiritualul. G. Coman). Interesant de reţinut că, deşi era familia­rizat cu filosofia păgână, TertuUian a considerat-o mai degrabă ca pe un izvor al tuturor ereziilor, locul ei în gândirea sa teologică fiind luat de lege. Legea ^a inspirat în apărarea Bisericii, furnizându-i argumentele împotriva ereziilor. Tot le­gea i-a sugerat un mare număr de con­cepte, termeni şi expresii pe care le-a introdus în teologie, unde s-au păstrat până în zilele noastre. Evanghelia este legea creştinilor: Lex proprie nostra, id est evangelium, iar păcatul este încălca­rea acestei legi. A săvârşi binele înseam­nă a-I aduce satisfacţie lui Dumnezeu. Teama sau frica de Dumnezeu, dătătorul de lege şi judecătorul, este începutul mântuirii: Timor fundamentum salutis est. Crezul, care sintetizează credinţa creştină, nu este doar o regulă de credinţă (regula fidei), ci şi o lege a credinţei (lex /idei). Credinţa cuprinde tot adevărul. Unele adevăruri naturale creştine, cum ar ft existenţa Iui Dumnezeu şi nemurirea sufletului pot fi dovedite pe baza raţiunii. Supranaturalul, adică revelaţia divină, explică, confirmă şi încununează natu-

TERTULLIAN, QUINTUS SEPTIMIUS FLORENS

TERTULLIAN, QUINTUS SEFT1MIUS FLORENS TESTAMENTUL DOMNULUI IISUS HRISTOS

ralul. Omul descoperă în sine anumite adevăruri creştine, deoarece sufletul omenesc este creştin prin firea lui. Raţiunea precede revelaţia, pentru că amândouă vin de la Dumnezeu. Este deci necesar ca omul să creadă înainte de a intra la şcoala raţiunii: credo ut intel-ligam (De idol. 1). Există un singur Dumnezeu care este creator al lumii, pe care a adus-o la existentă din nimic prin Cuvântul său. Cuvântul este numit şi Fiul lui Dumnezeu. El s-a întrupat din Fecioara Măria, a propovăduit noua lege şi a făgăduit împărăţia cerului. A făcut minuni, a fost răstignit, a înviat a treia zi şi s-a înălţat la cer de-a dreapta Tatălui, trimiţând în locul Său pe Duhul Sfânt care să-i îndrume pe credincioşi. Ter­ţul l ian este cel dintâi scriitor creştin apu­sean care a folosit cuvântul Trinitas pen­tru cele trei persoane divine. El vorbeşte despre Trinitas unius Divinitatis, Pater et Filius et Spiritus Sanctus (De pud., 21). Fiul este de o substanţă cu Tatăl, iar Duhul este de la Tatăl prin Fiul. Ter­ţul l ian rămâne ferm în afirmarea doc­trinei trinitare: Ubique teneo unam sub-stantiam in tribus cohaerentibus - întot­deauna afirm o substanţă care se sălăşluieşte în trei (Idem, 12). în hristolo-gie sunt păstrate nuanţele unei învăţături creştine autentice. El operează cu trei ter­meni: substantia - esenţă, mai exact, na­tură; status - realitate, poziţie dar şi na­tură, şi persana - persoană, care desem­nează în teologia trinitară, substanţa-esenţa Cuvântului - Fiului, care vine din Tatăl (Adversus Praxean 7). în Hristos sunt două firi, naturi (substantiae), divi­nă şi umană. Dacă nu ar fi avut trup, Hristos nu s-ar fi numit om şi nici Fiul omului. Prin duhul Său El este Dum­nezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, prin Dum­nezeu Tatăl. (Adv. Prax., 27). Cele două naturi sunt unite în Persoana lui Hristos

şi se deosebesc prin originea şi proprie­tăţile lor specifice. Din dorinţa de a afir­ma umanitatea reală a lui Hristos, Tertullian accentuează că trupul Său nu este ceresc, ci s-a născut în mod real din însăşi substanţa Măriei, ex Măria., în aşa fel încât el neagă fecioria Măriei inpartu şi post parfum: 'Ea a fost fecioară, spune el, când a conceput, şi a fost femeie când a dat naştere' - Virgo quantum a viro: non virgo quantum a partu şi et si virgo concepit, in partu suo nupsit (De carne Christi 23). Acest lucru 1-a determinat pe Ieronim să declare: 'în ceea ce îl priveşte pe Tertullian, nu am altceva de spus decât că nu este om al Bisericii' (Adv. Helv,, 17). Alături de această eroare, în­tâlnim şi altele: materialitatea lui Dum­nezeu şi a sufletului, preoţia universală, incapacitatea Bisericii de a ierta păcatele săvârşite după botez; Biserica alcătuită numai din laici şi multe altele, care apar­ţin perioadei sale montaniste. în esha-tologie este hiliast, modul de reprezen­tare a acesteia putând fi interpretat nu atât ca milenarism, ci mai degrabă ca o pedagogie eshatologică. Tertullian rămâne un mare stilist, creator de limbă. Stilul său retoric şi adeseori nelipsit de sofisme, îi pune pe oponenţi în situaţii ridicole, subminându-le cu subtilitate deosebită raţionamentele. El dezvoltă teme de morală şi viaţă reli­gioasă cu mare rafinament, făcând uz de cunoştinţele sale juridice. Deşi a fost influenţat de stoicism şi foloseşte filo-sofia ca instrument de lucru, el o priveşte cu neîncredere atunci când abordează problema adevărului. Creştinismul este revelaţia, lucrarea şi darul lui Dumnezeu, în consecinţă, teologia lui este biblică, în argumentarea teologică favorizând inter­pretarea literală şi istorică, şi mai puţin cea alegorică. Influenţa sa asupra limbii şi gândirii teologice este suficientă pen-

tru a justifica titlul de Părinte al teologiei latine (Cross).

Migne, PL 1-2; F. Oehler, Q. S. E Tertulliani opera omnia, Ed. maior, voi. 1-3, Leipzig, 1851-54. Ed. minor, Leipzig, 1854; A. Reihherscheid - G. Wissowa, CSEL 20 (1890); A. Kroymann, CSEL 70, 1942; P. Holmes and S. Thelwall, ANL 7, 11, 15, 18 (în engl.); 1. "N. Dianu, Tertullianus (Q. Sept. Florens), Apologeticum, text însoţit de intro­ducere şi note explicative, ediţia a 111-a, Bucureşti, 1922; Eliodor Constantinescu, rev. David Popescu, Apologeticum, în 'Apologeţi de limbă latină', PSB, 3, 1981, 38-109; D. G. Popescu, De Oratione şi De testimonio ani-mae, traducere şi studii, Teză de licenţă, Bucureşti, 1908; Popescu Gh. Ghelmegioaia-Mehedinţi, Tertullian, Despre prescripţiile contra ereticilor. Scriere dogmatico-pole-mică. Teză de licenţă, Bucureşti, 1906; N. Chiţescu, Tertullian, Despre prescripţia con­tra ereticilor, în PSB, 1981, p. 138-176; David Popescu, Tertullian, Despre suflet, în PSB, 3, 1981, p. 261-340; D. G. Popescu, Tertullianus, De oratione şi De testimonio animae, trad. şi studiu, Teză de licenţă, Bucureşti, 1908; David Popescu, Tertullian, Despre rugăciune, în PSB, 3, 1981, 229-249; David Popescu, Tertulian, Despre răbdare, în PSB, 3, 1981, p. 182- 201; N. Chiţescu, Tertulian, Despre pocăinţă, în PSB, 3, 1981, p. 202-223; A. Hauk, Tertullians Leben und Schriften, Erlangen, 1877; A. Harnack, Die Chronologie der altchristlichen Literatur, 2, Leipzig, 1904, 256 şi urm.; A. Ehrhard, Die Kirche der Mărtyrer, Munchen, 1932; I. Castiglioni, Tertulliano, Milano, 1937; P de Labriolle, La crise montaniste, Paris, 1913; Z. Vysoky, Remarques sur Ies sources des oeuvres de Tertullien, Praga, 1937; E. Dekkers, Note sur Ies fragments recemment decouverts de Tertullien: Sacris Erudiri 4, 1952, p. 373-383; G. Thornell, Studia Tertullianea, 4 voi., Uppsala, 1918-1926; G. Protopopescu, Viaţa şi operele lui Tertulian, Teză de licenţă, Bucureşti, 1892; C. de Lisle Shortt, The Influence of Philosophy on the Mind of Tertullian, London, 1933; I. Coman,

Tertullian, sabia lui Hristos, Bucureşti, 1939; Idem, între răbdare şi nerăbdare la Ter­tullian şi Sf. Ciprian, Curtea de Argeş, 1946; Idem, Patrologie, 1956, p. 62-70; Idem, II, p. 394-513; Cross, Tertullian, Quintus Septi-mius Florens, art. în ODCC, p. 1352-1353; J. M. Fuller, Tertullianus, art. în Smîth-Wace, IV, p. 818-864; Altaner-Stuiber, 1980, p. 160-163; Tixeront, Patrologie, 140-155; Quasten, Patrology, II, 246-340, cu bogată bibliografie; P. Siniscalco, Tertullien, în DECA, II, p. 2390-2397, cu bibliografie; E. Schulz-Flugel, Tertullian, în LACL, p. 582-587, cu bibliografie.