Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Teodosie Diaconul, Colecţia lui
Teodosie de Alexandria Teodosie de Alexandria, preot monofizit în Alexandria, în a doua jumătate a sec. VI, autor al unei scrisori adresate lui Longin, preot în Alexandria şi apoi episcop în Nubia, pe care îl îndeamnă să păstreze comuniunea cu Teodor*, episcop de Philae. Scrisoarea a fost descoperită de arhimandritul Jean Claudus într-o colecţie de Capitula, păstrată la mănăstirea Mar Bassos. Lui Teodosie îi sunt atribuite şi alte tratate teologice. CPG III, 7223; J.B. Chabot, Documenta ad origines monophysitarum illustrandas, Louvain2, 1952, p. 273-276, 191-193 trad. în latină; A. van Roey, Monophysite Texts of the 6th Century, Louvain, 1994; J. Irmscher, Theodose d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2421; T. Bohm, P Bruns, Theodosius, Presbyter in Alexandrien, în LACL, p. 599. Teodosie Diaconul, Colecţia lui Colecţia lui Teodosie Diaconul. Este vorba de o colecţie de materiale canonice şi istorice referitoare la sinodul de la Cartagina din 419, privind sinoadele răsăritene anterioare şi viaţa personală a lui Atanasie* cel Mare. Autorul acestei culegeri a fost un oarecare Teodosie, diacon, care a trăit în Africa de Nord în sec. VII. Documentul prezintă un interes aparte, mai ales pentru că păstrează materiale documentare care nu se găsesc în alte surse. Printre acestea menţionăm o scrisoare a episcopilor din Răsărit către un sinod roman care s-a ţinut în jurul anului 372, canoanele unui sinod de la Cartagina din 421, un ciclu pascal, două scrisori ale lui Atanasie către Biserica din Alexandria, o scrisoare de la sinodul din Sardica, Historia Acephala şi două scrisori referitoare la schisma meletiană. C.H. Turner, EOMIA, I, p. 625-671; W. Telfer, The Codex Verona LX (58), în HThRev., 36, 1943, p. 169-246; E. Schwartz, Gesammelte Schriften, III, Berlin, 1959, p. 30-72; H. Hess, The Canons of the Council of
Teodosie Arhidiaconul. Două din 12 manuscrise îl menţionează pe arhidia-conul Teodosie ca autor al scrierii De situ Terrae Sancate. Se pare că autorul a provenit din Nordul Africii, întrucât pomeneşte o mănăstire ariană de credinţă vandală (Religionis vandalorwri). Lucrarea a fost scrisă înainte de 531. Din punct de vedere stilistic şi al conţinutului, ea nu este unitară. La redactarea ei autorul a făcut uz de mai multe izvoare necunoscute. De aceea, nu ştim cât de mare ,a fost contribuţia autorului. Lucrarea cuprinde următoarele părţi: uri itinerar, o listă cu oraşe, extrase biblice, o listă cu provincii etc. în forma actuală, lucrarea prezintă un itinerar, pornind de la Ierusalim, prin locurile sfinte din Palestina, Ţara Sfântă, apoi din Siria, Egipt, Armenia şi Mesopotamia. Lucrarea este importantă pentru surplusul de informaţii care nu se găsesc în alte documente. Unii cercetători sunt de părere că autorul nostru este una şi aceeaşi persoană cu cel care a redactat Colecţia diaconului Teodosie*. P Geyer, CSEL 39, p. 135-150; idem, CCL 175, p. 113-125; H. Donner, Pilgerfahrt ins hi. Land, Stuttgart, 1979, p. 190-225 (trad. germană); G. Rowekamp, Theodosius, Archdiakon, în LACL, p. 598-599, cu bibliografie. Teodosie de Edessa Teodosie de Edessa (sec. IX), episcop de Edessa, îşi desfăşoară activitatea în timpul episcopatului fratelui său, Dionisie*
TEODOT DE ANCYRA TEODOT DE ANCYRA TEODULF DE ORLEANS de Tellmahre. A studiat limba greacă la şcoala creştină de pe lângă mănăstirea Qenneshre. Bar Hebraeus afirmă că acesta şi-a însoţit fratele într-o călătorie la Alexandria, pentru a se plânge lui Abdallah ibn Tahir de persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor din Siria de fratele său, Muhammad ibn Tahir, care a dărâmat bisericile construite cu permisiunea lui Abdallah, în perioada guvernării sale în Edessa. în sprijinul intervenţiei lor, ei au cerut ajutor din partea lui Dionisie, patriarhul Egiptului. La începutul carierei sale de preot, Teodosie a tradus în siriacă omilia Sf. Grigorie* de Nazianz despre minunile Sf. Prooroc Ilie. Bar Hebraeus ne informează că tot el a tradus şi poemele iambice ale aceluiaşi Sfânt Părinte. Assemani, BO II, 345; Bar Hebraeus, Chron. eccl., I, 363; Wright, p. 144; Duval, p. 389; Chabot, p. 93. Teodosie de Ierusalim Sub numele lui Teodosie, episcop de Ierusalim, s-a păstrat în limba coptă un Enkomion închinat Sf. Martir George. Este posibil ca acest Teodosie să fie una şi aceeaşi persoană cu monahul Teodosie, antipatriarhul monofizit din 453. E.A.W. Budge, The Martyrdom andMiracles of St. George, Oriental Texts Series l, London, 1888, p. 38-44, 236-241, text coptic şi trad. în engleză; G. R6wekamp, Theo-dosius von Jerusalem, în LACL, p. 599.
Teodot, gnostic, ucenic al lui Valen-tinian*. Nu avem informaţii despre viaţa lui. De la Clement* de Alexandria s-au păstrat câteva fragmente din lucrările acestuia. Este vorba de un apendice la Stromate, intitulat: Extrase din lucrările lui Teodot şi a şcolii numite Orientală din timpul lui Valentin. Din spusele lui Ipolit* deosebirea dintre şcoala valentin iană din Italia şi cea din Orient rezidă în modul în care este conceput Hristos. După valentinienii italieni, trupul lui Hristos aparţinea grupării psihicilor, pe când cei orientali, inclusiv Teodot, susţinea că aparţine clasei pnevmaticilor. Se pare totuşi, că acest Teodot nu este acelaşi cu Teodot menţionat de Ipolit, el fiind plasat în jurul anilor 160-170, iar învăţătura lui fiind înrudită cu cea a orientalului Valentinian Marcus. Extrasele păstrate de Clement reprezintă un document deosebit de preţios pentru cunoaşterea gnosticismului valentinian, în care găsim menţionate învăţături specifice acestui tip de gnosticism, cum ar fî: Pleroma, demirugul, seminţele pnevmatice. Contribuţia personală a lui Teodot se referă la rolul îngerilor şi botezul lor în Numele sacru. Theodot, The Excerpta ex Theodoto, R.P. Casey (ed.), în Studies and Documents l, London, 1934; F. Sagnard (ed.), Extraits de Theodote, SCh., 23, Paris, 1948; A.-J. Festugiere, Notes sur Ies Extraits de Theodote de Clement d'Alexandrie, VChr., 3, 1949, p. 193-207; W. Foerster, Von Valentin zu Herakleon, ZNTWiss Beiheft 7, 1928, p. 85-91; L. Sagnard, La Gnose valentinienne et le temoignage de Saint Irenee, Etudes de philosophie medievale 36, Paris, 1947, p. 521-561; Cross, Theodotus, în ODCC, p. 1362; G.W. Mac Rae, Theodotus, în CE, 14, p. 27; M. Simonetti, Theodote le Valentinien, în DEC A, II, p. 2423; C. Markschies, Theodotus, Valentinianer, în LACL, p. 600-601, cu bibliografie. Teodot de Ancyra Teodot de Ancyra (m. 445/6), episcop de Ancyra (Ankara) în Galatia, pentru o vreme apropiat al lui Nestorie. In timpul sinodului de la Efes (431), intră în gruparea lui Chirii*, devenind unul dintre cei mai aspri acuzatori ai lui Nestorie*. A făcut parte din delegaţia sinodală trimisă la împăratul Teodosie II pentru a-1 informa în legătură cu faptele şi atitudinile lui loan*, patriarhul de Antiohia. A fost anatematizat de sinodul nestorian de la Tars din 432. Sinodul iconoclast de la £onstantinopol din 754 a citat ca autoritate inconoclastă una din lucrările sale. La sinodul de la Niceea din 787, s-a dovedit că lucrarea în cauză nu i-a aparţinut. De la Teodot s-au păstrat următoarele lucrări: Trei cărţi împotriva lui Nestorie (în siriacă). Lucrarea este incompletă, întrucât la origine a fost scrisă în şase cărţi. Expositio symboli Nicaeni, contra nestorienilor, demonstrând că există un singur Fiu al lui Dumnezeu în două firi: umană şi divină. Un fragment din Epistula ad Vitalem; şase omilii. Două din omiliile sale, I şi II, In die Na-tivitatis Domini şi In natalem Salvator'is, au fost citite la sinodul de la Efes. Cu aceeaşi ocazie, Teodot a ţinut o altă omilie, Contra Nestorium. Aceste omilii se păstrează în actele sinodului de la Efes. Omilia In s. Deiparam et in Simeonem, îndreptată împotriva lui Nestorie. Omilia In Domini noştri lesu Christi diem natalem a fost cunoscută multă vreme doar în latină şi mai apoi în greacă. S-a păstrat fragmentar şi o omilie în limba etiopiana, pronunţată la Efes în timpul sinodului. Mai există câteva omilii asupra cărora cercetătorii au unele îndoieli referitoare la autenticitatea lor. Teologia lui Teodot păstrează liniile învăţăturii calcedoniene, care afirmă cele două naturi în Hristos. El susţine totodată şi Pururea Fecioria Maicii Domnului. A nu fi confundat cu Teodot de Ancyra, martir din timpul persecuţiei lui Diocleţian. Migne, PG 77, 1308-1432; CPG III, 6124-6141; A. Dillman, Chrestomathia Aethio-pica, Leipzig, 1866, p. 103-106; M. Jugie, Homelies mariales byzantines, PO, 19, p. 289-317; Bardenhewer, 4, p. 197-200; G. Bardy, DTC, XV, pt. l, 1946, col. 328-330; G. Roschini, Dizionario di Morfologia, Roma, 1960, p. 474 şi urm.; L. Cignelli, Măria Nova Eva, Assisi, 1966, p. 157-201; Cross, Theodotus, în ODCC, p. 1362; P.T. Camelot, Theodotus of Ancyra, în CE, 14, p. 27-28; A. De Nicola, Theodote d'Ancyre, în DECA, II, p. 2421-2422; P. Bruns, Theodotus von Ancyra, în LACL, p. 599-600, cu bibliografie. Teodul Teodul, preot nestorian, după informaţia lui Abdh-isho, în Coelesyria. A decedat în timpul domniei împăratului Zenon (474-491). Ghenadie* afirmă că el a scris multe lucrări, care însă s-au pierdut. S-au păstrat totuşi câteva fragmente, din care deducem că a fost un asiduu comentator al textelor sacre. Iată lucrările din care s-au păstrat fragmente: De consonantia Veteris et Novi Testamentum; Comentariu la ludith; Comentariu la Isaia, conceput în două volume; Tratat la Psalmi şi un comentariu la epistola către Romani. CPG III, 6540-6544; F. Diekamp, Doctrina Patrum, Munster2, 1981, p. 315, nr. 44/46; Mansi 10, 1122C; R. Devreese, Leş anciens comtnentateurs de l'octateuch, Cetatea Vatican, 1959, p. 185; Bardenhewer, IV, p. 262; Baumstark, p. 118; C. Ladocsi, Theodule, în DECA, II, p. 2424; P. Windau, Theodulus, în LACL, p. 601, cu bibliografie.
Teodulf de Orleans (750-821), episcop de Orleans, teolog şi poet latin. Originar din Spania, descendent al unei familii vizigote. Opera scrisă de Teodulf este o TEODULF DE ORLEANS TEOFAN MĂRTURISITORUL TEOFAN MĂRTURISITORUL TEOFIL AL ALEXANDRIEI mărturie clară a culturii clasice pe care el şi-a însuşit-o, probabil, în şcolile din Spania. Datorită culturii şi ţinutei sale morale şi spirituale, Carol cel Mare îl numeşte abate la mănăstirea Fleury, iar mai apoi, în 798, episcop de Orleans. în acelaşi an, este trimis în calitate de mis-sus dominicus, împreună cu Leidradus* de Lyon, în misiune în teritoriile vizigote din sudul Franţei. A luat parte la judecata lui Leon III în anul 800. După moartea lui Carol cel Mare a fost acuzat de conspiraţie cu regele Bernard al Italiei împotriva lui Ludovic cel Pios şi este trimis în exil la Angers, unde se stinge din viaţă. Prima sa lucrare pentru Carol cel Mare a fost Libri Carolini, începută în 790. Omagiile în versuri dedicate lui Carol cel Mare conţin portrete amuzante ale lui Alcuin*, Einhard* şi Angilbert şi ale altor personalităţi prezente la curtea imperială. Teodulf rămâne totuşi unul dintre teologii de seamă ai imperiului franc. Dintre scrierile sale teologice menţionăm: De Spiritu Sancto, în care apără învăţătura apuseană despre Filioque şi un tratat De Baptismo. A scris despre liturghie şi o explicare a Crezului. Cât priveşte scrierile sale în versuri, Carmina, acestea sunt deosebit de importante pentru cunoaşterea mentalităţii vremii, a diverselor aspecte ale vieţii sociale, a politicii şi a relaţiilor inter-umane. Teodulf a înfiinţat şcoli parohiale, a promovat arta, mai ales arta miniaturală, şi s-a îngrijit de revizuirea traducerii latine a Sf. Scripturi. Migne, PL 105, 187-380 (opera omnia); Carmina, ed. de E. Dummler, în MGPoetae l, 437-581; E. Rzehulka, Theodulf, Bischof von Orleans, Breslau, 1875; H. Peltier, DTC, XV, pt. l, col. 330-334; A. Freeman, Theodulf of Orleans and the Libri Carolini, în Speculum 32, 1957, p. 663-705; idem,
Teofan Graptos (775-845), poet bizantin şi sfânt. S-a născut într-o localitate în munţii Moab din Palestina, în jurul anului 775. îmbracă haina monahală ia mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim. Datorită atitudinii sale antiiconoclaste a fost exilat, împreună cu fratele său Teodor Graptos, de împăratul Leon V Armeanul (813-829). Pedeapsa cu exilul este repetată şi în timpul domniei lui Teofil (829-842), care a poruncit ca 12 versuri să-i fie scrise cu fierul roşu pe frunte, în timpul împărătesei Teodora este numit mitropolit de Niceea. Lui Teofan îi sunt atribuite multe imne religioase, dintre care doar 19 idiomele şi 162 de canoane sunt considerate autentice. Eustratiade consideră că numărul imnelor scrise de el este mult mai mare. Cea mai mare parte a operei sale a rămas nepublicată. H.-G. Beck, Kirche und theologische Lite-ratur in byzantinischen Reich, Mtinchen, 1977, p. 516-517; S. Vailhe, Revue de l'Orient chretien, 6, 1901, p. 313-332, 610-642; S. Eustratiade, Nea Sion, 31, 1936, p. 5-10 , în greacă; E. El-Hayek, Theophanes, CE, 14, p. 68.
Teofan Mărturisitorul (752-818), cronicar bizantin. S-a născut în timpul domniei împăratului Constantin V Copro-nimul, probabil în jurul anului 752. De origine nobilă, studiază la Constanti-nopol. Se căsătoreşte cu fiica unui patrician bizantin, însă la scurtă vreme după căsătorie, fără a se consuma actul conjugal, se retrage la mănăstirea pe care el însuşi a construit-o pe malul Mării Marmara, între Cyzic şi râul Kirmasti. în calitate de monah, se alătură luptei împotriva politicii iconoclaste promovate de împăratul Leo V Armeanul, ceea ce duce la arestarea şi trimiterea lui în exil pe insula Samothrace, unde s-a stins din viaţă în 818. între anii 810-814, la sugestia prietenului său George Sincelul, el a scris o cronică importantă care acoperă perioada de la 284 şi până la 813. La redactarea cronicii sale, el preia o serie de date din cronicarii şi istoricii care i-au precedat, inclusiv din marea cronică a lumii, care s-a pierdut. Cronica sa, alături de cea a lui Nichifor* I, patriarhul Constantinopo-lului, constituie sursa principală de informaţie privind sec. VII şi VIII. El a prezentat materialul în stil cronicăresc, incluzând o serie de elemente cronologice: anul de la crearea lumii, după era alexandrină care fixa această dată la anul
5493 înainte de întruparea Domnului nostru lisus Hristos; anul de la întrupare; anul curent al domnitorilor bizantini, persani şi arabi; anul curent al episcopului Romei şi al celor patru patriarhi. Există şi o traducere în limba latină făcută de Anastasie* Bibliotecarul în anul 870. Migne, PG 108, 55-1010 Cronografia; Theophanis chrortografia, ed. de C. de Boor, 2 voi., Leipzig, 1883-1885; Krumbacher, p. 342-347; M.E. Colonna, Gli storici bizantini dai sec. W al sec. XV, Napoli, 1956, p. 131-134; Bardenhewer, IV, p. 80, 131, 257 şi urm.; P. Charanis, Theophanes the Confessor, St., în CE, 14, p. 68-69.
Teofan Monahul, monah bizantin din sec. IX. Se pare că a fost preot şi egu- men. Este considerat autorul unei notiţe mai ample care extinde biografia lui Ignatie Diaconul, în care a prezentat exilul şi moartea patriarhului Nichifor I şi aducerea osemintelor lui la Constan-tinopol. Tot lui îi sunt atribuite şi biografia Sf. losif Imnograful (m. 886) şi canonul închinat Sf. loan, ucenicul Sf. Grigorie Decapolitul. BHG 1336-1337; H.G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Leipzig, 1977, p. 561; E. El-Hayek, Theophanes, CE, 14, p. 68. Teofan Sicilianul Teofan Sicilianul, imnograf bizantin plasat cu aproximaţie în sec. IX. Este autorul unui canon închinat Sf. Beryllus de Catania. în plus, îi mai sunt atribuite alte patru canoane incluse în cărţile de slujbă. Totodată, este considerat şi autor al biografiei Sf. losif Imnograful şi corespondent al patriarhului Fotie (A. Papa-dopoulos-Kerameus). Nu se poate spune cu certitudine dacă tot lui îi aparţine ca- A nonul Sf. loan. In orice caz, cel care a scris Biografia Sf. losif Imnograful, pare a fi şi autorul canonului Sf. loan (El-Hayek). A. Papadopoulos-Kerameus, în ByzZ. 9, 1900, p. 370-378; H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Leipzig, 1977, p. 602; C. Emereau, EchosOr., 25, 1926, p. 182-183; E. El-Hayek, Theophanes, CE, 14, p. 68. Teofil al Alexandriei Teofil al Alexandriei (m. 412), al treilea patriarh în succesiune de la Sf. Atanasie* pe tronul patriarhal din Alexandria şi predecesorul lui Chirii*, a condus Biserica din Egipt timp de 28 de ani (385- TEOFIL AL ALEXANDRIEI TEOFIL AL ANTIOHIEI TEOFIL AL ANTIOHIEI
412). A fost o figură controversată, jucând un rol deosebit în istoria Bisericii şi a statului, considerat 'duşman permanent al păcii şi virtuţii, bărbat îndrăzneţ şi rău, ale cărui mâini erau murdărite cu aur şi sânge'(Gibbon). îi sunt imputate fapte ca: declanşarea, cu acordul împăratului Teodosie, a acţiunii de distrugere a vestitului Serapeum, Mithraeum şi a templului lui Dionysos, în anul 391, acţiune continuată în timpul lui Chirii şi mai accentuat în vremea lui Şenute* de Atrepe, stareţul mănăstirii Albe, atrăgând o faimă neplăcută Bisericii creştine. Deşi a fost admirator înfocat al lui Origen* până în anul 399, el intră în conflict cu cei 'patru fraţi lungi', Dioscur, Ammon, Eusebiu şi Euthymus, pe care îi alungă nu numai din mănăstirile lor, dar şi din ţară. De la controversa origenistă trece la intriga împotriva Sf. loan* Hrisostom. Formând o coaliţie de episcopi şi persoane de la curtea imperială, el convoacă sinodul de la Stejar, din apropiere de Calcedon, în 403, care îl depune din treaptă pe Sf. loan Hrisostom şi îl trimite în exil. Din informaţiile date de Teodoret*, Ghenadie*, Leon* cel Mare, loan Cassian* şi alţii, Teofil a lăsat moştenire o operă voluminoasă, din care reţinem: Contra lui Origen, Contra antropomorfizanţilor, Contra Sf. loan Gură de Aur, Scrisori pascale şi Omilii. Teofil a întocmit şi un canon pascal, calculând datele pascale între anii 380-479, pe care 1-a trimis împăratului Teodosie, pentru ca acesta să impună data pascală alexandrină pentru întreaga Biserică. Din acest canon se păstrează doar introducerea în traducere latină, îi mai sunt atribuite 10 canoane comentate de Balsamon. La acestea se adaugă o serie de alte lucrări a căror autenticitate este îndoielnică: Viziunea lui Teofil în care este prezentată fuga în Egipt şi viaţa sfintei familii în perioada şederii în această ţară. Omilie despre Fecioara Măria şi despre Viziunea lui Isaia VI, 1-7. Teofil a fost teolog de circumstanţă, operele sale teologice, din nefericire pierdute, au fost ocazionate de controversele şi intrigile în care s-a angajat. El îşi făcuse ţel suprem din condamnarea lui Origen şi a adepţilor acestuia, şi prin el, a Sf. loan Hrisostom pe care îl considera ocrotitor al acestora. Migne, PG 65, 29-68; 401-404; CPG II, 2580-2684; Migne, PL 22, 758-769, 773-790, 792-812 şi 813-828; F. Diekamp, Doctrina Patrum, Munster, 1907, p. 120; M. Richard, Leş ecrits de Theophile d'Alexandrie, Mus. 92, 1939, 35-50; E. A W. Budge, Coptic Homilies in the Dialect of Upper Egypt, London, 1910, p. 65-225, text şi traducere în engleză; G. Lazzati, Teofilo d'Alessandria, Milano, 1936; W. Besant, Theophilus (9), în Smith-Wace, IV, p. 999-1008; M. Richard, Theophile d'Alexandrie, în DTC, 15, 1946, 523-530; Cross, Theophilus, art. în ODCC, p. 1364; Altaner-Stuiber, 1980, 281, 315, 322 şi urm., 399; Quasten, Patrology, III, 100-106, cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 237-256; F.X. Murphy, Theophilus of Alexandria, în CE, 14, p. 71-72; A. De Nicola, Theophile d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2426-2427; G. Munich-Labacher, Theophilus von Alexandrien, în LACL, p. 602.
Potrivit informaţiei dată de Eusebiu, Sf. Teofil a fost cel de al şaselea episcop al Antiohiei şi apologet creştin, care a trăit şi activat în a doua jumătate a secolului al II-lea. După propriile informaţii, s-a născut în Siria, undeva în apropiere de fluviul Eufrat, probabil din părinţi păgâni. A fost educat în cultura elenistă, în filosofia păgână a vremii şi a întreţinut legături cu lumea cultă a Antiohiei. Se converteşte la creştinism la maturitate, în urma contactului pe care 1-a avut cu profeţii Vechiului Testament, care, după cum spunea el însuşi, au prezis trecutul, aşa cum s-a realizat, prezentul aşa cum se realizează şi viitorul care se va realiza. Numirea de episcop are loc la anul 169, ca urmaş în scaunul episcopal al lui Eros. Păstoreşte Biserica din Antiohia până după 17 martie 180 - data morţii împăratului Marcu Aureliu, pe care o menţionează în lucrarea sa Către Autolic (III, 27). A trecut la cele veşnice Ia o dată incertă, probabil între anii 183-185. Teofil a lăsat o moştenire literară bogată. Eusebiu* de Cezareea menţionează următoarele opere: Către Autolic; Contra ereziei lui Hermogene; Contra lui Mar-cion; Cărţi catehetice. La acestea Teofil spune că a mai scris şi Comentarii la Evanghelii şi la Proverbele lui Solomon şi o Armonie a Evangheliilor. Singura dintre aceste scrieri care a ajuns până la noi este apologia sa Către Autolic, concepută în trei cărţi. Fiecare din aceste cărţi a fost scrisă independent şi la date diferite, fără o continuitate de idei. Cea mai importantă, este prima carte în care autorul abordează existenţa lui Dumnezeu ca Fiinţă absolută, invizibilă şi perfectă, care depăşeşte facultăţile noastre de cunoaştere, dar care se face cunoscut prin providenţă şi prin lucrarea Lui creatoare. O a doua temă dezvoltată aici este învierea morţilor pe care trebuie să o acceptăm nu ca pe un fapt împlinit, căci atunci nu mai este necesară credinţa, ci ca pe ceva ce este cu certitudine posibil, în cea de a doua carte Teofil atacă credinţa în idoli, îm-părăşită în egală măsură de poeţii şi filosofii greci, învăţătura profeţilor se deosebeşte de cea a gânditorilor păgâni, prin aceea că ei au fost inspiraţi. El rnai dez- voltă şi tema creaţiei lumii şi a omului de către Logos, a raiului, apariţia oraşelor, amestecarea limbilor etc. Cu referire la Logos, el face deosebire între Logosul lăuntric sau imanent în Dumnezeu (A6yo<; Ev8ia0£To<;), adică Logosul care era la Dumnezeu din veşnicie, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Logosul proferat în afara (Aoyo<; 7ipo(popiKO<;), sau Logosul manifestat în afară ca prim născut, fără însă ca Dumnezeu să se lipsească de EI, ci între-ţinîndu-Se cu El tot timpul. Acest Logos manifestat în afară este şi creatorul lumii, în contextul descrierii creaţiei, Teofil foloseşte pentru prima dată termenul de Treime (Tpidq): '...cele trei zile înainte de crearea luminătorilor sunt preînchi-puiri ale Treimii: a lui Dumnezeu, a Cuvântului Lui şi a înţelepciunii Lui' (II, 15). Cartea a IlI-a dezvoltă problema vechimii creştinismului şi revine asupra imoralităţii zeităţilor păgâne, a unor contradicţii între filosofi şi incoerenţei doctrinelor lor. Tuturor acestor doctrine, Teofil le opune învăţătura creştină despre monoteism, despre poruncile divine date prin Moise şi profeţi, în care se vorbeşte despre dragoste, pocăinţă, dreptate etc. Cât priveşte vechimea istoriei creştinismului, Teofil este de părere că Moise a fost anterior filosofilor, bazându-şi ideile pe diverse calcule făcute de istorici păgâni ca Manethon, Menandru de Efes etc. Cât priveşte omul, acesta a fost creat de către Dumnezeu. Sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci poate deveni astfel, prin supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu. Biserica este o insulă bătută de furtuna păcatelor, iar sfintele biserici sunt ca nişte porturi în care se refugiază cei dornici de mântuire, cei îndrăgostiţi de adevăr.
TEOFIL AL ANTIOHIEI TEOFILACT SIMOCATTA TEOFILACT SÎMOCATTA TEOGNOST
Migne, PG 6, 1023-1168; J.C.T. Otto, Theophili episcopi Antiocheni ad Autolycum libri tres, în Corpus apologetarum christiano-rum saeculi secundi, voi. VIII, 2-277; Theophilus of Antioch, A d Autolycum, Text and Translation by Robert M. Grant, Clarendon Press, Oxford, 1970; Jean Sender, Theophile d'Antioche. Trois Livres ă Autolycus, S.Ch., nr. 20, 1948; D. Feciorii, Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Aut otic, PSB, 2, p. 269-365; R. M. Grant, Scripture Rhetoric and Theology in Theophilus, VC, 13, 1959, p. 33-45; O. Gross, Die Welt-Entstehungslehre des Theophilus von Antiochien, Leipzig, 1895; F. Loofs, Theophilus von Antiochien Adversus Marcionem und die anderen Theologischen Quellen bei Irenaeus (TU 46, 2), Leipzig, 1930; E. Venables, Theophilus of Antioch (4), în Smith-Wace, IV, p. 993-999; Cicerone lordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine (primele trei veacuri până la 325), Partea I, Iaşi, 1934, p. 92-96; Altaner-Stuiber, Patrologie, 1980, p. 75-77; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 57-58; Idem, I, p. 336-345; Quasten, Patrology, I, p. 236-242, cu bibliografie bogată; P. Nautin, Theophile d'Antioche, în LACL, p. 2427-2428; P. Pilhofer, Theophilus von Antiochien, în LACL, p. 602-603, cu bibliografie. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|