Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Timotei IV (III) de Alexandria

Timotei IV (III) de Alexandria, patriarh monofizit de Alexandria, în prima jumă­tate a sec. VI, (517-535). Timotei ia ati­tudine fermă împotriva sinodului de la Calcedon şi a Tomos-\\\\\\ lui Leon cel Mare către Flavian. Datorită sprijinului acordat de împărăteasa Teodora, nu a fost afectat de măsurile luate împotriva ereti­cilor greci, primind pe monofiziţi în Egipt. Discuţiile care au izbucnit între Sever şi loan de Halikarnas în timpul episcopatului său, au atins punctul cul­minant după moartea lui Timotei. De la Timotei au rămas: o omilie la loan 4, 6 şi o serie de fragmente din alte şase omilii care se regăsesc la Cosma* Indico-pleustul. îi sunt atribuite în mod fals o liturghie, un ritual de botez şi câteva fragmente ex dialogo cum Calonymo.

Migne, PG 86/1, 265-268; 276 BC; W. Wolska-Conus, în SCh., 197, p. 307-313; W.H.C. Frend, The Rise of the Monophysite Movement, Cambridge, 1972, p. 257, 269 şi

urm.; B. Windau, Timotheus IV (III) von Alexandrien, în LACL, p. 607-608.

Timotei I

Timotei I, catolicos sau patriarh nestori-an între 780-823. S-a născut la Hedaiyab, localitate în Iran, pe la mijlocul sec. VII. îşi desăvârşeşte studiile sub îndrumarea lui Avraam bar Dashandadh la şcoala din Bashush în Shaphsaphe. Devine călugăr, iar apoi episcop de Beth Baghesh, în­treţinând relaţii amicale cu guvernatorul musulman din Moşul, Abu Musa ibn Mus'ab şi cu secretarul acestuia care era creştin, Abu Nuh al-Anbari. Ajunge pa­triarh nestorian după moartea lui Henan-isho II, în urma unei alegeri destul de tensionate. Califii musulmani, al-Mahdi (775-785) şi Harun al-Rashid (785-809) 1-au preţuit în mod deosebit, permiţându-i să organizeze activităţi misionare în India, Turkestan, China, Yemen şi în teri­toriile din jurul Mafii Caspice. Orga­nizează patru noi provincii eclesiastice, una în Armenia şi celelalte în Siria. La sinoadele din 790/1 şi 804 a insistat în mod cu totul deosebit asupra purităţii doctrinei nestoriene. A decedat la Bag­dad în 823.

Timotei a fost unul din cei mai prolifici scriitori ai epocii. A scris în siriacă. Din nefericire, o mare parte din scrierile sale s-au pierdut, după cum s-a întâmplat cu Cartea stelelor, probabil un tratat de astronomie. Din cele aproximativ 200 de scrisori, s-au păstrat 60. Multe din scri­sori au fost adresate lui Sergiu, călugăr şi apoi mitropolit de Elam, între care o apologie a creştinismului scrisă sub forma unui dialog cu califul al-Mahdi, care a fost tradusă în arabă şi s-a bucurat de mare popularitate la sirieni, după cum putem deduce din numărul mare de exemplare care s-au păstrat. Au mai

supravieţuit o serie de fragmente din diverse omilii la duminicile de peste an şi o interpretare a Teologului ( este vorba de Sf. Grigorie* de Nazianz). La acestea se adaugă o serie de epistole sinodale, un volum de întrebări pe marginea legii eclesiastice, un alt volum asupra unor probleme diverse şi un al treilea care conţine o dispută cu un eretic (se pare că este vorba de patriarhul iacobit George). Se crede că tot la iniţiativa sa a fost redactată colecţia de canoane Synodicon orientale, în calitate de catolicos, Timo­tei a promulgat o serie de canoane disci­plinare cu ocazia celor două sinoade con­vocate de el. în scrierile sale, Timotei a dezvăluit o profundă preocupare faţă de filosofia aristoteliciană, exegeza biblică, şi dreptul bisericesc.

Timotheus I, Epistolae, ed. şi trad. în lat. de O. Braun, 2 voi. în CSCO 74, 75, 1914-1915; A. Mingana (ed. şi trad.), The Apology of Timothy the Patriarch before the Caliph Mahdi, Cambridge, 1928; J.B. Chabot, Syno­dicon orientale, Paris, 1902, p. 599-608; J. Labourt, De Timotheo l nestoriorum patriar-cha, Paris, 1904; O. Braun, Oriens Chris-tianus, 1901, p. 146-149; Wright, p. 132-133; Chabot, p. 108-109; Duval, p. 382; Baumstark, p. 217-218; Urbina, p. 215-216 cu bibliografie; J.M. Sola-Sole, Timotheus I, Nestorian Patriarch, CE, 14, p. 166; P. Bruns, Timotheus /, Kathoîicos, în LACL, p. 608-609, cu bibliografie.

Timotei I de Constantinopol

Timotei I de Constantinopol (m. 518), patriarh de Constantinopol la începutul sec. VI, între 511-518. A fost preot şi iconom la Biserica cea Mare din capitală, împăratul Anastasie I îl alege pentru a-1 înlocui pe patriarhul Macedoniu II, depus din pricina convingerilor sale pro-calcedoniene. Timotei s-a străduit să ţină pasul cu politica monofizită a curţii

imperiale bizantine, însă, încercarea lui de a restabili relaţii cu loan III Nikeotis, patriarhul monofizit de Alexandria eşuează, deoarece loan a insistat ca, în prealabil, Timotei să condamne în mod explicit sinodul de la Calcedon şi To-mosul lui Leon. în plus mulţi preoţi şi credincioşi din Constantinopol şi din provinciile bizantine au refuzat să accepte depunerea lui Macedoniu* ca fiind legală. De aceea, în 512, când îm­păratul Anastasie a încercat să introducă în Trisaghion formula crucifixw pro nobis, poporul s-a răsculat, în cele din urmă, Timotei adoptă o atitudine vădit promonofizită,prin acceptarea hotărârilor sinodului de la Tyr din 514-515, prin care a fost abrogat sinodul de la Calcedon. în plus, el condamnă în mod explicit Cal-cedonul în scrisorile către Elias de Ieru­salim şi apoi loan de Ierusalim. După părerea lui Teodor* Citeţul, Timotei a impus recitarea Crezului în cadrul fie­cărei liturghii, deşi acest obicei pare să fi fost introdus mai înainte de Petru* Piuarul. în pofida strădaniilor sale de a se impune ca patriarh, Timotei rămâne doar o simplă unealtă în mâna abilului împărat Anastasie.

Grumel Reg. l, l, 193-205; J. Lebon, Le monophysisme sever ien, Louvain, 1909, p. 50-57, 63, 65; L. Duchesne, L'Eglise au VI^e siecle, Paris, 1925, p. 25-42; P. Charanis, Church and State in the Later Roman Empire, Madison, Wis., 1939, p. 36-77; F. Danieli, Timotheus (24), în Smith-Wace, IV, p. 1034-1035; W.E. Kaegi, Jr., Timotheus I, Patriarch of Constantinople, în CE 14, p. 166-167.

Timotei de Constantinopol

Timotei de Constantinopol, preot şi ico­nom al Bisericii Sf. Sofia din Constan­tinopol la sfârşitul sec. VI şi începutul

TIMOTEI DE CONSTANTINOPOL

TITUS DE BOSTRA

TITUS DE BOSTRA

TOMA


sec. VII. De la el s-a păstrat un scurt tratat intitulat: De receptione haeretico-rum, o privire de ansamblu şi catego­risire a mişcărilor eretice şi schismatice din istoria Bisericii. Sursa principală de informaţie a fost probabil procesul verbal semnat la sinodul care s-a ţinut la Sida, în jurul anului 390. Lucrarea conţine şi păreri personale cu referire la eretici. Astfel, el susţine că majoritatea ereti­cilor, cum ar fi: gnosticii, maniheii, sabelienii şi în general cei care neagă Sf. Treime, inclusiv pelagienii, trebuie să fie rebotezaţi, iar quartodecimanii, nova-ţienii, arienii, apolinariştii să fie doar reconfirmaţi prin mirungere. In ceea ce îi priveşte pe meletieni, nestorieni, mono­fiziţi, euchiţi, aceştia trebuie să se lepede public de erorile doctrinare pe care le-au susţinut şi să facă penitenţă, tainele săvârşite de ei fiind valide.

Migne, PG 86, 11-74; V. Benesevic, Syntagma 14 titulorum sine scholiis secun-dum versionem pateoslovenicam, adiecto textu greco, St. Petersburg, 1906/1907, p. 707-738; J. Meyendorff, Le Christ dans la theologie byzantine, Paris, 1969, p. 163-167; Cayre, II, p. 291; C. Schmidt, Timotheus von Konstantinopel, în LACL, p. 609.

Timotei de Antiohia

Timotei de Antiohia, personaj aproape necunoscut, probabil din prima jumătate a sec. VI. I se atribuie o predică despre Sf. Cruce şi despre Schimbarea la Faţă a Mântuitorului.

Migne, PG/1, 256-265; B. Capelle, Leş homelies liturgiques du pretendu Timothee de Jerusalem, EL, 63, 1949, p. 5-26; U. Hamm, Timotheus von Antiochien, în LACL, p. 608.

Timotei de Ierusalim

Timotei de Ierusalim, nu poate fi identi­ficat cu certitudine. Se pare că este vorba

de un autor fictiv din sec. VI-VIII. Este posibil să fie vorba de un pseudonim al lui Leonţiu* de Constantinopol. Sub acest nume au fost transmise o predică păstrată în greacă şi în georgiană despre dreptul Simeon, în care se face referire la înălţarea cu trupul la cer a Fecioarei Măria, şi o alta, păstrată numai în limba georgiană, despre Hypapante. Este posi­bil ca tot el să fi fost autorul predicilor despre Cruce şi Schimbarea la Faţă, atribuite lui Timotei de Antiohia, ca şi al celor trei predici pseudo-atanasiene, în parte atribuite lui Proclus* de Constan­tinopol, care se referă la Naşterea Sf. loan Botezătorul, la Fecioara Măria şi la Orbul din naştere.

Migne, PG 86, 237-252, 256-265; 28, 905-914, 943-958, 1001-1024; M. de la Bigne, Maxima bibliotheca veterum Patrum, Lyon, 1677, 1214-1216; B. Capelle, Leş homelies liturgiques du pretendu Timothee de Jerusalem, în EL 63, 1949, p. 5-26; M. Jugie, La mort et l'assomption de la S. Vierge, Roma, 1944; M v. Esbroek, Leş plus anci-ennes homeliares georgiennes, Louvain, 1975, p. 74, 126, 141, 224; G. Rowekamp, Timotheus von Jerusalem, în LACL, p. 608.

Titus de Bostra

Titus de Bostra, episcop de Bostra, al cărui nume este menţionat într-o scri­soare adresată locuitorilor din Bostra. Scrisoarea-edict interzice răscoala unor clerici creştini, care ar fi cauzat dezor­dine. Titus, împreună cu alţi clerici, s-a adresat împăratului, informându-1 despre starea tensionată, pe care ei reuşiseră să o

^

ţină sub control, împăratul cere locuito­rilor să-1 alunge pe Titus, deoarece pre­tinde că el este cel care a păstrat liniştea în cetate şi nu cetăţenii ar fi fost cei care au avut spirit de înţelegere. Titus nu a fost alungat, deoarece îi găsim iscălitura

pe o declaraţie a unui sinod din Antiohia (363), care ratifica formula niceeană. Ieronim* ne informează că Titus a dece­dat în timpul lui Valens (363-378). Acelaşi Ieronim spune că Titus a scris opere ferme împotriva maniheismului şi despre alte lucruri. Contra maniheilor, scrisă după moartea împăratului Iulian, este un compendiu teologic în care justi­fică dreptatea lui Dumnezeu care permite răul să existe şi atrage atenţia la pericolul unor speculaţii subiective asupra acestei probleme. Singura soluţie la problema răului este cea prezentată de doctrina ortodoxă, care învaţă că răul nu este un principiu cosmic, ci rezidă în voinţa liberă şi în patimile omului. In partea a doua a lucrării, Titus apără învăţătura creştină despre creaţie şi providenţa divi­nă, respingând învăţătura maniheică despre veşnicia materiei şi a răului. In partea a treia examinează concepţia maniheică despre revelaţie şi inspiraţie, dovedind originea divină a Vechiului Testament, repingând acuzele maniheice că acesta ar fi o lucrare a răului, că Noul Testament este inspirat parţial de Duhul Sfânt, în partea a patra autorul se apleacă asupra Noului Testament, dezvăluind tendinţa ereticilor manihei de a revizui textul acestuia potrivit propriilor inter­pretări şi nevoi. Totodată, abordează problema întrupării şi a naşterii feciorel­nice pe temeiuri scripturistice. Titus a mai scris un Comentariu Ia Luca, o Predica la Epifanie şi o Explicare a parabolelor judecătorului nedrept, a fariseului şi vameşului, care este o prelu­are a unor pasaje din comentariul la Luca. Florilegiul edessenian, scriere apocrife în limba siriacă, conţine patru fragmente din predica lui Titus la Epi-fania Domnului. Se crede că Oratio in ratnos palmarum, păstrată şi în versiune

georgiană, mai scurtă decât cea greacă, nu îi aparţine.

Migne, PG 18, 1069-1264; în siriacă: P. A. de Lagarde, Tîti Bostreni contra Manichaeos libri quatuor Syriace, Berlin, 1859, retip. Hannovra, 1924; J. Sickenberger, Titus von Bostra. Studien zu dessen Lukashomilien, TU 21, l, Leipzig, 1901; I. Rucker, Floriiegittm Edessenum anonymtim, ŞAM Phil.-hist., Abt, Heft 5, Mttnchen, 1933, 82-87; Th. P. Casey, The Text of the Anti-Manichaean Writings of Titus of Bostra and Serapion of Thmuis, M. Th. R., 21, 1928,, 97-111; G. Widengren, Manichăismus, Darmstadt, 1977; Altaner-Stuiber, 1980, p. 311; Quasten, Patrology, III, p.359-362; I. G. Coman, Iţi, p. 534-536; P. Canivet, Titus of Bostra, în CE, 14, p. 181; Cross, Titus, în ODCC, p. 1382; E. Cavalcanti, Titus de Bostra, M DEC A, H; p. 2458; C. Schmidt, Titus von Btistni, fri LACL, p. 609-610, cu bibliografie. .'<•

Tom a ;

Toma, unul din cei doisprezece Apostoli chemaţi direct de câtrtf Mânturtortţl (Matei 10, 3). Numele său arahiaîb te 'ti-mă, tradus în greacă Ai5t>|a,oţ, îrtsfeamnă 'geamăn', în Faptele lui Tonta (1.1) $i în Legenda lui Abgar îl întâlnim sub numele de Iuda Toma, iar în Ioaii'14, 22 'Iuda, însă nu Iscariotul*. în Evanghelia după Toma, păstrată în limba coptă, întâlnim numele de 'Didim Iuda Toma'. în Evanghelia după loan avem de fapt informaţiile principale despre el, fiind menţionat în trei contexte precise: pe drumul către Betania, când se oferă să moară împreună cu lisus (loan 11, 16); când întrerupe ultima cuvântare a Mân­tuitorului spunând: 'Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea' (loan 14, 5) şi în cele din urmă, îndoin-

*\ ""

du-se de înviere şi legând acceptarea acestei minuni de atingerea rănilor de pe trupul Mântuitorului cel înviat (loan 20,


l T(
TOMA

TOMA, APOCALIPSA LUI

TOMA, APOCALIPSA LUI

TOMA, CARTEA LUI

25-28). După ce Mântuitorul i s-a arătat, iar el a putut să se convingă de realitatea învierii, Toma a făcut cea mai concisă şi mai extraordinară mărturisire de credinţă în Hristos: 'Domnul meu şi Dumnezeul meu' (loan 20, 28). Potrivit tradiţiei pri­mare, menţionată de Eusebiu* de Ce-zareea, Toma a întreprins activitatea de evanghelizare a părţilor, iar tradiţia apo­crifa îl plasează ca propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în India, unde a suferit moarte de martir. Creştinii sirieni din Malabar susţin cu tărie că se trag din Sf. Apostol Toma şi că a fost martirzat la Calamina (Mylapore), lângă Madras. Există şi o 'Cruce a Sf. Toma', gravată în piatră, datând din sec. VI-VII I, însoţită de o inscripţie a cărei traducere este problematică. Moaştele Sf. Apostol To­ma au fost aduse la Edessa, după unele păreri în anul 165, iar după altele în 394. Reţinem ca dată plauzibilă anul 165, întrucât legăm de acest eveniment scrie­rea Faptelor lui Toma, care, se pare, au fost redactate la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul sec. III-lea. în artă, Sf. Toma este reprezentat în genunchi în faţa Mântuitorului şi atingându-I coapsa, iar în virtutea meseriei care i-a fost atribuită, aceea de constructor, cu o riglă şi un echer în mână. în evul mediu, el a fost considerat patronul arhitecţilor, zidarilor şi al pietrarilor.

T.K. Cheyne şi J.S. Black (ed.), Ency-clopedia Biblica, IV, 903, p. 5057-5059; J.R. Harris, The Twelve Apostles, 1927, p. 23-28 şi passim; C.K. Barret, The Gospel according to St. John, 1955, p. 327, 382, 475-477; L. Brown, The Indian Christians of St. Thomas, 1956; David Daniel, The Orthodox Church of India. History and Faith, voi. I. New Delhi, 1972, p. 15-18; Rus Remus, Evanghelia după Toma sau un exemplu timpuriu de contextu­al izar e a învăţăturii creştine, în Glasul Bisericii, anul XLVII, nr. 3, mai-iunie, 1988, p. 90-93; J. Vel Han (ed.), The Apostle

Thomas in India according to the Acts of Thomas, Kerala, 1972; N. Sorge, Le translazioni delle relique dell'Apostolo Tomasso, Miscellanea A. Petrusi II, Bologna, 1982, p. 147 şi urm.; E.P. Blair, Thomas, în The Interpreter's Dictionary of the Bible. An Illustrated Encyclopedia, voi. IV, Abingdon Press, 17th Printing, 1989, p. 631-632; Cross, Thomas, St., în ODCC, p. 1369; A. Le Houllier, Thomas, Apostle, St., în CE, 14, p. 101; R. Trevijano, Thomas, în DECA, II, p. 2443-2444; Han J.W. Drijver, The Acts of Thomas, în W. Schneemelcher, New Tes­tament Apocrypha, Voi. II, Revised Edition, trad. în engl. de R. McL, Wilson, Cambridge, England, 1992, p. 322-411, cu bibliografie.

Toma, Apocalipsa lui

Apocalipsa lui Toma este unul dintre tex­tele apocaliptice apocrife atribuite unor persoane proeminente din perioada nou-testamentară. Spre deosebire de Apo­calipsa lui Petru şi Pavel, care prezintă vizionar lumea viitoare, prezentul text se conturează ca o profeţie eshatologică, conţinutul ei fiind descoperit lui Toma de către Mântuitorul, care se identifică pe Sine ca 'Fiu al lui Dumnezeu Tatăl...şi tată al tuturor duhurilor'. Apocalipsa lui Toma a fost condamnată, alături de cea a lui Pavel şi Ştefan, în sec. VI, în Decretul gelasian. Până la descoperirea în sec. XX, a ceea ce pare a fi textul integral sau aproape integral al Apocalipsei lui Toma, această scriere ne era cunoscută doar fragmentar. Se pare că textul a fost scris în context maniheic, în sec. V, întrucât face referiri la moartea lui Arcadie şi a lui Honoriu. Se crede că această apo-calipsă a fost cunoscută în Anglia în sec. IX, deoarece ea stă Ia baza Celor cinci­sprezece semne ale ultimelor zile., docu­ment atribuit îndeobşte lui Ieronim*. Textul s-a păstrat în două versiuni, una lungă şi alta scurtă. Versiunea scurtă este

cea mai veche mărturie a apocalipsei lui Toma, care a fost revizuită.

M.R. James, The Apocryphal New Testament, 1924, p. 555-562; idem, Revelaţia Thomae, JTS, 11, 1910, p. 228 şi urm., P. Bihlmeyer, Un texte non inter pole de l'Apocalypse de Thomas, Revue Benedictine, 28, 1911, p. 27-82; Fr. Wilhelm, Deutsche Legenden und Legendare, 1907; A. de Santos Otero, Apo-calypse of Thomas, în W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, voi. II, Revised Edition, English Translation by R. McL. Wilson, James Clarke & Co Ltd, 1992, p. 748-752; Cross, Thomas, Apocalypse of., în ODCC, p. 1370; P. Bruns, Thomas-Literatur, în LACL, p. 604-605, cu bibliografie.

Toma, Cartea lui

Cartea lui Toma sau Cartea lui Toma Atletul a fost descoperită în 1945-1946, în colecţia de scrieri gnostice de la Nag Hammadî - Chenoboskion în Egiptul de Sus. Existenţa acestei scrieri nu este ates­tată în literatura creştină primară. Data scrierii acestei cărţi este plasată în prima parte a sec. IV. Se presupune că, deşi s-a păstrat doar în limba coptă, cartea lui Toma a fost scrisă la origine în greacă. Locul scrierii ar fi Siria orientală, unde a fost scrisă şi Evanghelia după Toma. Cartea se prezintă ca un dialog între lisus cel înviat şi Iuda Toma pe probleme morale şi eshatologice. Spiritul dialogu­lui se alătură nuanţelor gnostice care su­gerează revelarea unor adevăruri ascun­se. Acest dialog are şi un specific aparte, în timp ce menţine structura dialogală, dialogul se sfârşeşte la mijlocul textului, pentru a lăsa loc unui monolog al lui lisus. Cu alte cuvinte, ceea ce începe ca un dialog, sfârşeşte sub forma unor ma­xime sau aforisme de învăţătură. Există

şi părţi în care dialogul nu-şi mai are loc, ceea ce face textul greu de înţeles. Răspunsurile date de Toma depăşesc limitele unui dialog iniţiatic. în plus, cele două personaje par a vorbi despre lucruri diferite. Scopul cărţii este de a propovă­dui abstinenţa sexuală şi a promova viaţa ascetică. Un rol important în întregul angrenaj doctrinar îl are strădania de realizare a cunoaşterii de sine, prin care natura animalică este învinsă. Cartea lui Toma este deosebit de importantă pentru cunoaşterea diverselor tendinţe prezente în tradiţia literară creştină primară.

The Facsimile Edition of the Nag Hammadi Codices, published under the Auspices of the Department of Antiquities of the Arab Republic of Egypt in Conjunction with the UNESCO, Codex II, Leiden, 1974, p. 150-157; H.-M. Schenke, Das Thomas-Buch (Nag Hammadi Codex II, 7) neu heraus-gegeben, ubersetzt und erklărt, TU 138, Berlin, 1989; J.D. Turner, The Book of Thomas the Contender from Codex II of the Cairo Gnostic Library from Nag Hammadi (CG H, 7): The Coptic Text with Translation, Jntroduction and Commentary, Society of Biblical Literature, Dissertation Series 23, Missoula (Montana), 1975; R. Kuntzmann, Le Livre de Thomas (NHII, 7): Text etabli et presente, BCNH, Section Textes 16, Quebec, 1986; Hans-Martin Schenke, The Book of Thomas, în W. Schneemelcher, New Testa­ment Apocrypha, voi. I: Gospel and related Writings, Revised Edition, English Trans­lation by R.McL, Wilson, James Clarke & Co. Ltd, Cambridge (England), 1991, p. 232-247 cu bibliografie; pentru bibliografie: D.M. Scholer, Nag Hammadi Bibliography 1948-1969, NHS I, Leiden, 1971, p. 174 şi suplimentul anual: Bibliographia Gnostica,, în Novum Testamentum, de la voi. 13, 1971; P. Bruns, Thomas-Literatur, în LACL, p. 604-605, cu bibliografie.

IA, EVANGHELIA COPILĂRIEI DUPĂ TOMA

TOMA, EVANGHELIA DUPĂ

TOMA, EVANGHELIA DUPĂ

TOMA, FAPTELE LUI


Toma, Evanghelia Copilăriei lupă

Text evanghelic apocrif existent în două versiuni în limba greacă, precum şi în ilte limbi: aramaică, etiopiana, geor-jiană, latină, slavonă şi siriacă. Versiu-[nea siriacă este o revizuire a celor gre­ceşti şi poartă menţiunea că autorul este Toma, denumit 'filosoful israelit', 'sfân­tul apostol' sau, pur şi simplu, 'israelituP (uneori, ismaelitul). în timp ce versiunile greceşti şi cea latină dezvăluie o serie de variaţii, una din versiunile greceşti fiind mai scurtă, versiunea latină mai adaugă

I încă un eveniment, şi anume, al fugii în Egipt şi câteva minuni săvârşite acolo de pruncul lisus. Autorul acestui text susţine că transmite aspecte din copilăria lui lisus, mai ales faptele miraculoase pe care El le-a săvârşit, împreună cu Pro-toevanghelia lui lacob, Evanghelia copi­lăriei a fost folosită de diverşi scriitori, cu precădere din cercurile eretice sau sectare. Multe lucruri relatate în literatu­ra apocrifa şi-au făcut drum mai ales în arta creştină.

C. Tischendorf, Evangelia apocrypha, Letpzig, 1853, p. 134-170, ed. a 2-a, 1876, p. 140-180; M.R. James, The Apocryphal New Testament, 1924, p. 49-65; W. Wright, Contributions t o the Apocryphal Literature ofthe New Testament, 1865, p. 1-16 text siri-ac, p. 6-11 trad. în engleză; E.A.W. Budge, History ofthe Blessed Virgin Mary, London, l, 1899, p. 217-222; P. Peeters, L'evangile de l'enfance, Paris, 1914; Evanghelia lui Pseudo-Toma, trad. în româneşte de Cristian Bădiliţă, în Evangheliile Apocrife, cu studiu introductiv, note şi prezentări, ed. 11-a com­plet revăzută şi ilustrată, Polirom, 1999, p. 89-99; B. Bagatti, Nota sul Vangelo din Tommaso Israelita, în Euntes Docete, 29, 1976, p. 482-489; M.R. James, The Gospel of Thomas, în JTS, 30, 1929, p. 51-54; S. Gero, The Infancy Gospel of Thomas, în Novum Testamentum, 13, 1971, p. 46-80; S. Voicu,

Notes sur l'histoire du texte de l'Histoire de l'enfance de Jesus, în La Fable apocryphe, 2 ('Apocrypha' 2), 1991, p. 119-132; Cross, Thomas, Infancy Gospel of, în ODCC, p, 1371; M.S. Enslin, Thomas, Gospel of, în The Interpreter's Dictionary ofthe Bible. An lllustrated Encyclopedia, voi. IV, Abingdori Press, Nashville, 17th Printing, 1989; P, Bruns, Thomas-Literatur, în LACL, p.604-605.