Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

CELESTIN sau COELESTINUS, epis­cop al Romei între 422-432, ca urmaş al lui Bonifaciu* I. în tinereţe a călătorit la Milano unde 1-a cunoscut pe Ambrozie* A fost diacon al lui Inocenţiu* I şi a pur­tat o scurtă corespondenţă cu Augustin*. Celestin a fost confruntat cu o serie de probleme pe care a trebuit să le rezolve în primul rând era controversa pelagianâ şi semipelagiană care se perpetua în Galia de Sud. Fără a ezita, el pronunţă condamnarea lui Pelagiu* şi Coelestius* pe care îl obligă să părăsească Italia, Paralel cu acesta controversă, el va avea de confruntat şi erezia nestoriană. Când Nestorie şi adversarii săi îi solicită spri­jin, Celestin convoacă un sinod la 430 şi hotărăşte împotriva lui Nestorie, într-un anume fel venind în întâmpinarea hotă­rârilor sinodului de la Efes din 431, la care reprezentanţii săi au sosit cu întâr­ziere, făcând mai mult sau mai puţin act de prezenţă, întrucât hotărârile fuseseră deja

luate. In al treilea rând, Celestin izbuteşte să mai menţină prezenţa vicarului papal în Tesalonic. deşi Teodosie II a hotărât ca Iliricul de Răsărit să intre în jurisdicţia Constantinopolului. Teodosie revine asu­pra hotărârii sale la intervenţia fratelui său are domnea în Apus. Dacă în Iliricul răsăritean Celestin a avut un succes indi­rect, succesul datorându-se intervenţiei imperiale, în cazul Bisericii din Africa lucrurile stau oarecum diferit. Interve­nind în favoarea preotului Apiarius, care fusese depus din treaptă de episcopul Urbinus şi iertat de Roma, episcopii afri­cani, nemulţumiţi de ingerinţa episcopu­lui Romei în treburile lor interne, se adu­nă într-un sinod ia Cartagina în 424 şi în comun îi trimit papei Celestin un răspuns politicos şi ferm: 'Noi 1-am găsit pe Apiarius vinovat de atâtea crime încât Faustinus (delegatul papal însărcinat să se ocupe de caz), nu 1-a putut apăra. Prin urmare, vă rugăm să ţineţi seama de regu­la niceeană (canon 5) şi să nu îi primiţi în comuniune pe cei care au fost excomuni­caţi de noi. Biserica noastră africană îşi menţine dreptul de a hotărî în cauzele propriilor săi membri. Sinodul niceean a orânduit ca toate pricinile să fie judecate acolo unde apar; nimeni nu poate crede că Dumnezeul nostru va da unui singur individ să facă dreptate şi va nega acest drept unui număr mare de episcopi adu­naţi în sinod. Nici un sinod nu a orân­duit ca persoane trimise de tine să hotărască în cauze privind Africa; iar în ceea ce priveşte pretenţia ridicată de scaunul tău în această problemă, şi pe care o bazaţi pe autoritatea sinodului ni­ceean, am dovedit predecesorului tău, cu copii autentice ale canoanelor niceene, că era cu totul fără temei. Astfel, nu tri­miteţi clenci de ai voştri să vă ducă la în­deplinire poruncile în Africa, ca nu cum­va să introducem în Biserica lui Hristos

mândria înfumurata a acestei lumi (Cod. can. eccl. Afric. ad fin.; Galland, Bibi. Patr. IX, 289). Este vorba aici de hotărârile sinodului de la Niceea, care dau dreptul fiecărei Biserici locale să ju­dece cauzele care se ivesc în sânul lor, principiu pe care Celestin 1-a încălcat nu numai în cazul Bisericii din Africa, ci şi în alte situaţii de unde nu a primit replică pe măsură.

Migne PL, 50, 417-458; CPL; 1650-1654; PLS, III, 18-20; E. Schwartz, ACO, I, l, 7, p. 125-137, 142 şi urm.; I, 2, p. 5-101; Migne, PLS, III, 18-20; A. M. Bernardini, S. Celestina, Roma, 1938; G. Bardy. DHGE, XII, 1953, col. 56-58; E. Portalie, DTC, II, 1905, col. 2052-2061; W. B, Coelestinus, art. în Smith-Wace, p. 584-588; Quasten Patro­logy, IV, p. 587-589 cu bibliografie selectivă.

CERDON, scriitor gnostic din prima ju­mătate a secolului al II-lea. Sf. Epifanie* (Haer.41) şi Philaster (Haer.44) îl pla­sează ca fiind originar din Siria, iar sf. Irineu* spune că el a venit ia Roma în timpul episcopatului lui Hygin ( c.136-c.140), când se pare că a avut o întâlnire cu Marcion. După Irineu, Cerdon nu avea intenţia să formeze o sectă în afara Bisericii. El îl descrie de mai multe ori ca venind la Biserică şi făcând confesiuni publice, oscilând între a propaga doctrina sa în secret şi a face confesiuni publice, între a fi condamnat pentru învăţăturile lui eretice şi a fi în comuniune cu fraţii creştini. Nu este stabilit clar dacă există urmaşi ai învăţăturii lui, se pare că aceş­tia au fost asimilaţi în şcoala lui Marcion. Se pare că Cerdon n-a lăsat nici o scriere. Nici cei care au scris despre doctrina lui nu pot să separe doctrina lui de a succe­sorilor marcioniţi. în consecinţă, nu pu­tem determina cu certitudine cât din în­văţăturile lui Marcion au fost anticipate de Cerdon sau care au fost punctele d i s-

CERDON

CERINT

CERINT

CHIR1L AL ALEXANDRIEI

cordante între cei doi. Ipolit* în Refutatio (X, 19) nu încearcă o separare a doc­trinelor lor, Tertullian* în Adv, Marcio-nem îl menţionează pe Cerdon de patru cri, spunând doar că e predecesorul lui Marcion . 'Dumnezeu pe care 1-au predi­cat Moise şi proorocii nu este Tatăl lui lisus Hristos: unul este cunoscut, adevă­ratul Dumnezeu nu este cunoscut deloc, unul este drept, celălalt este bun' (Irineu, Apol.I, 27,1). Doctrina lui Cerdon o cu­noaştem doar din acest scurt fragment.

Irineu, Adv. haer., I, 27 şi III, 4; Ipolit, Haer., VII, 37 şi X, 19; Tertullian, Adv. Marc., I, II; Epifanie, Haer,, XLI; A. von Harnack, Mar­cion, Das Evangelium vom fremden Gott, Leipzig, 1924 (Beilage II: 'Cerdo und Mar­cion', p. 31-39); G. Bareille, Cerdon, în DTC, II, 1905, col. 2138 şi urm.; Cross, Cerdo, în ODCC, p. 261; Quasten, Patrology, I, p. 268 şi 289; C. Gianotto, Cerdon, în DECA, I, p. 449.

CERINT (sec..1), eretic gnostic, de ori­gine egipteană; împărtăşea religia iu­daică, şi contemporan cu sf. apostol loan. A fost educat în şcoala lui Philon de Alexandria. După ce a părăsit Egiptul a vizitat Ierusalimul, Cezareea şi Antio-hia. Din Palestina a trecut în Asia Mică unde a început să predice învăţăturile sale (sf. Epifanie, XXVIII), într-una din călătoriile sale, el a ajuns la Efes şi 1-a întâlnit pe sf. loan la băile publice. Apos­tolul auzind cine este acolo, a fugit stri­gând către cei din jurul său: 'Haideţi să fugim ca nu cumva băile să se surpe în vreme ce Cerint , inamicul adevărului, este aici¹. Valoarea acestei legende, pre­cum şi a altora de acest gen este nulă din punct de vedere doctrinar. Dar, o fărâmă de adevăr probabil că există şi el indică sentimentele oamenilor Bisericii faţă de eretici. Doctrinele sale pot fi grupate pe trei direcţii: creaţie, hristologie şi esha-

tologie. Părerile lui despre creaţie şi esha-tologie, arată că mai degrabă Cerint poate fi considerat predecesorul gnosti­cismului iudeo-creştin decât Simon Ma­gul. Spre deosebire de Simon* Magul şi Menandru*, Cerint nu a pretins ca are o putere sacră şi mistică.Caius Presbiterul nu-i poate reproşa decât că susţinea că a avut o revelaţie angelică, a dialogat cu un înger. Dar mintea Iui, ca şi a celorlalţi a brodat pe marginea coexistenţei binelui şi a răului, a spiritului cu materia. Având cunoştinţă de fîlosofia lui Philon, gnoza lui Cerint nu I-a obligat să înceapă de la opoziţia între bine şi rău, între spirit şi materie. El vede opoziţia între principiul activ, perfect, al vieţii, Dumnezeu şi cel pasiv, imperfect, dependent de Dum­nezeu; prin urmare, el a conceput lumea materială ca pornind de la fiinţe angelice de grad inferior. 'Lumea a fost făcută, nu de către primul Dumnezeu, ci printr-o putere îndepărtată şi separată de EI' (Irineu, Apol.I, 26,1). în spiritul unui adevărat evreu, el a refuzat să considere Dumnezeul evreilor ca fiind autorul lu­mii materiale pe care învăţătorii gnostici o consideră inferioară şi păcătoasă. El a preferat să-1 identifice cu un înger care a adus Legea. La Cerint există, încă, res­pectul instinctiv şî ereditar pentru Lege, care nu va mai fi întâlnit la marii gnostici de mai târziu. Hristologia sa este de tip ebionit şi are acelaşi caracter de tranziţie. Aceasta nu este în fapt decât o formă comună a dualismului de dublă persona­litate de care vorbesc mai târziu Basi-lide* şi Valentin*. Epifanie*, principala sursă de informaţii, este pentru mulţi un autor care doar a consemnat, urmându-i când pe Ipolit*, când pe Irineu*. Dacă aşa cum crede Lipsius, sf. Irineu a fost influenţat de sistemele gnostice de mai târziu şi a modificat doctrina originală a lui Cerint, aşa cum ea era menţionată de

•

Ipolit, această doctrină considera că lisus şi Hristos sunt nume date acelei unice persoane ce a fost binecuvântată prin po­gorârea Duhului Sfânt de către Puterea de Sus. Această Putere îi permite lui lisus să înfăptuiască miracole, dar şi să se le­pede de pasiunile sale, înălţându-se la Cer. După Epifanie, este vorba de lisus cel care moare şi învie, iar Hristos rămâne spiritual şi impasibil. Această interpreta­re prin care trupul lui Hristos este înviat din morţi, îl separă pe autor de gnosticii de mai târziu. Eshatologia de origine chi-liastă a lui Cerint este foarte dar redată de Theodoret, Caius, Dionysos şi Au-gustin*, însă nu este menţionată de sf. Irineu. Tăcerea sa se explica, probabil, prin faptul că el însuşi era chiliast, iar în notele sale despre Cerint el tratează cu mare grijă ceea ce era specific sistemului acestuia. Concepţia Iui Cerint este foarte variată, în visul său, Dumnezeu va avea o împărăţie pe Pământ în care cei aleşi se vor bucura de plăceri, fasturi, căsătorii şi sacrificii. Capitala sa va fi Ierusalim, iar durata 1000 de ani. Apoi va urma o refa­cere a tuturor lucrurilor. Cerint a preluat aceste noţiuni din surse iudaice. Ele îşi pot avea originea în noţiunea de mariaj spiritual între sufletele alese şi îngerii din Pleroma, care apare la Valentin, dar nu e identică. Dintre sursele primare şi secun­dare amintim: Irineu, Adv.Haer., Ipolit, Refutatio omnes Haeres,, Theodoret, Haeret. Fab.Comp., Epifanie, Epit. Pcmar. Haer., Augustin, de Haer., lib. VIII.

T. Zahn, Geschichte des neutestamentlichen Kanons, I, 1888, p. 220-262; II, pt. 2, 1892, p. 973-991; J.M. FuIIer, Cerinthus, art. în Smith-Wace, I, p. 447-449, cu bibliografie; E. Peterson, în EC, III, 1950, col. 1319 şi urm.; Cross, Cerinthus, în ODCC, p. 261; A.F.J. Kiijn-G.J. Reinink, Patristic Evidencefor Jewish-Christian Sects, Suplements to Novum Testamentum, 36, Leiden, 1973, p. 3-19.

CESAR sau CEZAR vezi CAESA-RIUS (335-369)

CESAR sau CEZAR DE ARLES vezi CAESARIUS DE ARLES

CHIRIL AL ALEXANDRIEI (t 444), patriarh al Alexandriei, succesor al Iui Teofil* (f 15 oct. 412). S-a născut în jurul anului 370 Ia Alexandria. Este edu­cat la şcolile din localitate inclusiv didas-caleul catehetic. Şederea în una din co­munităţile monahale egiptene, pare a nu fi un eveniment sigur, deşi Isidor* Pe-lusiotul vorbeşte despre o astfel de petre­cere. De altfel, el însuşi nu pomeneşte în corespondenţa sa purtată cu diverşi mo­nahi, cum că ar fi petrecut vreo perioadă oarecare în mănăstire. Unul din primele

-T': ' ' i ',**<

evenimente certe din viaţa sa este călăto­ria, în compania patriarhului Tepfil, al cărui nepot era, la Constanţinopol spre a participa la sinodul de la Stejar (403), unde a fost depus pe Sf. loan* Hrisos-tom. Se pare că de la unchiul său, Chirii a moştenit un duh neostoit în ale răz­bunării şi ranchiunei. Sentimentul de ură faţă de Sf. loan Hrisostom, a cărui sin­gură vină faţă de scaunul Alexandriei a fost aceea de a fi dat găzduire, din cari­tate, celor patru 'fraţi lungi', fără a intra în comuniune cu ei (Coman), a dăinuit cu cerbicie până în anul 417, când, după multe ezitări, concede, trecând numele acestuia în dipticele Bisericii din Alexan­dria. Dar nu numai în acest caz Chirii ,a arătat un spirit de intansigenţă exagerată. Aceleaşi manifestări aspre le dezvăluie faţă de necreştini, iudei, sau novaţieni. Faţă de iudei a mers până la a le distruge sinagogile şi a-i alunga din cetate, con-fiscându-Ie averile. Uciderea Hypatiei*,

CHIRIL AL ALEXANDRIEI

CHIRIL AL ALEXANDRIEI

fiica filosoful Theon, vestita conducă­toare şi profesoară a şcolii de filosofic păgână (Mouseion) din Alexandria, a fost o acţiune de care cercurile intime ale lui Chirii, dacă nu cumva şi el personal, dată fiind cerbicia lui, nu au fost străine. Chirii rămâne în istoria gândirii creştine nu atât prin aceste gesturi mai puţin ex­plicabile dacă avem în vedere că 'ucide­rile, luptele şi cele asemenea acestora sunt cu totul străine de cei ce cugetă la lucrurile lui Hristos' (Socrate, Ist. bis.,VII, 15), ci pentru atitudinea sa, tot atât de fermă, în apărarea ortodoxiei învăţăturii hristologice împotriva ereticului Nes­torie*. Ajuns patriarh la Constantinopol în 428, Nestorie începe să înveţe că în Hristos există două persoane, o persoană divină, care se sălăşluieşte în lisus omul, şi în consecinţă Fecioara Măria nu este Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, ci cel mult Hrisiotokos sau Născătoare de Hristos. în scrisoarea sa pascală din 429 Chirii atacă învăţătura lui Nestorie, atac preluat într-o scrisoare mai lungă adre­sată monahilor egipteni. Urmează un schimb de scrisori cu Nestorie care nu are nici un rezultat şi de aceea, cei doi vor apela la Episcopul Romei, Celestin. Acesta condamnă învăţătura lui Nestorie la Sinodul de la Roma din 430 şi aprobă hristologia lui Chirii. Chirii îi trimite lui Nestorie hotărârea sinodului de la Roma, însoţită de 12 anateme prin care îi con­damna învăţătura, cu avertismentul că, dacă în 10 zile nu va retracta şi nu-şi va îndrepta erorile doctrinare, va fi caterisit şi excomunicat. Pentru a se evita o schis­mă în sânul Bisericii, singura posibilitate care a mai rămas era convocarea unui sinod ecumenic, împăratul Teodosie II, la îndemnul lui Nestorie, îi convoacă pe toţi mitropoliţii şi episcopii la Efes în anul 431, pentru ziua de Rusalii. Acesta va fi cel de al treilea sinod ecumenic al

Bisericii creştine. Nestorie este depus şi condamnat, iar cele 12 anateme confir­mate. Sinodul recunoaşte titlul de Theo-tokos în mod oficial. După numai 4 zile, loan de Antiohia, sosit cu întârziere, ţine un alt sinod împreună cu susţinătorii lui Nestorie. Aceştia îl excomunică pe Chirii. Aflând vestea, Teodosie II îi declară pe ambii prelaţi depuşi din treaptă şi îi pune în închisoare. După o reanalizare a situa­ţiei, Chirii primeşte permisiunea de a se întoarce la Alexandria, unde a fost primit cu mari onoruri, fiind considerat al doi­lea Atanasie*, iar Nestorie se retrage la o mănăstire în Antiohia. în 433 se reali­zează o reconciliere între loan de Antio­hia şi Chirii al Alexandriei, primul accep­tând condamnarea lui Nestorie, iscălind împreună o mărturisire de credinţă, un Simbol de unire (Coman), întocmit pro­babil de Teodoret* din Cyr, în care se recunoaşte că Fecioara Măria este Năs­cătoare de Dumnezeu. Chirii se stinge din viaţă la 27 iunie 444, nu fără a evita înainte de moartea sa o nouă izbucnire a controversei hristologice. Chirii a lăsat o operă deosebit de vastă. Deşi o parte din ea s-a pierdut, ceea ce a supravieţuit cuprinde nu mai puţin de 10 volume din Migne (68-77). Opera sa a fost tradusă în latină de Marius* Mer-cator, în siriacă de Rabbulas* din Edessa, în armeană, etiopiana şi arabă. Datorită acestor traduceri, o serie din lucrările pierdute au fost recuperate. Putem sesiza în periodizarea operelor chiriliene două etape. Până în anul 428 ele se ocupă de polemica antiariană, iar după această dată şi până la sfârşitul vieţii sale, sunt dedi­cate hristologiei, în speţă polemicii anti-nestoriene. Lucrările sale exegetice cu­prind comentarii la Vechiul şi Noul Tes­tament. Comentariile la Vechiul Testa­ment prezintă o abordare alegorică, iar cele la Noul Testament una mai literară.

Comentariile la Vechiul Testament: De­spre adorarea şi închinarea (cultus -latreia) în duh şi adevăr, un comentariu alegorico-tipologic la diverse pasaje alese din Pentateuh întocmit sub forma unui dialog între autor şi Paladiu*; Gla-fira sau Comentarii elegante, evită ex­punerea dialogală, iar în conţinut este o completare la lucrarea precedentă. Co­mentariu la Isaia interpretează aproape toată cartea Isaia, cu excepţia capitolelor 43-52. Comentarii asupra profeţilor mici cuprinde pe toţi cei 12 profeţi mici. Ca-tenele conţin numeroase texte vetero-tes-tamentare comentate: Regi, Psalmi, Pro­verbe, Cântarea Cântărilor, Ieremia, Eze-chiel, Daniel.

Comentarii la Noul Testament: Comen­tariul la Evanghelia după loan, una din cele mai extinse lucrări ale lui Chirii, având un caracter speculativ şi afirmă identitatea fiinţei Fiului cu aceea a Tatălui şi a Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumnezeirea omului prin lucrarea Duhului Sfânt, omul devenind fiu al lui Dumnezeu după har. Comentariu la Evanghelia după Luca are un caracter mai mult practic decât dogmatic (Coman). Comentariu la Evanghelia după Matei din care avem doar fragmente. Comentariile chiriliene însumează întreaga experienţă a şcolii exegetice de la Alexandria, ilustrată prin marii ei corifei: Origen*, Didim* cel Orb, Sf. Atanasie* cel Mare. Scrieri dogmatice şi polemice contra arienilor: Tezaurul despre Sfânta şi cea de o fiinţă Treime este o sinteză a contro­versei trinitare din sec. al IV-lea, ca o replică împotriva arienilor. Despre Trei­mea sfântă şi deojiinţă, dedicată Iui Ne-mesius*, expunere sub forma unui dialog cu prezbiterul Hermios a unor aspecte doctrinare subtile privind raporturile intertrinitare.

Scrieri dogmatice şi polemice împotriva nestorianismului: Contra blasfemiilor lui Nestorie analizează critic o serie de pre­dici ale lui Nestorie, în care acesta res­pinge Sfintei Fecioare titlul de Theoto-kos. Chirii mai abordează şi aspecte ale învăţăturii hristologice. Despre credinţa adevărată în Domnul nostru lisus Hristos, adresată lui Teodosie II, dezvoltă o hris-tologie biblică plină de erudiţie, prezen­tată într-un limbaj clar şi ales. Două cărţi Către regine, prima adresată surorilor împăratului, Arcadia şi Mariam, cu­prinde o selecţie de texte din diverşi scri­itori şi Părinţi ai Bisericii printre care şi Sf. loan Hrisostom. A doua carte este adresată surorii mai în vârstă a împăratu­lui, Pulheria, şi soţiei acestuia, Eudoxia. Sunt discutate, ca în tratatul precedent, raporturile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, raportul dintre cele două firi, divi­nă şi umană, în Hristos, unitatea absolută a unei singure Persoane, erorile lui Nes­torie, care susţinea existenţa a doi fii şi unirea celor două fîri prin egalitate, dem­nitate şi autoritate, erorile lui Apolinarie, care susţinea că omul din Hristos nu avea logosul sau nous-ul, adică inteligenţa şi raţiunea umană (Coman). 12 anatema-tisme contra lui Nestorie sau Apologie pentru cele 12 capitole contra episcopi-lor orientali; Epistolă către Evoptios îm­potriva criticii lui Teodoret contra celor 12 capitole; Explicarea celor 12 capi­tole; Apologie către prea evlaviosul îm­părat Teodosie, în care autorul se apăra de acuzele care îi erau aduse de Nestorie şi partizanii Iui. Contra celor ce nu vor să mărturisească faptul că Sf. Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; Dialog al Sf. Chirii cu Nestorie despre faptul că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dum­nezeu - Theotokos; Scolii despre întru­parea Unuia-Născut; Contra lui Teodor şi Diodor etc. Chirii scrie şi o apologie

CHIRIL AL ALEXANDRIEI

CHIRIL AL ALEXANDRIEI

CHIRIL AL IERUSALIMULUI

creştină antipăgână, intitulată: Pentru sfânta religie a creştinilor împotriva căr­ţilor nelegiuitului Iulian, în care respinge cele trei cărţi ale lui Iulian Apostatul îndreptate împotriva creştinilor, sub titlul: împotriva gelileenilor. Din lucrare se păstrează primele l O cărţi în care au­torul prezintă relaţia creştinismului cu iudaismul şi păgânismul şi ataca punctul de vedere al lui Iulian care vedea în creş­tinism un iudaism decăzut cu un amestec de elemente păgâne. Importanţa acestei lucrări rezidă în descrierea situaţiei ten­sionate existentă la acea vreme în impe­riul roman de răsărit. La aceste lucrări se adaugă omiliile pascale sau fes f ale, diverse alte omilii şi corespondenţa lui Chirii.

Numit de către Anastasie* Sinaitul în încercarea de a-i defini locul în istoria gândirii creştine, 'Pecetea Părinţilor', Sf. Chirii este fără nici un dubiu punct de referinţă în procesul de formulare şi cristalizare a dogmelor Bisericii Orto­doxe de pretutindeni. El aduce un suflu nou în gândirea creştină atât prin ideile sale, cât şi prin metoda sa, căci pe lângă referirile scripturistice, ca metodă deja împământenită, el adaugă argumente din scrierile şi învăţătura Părinţilor Bisericii. Aceasta nu este o metodă inventată de el; ea a fost folosită şi mai înainte, în con­textul permanentei referiri la tradiţia Bisericii. El realizează însă o adevărată simbioză între cele două autorităţi -Scriptură şi Tradiţie - furnizând în acest fel un argument autoritativ unitar, întreaga gândire teologică a lui Chirii este supusă unui proces de elaborare, de reformulare şi adâncire permanentă. Dacă în primele sale scrieri nu putem vorbi despre o teologie bine conturată, treptat, în funcţie de evoluţia controver­selor în care s-a angajat, sesizăm o gân­dire precisă şi nuanţat aprofundată, pen-

tru a răspunde atacurilor ereticilor, dar şi pentru a da complexului doctrinar orto­dox acurateţea şi expresivitatea necesare demersului doctrinar dogmatic. Teologia treimică preia o serie de elemente ata-nasiene, însă modul de expunere este mult mai elocvent şi mai percutant. Dumnezeu e o natură simplă, e unul şi unic în toate şi prin toate, nu a primit existenţa de la Sine însuşi şi nici de la altul. El este veşnic, înaintea veacurilor, fără schimbare şi fără moarte, sălăşluind în lumina cea neapropiată. Este izvor al înţelepciunii şi al vieţii. Deşi ştim că El există, nu putem şti ce este El în natura lui. Doar Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în mod desăvârşit; El cunoaşte lucrurile din veci, direct şi integral, nu pe cale raţională, analitică sau discursivă. Dumnezeu necreat, nenăscut şi Tată are un Fiu care este deofiinţă şi coetern cu El, născut, înainte de toate veacurile, din propria Lui fiinţă. Fiul se află în Tatăl, având întregul chip al Tatălui, datorită identităţii de esenţă sau fiinţă. Prin Fiul, Tatăl a făcut veacurile, dă fiinţă celor ce nu existau cândva, umple cu viaţă şi cu lumina divină şi inteligibilă pe toate ce n-au viaţă şi lumină. După cum Fiul este chipul desăvârşit al Tatălui, ca Unul care L-a

f\.

primit şi II are pe Tatăl, tot aşa, cel care a primit chipul Fiului, adică Duhul, Ii are pe Fiu! şi pe Tatăl, Care e în Acesta. Atunci când Duhul pătrunde în noi, El ne face asemenea la chip cu Dumnezeu. De aceea, susţine Chirii, formaţi fiind noi oamenii după Dumnezeu, prin pecetluirea cu Duhul Sfânt, Duhul nu poate fi o crea­tură, căci cum ar putea ceea ce este creat să imprime chipul fiinţei dumnezeieşti şi să facă să stăruie în noi peceţile firii necreate? Sfântul Duh nu pictează în om aidoma unui zugrav Fiinţa divină, ca şi cum am fi străini de aceasta. Nu în felul acesta ne duce la asemănarea cu Dum-

nezeu, ci El însuşi fiind Dumnezeu şi purcezând din Dumnezeu, se imprimă ca în ceară în inimile celor ce-L primesc ca o pecete, în chip nevăzut, repictând natu­ra prin comuniunea şi asemănarea cu El, spre frumuseţea arhetipală şi restituind omului chipul lui Dumnezeu. Pentru a apăra şi a da consistenţă doctrinei trini-tare împotriva adversarilor arieni, Chirii reţine formula simbolului de credinţă de laNiceeadin 325.

Contribuţia majoră a lui Chirii o regăsim în hristologia lui şi în învăţătura despre Fecioara Măria ca Născătoare de Dum­nezeu. El conturează aceste structuri doctrinare în controversa pe care o are cu Nestorie. Doctrina propusă de el este acceptată şi pecetluită ca ortodoxă la cel de al treilea sinod ecumenic de la Efes din 431. Chiar dacă pe alocuri limbajul său teologic a permis interpretări necon­forme cu ortodoxia doctrinei, mai ales în ceea ce priveşte definirea raporturilor dintre cele două firi în Hristos, atrăgân-du-i acuza de apolinarism sau nestoria-nism, Chirii rămâne stâlp al credinţei şi cu adevărat 'Pecete a Părinţilor'. De alt­fel a fost nevoie de un nou sinod ecu­menic care să definească în mod neechi­voc această problemă: în Hristos există două firi unite într-o singură persoană sau ipostas (Sinodul de la Calcedon din 451).

Migne, P.G., 68-77; E, Schwartz, Acta con-ciliorum oecumeniconim. Concilium univer­sale Ephesinum, I, voi. 1-5 cuprinde majori­tatea scrierilor anti-nestoriene; Versiunea siriacă a Comentariului la Evanghelia după Luca, în CSCO 70 ed. de J. B. Chabot, Paris şi Leipzig, 1912 şi CSCO 140 de R. M. Tonneau (trad. latină), Louvain, 1953; trad. în română: Sfântul Chirii al Alexandriei, Scrieri, trad. de D. Stăniloae, în PSB, voi. 38 (1991), 39 (1992), 40 (1994) şi 41 (2000); Ofimp N. Căciulă, Anatematismele Sf. Chirii al Alexandriei, Bucureşti, 1931; A. Kerigan,

St. Cyril of Alexandria, Interpret er ofthe Old Testament, Rome, 1952; J. Liebaert, Saint Cyrille d'Alexandrie et l'arianisme. Leş sources et la doctrine christologique du 'Thesaurus' et des 'Dialogues sur la Trinite', Lille, 1948; G. Guidici, La dottrina della grazia nel Commentario ai Rom. di S. Cirillo d'Alessandria, diss. Greg., Roma. 1951; W. Bright, Cyrillus (7), art. în Smith-Wace, I, p. 763-773; Cross, Cyril, St., art. în ODCC, p. 369-370; Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, IV, p. 22-74; Alta-ner-Stuiber, 1980, p. 283-288, 339, 508; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 144-150; Idem, III, p. 284-353 (bibliografie); Quasten, Patrology, III, p. 116-142 cu bibliografie.