Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Avraam de Nathpar sau Naphtar

Avraam de Nathpar sau Naphtar (sec. VI), scriitor nestorian. Este originar din Adiabene. A vizitat comunităţile mona­hale pahomiene din Egipt pentru a se familiariza cu rânduielile pahomiene. Revine acasă trăieşte ca sihastru timp de 30 de ani. Tradiţia locului afirmă că a propovăduit evanghelia în Azerbaijan, încreştinând mulţi păgâni. 'Abd-Isho îi atribuie diverse tratate asupra vieţii monahale. Assemani dă titlurile a opt tratate mai mici ale acestuia, care se păstrează la Vatican.

Assemani, BO, l, 463, 464; III, pt. I-a, 191; Mai, Script. veter. nova collectio, V, 65; Ignatius Ephraem II Rahmani, Studia syria-ca, Mont Liban, 1904; P. Bedjan, Marlsaacus Ninivita. De Perfectione religiosa, Paris, 1909, p. 629-632; Baumstark, p. 131; Duval, p. 223-224; Chabot, p. 57; Urbina, p. 136.

B

BABAI CEL MARE sau BABHAI DIN IZLA (569-628), stareţ al mănăs­tirii Izla, exarh al mănăstirilor din nordul Persiei, adept al nestorianismului şi duş­man neîmpăcat al credinţei ortodoxe duofizite. S-a născut la Beth-'Aynata în Beth Zabday. După o şedere la Nisibe se îndreaptă spre Marea Mănăstire de pe muntele Izla, întemeiată de Avraam de Kaskar, unde îmbrăţişează viaţa mona­hală. Revine în ţinutul natal şi întemeiază o mănăstire şi o şcoală. După moartea lui Dadiso, este chemat să preia stăreţia Marii Mănăstiri de pe Izla, într-o perioadă deo­sebit de dificilă pentru Biserica nestoria-nă. în Catalogul scriitorilor bisericeşti, Abdisho din Nisibe în atribuie 83 de lu­crări, majoritatea fiind pierdute. Reţinem un comentar complet la Vechiul Testa­ment, un altul la Centuriile lui Evagrie* Ponticul; Actele martirice ale preotului George, un persan convertit la creştinism şi martirizat sub Chosroe II în 615; di­verse memre la Matei, Avraam de Nisibe, Gavriil de Katar; un Tratat despre sârbă-toarea Crucii; Reguli pentru novici şi Canoane pentru monahi etc. El a mai scris şi un tratat hristologic, intitulat: Despre unire (este vorba de unirea celor două firi, divină şi umană, în Hristos), în care prezintă hristologia nestoriană îm­potriva ortodoxiei calcedoniene repre­zentată de Henana din Abiadene*. A nu fi confundat cu Babai bar Nesibnaye sau Babai cel Mic născut în 563, vestit tau-

maturg, trăitor la Marea Mănăstire de pe Izla.

M. Labourt, Le christianisme dans l'empire perse, Paris, 1904, p. 280 şi urm.; Tixeront, Patrologie, p. 425-426; Baumstarck, 137-139; Duval, 73, 135, et passim; Chabot, 60-61; S. P. Brock, Syriac Studies, 1960-1970, A Classified Bibliography, în Parole de l'Orient, 4, 1973, 403, n. 14 cu bibliografie adusă la momentul respectiv.

BABYLAS, vezi VAVBLA, Sf.

BACCHYLLOS, (sec. II), episcop al Corintului în vremea împăratului Ale­xandru Sever. A participat la controversa quartodecimană. îi este atribuită o epis­tolă Despre Paşti, trimisă lui Victor, episcopul Romei, scrisă în numele Său (Eusebiu*),sau a tuturor episcopUo^tlin Ahaia (Ieronim*).

Eusebiu, Ist. bis.,V, 23, 4; Ieronim, De viris illustribus, 44; P. Nautin, Lettres et ecrivains chretiens des He etIHe siecles, Paris, 1961, p. 87-90; I. G. Coman, Patrologie, I, p, 377.

BACHIARIUS, (t 425), călugăr creştin din prima parte a secolului al V-lea, autor a două tratate scurte. Este menţionat în mod special de către Ghenadie, care îi atribuie mai multe lucrări. Una din lucrările sale Libettus de fide Apologe-ticus., este în primul rând o apărare per­sonală în faţa episcopului Romei, întru­cât fusese acuzat de erezie. Libellus este o sinceră mărturisire de credinţă, orto­doxă în toate privinţele, în care respinge erorile origeniste şi prisciliene. Cea de a doua lucrare, AdJanuarium liber de Re-paratione lapsi, adresată stareţului Ia­nuarie, în numele unuia din călugării mă­năstirii sale care a păcătuit cu o călugă­riţă şi în consecinţă a fost alungat, în po-

BACHIARIUS

BARBARUS SCALIGERI

BARBARUS SCALIGERI

BARDESANES

fîda căinţei sale, Ianuarie şi întreaga co­munitate de călugări, refuză să-1 ierte şi să-1 reprimească. Bachiarius îl ceartă pe stareţ şi îl sfătuieşte să-1 accepte pe peni­tent, mai ales că acesta luase hotărârea de a-şi ispăşi păcatul prin căsătorie. I-au fost atribuite şi două scrisori (G. Morin). Totodată a fost identificat cu Peregrinus episcopus, cel care a redactat Canoanele apostolice ale lui Priscillian. Cunoscător al tradiţiilor orfice şi al astrologiei, el s-a lăsat influenţat de acestea.

Gal land, Biblioth. Vet. Pat, voi. IX; Migne, P.L, voi. 20, 1237-1262; Tillemont, XVI, 473-476; E. Venables, Bachiarius, art. în Smith-Wace, I, p. 236; G. Morin, Pages ine-dites de l'ecrivain espagnol Bachiarius, în BALAC 4, 1914, p. 117-126; A. Mundo, Estudios sobre el De Fide de B., în Stud. Mon. 7, 1965, p. 247-303, cu bibliografie; H. Chadwick, Priscillian of Avila, Oxford, 1976; A. Hamman, Bachiarius, în DECA, p. 329, cu bibliografie.

BAEDA vezi BEDA

BĂLAI sau BALAEUS (sec. V), poet siriac, alături de Cyrillona*, unul din cei mai cunoscuţi ucenici ai Sf. Efrem Şirul*. Perioada în care a trăit şi a activat ca horepiscop al diocezei de Alep, este determinată în funcţie de informaţiile date de Bar-Haebreus. Astfel el a urmat lui Efrem, însă înainte de sinodul de la Efes din 431. A fost unul din apropiaţii episcopului Acacius de Alep (m. 432) ale cărui virtuţi Ie preamăreşte în cinci poeme. Bălai a fost un maestru al versu­lui. Versurile sale favorite erau pentasi-labice, cunoscute de altfel după numele său, după cum cele heptasilabice sunt cunoscute după cel al Iui Efrem, iar ver­sul de douăsprezece silabe după *Iacob de Serugh. Din poemele care s-au păstrat

şi care au fost editate, reţinem: un poem la sfinţirea unei biserici nou construite din oraşul Kenneshrin (Kinnesrin), cinci poezii dedicate lui Acacius, diverse omilii unele dedicate istoriei lui losif, diverse rugăciuni şî un fragment asupra morţii lui Aaron. O mare parte din imnele sale au fost introduse în cărţile de slujbă ale Bisericii iacobite şi a celei nestoriene.

Overbeck, S. Ephraemi syri, Rabulae,,. Balaei aliormque opera selecta, Oxford, 1865, p. 251-336; Wenig, Schola Syriaco. Chrestomathia, p. 160-162; G. Bickell, Conspectus res syrorum litterariae, 46, nr. 5; K. V. Zettersteen, Beitraege zur Kenntnis der religiosen Dichtung Balai's, Leipzig, 19C2; Thalhofer, Bibliothek der Kirchenvăter, 41 ,p. 44, 67 etc.; A. Baumstark, Die christlichen Literaturen des Orients, I, Leipzig, 1911,p, 44; W. Wright, Istoria literaturii creştm siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogene, 1994, p. 33; P. S. Landersdorfer traduce în germana cele cinci poeme care preamăresc virtuţile lui Acacius, în Bibliothek der Kirchenvăter, 6, 1912, p. 71-89; Tixeront, Patrologie, p. 291; Chabot, 35; Ortiz de Urbina, p. 91-93; Quasten, Patrologia, III, p. 482.

BARBARUS SCALIGERI, denumire dată unei cronici universale cuprinzând istoria lumii de la crearea lumii şi până în vremea împăratului Anastasie în 518, scrisă probabil în Egiptul de Sus. Din textul origina] grec se păstrează doar frag­mente. Avem însă textul complet într-o traducere latină realizată de un 'barbar' galic din epoca merovingiană. A fost edi­tată pentru prima dată de Giuseppe Giusto Scaligero în 1606, de unde şi numele Scaligeri. De interes este cea de a treia parte a cronicii care prezintă isto­ria împăraţilor Zeno şi Anastasie. In mare, cronica este o prelucrare după Ipolit*.

C. Frick, Cronica minora, Leipzig, 1892, 183-371; DHGE VI, 593; PWK, VI, col. 1566-1576.

BARBELITAE, (BARBELIŢI) nume dat unei grupări gnostice ofite din sec. II, preluat de la Barbelo*, personaj al mitologiei lor. Gruparea este menţionată atât de Sf. Irineu*, cât şi de Teodoret*, care îi numeşte barbeliotae.

H. Leisegang, Die Gnosis, ed. a 2-a, Leipzig, 1936; E. de Faye, Gnostiques et gnosticisme, Paris, 1925, p. 379-412. Vezi şi bibliografia de la BARBELO.

BARBELO, personaj mitologic întâlnit în diverse structuri gnostice de tip ofit Sf. Irineu* îl descrie ca fiind "un aeon neîmbătrânitor într-un spirit feciorelnic" căruia, după unii gnostici, Tatăl cel Ne­numit a dorit să i se arate. După ce a creat primele patru făpturi al căror nume este viaţă şi gândire, Tatăl a văzut-o şi bucu-rându-se la vederea ei, a facut-o să dea naştere la trei sau patru fiinţe asemănă­toare celor pe care el le-a născut anterior. Numele Barbelo se regăseşte şi la Epi-fanie* şi Ipolit*. Despre Barbelo se spu­ne că se sălăşluieşte 'deasupra celui de al optulea cer' şi că 'a purces' din 'Tatăl'. Baiestet-mama lui laldabaoth,tcehcareia pus stăpânire cu obrăznicie asupra celui de al şaptelea cer, proclamându-se ca 'sin­gur Dumnezeu'. Despre Barbelo se mai spune că obişnuia să se arate arhonţilor sub o înfăţişare deosebit de atrăgătoare pentru ca în acest fel să-şi readune pro­priile puteri. Această relatare o găsim şi la Epifanie* care înlocuieşte numele lui laldabaoth cu cel al lui Caulacau. Hristos este considerat a fi primul născut al ei, numit 'Lumina'. Teodoret* parafrazează pe Irineu* şi într-o măsură mai mică, pe Epifanie*. Barbelo este întâlnită şi în Pistis Sophia. Ieronim* include numele

ei în lista principalelor personaje ale ere­ziei pr i se i l ian iste din Spania. Barbelo reprezintă încercare de a postula un prin­cipiu feminin alături de cel masculin, principiu pasiv antecedent creaţiei. Lip-sius şi Harvey derivă numele de Barbelo de la Barba-Elo - Divinitatea în Patru, făcând referire la primele patru făpturi care au purces din ea.

W. Volker, Quellen zur Geschichte der chrisllichen Gnosis, Tubingen, 1932; H. L. Manşei, The Gnostic Heresies, London, 1875; E. Buonaiuti, Lo Gnosticismo, Roma, 1907; H. Leisegang, Die Gnosis, ed. 2-a, Leipzig, 1936; E.F. Scott, Gnosticism, art. în Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics, VI, p. 231-242; F.J. H. Hoit, Barbelo, art. în Smith-Wace, I, p. 248-249.

BARDESANES sau BAR DAISAN

(154-222), scriitor de limbă sirifcgă^şi astrolog, îndeobşte plasat în grupul gnos­ticilor. S-a născut la Edessa, în ziua d£ l l iulie 154. Mama sa îl numeşte FM lui Daisan, întrucât a fost născut pe⁺ malul râului Daisan. Părinţii săi, Nuhama şi Nahashirama, făceau parte din clasa no­bililor cetăţii. A primit o educaţie aleasă, fiind cunoscut nu numai ca erudit, dar şi ca bun mânuitor al arcului. Despre el se ispuneică;'anpărăsit învăţătura păgână a preotului din Mabug (Hieropolis)' şi a îmbrăţişat credinţa creştină, fiind botezat la vârsta de 24 de ani, ba mai mult, a predicat această doctrină în Biserica din Edessa. După cucerirea Edessei de către Caracula, între 216-217, Bardesanes fuge în Armenia. Revine în Siria după un exil scurt şi se stinge din viaţă în anul 222. Istoricul Eusebiu are cuvinte alese faţă de Bardesanes, considerându-1 'bărbat prea nobil, versat în siriacă' şi că deşi a aparţinut şcolii valentiniene, s-a rupt de această şcoală şi a condamnat multe din învăţăturile ei. Cu toate acestea, după

BARDESANES

BARNABA, EPISTOLA

BARNABA, EPISTOLA

BARSUMAS

aceeaşi sursă, 'el nu s-a spălat cu totul de murdăria acestei vechi erezii' (Ist. bis., 4, 30). Porfîriu, filosoful neoplatonician, ne informează că Bardesanes cunoaştea reli­gia indienilor. Epifanie relatează că Bardesanes a fost un distins învăţător al Bisericii, cunoscător al limbilor greacă şi siriacă, autor a multe cărţi ortodoxe, însă, ajungând în contact cu valentinienii, s-a pervertit şi a început şi el să propovă­duiască doctrina despre mai multe prin­cipii şi emanaţii şi sa nege credinţa în învierea morţilor. Sf. Efrem Şirul* men­ţionează 'o carte' a lui Bardesanes în care acesta nega învierea trupului şi mai ales Cartea cu cele 150 de imne, după numărul psalmilor, prin intermediul căreia autorul 'a înşelat inimile oamenilor'. Teodoret ne atrage atenţia că ceî care a scris imne metrice pentru prima dată în siriacă a fost Harmonius, fiul lui Barde-sane, educat la Atena, şi despre care So-zomen ne spune că 'nu s-a eliberat cu desăvârşire de erezia tatălui său, nici de învăţăturile filosofilor greci', în cele 56 de imne scrise împotriva ereziilor, Efrem respinge învăţăturile lui Marcion, Bardesanes şi Mani.

Lui Bardesanes îi sunt atribuite, pe lângă cele 150 imne scrise în colaborare cu fiul său, Cartea legilor ţărilor (Kethabha dhe-Namose dh'Athrawatha), care s-a păstrat în siriacă, un Dialog despre des­tin, adresat lui Antoninus. Cartea legilor ţărilor pare că 1-a avut ca autor pe Fi lip, unul din ucenicii lui Bardesanes, deşi protagonistul dialogului este acesta din urmă. Nu putem afirma cu certitudine dacă Faptele lui Toma aparţin într-adevăr cercului lui Bardesanes. Totuşi, Imnul Fiicei Luminii, cuprins în Faptele lui Toma, îi este adeseori atribuit. Quasten este de părere că nici acest imn nu poate fi considerat că ar aparţine cercului lui Bardesanes deoarece nu păstrează urme

ale învăţăturii gnostice bardesanite, Scriitorul arab Ibn Abi Jakub, autorul lucrării Fihrist, scrisă în sec. al X-lea, îi atribuie lui Bardesane încă trei lucrări: Lumina şi întunericul; Natura spirituali a adevărului şi Cele mişcătoare şi ceh nemişcătoare. William Wright reţine in­formaţia că Bardesanes ar fi scris o Isto­rie a Armeniei., care a fost folosită de către Moise de Chorene în traducere greacă.

W. Cureton, Spicilegium syriacttm, Londra, 1855; F. Nau, Patrologia Syriaca, pars. l, tom.2, Paris 1907,490-658; trad. în germană: A. Merx, Bardesanes von Edessa, Halle, 1863; Bardesane, Le livre des lois des pays, P. 1931; A. Hahn, Bardesanes gnostic® syrorum primus hymnologus, Leipzig, 1819; Hilgenfeld, Bardesanes, der letzte Gnostiker, 1864; H. E. W. Turner, The Pattern oj Christian Truth, 1954, p. 90-94; Barden-hewer, I, p. 364-368; Altaner-Stuiber, (1980), p. 101-102; Quasten, Patrology, I, p. 263-264; W. Wright, Istoria Literaturii creştini şir tace, p.29-30; Tixeront, Patrologie, p, 73; I.G. Coman, Patrologie, III, p. 80-81.

BARNABA, EPISTOLA. Epistola sau scrisoarea lui Barnaba sau pseudo-Barnaba este un scurt discurs sau omilie atribuită de Clement Alexandrinul* apos^ toiului Barnaba. Conţinutul, păstrat în greacă şi latină, nu dă indicaţii cu privire la autorul, data sau locul scrierii. Epistola s-a păstrat în Codex Sinaiticus din sec. al IV-lea, fiind plasat după Apocalipsa, ;i în alţi doi codici Hierosolymitanus şi Vat\-canus graecus. în limba latină există o traducere din sec. al III-lea. Epistola are două părţi: una dogmatică şi alta morală sau parenetică. Scopul scrierii, prezenta! de autor, este de a învăţa 'cunoaşterea perfectă'. In prima parte autorul demon­strează semnificaţia Vechiului Testament pentru adevărata înţelegere a credinţi

creştine. Este vorba de o critică aspră a practicilor legii, interpretată cel mai ade­sea alegoric, jertfele sângeroase, postul, diferite prescripţii rituale, în frunte cu circumciderea, mâncărurile, lapidarea, înclinarea spre idololatrie, sabatul, tem­plul etc. în partea a Il-a se tratează despre cele două căi: calea luminii şi calea întu­nericului, care corespund celor două căi, calea vieţii şi calea morţii, din învăţătura celor 12 Apostoli.

Temele doctrinare nu abundă, fapt expli­cabil dacă avem în vedere extensiunea textului. Reţinem însă câteva teme cheie: Hristos a existat înainte de crearea lumii, fiind prezent la crearea ei. Pentru că tre­buia să pătimească din partea oamenilor, El s-a făcut om. Doar astfel, El a putut să distrugă moartea şi să-şi arate învierea Sa din morţi. Pregătind pe pământ un popor nou, a dovedit prin învierea Sa că este cel vestit de profeţi. Pătimirea Sa pe cruce a fost de bunăvoie, în acelaşi timp, Dom­nul este izvorul înţelepciunii şi al înţele­gerii celor tainice. El ne-a reînnoit prin iertarea păcatelor. Prin botez oamenii sunt făcuţi temple ale Duhului Sfânt. Templul sau Biserica sfântă a Domnului e mai întâi în inima noastră şi apoi 'adu­narea fraţilor' sau 'adunarea sfinţilor'. E un templu spiritual, care nu poate fi dis­trus şi care ne dă pocăinţa. Totodată epis­tola afirmă sărbătorirea Duminicii în locul Sâmbetei: 'Nu accept sabatele de astăzi, ci ceea ce am făcut Eu prin care sfârşind toate, voi pune început zilei a opta, ceea ce este începutul altei lumi. De aceea petrecem ziua a opta în bucurie, în care şi lisus a înviat din morţi şi, după ce s-a arătat, s-a înălţat la ceruri'. Este vor­ba aici de o structură teologică care va deveni dominantă în întreaga tradiţie a Bisericii creştine.

Funk, Patres Apostolici, I, p. 38-97; P. Prigent, R. Kraft, Epître de Barnabe, S. Ch.,

172, Paris, 1971; L Olariu, op.cit, p. 34-48; D. Fecioru, PSB, l, p. 109-143; P. Prigent, Leş Testimonia dans le christianisme primi­tive. L'Epître de Barnabe I-XVl et şes sour-ces, (Etudes Bibliques), Paris, 1961; L.W. Barnard, Studies in the Apostolic Fathers and their Background, Oxford, 1966; K. Wengst, Tradition und Theologie des Barnabas-briefes, Arbeiten zur Kirchengeschichte, XLII, 1972; Bardenhewer, I, p. 103-116; Altaner-Stuiber, I, p. 53-55; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 42-43; Tixeront, Patro­logie, p. 24-25; I. G. Coman, Patrologie, I, p. 166-173; Quasten, Patrology, I, p. 85-92 (cu bibliografie); Barnabas, art în Cross, O. D, C. C., p. 134.

BARSUMAS (f 458), arhimandrit monofizit*, fervent susţinător al cauzei lui Eutihie*, unul din conducătorii tabe­rei eutihiene, susţinător al lui Dioscor de Alexandria, participant la Sinodul de la Constantinopol din 448. Tot el va repre­zenta această tabără şi la Sinodul tâl­hăresc de la Efes din 449, fiind invitat de către Teodosie II, care i-a dat drept de vot. Barsumas a adus cu sine un grup de 1000 de călugări care, prin vociferări şi scandaluri publice, au determinat achi­tarea lui Eutihie şi condamnarea lui Fla-vian. Patriarhul Flavian de Constanti­nopol va deceda în urma bătăilor primite din partea grupului de călugări eutihieni. Din această pricină, când Barsumas îşi face apariţia la sinodul de la Calcedon din 451, mulţimea prezentă va manifesta împotriva lui, considerându-1 'ucigaşul fericitului Flavian'. Barsumas va propo­vădui cu succes doctrina monofizită în Siria, iar ucenicul său, Samuel, care va scrie şi viaţa lui Barsumas, va răspândi această doctrină în Armenia.

Assemani, Bibliotheca Orientalis, II, 4; E. Honigmann, Le Couvent de Barsauma et le patriarchat jacobit d'Antioche et de Syrie,

BARSUMAS

BASILIDE

BASILIDE


C.S.C.O., CXLVI, Subsidia, VII, 1954, în special p. 6-23; F. Nau, art. în D.T.C., II, 1905, col. 434 şi urm.; E. Venables, Bar-sumas, art. în Smith-Wace, I, p. 267; Cross, Barsumas, în ODCC, p. 136; E. Prinzivalli, Barsauma, art. în DEC A, I, p. 346.

BARSUMAS (420-490), episcop şi mi­tropolit de Nisibe, aparţinând grupării nestoriene, propovăduitor al nestorianis-mului în Asia de Răsărit şi în special în Persia. S-a născut în nordul Persiei îna­inte de 420 şi a învăţat la şcoala din Ede-ssa, fiind ucenicul lui Ibas* de Edessa. A participat la sinodul tâlhăresc de la Efes (Latrocinium) din 449. împreună cu Maanes, episcop de Hardaschir, pune te­melia şcolii teologice din Nisibe. Făcând uz de sentimentele de duşmănie pe care împăratul persan Pherozes (Firuz) le nu­trea faţă de puterea romană, el îl con­vinge pe acesta să dea libertate Bisericii nestoriene. Aşa se face că nestorianismul a fost singura mişcare creştină tolerată în Persia. Confundând monofîzitismul cu doc­trina oficială a Bizanţului, el îi va per­secuta pe monofiziţi, forţându-i să pără­sească imperiul persan. Ei vor rămâne doar în regiunea Tagrith. După închide­rea şcolii de la Edesa în 489, el îi pri­meşte pe reprezentanţii acesteia la Ni­sibe, întemeind aici o nouă şcoală sub conducerea lui Narsai. După informaţiile date de 'Abhd-isho, el nu a scris mult îi sunt atribuite predici parenetice şi fune­rare, imne din clasa celor numite turga-me, omilii în versuri (madhrashe), scri­sori şi o anafora sau liturghie. Doar şase din epistolele sale au supravieţuit timpu­lui.

Assemani, Bibliotheca Orientalis, III, 1; O. Braun, Des Barsauma von Nisibis Briefe an den Katholicos Akak, în Actes du X-e. Congres des Orientalistes, Geneve, 1894, Leyden, 1896; J. Labourt, Le Chistianisme

dans l'empire perse sous la dynastie sas-sanide (224-632), 1904, p. 131-152; W. Wright, Istoria literaturii creştine siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogene, 1996, p. 45; I. Guidi, Gli Stătuţi della scuola di Nisibi, Roma, 1890; J. -B. Chabot, L'ecole de Nisibe, son histoire, şes statuts, în Journal de Ia Societe asiatique, Juillet-aout, 1896; Barden-hewer, IV, 1924, p. 411; Tixeront, Patrologie, p. 423-424; Baumstarck, p. 108-109; Chabot, p. 50; I. Ortiz de Urbina, Patrologia Syriaca, ed. 2-a, Roma, 1968, p. 118-120; J.-M. Sauget, Barsauma de Nisibe, art. în DECA, I, p. 347.

BASILIDE, fondatorul unei secte semi-creştine din prima jumătate a sec. II d.H. S-a autointitulat discipol al lui Glaucias, care a fost un interpret (hermeneut) al sf. Petru (Clement, Strom. VII). A predat în Alexandria (cf. sf. Irineu*, Eusebiu* şi Teodoret*), Ipolit* menţionează în ter­meni generali Egiptul, iar sf. Epîfanie enu­mera mai multe locuri pe care le-a vizitat B as i l ide în Egipt. După anumiţi autori se pare că a predicat şi în Persia. Alte amă­nunte despre viaţa lui Basilide nu se cunosc. Conform spuselor Iui Epifanie*, Basilide a fost discipolul Iui Menandru*, împreună cu Saturnin, la şcoala acestuia din Antiohia, dar aceasta este în mod evi­dent o supoziţie fără prea mare temei, pe baza afirmaţiilor lui Irineu (referitor Ia doctrinele lui Basilide raportate la pro­priile convingeri). Dacă această abordare a doctrinelor lui Basilide este corectă, sf.Epifanie şi sf.Irineu nu pot oferi do­vezi solide pentru a presupune că el ar fi avut o educaţie siriană. Ideile gnostice care îşi au originea în Siria erau răspân­dite şi în Alexandria, iar fundamentul a ceea ce este distinctiv în gândirea sa este grecesc. Unii autori consideră perioada domniei lui Hadrian (117-138) ca fiind perioada în care a activat Basilide. Pen-

tru a demonstra că sectele eretice au apărut după Biserica creştină, Clement* Alexandrinul împarte perioada de în­ceput a creştinismului în mai multe eta­pe: viaţa şi activitatea lui lisus Hristos se suprapune cu domniile lui Augustus (27 î. d. H.-14 d.H.) şi Tiberius (14-37); peri­oada apostolilor, a sf. Pavel se termină cel târziu în timpul lui Nero (54-68), în timp ce întemeietorii sectelor apar mai târziu, cam în perioada împăratului Ha­drian şi continuă până în timpul lui Anto-ninus Pius (138-161). El dă ca exemple pe Basilide, Valentin* şi pe Marcion*, având ocazia să pună sub semnul între­bării pretenţia primilor doi de a fi fost discipoli ai unor contemporani mai tineri ai sf. Petru şi sf. Pavel, arătând că între moartea lui Nero (68) şi urcarea pe tron al lui Hadrian (117) s-a scurs o perioadă de aproape jumătate de secol. Cea mai veche, dar vagă, este mărturia lui Justin* Martirul. Scrierile sale din jurul anul 145 se referă pe scurt la fondatorii sectelor gnostice, numindu-i printre primii pe Si-mon şi Menandru, cu adepţii lor care erau încă în viaţă, iar apoi pe ultimul, Mar­cion, şi acesta încă în viaţă. Deducţia pro­babilă că alţi mari eretici, incluzându-1 pe Basilide erau la acea vreme deja morţi, este oarecum confirmată într-un pasaj din cartea Dialog cu iudeul Trifon, o carte ulterioară unde sunt enumeraţi adepţi ai lui Marcion, Valentin, Basilide, Satur-nilus în ordine cronologică inversă. Dez­voltarea unor secte distincte şi recunos­cute presupune trecerea unei perioade de timp de la promulgarea propriilor prin­cipii de bază. Pare astfel imposibil să-1 plasăm pe Basilide mai târziu decât pe­rioada domniei Iui Hadrian, şi în absenţa unor dovezi contrare ne putem încrede în scrierile lui Clement Alexandrinul potri­vit căruia propriile sale învăţături nu au început mai devreme de această dată.

Conform lui Agrippa Castor, Basilide a scris 24 de cărţi despre Evanghelie. Chiar şi Basilide a îndrăznit să scrie o Evan­ghelie şi să-i dea ca titlu numele său (Origen, Omilia I la Luca, 2). Acestea sunt fără îndoială Exegetica din care Clement Alexandrinul menţionează 23 în Stromate, iar în Acta Archelai 13 capi­tole. La Ipolit găsim expunerea doctrinei lui Basilide în opt capitole, 20-27, în Philosophoumena. Sistemele gnostice intră în detaliile filiaţiunii, de la princi­piul suprem la nivelul inferior, o genea­logie deseori foarte complicată metafi­zic; ea este ca o evoluţie descendentă, o devoluţie. La Basilide filiaţia se întinde într-un lanţ imens şi întâlnim un număr important de figuri spirituale, Logos, Nâus, Sophia, sunt trei sute şaizeci şi cinci de ceruri consecutiv generate, cu populaţiile lor angelice. Ultimul cer este cel pe^câfe noi îl percepem, el este locuit de îngerii care au făcut lumea noastră. Conduqăto^

"'••' f ••• .; ..-- i.,-',.*

rul lor este Dumnezeul evreilor. Aici,, ca şi Ia alţi gnostici, Tatăl Nenumit trimite către cei ce cred în el, N6us-\A etern, alt­fel spus Hristos, pentru a-i elibera de sub dominaţia stăpânilor lumii. Patimile lui Isus, spune Basilide nu au fost reale, Si-mon din Cirene a murit pe cruce, luând aparenţa chipului lui Hristos (Irineu, Apoi. I, 24, 3-4), şi barbelioţii şi valen-tinienii vor spune la fel. Puterile (arhon-ţii) care sunt responsabile de existenţa lumii şi împotriva cărora a fost trimis Mântuitorul, sunt mai degrabă de dis­preţuit decât malefice. Răutatea lor nu este cea a marelui adversar etern, ca în sistemele dualiste, ci a uzurpatorilor ig­noranţi, care neavând conştiinţa poziţiei lor subalterne într-o ierarhie a Fiinţei, unindu-şi mijloacele reduse cu dorinţa şi setea de putere n-au reuşit să producă decât o caricatură a adevăratei Divinităţi.

BASILIDE

Nu există menţiuni că secta basilidienilor şi-ar fi desfăşurat activitatea dincolo de graniţele Egiptului, sf. Epifanie amin­teşte de districtele Prosopit, Athribit, Sait, Andropolit şi Alexandria, în sec. IV, sf. Ieronim* vorbeşte de influenţa sectei asupra mişcării priscilianiste din penin­sula Iberică, dincolo de această perioadă secta basilidiană nu se mai manifestă.

Irineu, Adv. haer., I, 24; Clement Alexan­drinul, Strom., passim; Ipolit, Ref., VII, 20-7; W. VSlker, Quellen zur Geschichte der Gnosis, TObingen, 1932, p. 38-57; G. Uhlhorn, Das basilidianische System, G6ttingen, 1855; W. Foerster, Das System des Basilides, în New Testament Studies, XI, 1963, p. 233-235; F.J.A. Hort, Basilides, în Smith-Wace, I, p. 268-281; Cross, Basilides, în ODCC, p. 141-142; Quasten, Patrology, I, p. 257-259 cu bibliografie; A. Monaci Cas-tagno, Basilide, în DECA, I, p. 355-356 cu bibliografie.