Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

BEATUS DE LIEBANA (sec. VIII), preot şi stareţ din Spania. Informaţiile despre el date de Elipandus şi Alcuin sunt foarte vagi. A intrat în mănăstirea Sf. Martin de Liebana (Valcovado, Sf. Turribius de Liebana) în timpul domniei lui Florius l şi Mauregastus (756-768). Se angajează în lupta împotriva ereziei adopţianiste, promovată de Elipandus, arhiepiscop de Toledo. Fiind atacat de Eli­pandus el scrie Apologeticum sau Adver-sus Elipandus. Mai târziu el scrie şi un Comentariu la Apocalipsa, împreună cu ucenicul său Eterius. Această lucrare s-a bucurat de mare popularitate în Apus şi este deosebit de importantă pentru jstoria exegezei biblice în lumea latină, în pre­faţa comentariului său, Beatus a introdus comentariile lui Victorinus*, Tyconius şi Apringius.

Migne, PL, 96, 918-919; Idem, 96, 894-1030; CPL 710, 1752a, 1753; W. Bousset,

BEDA VENERABILUL

Die Offenbarung Johannes, Gfttingen, ed. a 6-a, 1906, retip. în 1966; W. Neuss, Die Apokalipse des hl.Johannes in der altspanis-chen und altchristlichen Bibelillustration. (Das Problem der Beatus Handschriften), MUnster,1931; J. F. Rivera R., El adopcionis-mo espanol (Vllh s.), Toledo, 1980; E. Romero Pose, Beatus de Liebana, art. în DECA, I, p. 361-362 cu bibliografie.

BEDA VENERABILUL (673-735), biblicist, considerat totodată 'Părintele istoriei englezeşti'. S-a născut în 673 la Jarrow. La vârsta de 7 ani este trimis la mănăstirea Wearmouth, grija educaţiei sale fiind încredinţată lui Benedict Bis-cop. La vârsta de 19 ai este hirotonit dia­con, iar la 30 de ani preot, întreaga viaţă şi-a petrecut-o Ia Wearmouth, loc pe care 1-a părăsit doar pentru a vizita Lindsfarne şi York. S-a dedicat cu predilecţie studiu­lui biblic, faima de mare erudit şi învăţă­tor fiind recunoscută încă din timpul vieţii sale. Lista lucrărilor sale, în ordi­nea importanţei lor, este dată de însuşi Beda ia sfârşitul Istoriei sale. Primele lucrări De Orthographia, De Arte Metri­ca au fost scrise pentru elevii din mănăs­tire, prima fiind un glosar alfabetic, iar cea de a doua o culegere de versuri expli­cate. De Temporibus prezintă modul de calculare a sărbătorii Sf. Paşti potrivit tradiţiei romane adoptată la sinodul de la Whitby (664), la care a adăugat cronica celor şase epoci ale lumii după Isidor*, ceea ce i-a atras acuza de erezie. Această lucrare, alături de De Temporum Ratione şi celelalte lucrări istorice ale sale, este importantă pentru istoria bisericească datorită faptului că datează evenimentele începând cu întruparea Domnului nostru lisus Hristos. Un alt tratat ştiinţific este De Natura Renan, o cosmografie bazată pe Isidor, Suetoniu şi Pliniu cel Tânăr. Reţinem apoi comentariile la unele cărţi
BEDA VENERABILUL

din Vechiul şi Noul Testament: Facere, Ieşire, Ezra şi Neemia, Tobit, Cântarea Cântărilor, Evanghelia după Marcu, Evan­ghelia după Luca, Faptele Apostolilor, epistolele soborniceşti, Apocalipsa etc. în comentariile sale el foloseşte Vulgata, vechile traduceri în latină şi bineînţeles textul grec. în comentariile sale el face uz de scrierile autorilor contemporani lui, dar şi de cele ale părinţilor şi scriito­rilor bisericeşti care i-au precedat: Fer. Augustin*, Sf. Ieronim*, Sf. Ambrozie şi Sf. Grigorie*. Beda rămâne însă cunos­cut mai ales pentru scrierile sale istorice: Vita Beatorum Abbatwn Benedicti, Ceoî-fridi, Eosterwini, Sigfridi atque Hwaeth-berti, cunoscută sub denumirea generică Historia Abbatwn; De Miracuîis Sancti Cuthberti. De importanţă majoră rămâne Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum, încheiată în anul 731, care reprezintă izvorul de bază pentru istoria ecclesias-tică, şi nu numai, a Angliei. Beda a făcut şi o serie de traduceri în limba natală. Se spune că în ziua în care a decedat el ajunsese cu traducerea la cap. VI versetul 9 din Evanghelia după loan. Nici una din traducerile făcute de el nu a supravieţuit. La mai puţin de un veac de la moartea sa el a fost onorat cu titlul 'Venerabilul', iar în sec. al Xl-Iea osemintele sale au fost aduse la Durham. în 1899, Papa Leo XIII f-a declarat 'Doctor al Bisericii'.

Migne, P.L., XC-XCV; J.A. Giles, Patres Ecclesiae Anglicanae, II-XIII, 12 voi., Londra, 1843- 1844 cu traducere în engleză; ediţie critică: Corpus Christianorum (l955-); textele istorice: J. Stevenson, Opera Histo-rica, 2 voi. London, 1838-1841; B. Col-grave-R. A. B. Mynors, Historia Eccle­siastica, Londra, 1969; P. Hunter Blair, The World of Beda, 1970; B. Ward, The Vene-rable Beda, 1990; William Stubbs, Beda, art. în Smith-Wace, I, p. 300-304; Cross, Beda, art. în O. D. C. C., p. 149-150; R. Grigoire, Bede le Venerable, ait în DECA, I, p. 362-364.

BENEDICT DE ANIANE

BELLATOR (sec. VI), preot şi prieten apropiat al lui Cassiodor*, la cererea căruia scrie un comentar la cartea Rut, pe care acesta o anexează la Octateuhul lui Origen. A mai scris comentarii la Tobit, Ester, Macabei şi înţelepciunea lui Solo-mon. Toate aceste comentarii s-au pierdut. A tradus şi omiliile lui Origen la Ezdra.

Cassiod., De Inst. div., l, 5, 6; Cave, Hist. Lit, I, p. 525; E. Venables, Bellator, art. în Smith-Wace, I, p. 305.

BENEDICT DE ANIANE (750-821), considerat 'cel de al doilea fondator al monahismului apusean', după Benedict* de Nursia. S-a născut la Languedoc» la mijlocul sec. VIII. Tatăl său, Aigulfus» a fost paharnic la curtea lui Pipin şi a fiului său. A fost educat la curte şi instruit ca soldat, încercând să-şi salveze fratele d? la înec în apele râului Ticino din Italia, a fost pe punctul de a-şi pierde viaţa. După acest eveniment se hotărăşte să îmbră­ţişeze viaţa monahală. Intră în mănăs­tirea St. Seine (Sequanus) de lângă Dijon, în anul 773/4, unde este primit în rândurile monahilor, după perioada de ucenicie, luându-şi numele de Benedict Părăseşte mănăstirea Sf. Seine pentru a reveni în ţinutul natal. Aici îşi constru­ieşte, în 779, o chilie lângă strâmtoarea Aniane. La scurtă vreme, i se alătură încă doi monahi. Treptat, aşezământul său monahal se dezvoltă, devenind cel mai de seamă centru monahal din Gothia. Pa­ralel cu dezvoltarea aşezământului, el re­formează regu lele monahale ale lui Be­nedict de Nursia, dându-le un conţinut mai sobru şi deosebit de aspru, în această lucrare el a ţinut cont de tradiţiile de viaţă monahală din diverse mănăstiri apusene, între care şi Monte Cassino. Da­torită bunului renume de care se bucura, Benedict a fost atras, alături de Alcuin*

BENEDICT DE ANIANE

BENEDICT DE NtJRSIA

BENEDICT DE NURSIA

BODH

(735-804) în lupta împotriva adopţianis-mului, mişcare eretică, condusă de Eli-pandus, arhiepiscop de Toletum (Toledo) şi episcopul Feiix de Urgella (Urgel), care susţinea că după natura Sa umană, Hristos este Fiu al lui Dumnezeu prin adopţiune. Datorită tendinţelor nesto-riene implicite pe care le promova, erezia a fost condamnată la sinoadele de la Ra-tisbon, (792), Frankfurt, (794) şi Aachen în 799. în contextul acestei activităţi face câteva călătorii în Spania şi participă la sinodul de la Urgel din 799. Punctul cul­minant al activităţii sale de reformator al vieţii monahale îl reprezintă sinodul de la Aachen din 817, convocat la propria lui iniţiativă, pe care 1-a prezidat alături de Arnulf, abate de Anjou, numit de către împărat, în calitate de co-preşedinte. Cu această ocazie au fost formulate peste 70 de canoane prin care este afirmată impor­tanţa regulei benedictine, adăugându-se totodată norme stricte privind viaţa mo­nahală zilnică.

De la Benedict ne-au rămas două lucrări cuprinzând regulele sale monahale: Co­dex Regularum monasticarum et canonî-carum, o colecţie de reguli preluate din tradiţia răsăriteană şi apuseană pentru că­lugări, călugăriţe şi canonici, cu un adaus conţinând tratate despre viaţa monahală, şi Concordia Regularum monasticarum. Recent i s-a mai atribuit şi Huicusque, cuvântul de început al prefeţei la supli­mentul sacramentarului gregorian, com­pus la sfârşitul sec. VIII sau începutul sec. IX, despre care s-a crezut că i-ar fi aparţinut lui Alcuin (Dom Deshusses).

Migne, PL, 103, 393-1440; ed. critică a vieţii sale scrisă de ucenicul şi prietenul său, Ardo, în MGH Scriptores, XV, pt. 1-a, 1887, p. 198-220; J. Naberhaus, Benedikt von Aniane, Beitrăge zur Geschichte des alten Monchtums und des Benediktinerordens, XVI, 1930; I. G. Salmon, Benedictus of Aniane, art. în

Smith-Wace, I, p. 305-308; Cross, Benedict of Aniane, în ODCC, p. 154; J. Semmler, Be­nedikt von Aniane, art. în Lexikon fur Theo-logie und Kirche, ed. 2, II, 1958, col. 179, cu bibliografie detaliată; J. Deshusses, O.S.B., Le 'Supplement' au sacramentaire gre-gorien: Alcuin ou saint Benoît d'Aniane?, în Archiv fur Liturgiewissenschaft, IX, pt.l-a, 1965, p. 488-71.

BENEDICT DE NURSIA (480-550), stareţ al mănăstirii Monte Casino (Abbas Casinensis), numit şi 'Patriarhul călugă­rilor din Apus' sau 'Patriarhul monahis­mului apusean'. Informaţiile puţine pe care le avem despre viaţa sa provin din Dialogurile Sf. Grigorie cel Mare*. S-a născut la Nursia într-o familie ce aparţi­nea structurilor superioare ale societăţii romane. Este educat la Roma. Văzând viaţa imorală a colegilor şi compatrioţi­lor săi se retrage într-o peşteră la Subiaco în anul 500, ducând o viaţă austeră de sihastru. Treptat în jurul lui se formează o comunitate de monahi, care va fi orga­nizată în 12 mănăstiri, fiecare cu câte 12 vieţuitori, conduse de câte un stareţ nu­mit de el. Invidia celor din jurul său îl de­termină să părăsească Subiaco şi, însoţit de un grup restrâns de monahi, se retrage la Monte Casino (c. 525), unde va ră­mâne până la moarte. Aici elaborează regulele care vor reforma întreaga viaţă monahală din Apus. Se pare că Sf. Be­nedict nu a fost hirotonit, ideea că ar fi fost preot este de dată recentă. A fost în­mormântat la Monte Casino. O parte din osemintele sale au fost transportate în sec. al VH-lea la Abaţia benedictină din Floriacum (Fleury), pe Loire. Cea mai de seamă lucrare care îi aparţine este Regula Monachorum, redactată în jurul anului 540 pentru propria sa comu­nitate monahală. Folosind diverse iz­voare, cum ar fi Regulele Sf. Vasile cel

Mare*, loan Cassian* şi ale lui Pahomie cel Mare*. Augustin* şi Caesarius din Arles*, Benedict concepe un îndrumar cuprinzător pentru viaţa spirituală dar şi cea administrativă a unei comunităţi mo­nahale. Regula sa se caracterizează prin-tr-o deosebită prudenţă, omenie, dar şi fermitate faţă de cei care doresc să îm­brăţişeze o astfel de viaţă, îndatorirea principală a unui monah este slujba di­vină (opus Dei\ însoţită de rugăciunea privată, lecturi duhovniceşti şi munca fi­zică. Votul monahal angajează ascultare, zel monahal şi bineînţeles, statornicie. De la el au mai rămas Sermo in decessu St. Mauri et socium, Epistola ad S. Mau-rum, Epistola ad S. Remigium, Sermo in Passione S. Placidi et sociorum, câteva Sententiae menţionate în Sententiae Patrum, voi. 8, col. 1531 etc.

Migne P.L, LXVI, 215-932; despre viaţa sf. Benedict: Sf. Grigorie, Dialogi, în Migne, P.L, LXXVII, 149-430; I. Herwegen, St. Benedict, trad. în engl., 1924; J. Chapman, St. Benedict andthe Sixth Century, 1929; M. D. Knowles, Great Historical Enterprises, 1963; Cross, Benedict, St., art. în O. D. C. C., p. 154; I. G. Smith, Benedictus of Nursia, art. în Smith-Wace, I, p. 309-311.

BERYLLUS (sec. IV), episcop de Bostra, cunoscut ca unul dintre cei mai erudiţi teologi. Din nefericire, Beryllus propune o învăţătură eretică despre per­soana Domnului nostru lisus Hristos. în esenţă el susţinea că în Hristos a existat dumnezeirea Tatălui (patrikh qeothj), paternă, şi nu una specială (idia qeothj). El nu a avut o existenţă independentă sub forma circumscrisă a unei fiinţe proprii, înainte de întrupare. Ca urmare a întru­pării sale, Cel care fusese identificat cu dumnezeirea Tatălui a devenit Fiinţă de­terminată, având existenţă proprie; fiinţa lui Dumnezeu în Hristos fiind o circum-

scriere a dumnezeirii (cţeothj) a Tatălui, adică, a lui Dumnezeu însuşi. Ideile ere­tice ale lui Beryllus au fost discutate la sinodul local din Bostra din anul 244. Cel care a izbutit să-1 convingă pe Beryllus să-şi retracteze învăţăturile nu a fost acest sinod, ci Origen care, depus din treapta sacerdotală şi exilat din Alexandria, se afla la Caesareea. Chemat Ia sinod, Ori­gen se impune prin superioritatea lui in­telectuală, prin fineţea argumentelor şi mai ales prin înţelepciunea şi moderaţia cu care a abordat problema, determinân-du-1 în cele din urmă pe Beryllus să re­vină la credinţa ortodoxă. După cum ne informează Ieronim*, pentru acest lucru Origen a primit o scrisoare specială de mulţumire din partea lui Beryllus. De la el au rămas o serie de lucrări şi mai ales scrisorile sale în care îşi exprimă recu­noştinţa faţă de Origen. Ieronim semna­lează Dialogul dintre Origen şi Beryllus.

Eusebiu, Hist. ecci, VI, 32; Ieronim, De viris illustribus 60; Nichifor, Hist. eccl, V, 22; E. Venables, Beryllus, art. în Smith-Wace, I, p. 317; I.G. Coman, II, 383-384; P. Nautin, Berylle de Bostra, art. în DECA, I, p. 370.

BODH sau BUDH (sec. VI), episcop misionar care a avut în responsabilitatea sa creştinii din ţinuturile mai îndepărtate ale imperiului persan de răsărit până în India. Din scrierile care i-au fost atribuite reţinem: Discursuri asupra credinţei şi împotriva maniheilor şi marcioniţilor; întrebări greceşti (probabil pe teme de filosofic greacă) purtând titlul de Aleph Migin, după citirea lui Assemani, Aleph Mellin, adică 'O mie de cuvinte'. Toate aceste lucrări s-au pierdut, în istoria lite­raturii siriace el rămâne ca traducător al colecţiei de povestiri indiene numită Ka-lilah şi Dimnah. Textul siriac păstrează numele siriene vechi: Qalilagh şi Dam-

BODH

BOETHIUS

BOETHIUS

BONIFACIU


nagh. După câte se pare traducerea nu a fost făcută direct din sanscrită, ci proba­bil din pahlavi sau persană.

Wright, Istoria literaturii creştine siriace, p. 79; Assemani, B.O., III, 219 şi urm.; Keith-Falconer, Kalilah and Dimnah, Introd. XLII şi urm.

BOETHIUS, ANICIUS MANL1US TORQUATUS SEVERINUS (480-524), filosof şi om de stat. S-a născut la Roma, tatăl său fiind consul pe lângă regele got Teodoric. Studiază mai întâi la Roma şi apoi la Atena, familiarizându-se cu cul­tura vremii. Este amintit de biografi ca un om de profundă omenie, ajutând pe săracii Romei sau intervenind pe lângă rege în favoarea ţăranilor oprimaţi, atrăgându-şi din această pricină şi stima lui Teodoric. Tânăr fiind, primeşte titlul de patrician, iar în 510 ajunge consul şi princeps senatus. Se angajează în lupta împotriva corupţiei, facându-şi mulţi duşmani, în cele din urmă ajunge să fie acuzat de trădare şi trimis la închisoare. Va fi executat la Papia (Pavia). Regretul lui Teodoric de a fi întârziat să-1 salveze pe 'ultimul dintre romani', este doar unul din multiplele cazuri asemănătoare care au avut loc de-a lungul istoriei. Multă vreme el a fost considerat martir şi cinstit ca atare în Apus,

Boethius a lăsat o opera deosebită pentru gândirea evului mediu şi în mod special pentru logică. A scris un prim comentar la Introducerea (Isagoge) lui Porfiriu tra­dusă în latină de Marius Victorinus*. Mai târziu el însuşi a tradus în latină şi a făcut un nou comentar la acest text. Tra­duce şi comentează Categoriile lui Aris-totel, traduce şi scrie două comentarii la De interpretatione, unul pentru începă­tori altul pentru avansaţi; traduce: Anali-tidle Prime, Analiticile Secunde, Argu­mentele sofistice şi Topicele lui Aristotel.

Scrie tratate de logică: Introductio adca-tegoricos syllogismos, De syllogismo ca-tegorico, De syllogismo hypothetico, De divisione, De differentiis topicis. A mai scris un comentar, incomplet păstrat, la Topicile lui Cicero. Datorită acestor lu­crări Boethius a dominat logica evului mediu până în sec. al XHI-lea, când a fost tradus în latină Organonul lui Aristotel.

Boethius este cunoscut mai ales pentru lucrarea sa, intitulată: De consolatione philosophiae, pe care a scris-o în timpul îndelungatei sale detenţii, în ea el dă nu numai o interpretare alegorică a filoso­fici, ci şi o definiţie a ei, precum şi o cla­sificare a ştiinţelor peste care domneşte. Filosofia este iubirea de înţelepciune, nu doar ca îndemânare practică sau cunoaş­tere speculativă abstractă, ci o realitate, înţelepciunea este gândirea vie, cauză a tuturor lucrurilor, care subzistă în sine şi nu are nevoie decât de sine pentru a sub­zista. Luminând gândirea omului, înţe­lepciunea o lămureşte şi o atrage la sine prin iubire. Filosofia, sau iubirea de înţe­lepciune, poate fi socotită deopotrivă efort pentru aflarea înţelepciunii, căutare a lui Dumnezeu, sau iubire de Dum­nezeu. Ştiinţele care alcătuiesc filosofia sunt grupate în patru, quadrivium, adică, aritmetica, astronomia, geometria şi mu­zica şi grupul de trei, trivium, adică, gra­matica, retorica şi logica. Lui Boethius îi sunt atribuite şi câteva lu­crări teologice: De sancta Trinitate; Utrum Pater et Filius et Spiritus sanctus de di­vinitate substantialiîer praedicentur?; Quomodo substantiae in eo quod sint, bonae sint, cum non sint substantialia bona?; Liber de persona et duabus na-turis contra Eutychen et Nestorîum. La acestea se adaugă De fide catholica a cărei autenticitate este contestată.

Boethius rămâne punctul de demarcaţie dintre filosofia clasică şi scolasticismul medieval.

Migne, P.L., 63, 537-1439; PL, 64; CSEL, 48; CPL, 878-894; Boethius şi Silvanus, Scrieri, traducere, note şi comentariu de prof David Popescu, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 72, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992; H. V. Stewart, Boethius, Edinburgh, 1891; A. Hildebrand, Boethius und seine Stellung zum Christen-tum, Ratisbonne, 1885; Lane Cooper, A Concordance of Boethius, Cambridge (S.U.A), 1928; H.R. Patch, The Tradition of Boethius. A Study of his Importance in Medieval Culture, New York, 1935; Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Humanitas, Bucureşti, 1955, p. 128 şi urm; A.H. Armstrong, The Cambridge History ofLater Greek and Early Medieval Philosophy, Cambridge. At the University Press, 1967, p. 538 şi urm.; Tixeront, Patrologie, p. 474-478; E. M. Young, Boethius, art. în Smith-Wace, I. p. 320-323; Cross, Boethius, art. în O.D.C.C., p. 183-184; H. Chadwick, Boethius, Oxford, 1981.

BONIFACIU sau BONIFACIUS MO-GUNTINESIS (680-754), arhiepiscop de Mainz, este cunoscut ca 'Apostol al Germaniei', considerat fiind ca cel mai mare dintre misionarii care s-au dedicat încreştinării Germaniei. S-a născut la Crediton în Wessex şi a purtat o vreme numele de Wynfrith, nume pe care îl va schimba la o data incertă, probabil în anul 722 în timpul vizitei făcută la Roma la invitaţia papei Grigorie II, sau mult mai devreme, îşi începe activitatea mi­sionară în Frisia în 716, dar fără mare succes. Nu se descurajează şi face o călă­torie la Roma unde primeşte autoritate din partea papei pentru a predica Evan­ghelia la nord de Alpi. Revine în Bavaria şi Thuringia în 719, câştigând mulţi adepţi.

Revine la Roma pentru a doua oară în 722, când va fi hirotonit în treapta de episcop fără scaun (regionarius). înainte de a se întoarce în Thuringia, el petrece o vreme la curtea regelui Carol Martel. în această perioadă şi pentru a impune cu tărie credinţa creştină, Bonifaciu va lua securea şi va reteza el însuşi arborele sacru al lui Thor de la Gesimar, lângă Fritzlar. Victoria împotriva sarazinilor a lui Carol Martel a dat un nou impuls mi­siunilor creştine. După moartea lui Carol Martel (741), Bonifaciu primeşte sarcina de a reorganiza Biserica francă, în acest scop, Bonifaciu ţine o serie de sinoade, printre care şi un sinod al episcopilor din Bavaria şi Alemannia (Wtirtemberg), pro­babil la 739, înfiinţând patru episcopii la Salzburg (Sala Franconica), Freisingen (Frisingum), Passau (Patavium) şi Re-gensburg (Reginae Civitas). Tot el înfi­inţează mănăstirea de la Fulda, care va deveni un mare centru monahal în Ger­mania, aidoma mănăstirii Monte Casino de lângă Roma. Este numit arhiepiscop la Maintz în 743, funcţie pe care o va părăsi cu consimţământul lui Pepin în anul 754, lăsând în locul său pe Lull sau Lullus. Bătrânul misionar nu va rămâne inactiv. Se va dedica din nou răspândirii credinţei creştine la triburile germanice de pe Rin. îşi fixează tabăra la Dockum sau Dorkum. în zorii zilei de 4 iunie, ta­băra sa este atacată de populaţia necreş­tină şi întregul grup va fi măcelărit. Trupul său a fost depus la Fulda, potrivit testamentului său.

Importante pentru istoria şi literatura creştină sunt mai ales scrisorile pe care el le-a scris cu diferite ocazii, îi mai sunt atri­buite o serie de predici şi Vita S. Livini.

Migne, P.L., 89, 597-892; Opera Omnia, ed. J. A. Giles, 2 voi. Londra, 1844; Cox, Life of Boniface, Londra, 1853; Werner, Bonifacius, der Apostel der Deutschen, Leipzig, 1875;

BONIFACIU

BONOSUS

BONOSUS

BRAULIO

Eleanor S. Duckett, Anglo-Saxon Saints and Scholars, 1948; C.H. Talbot, The Anglo-Saxon Missionaries in Germany, 1954, p. 23-149 (cuprinde viaţa sf, Bonifaciu şi câteva din scrisorile sale); I. G. Smith, Bonifacius Moguntinensis, art. în Smith-Wace, I, p. 324-327; Cross, Boniface, Si., art. în O.D C.C., p. 187.

BONIFACIUS (t 422), succesorul lui Zosim* la scaunul Romei. Se crede că a fost reprezentant al papei Inocenţiu I la Constantinopol. Ales în ziua de 28 de­cembrie 418 în biserica Sf. Teodora de către majoritatea preoţilor şi a poporului şi hirotonit episcop a doua zi în biserica Sf. Marcel. Alegerea sa a fost contestată de un grup restrâns de preoţi care 1-au ales şi hirotonit contracandidat pentru aceeaşi funcţie pe Eulalius*. împăratul Honorius va hotărî în favoarea lui Eula­lius, poruncind lui Bonifaciu să părăseas­că cetatea. Poporul şi majoritatea preo­ţilor îl sprijină în continuare, solicitând împăratului aprobare ca Bonifaciu să re­vină în scaunul pentru care fusese ales. Pentru a rezolva situaţia împăratul con­voacă un sinod la Ravena. Apropiindu-se sărbătoarea Paştilor, iar situaţia nefîind clarificată, împăratul îl trimite pe Achil-laeus, episcop de Spoleto, să oficieze slujba pascală la Roma. Eulalius, neli­niştit de această hotărâre, se grăbeşte şi revine la Roma. Gestul lui Eulalius nu a fost pe placul împăratului şi al prefectu­lui cetăţii, Symmachus, care decid că Eu­lalius s-a condamnat singur prin gestul pripit pe care 1-a făcut. Datorită atitudinii sale moderate, Bonifaciu va fi pus în scaunul episcopal de către împărat. Bonifaciu s-a evidenţiat ca luptător îm­potriva lui Pelagius* şi apărător al orto­doxiei. Lui Bonifaciu i-au parvenit două scrisori ale lui Pelagius pe care el le ex­pediază degrabă Fer. Augustin*. Acesta

va răspunde celor două scrisori, în trata­tul Quatuor libri contra duas epistolas pelagîanorwn, pe care îl trimite lui Bo­nifaciu. Totodată el va încerca să rezolve situaţia neclară din Galia, moştenită de la predecesorul său, intervenind în favoarea episcopilor galicani şi împotriva lui Pa-troclus de Arles prin acceptarea tacită a hotărârilor sinodului de la Cartagina (419). în acelaşi timp el încearcă să extindă in­fluenţa Romei asupra Bisericii din Iliri-cul de Răsărit împotriva deciziei împă­ratului Teodosie II, care a hotărât în 421 ca disputele canonice să fie rezolvate de un sinod local şi prin apel la episcopul Constanţinopolului. îri epistolele sale către Rufus, legat papal la Tesalonic, Bonifaciu menţine poziţia papei Inocenţiu I şi susţine dreptul Romei de a hotărî în ast­fel de probleme. Se stinge din viaţă la 4 sept. 422 şi a fost înmormântat, după pă­rerea lui Anastasie în cimitirul Sf. Feli-citas, iar după Martirologiul lui Ieronim, în cimitirul Sf. Maxim.

Migne, Patrologia, ser ies latina. Supplemen-tum ed. A. Hamman, I, 1032-1034; Migne, P.L., XX, 750-784, 791 şi urm.; C. Turner, Eccles. occident, monumenta iuris antiquis-sima II, 3, Oxford, 1930, 565; W. Marschall, Karthago und Rom, Stuttgart, 1971, p. 173-183; T. R. Buchanan, Bonifacius (Pope), Smith- Wace, p. 327-328; Quasten, Patro-logy, III, p. 586-587.