Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Gherontie

Călugăr palestinian. S-a născut la Ieru­salim în 395. Se călugăreşte la Ierusalim. Mai apoi devine arhimandrit al ceno­biţilor din Palestina. După decesul lui Melania cea Tânără (439), protectoarea sa, el ajunge conducătorul grupului de luptă împotriva sinodului de la Calcedon. în pofida reconcilierilor care au avut loc în 456 şi apoi în 479, Gherontie persistă în concepţia sa anticalcedoniană. A dece­dat în intervalul dintre 480-489. Gheron­tie este autorul biografiei Sf. Melania. Este vorba de o lucrare deosebit de im­portantă pentru literatura haghiografică, cât şi pentru istoria culturii.

D. Gorce (ed.), Vie de sainte Melanie, SCh. 90, Paris, 1962; Sanctae Melaniae iunioris vita, T.C. Papaloizos, Ann Arbor, 1979 trad. în engleză; E.A. Clarke, The Life ofMelania, Lewiston/Toronto, 1984; L. Perrone, La Chiesa di Palestina e le controverse cristo-logiche, Brescia, 1980; J. Gribomont, Ge-rontius, în DECA, I, p. 1054; G. Rowekamp, Gerontius, în LACL, p. 255.

Gildas

Gildas (500-570), numit 'cel înţelept', primul scriitor celt de limbă latină, după

părăsirea Marii Britanii de către romani. S-a născut la începutul sec. VI, în locali­tatea Arecluta (Strathclyde). O mare parte din viaţă şi-o petrece în Ţara Galilor, unde se căsătoreşte. După moar­tea soţiei, devine ucenicul Sf. Illtyd. Călătoreşte în Irlanda, iar de aici, în jurul anului 520, face un pelerinaj la Roma. în drumul de întoarcere în Ţara Galilor, întemeiază un aşezământ monahal la Gildas-de-Rhuys în Gal ia. Se stinge din viaţă în anul 570 la Rhuys. Principala sa lucrare: De excidio et conquestu Bri-tanniae ac flebili castigatione in reges, princeps et sacerdotes, redactată în jurul anului 547, este singura istorie a celţilor. Autorul doreşte să prezinte drama Britanici romane abandonată de către legiunile romane la sfârşitul sec. IV şi devastată mai apoi de o serie de triburi păgâne: picţii, scoţii, anglii şi saxonii. De la el a rămas şi o culegere de canoane penitenţiale: Praefatio depaenitentia şi o serie de fragmente epistolare, tratând probleme disciplinare, imnul Lorica şi o rugăciune pentru călătorie.

Migne, PL, 69, 329-392; J.A. Giles, Six Old English Chroniclers, 1885, p. 295-380; T. Mommsen, în MGH, Auctores Antiquissimi, XIII, [= Cronica Minora, III], 1896, p. 25-85, 86-90; CPL, 1319-1324; F. M. Stenton, Anglo-Saxon England, ed. a 2-a, Oxford, 1947; C. Gross, Sources and Literature of English History from the Earliest Times to About 1485, ed. a 2-a, New York, 1915, retip. 1952, p. 245-246; J. Gammack, Gildas, în Smith-Wace, II, p. 670-671; N. C. Chadwick Ş.a., Studies in the Early British Church, Cambridge, 1958; Bardenhewer, V, p. 399-401; Cross, Gildas, St., în ODCC, p. 566-567; M. Simonetti, Gildas le Sage, în DECA, I, p. 1059.

Gnosticism

Gnosticism, concept generic (umbrelă) sub care sunt grupate o multitudine de

doctrine eretice apărute atât în interiorul, cât şi în afara creştinismului, în primele secole d.H. şi care derivă din yvaxng, cuvânt grec care semnifică cunoaştere, iluminare sau ştiinţă. Cunoaşterea, ca mijloc de atingere a mântuirii sau ca o formă de mântuire, şi conştiinţa faptului că posedă această cunoaştere într-o doc­trină particulară şi distinctă, sunt două trăsături comune numeroaselor secte prin care mişcarea gnostică s-a manifestat istoric, în realitate, puţine au fost gru­pările cărora H s-a acordat numele de gnostici, de obicei fiind cunoscute prin numele întemeietorului de şcoală. Sf. Iri-neu* foloseşte, în lucrarea sa Adversus Haereses, denumirea de gnoză (fals numită astfel, spune el), pentru a acoperi toate ereziile care împart între ele această caracteristică. Noi putem considera acest termen ca expresie a unui concept gene­ric, aplicabil unor doctrine în care apar proprietăţi determinante. Luând în consi­derare gnosticismul ca o erezie creştină, Sfinţii Părinţi au scris nenumărate tra-ţaţe, apologii ale creştinismului şi respin­geri ale ereziilor, întrucât acestea se făceau vinovate de falsificarea mesajului creştin şi se transformau într-un con» curent extrem de serios al religiei creş­tine. Cercetătorii moderni, W. Bousset (Hauptprobleme der Gnosis); H. H. Schaeder (Urform und Fortbildungen des manichăischen System); H. Leise-gang (Die Gnosis); A. von Harnack (Marcion); H. Jonas (La Religion gnos-tique); E. de Faye (Gnostiques et Gnosticisme); H.Ch. Puech (En quete de la gnose); R.M. Grant (Gnosticism and Early Christianity); G. Quispel (Gnostic Studies /-//); S. Petrement (Le Dieu se­pare) ş.a., au lărgit treptat cercul tradiţio­nal al existenţei gnosticismului, vorbind de un gnosticism evreiesc precreştin şi un gnosticim păgân elenistic, făcând

GNOSTICISM

GNOSTICISM

cunoscute şi surse mandeene, exemplu frapant al unui gnosticism oriental, exte­rior spaţiului elenistic şi celui iudaic. Dacă luăm în considerare nu numai această trăsătură specifică, cunoaşterea, ci şi spiritul dualist şi anticosmic, în ge­neral, putem introduce şi religia lui Mani în mişcarea gnostică, întrebarea asupra începutului şi asupra tradiţiei istorice din care provine gnosticismul a suscitat nu­meroase controverse care, în momentul de faţă, sunt departe de a fi lămurite. Pe de o parte, Sfinţii Părinţi şi pe de altă parte, Plotin, au vorbit de influenţa lui Platon (în special dialogul Timaios) şi în general a filosofici greceşti prost înţe­leasă, grefată pe o gândire creştină lip­sită încă de fermitate şi siguranţă. Sa­vanţii moderni au propus, rând pe rând, origini elenistice, babiloniene, egiptene, iraniene, combinate cu elemente creştine şi iudaice, în fapt, analizând textele gnostice se poate spune că trăsătura lor specifică este sincretismul şi că aceste mişcări gnostice sunt deasupra fron­tierelor etnice şi a barierelor confesionale şi că spiritul lor este nou. Astfel că gnos­ticismul, raportat la moştenirea iudaică, este departe de ortodoxia iudaică, că babilonismul său este departe de orto­doxia babiloniană, iranismul său este de­parte de ortodoxia iraniană ş.a.m.d. To­tuşi, ceea ce defineşte gnosticismul stric­to sensu nu este integrarea mai mult sau mai puţin organică a unui anumit număr de elemente disparate, ci reinterpretarea îndrăzneaţă, şi deosebit de pesimistă, a câtorva mituri, idei şi teologumene de largă circulaţie în epocă (Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase., ed. rom., voi. II, p. 339). Această inter­pretare a gnosticismului, ca fiind un fe­nomen sincretic, este criticată de I.P. Culianu în Gnozele dualiste ale Occi­dentului, care O consideră inconsistentă

şi analiza prin invarianţi a lui H. Jonas, şi insuficienţa căutării originilor, propu­nând în schimb analizaprin mănunchiuri de opoziţii, câmpul de acţiune sau spec­trul de toleranţă al gnosticismului se extinde astfel, de ex., el nu este redus doar la opţiunea anticosmism, ci cuprin­de o întreagă gamă, mergând de la anti­cosmism la procosmism. Interpretarea lui Culianu este funcţională, dacă accep­tăm ca trăsătură de bază a acestor grupări religioase dualismul, în forma sa clasică maniheistă, şi nu cunoaşterea, şi nici nu poate fi tăgăduit faptul că în creuzetul intelectual al Antichităţii târzii sunt amalgamate prin sincretism sau topite prin pseudomorfoză (Jonas-Spengler), diverse elemente atât din filosofia cât şi din religiile vremii, gnosticismul, încer­când să facă osmoza între filozofie şi religie, dând naştere unui hibrid distruc­tiv pentru cele două, dar şi autodistructiv prin inconsistenţa sistemului. Termenul cunoaştere este pur formal, el nu semnifică ce este a cunoaşte, în con­textul gnozei, cuvântul cunoaştere are un sens categoric religios sau supranatural, în Biserica creştină primară, ereticii şi ortodocşii au fost într-o mare dispută asupra raportului între credinţă şi cu­noaştere (pistis şi gnosis ). Cunoaşterea gnosticilor, pe care o opuneau în contrast cu simpla credinţă a creştinilor, nu era de tip raţional. Gnosis era prin excelenţă cunoaşterea lui Dumnezeu şi întrucât Di­vinitatea avea un caracter întru totul tran­scendent, cunoaşterea lui Dumnezeu era cunoaşterea unui obiect de necunoscut prin metode raţionale şi nu era de con­diţie naturală. Cunoaşterea era radical diferită de cunoaşterea raţională de tip filosofic. Pe de o parte, ea este strâns legată de experienţa revelaţiei, de tipul receptării Adevărului, prin tradiţia sacră şi secretă (esoterică) sau prin iluminarea

interioară, înlocuind teoria şi argumentul raţiunii, pe de altă parte, cunoaşterea care are ca obiect tainele mântuirii, nu este o metodă, este un scop în sine, ea modifică fiinţa umană unificând-o cu Divinitatea. Surse primare referitoare la textele gnos­tice sunt descoperirile arheologice din sec. XVIII-XX din Egipt, codicele Bruce (Cărţile lui leou), codicele Askewianus (Pistis Sophia), codicele Nag Hammadi (Rugăciunea lui Pavel, Apocrifa lui la-cob, Evanghelia Adevărului, Epistola către Rhegini, Tratatul Tripartit, Evan­ghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Natura Puterilor, Scrierea fără titlu, Cercetarea Sufletului, Cartea lui Toma Luptătorul, Evanghelia Egiptenilor, Preafericitul Eugnostos, înţelepciunea lui lisus Hristos, Dialogul Mântuitorului, Apocrifa lui loan, Evanghelia Egipte­nilor, Apocalipsa lui Pavel, Prima Apo-calipsă a lui lacob, A doua Apocalipsa a lui lacob, Apocalipsa lui Aclam, Faptele lui Petru şi ale Celor Doisprezece Apos­toli, Bronte, Authentikos Logos, Noqma, Discurs despre Ogdoadă, Rugăciunea hermetică, Asclepius, Parafraza lui Sem, Al doilea Tratat al Marelui Seth, Apo­calipsa lui Petru, Silvanus, Trei Stele ale lui Seth, Zostrianos, Epistola lui Petru către Filip, Melchisedec, Norea, Mărtu­risirea Adevărului, Marsanes, Interpre­tarea, Expunerea Valentiniană, Alogeni, Hypsiphron, Cugetările lui Sextus, Pro-tennoia Trimorphe ) ş. a. O sursă preţi­oasă o constituie cărţile sacre ale man-deeenilor (în Ib. aramaică manda = cunoaştere). Ele conţin tratate mitologice şi doctrinare, cărţi de morală şi ritual, liturghii, culegere de imne şi psalmi. Lupta împotriva gnosticismului, pericol pentru adevărata credinţă, ocupă un Ioc important în literatura creştină a primelor secole, şi scrierile respective sunt o sursă secundară foarte importantă. Menţionăm

aici marile opere polemice ale Sfinţilor Părinţi: Justin* Martirul Apologie; Iri-neu*, Adversus Haereses; Ipolit*, Refit-tatio Omnium Haeresium (Philoso-phumena); Tertulian*, Depraescriptione Haereticorum, Adversus Valentinianos, Adversus Marcionem, De Anima; Epi-fanie*, Panarion Haeresium; Origen*, De principiis, Contra Celsum. Clement* Alexandrinul, pe lângă numeroasele fragmente din Stromate, a lăsat şi o cu­legere a scrierilor lui Theodot, Excerpta ex Theodoto, membru al scolii valen-tiniene anatoliene, iar Sf. Epifanie a transmis posterităţii un document literar complet al şcolii valentiniene italice, Scrisoare către Flora a lui Ptolemeu. Din câmpul păgân, menţionăm pe Plotin, Contra gnosticilor, sau împotriva celor care spun că Demiurgul lumii este rău şi că lumea este rea, Enneade, II, 9. îfi se­colul III, autorii creştini antieretici s-au ocupat de respingerea maniheismului. Pentru ei, noua religie nu făcea parte din erezia gnostică: Titus* de Bostra, Ad­versus Manichaeos; Hegemonius*, Acta Archelai; Augustin*, De Trinitate, Con-fessiones, Contra Faustum; Theodor* bar Konai, Liber Scholiorum şi un scri­itor păgân, Alexandru de Lycopolis, Contra Manichaei Opiniones. Disputa-tio. O sursă importantă de informaţii o constituie şi misterele păgâne, literatura rabinică şi literatura islamică. Gnosticismul pare să cunoască trei tipuri de texte, corespunzând cu trei etape nu neapărat cronologice: etapa primitivă, unde discordia dintre creatorii lumii nu implică nici răutatea lor esenţială, nici caracterul rău al cosmosului, etapa acută, marcată de anticosmismul şi de demo-nizarea creatorului lumii, şi etapa mode­rată, în care sunt vădite eforturile de a apropia contrariile, de a-I scuza pe De­miurg şi, chiar în unele cazuri, de a scuza

GNOSTICISM

GNOSTICISM

lumea. Divinitatea primă este străină de această lume, pe care nu a creat-o şi pe care nu o guvernează; este un regat al luminii, prin opoziţie cu lumea, care este un regat al întunericului. Dumnezeu este eonul perfect, invizibil, de neconceput, etern, îmutabil, care îşi contemplă ima­ginea în el însuşi, ca într-o oglindă, împreună cu el coexistă Gândirea care este Tăcerea absolută. De la această pri­mordială unitate a Proto-Tatălui şi a Gândirii sale, emană intermediarii, năs­cuţi unul din celălalt, eonii Pleromei, care sunt în număr de treizeci, grupaţi în perechi de câte doi eoni, masculin şi fe­minin. Cosmosul este opera puterilor in­ferioare, generate de un eon din Pleromă, care, din ignoranţă, necunoscându-1 pe adevăratul Dumnezeu, i-au uzurpat pu­terea, considerând că sunt singurele divi­nităţi. De cele mai multe ori, ultimul dintre eoni, Sophia (Sophia-Akhamâth, Sophia-Prounikos, Pistis Sophia), eon feminin care doreşte să-1 cunoască pe Tatăl, afectează unitatea Pleromei. Apa­riţia lumii inferioare, materiale, se dato­rează acestui ultim eon animat de volup­tate, orgoliu şi rătăcire. Dorind să imite Entitatea Supremă, încearcă să creeze fără jumătatea sa masculină. Rezultatul este o creatură diformă şi ignorantă (avorton, cum spun majoritatea gnosti­cilor), numit laldabaoth, stăpân peste apele abisului tenebros şi care, sub efec­tul gelozei sale, se transformă în materie. Precum Proto-Tatăl s-a unit cu Gândirea sa pentru a emana (probole) lumea supe­rioară, laldabaoth se uneşte cu Ignoranţa sa pentru a genera universul inferior. Geneza puterilor inferioare, a arhonţilor, şi în general, a tot ceea ce este creat din­colo de Divinitatea primă, este una din marile teme de speculaţie, fiecare în-trecându-se în a crea ceva nou şi cât mai stufos. Dumnezeul transcendent este el

însuşi ascuns, străin de toate creaturile şi nu poate fi cunoscut prin concepte ra­ţionale. El poate fi cunoscut doar prin revelaţie şi iluminare supranaturală, iar această cunoaştere nu poate fi exprimată decât prin termeni negativi. Universul, domeniul Arhonţilor, este ca o vastă în­chisoare, în care carcera cea mai grea este lumea, scena vieţii umane. In jurul lumii, sferele cosmice (365 de ceruri conform lui Basilide) sunt dispuse con­centric. Semnificaţia religioasă a acestei arhitecturi cosmice este că ceea ce des­parte omul de Divinitatea primă nu este numai distanţa, ci şi activitatea unor forţe demoniace. Sferele sunt sedii ale celor şapte Arhonţi, zei planetari împrumutaţi din panteonul babilonian. Este semni­ficativ că ei au nume care, în Vechiul Testament, sunt rezervate lui Dumnezeu - lao, Sabaoth, Adonai, Elohim, El Shaddai etc. Folosirea unor atribute ale Divinităţii, ca nume pentru puterile de­monice, este un exemplu pentru reesti-marea peiorativă a vechilor tradiţii şi a celei iudaice în general. Arhonţii conduc împreună lumea şi fiecare în sfera sa este un gardian al închisorii cosmice. Guver­narea tiranică a acestor temniceri poartă numele de heirmarmene - Destinul uni­versal. Demiurgul laldabaoth 'a ţinut sfat cu puterile lui. Ei toţi au dat naştere Fa­talităţii şi i-au înlănţuit cu măsuri, mo­mente şi timpuri pe zeii cereşti, pe îngeri, pe demoni şi oameni, astfel încât toţi să fie ţinuţi prin legătura ei, care domină toate lucrurile' (Papirusul din Berlin, p. 157-8). Sub aspect fizic, această domi­naţie este a legii naturale, sub aspect psi­hic, prin instituirea şi aplicarea legii mozaice, ea viza reducerea omului la sclavie. Arhonţii sunt de asemenea crea­torii lumii, dacă acest atribut nu este re­zervat conducătorului lor, care ia astfel numele de Demiurg, şi care adesea este

descris cu trăsăturile Dumnezeului din Vechiul Testament. Omul, principalul obiect în această îmbinare de forţe ostile, este alcătuit din trup, suflet şi spirit, ori­ginea lui este dublă, mundană şi supra-mundană. El nu este numai trup, este şi suflet produs de puterile inferioare, care au alcătuit trupul după imaginea Omului Primordial (arhetipal) şi 1-au animat cu forţele lor psihice: nevoile şi pasiunile omului natural, fiecare din ele produsă de o sferă cosmică, întregul ansamblu alcătuind sufletul astral, psyche. Datorită trupului şi sufletului, omul este o parte a lumii, subjugat destinului universal, hei-marmene. 'într-adevăr, din această Fa­talitate au apărut toate nedreptăţile, tică­loşiile şi blestemele, legătura uitării şi a ignoranţei, ca şi toate preceptele tiranice şi păcatele strivitoare şi spaimele cele mari. Şi astfel întreaga creaţie a fost or­bită, ca să nu poată fi cunoscut Dum­nezeul care este deasupra lor, a tuturor' (Apocrifa lui loan, BG, p. 158). Prizonier în suflet este spiritul sau pneuma, o păr­ticică din substanţa divină venită din înalturi şi căzută în lume. Arhonţii au creat omul cu intenţia premeditată de a ţine spiritul captiv. Astfel că, în macro-cosmos, omul este prizonier înlănţuit în şapte sfere, iar în microcosmos, spiritul uman este acoperit de şapte veşminte psi­hice care-şi au originea în cele şapte sfere, în timpul prizonieratului terestru, în ceea ce priveşte preceptele morale, acestea diferă de la un sistem la altul, de la ascetismul riguros la practici licen­ţioase, semnificaţia celor două tipuri de comportament rezidă în revolta faţă de ordinea acestei lumi. Când nu-şi cu­noaşte răscumpărarea, spiritul, scufundat în trup şi psihic, este inconştient de el însuşi, amorţit, adormit, intoxicat de otrava lumii, pe scurt, omul este igno­rant; trezirea şi eliberarea îi vin
cunoaştere, atunci când ştim ce eram şi ce am devenit; unde eram şi de unde am fost aruncaţi; către ce ţel ne îndreptăm şi de unde am fost răscumpăraţi; ce este naşterea şi ce este regenerarea (Clement Alexandrinul, Exc. Theodot, 78, 2). Aşa cum Dumnezeul transcendent este străin de această lume, şi eul pneumatic este străinul lumii. Scopul efortului gnostic este de a elibera omul interior din legă­turile lumii, pentru a se reîntoarce în regatul luminii. Cel care aduce mântuirea este un mesager venit din regatul luminii, identificat deseori cu Hristos, care a în­vins barierele sferelor, trezeşte spiritul din somnul său terestru şi îi comunică cunoaşterea salvatoare adusă din înal­turi. Cunoaşterea astfel revelată, cunoaş­terea lui Dumnezeu, cuprinde tot conţi­nutul unei istorii secrete, originea şi creaţia Lumii, originea Răului, drama Răscumpărătorului divin coborât pe pământ ca să-i salveze pe oameni, şi vic­toria finală a lui Dumnezeu transcendent, victorie care se va traduce prin înche­ierea Istoriei şi nimicirea Cosmosului. Practic, este cunoaşterea căii de urmat de către suflet pentru a ieşi din iume, cunoaşterea preparativelor sacramentale şi magice ale ascensiunii viitoare şi numele ascunse şi formulele secrete pen­tru a trece de fiecare sferă în parte, înar­mat cu această gnoză, sufletul se în­dreaptă după moarte spre înalt, lăsând în fiecare sferă veşmântul psihic care îi aparţine, eliberat ca spirit de toate înve­lişurile străine se reuneşte cu Divinitatea. Elaborarea sistemelor gnostice a fost opera câtorva iluminaţi, însă cu timpul se constată înmulţirea acestora. Primii înte­meietori, precum Simon Magul, se pre­zintă nu ca profeţi, ci ca întrupări ale forţelor celeste. Succesorii acestora, se concurează reciproc, şi introduc în sis­temele originare propriile inovaţii, trep-

GNOSTICISM

GNOSTICISM

GRIGORIE DE ANTIOHIA


tat apărând scrieri noi considerate secrete şi destinate iniţiaţilor, iar pentru a avea autoritate şi autorii lor le prezintă ca fiind rodul revelaţiilor. Iniţiaţii se împărţeau în mai multe clase, perfecţii, cei care do­reau sa atingă această stare şi impurii. Practicile lor rituale erau secrete, şi cuprindeau: botezuri, mirungeri, punerea mâinilor, comuniuni sub diverse forme, agape şi uniuni spirituale, mai mult sau mai puţin simbolice. Textele originare, care sunt cunoscute, nu sunt foarte

A

explicite în acest sens. In Pistis Sophia, un text care aparţine şcolii valentiniene, se vorbeşte de botezul în spirit, botezul cu foc. Toate aceste rituri, la care se adăugau numeroase gesturi simbolice şi formule secrete înscrise pe talismane, aveau menirea de a-1 purifica şi de a-1 proteja pe cel .ales, în ascensiunea sa printre cerurile vizibile şi invizibile. Condamnările şi persecuţiile la care sunt supuşi de autorităţi, dar şi respingerile din partea Bisericii creştine din bazinul mediteranean şi a oamenilor de cultură păgâni în secolele III şi IV, au dus treptat la dispariţia multor capete ale hidrei, rămânând în urma lor doar câteva scrieri.

/v

In Orientul mijlociu, invazia islamului a permis ca anumite grupări să subziste până în secolul al XH-lea, iar câteva doc­trine gnostice, în asociere cu doctrina islamică, au dat naştere ismaelismului iranian. Maniheismul şi mandeismul se manifestă în comunităţi mici şi astăzi în Asia. în Europa, după dispariţia prisci-lianismului (sec.V) în Spania, renaşterea dualismului este constatată o dată cu apariţia bogomilismului (sec.IX-X) şi a catharilor albigenzi, combinată cu atrac­ţia exercitată de sectele milenariste. Această resuscitare a mişcărilor dualiste are loc pe fondul transmiterii de texte gnostice, îmbogăţite cu apocrife creştine, din care s-au eliminat anumite pasaje

considerate prea violente, la care se adaugă tratate de alchimie bizantine şi arabe, în Europa Occidentală, apariţia textelor alchimice a dus la înflorirea ope­relor în acest domeniu, iar teme specifice alchimice se transformă în figuri ale sim­bolurilor ascensiunii spirituale (gnos­tice), gnosticismul renaşte la începuturile epocii moderne în teosofiile lui Para-celsus şi Van Helmont şi antroposofia lui Rudolf Steiner, iar în secolul nostru în neognoze (gnoza de la Princeton, noua gnoză franceză), în această din urmă situaţie, mai curând în genul aparenţei, decât în acela al esenţei, în măsura în care neognozele se nasc dintr-o criză a cunoaşterii în limitele ideii de raţionali­tate integrală. (F.F)

W. VOlker, Quellen zur Geschichte der christlichen Gnosis, Tiibingen, 1932; W. Till (ed.), Koptisch-gnostische Schriften, I, 1954; Charlotte A. Baynes (ed.), A Coptic Gnostic Treatise, Cambridge, 1933; R. M. Grant, Gnosticism. An Anthology, 1961; R. Haardt (ed), Die Gnosis, Salzburg, 1967; W. Forster (ed.), Die Gnosis, 2 voi., Zurich, 1969-1970; W. Bousset, Die Hauptprobleme des Gnos-ticismus, Gottingen, 1907; H. Jonas, Gnosis und spătantiker Geist, Gottingen, 1934 şi urm., cu supliment 1964-1966; Idem, The Gnostic Religion, Boston, 1958; G. Scholem, Major Trends in Jewish Mysticism, Hilda Stick Stroock Lectures for 1938, Jerusalem, 1941; Idem, Dos Buch Bahir, Leipzig, 1923; Idem, Jewish Mysticism, Merkabah Mysti­cism, and Talmudic Tradition, New York, 1960; G. Quispel, Gnosis als Weltreligion, Zurich, 1951; J. Doresse, The Secret Books of the Egyptian Gnostics, 1960 (ediţia franceză: Librairie Pion, Paris, 1958); R. McL. Wilson, The Gnostic Problem, 1958; R.M. Grant, Gnosticism and Early Christianity, New York, 1959; K. Rudolph, Die Gnosis, 1980; loan P. Couliano, Leş Gnoses dualistes d'Occident. Histoire et Mythes, Pion, 1990 şi ed. rom. I. P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995; Idem, loan P.

Couliano, The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, Harper/Collins, Sân Fran­cisco, 1992 şi trad. rom. Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul tim­puriu la nihilismul modern, Nemira, 1998, cu bogată bibliografie; Cross, Gnosticism, în ODCC, p. 573-574, cu bibliografie.