Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Hispana Versio

Colecţie de canoane redactată la Roma între anii 419-451. în Africa, această co­lecţie poartă numele de Corpus canonum Africanum. Ne sunt cunoscute trei ver­siuni ale acestui document: Antiqua ori-ginalis, care cuprinde canoanele de Ia Niceea, cu excepţia ultimului canon, de la Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antio-hia, Laodiceea, precum şi cele de la

HISPANA VERSIO

HISTORIA MONAGHORUM

HISTORIA MONACHORUM

HONORAT DE MARSILIA

Sardica, Constantinopol şi sinodul afri­can din 419, care s-a păstrat în colecţiile de la Freising şi Wurzburg. Vulgata con­ţinând canoanele de la Niceea, Ancyra, Neocezareea şi Gangra, şi păstrată în colecţiile St. Blaise, St. Maurus şi Ques-neliana. Cea de a treia versiune, Isido-riana-gallica, având acelaşi conţinut cu prima versiune menţionată aici, se păs­trează în colecţiile galice. Se crede că Hispana Vers io este în realitatea opera lui Dionisie Exiguul.

F. Maasen, Geschichte der Quellen und der Literatur des canonischen Rechts im Abend-lande bis zum Ausgange des Mittelalters, I, 1870, p. 924-938; W.M. Peitz, Dionysius Exiguus-Studien, Berlin, 1960; W. Wurm, Studien tind Texte zur Dekretalensammlung des Dionysius Exîguus, Bonn, 1939; C. Vogel, Hispana Versio, în CE, 7, p. 1-2.

Historia Acephala

Denumire dată unui document scurt care descrie istoria zbuciumată a lui Ata-nasie*. Această istorie a fost scrisă la Alexandria, se pare, înainte de moartea episcopului Atanasie în 373, fiind adusă la zi după aceea. Relatările încep cu anul 342 şi fac uz de documentele vremii păs­trate în arhivele Patriarhiei de Ia Alexan­dria. Se fac referiri, din când în când, şi la Pavel de Constantinopol. Historia acephala s-a păstrat doar în traducere la­tină în Codex Veronensis LX, scris cu caractere unciale în sec. VIII. Numele i-a fost dat de primul editor, Scipione Maffei, în 1738. Sozomen* a cunoscut şi a folosit acest document în propria lui Istorie bisericească.

Migne, PG 26, 1443-1450; Histoire et Index Syriaque des Lettres festales d'Athanase d'Alexandrie, Intro-duction, texte critique, traduction et notes par Annik Martin avec la collaboration pour

l'edition et la traduction du texte syriaque de Micheline Albert, SCh 317, Paris, 1985; C.H. Turner, Ecclesiae Occidentalis monumenta iuris antiquissima 1.2, Oxonii, 1913, p. 663-671; W.E. Crum, W. Riedel, The Canons of Athanasius of Alexandria. The Arabic and Coptic Versions, edited and translated, with introduction, notes and appendices, London, 1904; H. Fromen, Athanasii Historia Acephala, Miinster, 1914; E. Schwartz, Die Quellen des Kirchenhistorikers Sozomenus, Berlin, 1911, p. 102 şi urm.; F.L. Cross, The Study of St. Athanasius, Oxford, 1945. Pentru bibliografie în: SCh 317, p. 127-134.

Historia monachorum

Historia monachorum reprezintă de­scrierea unei vizite pe care a facut-o, în 394, un diacon, în fruntea unui grup de laici, Sfinţilor Părinţi din Deşertul egip­tean. Relatarea a fost făcută în faţa comu­nităţii monahale de pe Muntele Măsli­nilor din Ierusalim, unde se aflau Sf. Mei an ia cea Bătrână şi Rufin*. Rufin tra­duce această istorie din greacă în latină în 404, iar Ieronim* i-o atribuie în mod eronat. Versiunea latină este neglijent redactată, iar versiunile orientale aşteap­tă să fie studiate. Numărul capitolelor va­riază de la un manuscris la altul. In ge­neral, ele sunt în număr de 26. Adeseori, Historia monachorum este anexată Isto­riei lausiace a lui Paladiu*, care prezintă aceleaşi aspecte. Documentul prezintă diferite minuni, faptele alese ale părin­ţilor din deşert, şi strădaniile ascetice ale acestora.

A.J. Festugiere, Historia monachorum in Aegypto, Bruxelles, 1961; idem, Leş moines d'Orient IV/1, Paris, 1964 (ediţia Bruxelles, 1971 reuneşte aceste două volume şi cu­prinde un indice); R. Reitzenstein, Historia monachorum und Historia Lausiaca, Gottin-gen, 1916; J. Gribomont, Historia monacho­rum, în DECA, I, p. 1176-1177; M. Skeb,

OSB, Historia monachorum in Aegypto, în LACL, p. 299, cu bibliografie.

Honorat Antoninus

Honorat Antoninus a fost episcop de Constantina în Africa şi autor al unei epistole către Arcadiu, Epistula cohorta-toria, scrisă în jurul anului 437. Arcadiu, creştin din Spania, se afla exilat pentru motive religioase. Honorat îi adresează această epistolă de încurajare şi întărire în credinţă şi chiar în faţa martirajului. Epistola are şi un aspect doctrinar, de­oarece, pe lângă referirile scripturistice, el prezintă şi relaţia dintre Tatăl şi Fiul în cadrul Treimii. Episcopatul lui Honorat a acoperit şi perioada persecuţiilor lui Genseric, când acesta tindea să înlo­cuiască credinţa ortodoxă cu cea ariană, împărtăşită de vandali.

Migne, PL, 50, 567-570; CPL 426; Ghe-nadie, Vir. HI., 95; T. Ruinart, Historiaperse-cutionis Vandalica, Paris, 1699, p. 433-439; A. Pollastri, Honorat Antonin, în DECA, I, p. 1191; B. Windau, Honoratus Antoninus, în LACL, p. 300.

Honorat de Arles

Honorat de Arles (350/365-429), arhi­episcop de Arles. S-a născut în Galia bel­giană. După botez, renunţă Ia plăcerile lumii şi pleacă într-un pelerinaj la locurile sfinte din Grecia, Egipt şi Siria, împreună cu Venantius, fratele său, pe care 1-a convertit la creştinism. Fratele său decedează în Grecia, iar Honorat se întoarce în Galia şi se stabileşte pe insu­la Lerins, care astăzi îi poartă numele. Sub influenţa Sf. loan Cassian*, care i-a dedicat Convorbirile 11 şi 17, el pune aici temeliile unei mănăstiri care, prin faima ei de centru cultural şi spiritual, va

atrage mari personalităţi: Salvianus*, Lupus, Eucheriu* şi Ilarie*. Ajunge epis­cop de Arles, după decesul lui Eulalius, în 428. Ca episcop, întemeiază o nouă mănăstire pe Ron, care va deveni fai­moasă datorită unuia dintre urmaşii săi, Caesar* de Arles. Se stinge din viaţă în jurul anului 429/430. Nu s-a păstrat nimic din scrierile sale, şi anume, din corespondenţa sa şi regula monahală. A fost considerat, pentru o vreme, autor al Simbolului de credinţă atanasian (A. E. Burn).

Migne, PL, 50, 1249-1272 (Sf. Ilarie, Sermo de Vita S. Honorati); Hilarii, Sermo de Vita Honorati, ed. S. Cavallin, Lund, 1952; Hilaire d'Arles, Vie de S. Honorat, M.D. Valentin, SCh 235, Paris, 1977; M. Labrousse, Saint Honorat, Belefontaine, 1995; B, Munke, Die Vita S. Honorati nach drei Handschriften herasugegeben, Zeitschrift fur Romanische Philologie Beiheft, Halle, 1911; A.C. Coo-per-Marsdin, The History of the Islănds of Lerins, Cambridge, 1913, p. 128-136; S; Pricoco, L'isola dei sânţi. II cenobio de Lerino e le origini del monachesimo gallico, Roma, 1978; A.E. Burn, The Athanasian Creed and its Early Commentaries, Cam­bridge Texts and Studies, IV, l, 1896, în spe­cial cap. III; R.T. Smith, Honoratus (10), art. în Smith-Wace, III, p. 138; Cross, Hono­ratus, art. în ODCC, p. 663; Tixeront, />#-trologie, p. 364; Cayre", II, p. 157; Quasten, Patrology, IV, p. 511-512; S. Pricoco, Honorat de Lerins et d'Arles, în DECA, p. 1192, cu bibliografie; C. Kasper, Honoratus von Arles, în LACL, p. 300.

Honorat de Marsillia

Honorat de Marsillia (sec.V), episcop de Marsillia, predicator de excepţie, fost ucenic al Sf. Ilarie* de Arles şi autorul biografiei acestuia: Vita sancti Hilarii. Ghenadie*, de la care avem informaţii despre Honorat, nu ne dă alte detalii cu

HONORAT DE MARSILIA

HONORIUS I

HONORIUS I

HORMISDAS

de către un sinod ecumenic. In justifica­rea papii Honoriu trebuie să se ţină cont şi de corespondenţa ulterioară cu Patriar­hul Sofronie al Ierusalimului, care îi atra­ge atenţia asupra erorii teologice, însă papa nu realizează consecinţele doc­trinare, menţinîndu-şi punctul de vedere.

Migne, PL 80, 463-494, 601-607; J.J.I. von Dollinger, Die Papstfabeln des Mittelalters, 1863, p. 131-153; C.J. Hefele, Causa Ho-norii Papae, Napoli, 1870; J. Chapman, The Condemnation of Pope Honorius, în Dublin Review 139, 1906, p. 129-154 şi 140, 1907, p. 42-72; J. Tixeront, History of Dogmas, trans. H.L. Brinceau, voi. III, St. Louis, 1926², p. 153-184; P. Conte, II significato del primato papale neipadri del VI concilia ecu­menica, în Archivum Hist. Pont., 15, 1977, p. 7-111 cu precădere pag. 80-103; E. Amman, DTC, 7, l, 1922, col. 93-131; Cross, Hono­rius /, în ODCC, p. 663; H.G.J. Breck, Honorius I, Pope, în CE, 7, p. 123-125; A. Di Berardino, Honorius, în DECA, I, p. 1193, cu bibliografie; G. Rdwekamp, Honorius /., în LACL, p. 301.

Honoriu Scolasticul

Honoriu Scolasticul (sec. VI), autorul unei lucrări scurte, adresată unui oare­care episcop Jordanes (a nu fi confundat cu istoricul Jordanes), intitulată: Rescrip-tum contra epistolas Senecae ad Jorda-nem episcopum. Nu se ştie cine a fost acest episcop, iar identificarea lui este anevoioasă, în Rescriptum, Honoriu respinge propunerile din scrisorile Iui Seneca de slăvire a creştinismului, con-siderându-1 pe episcopul Jordanes, prin mijlocirea căruia el a primit creştinismul, mult superior lui Seneca.

CPL, 193; F. Bucheler-A. Riese, Antologia latina, I, 2, Lipsiae, n. 666, p. 137-138 şi retip. Ia Amsterdam, 1964; O. Plasberg, Zum Senecagedicht des Honorius, RhM N.F., 54, 1899, p. 144-149; E. Thomas, (acelaşi titlu),

privire la viaţa şi activitatea lui. Ştim doar că el s-a impus prin credinţa, viaţa sa de excepţie şi cunoştinţele sale scrip-turistice. A studiat la mănăstirea Lerini, fondată de Honorat* de Arles. Se pare că

A

a fost ales episcop în jurul anului 475. In Viaţa lui Ilarie, el a păstrat regulele şi retorica clasică, fără tendinţe partizane şi exagerări literare. El a mai scris şi alte biografii de sfinţi, însă toate s-au pierdut. Nici predicile sale nu s-au păstrat.

Migne, PL, 50. 1219-1246; CPL, 506; BHL 3882; Ghenadie, Virorum lllustrium Cata-logus, 99, 101; M. Corti, Studi sulla latinita merovingia in testi agiografîci minori, Messina-Milano, 1939; S. Cavallin, Vitae S. Honorati et Hilarii, Lund, 1952; B. Kolon, Die Vita S. Hilarii Arelatensis. Eine eido-graphische Studie, Paderborn, 1925; R.S. G, Honoratus (14), art. în Smith-Wace, III, p. 138-139; Altaner-Stuiber, 1980, p. 455; H.G.J. Beck, Honoratus of Arles, St., în CE, 7, p. 123; S. Pricoco, Honorat de Marseille, în DEC A, I, p. 1192; C. Kasper, Honoratus von Marseille, în LACL, p. 300-301.

Honorius I

S-a născut în Campania, fiind fiul consu-

/%

lului Petronius. Ii urmează în scaunul Romei lui Bonifaciu V (m. 625). Liber pontificales furnizează informaţii privind mai ales activitatea sa, şi mai puţine date despre viaţa sa. Se pare că el nu a fost confirmat în scaunul papal de către împă­ratul bizantin, ci de către exarhul din Ra-venna. Pe lângă activitatea administra­tivă deosebit de bogată, el s-a angajat în reorganizarea aşezămintelor bisericeşti, făcând mari cheltuieli în acest sens. Şi-a transformat propria locuinţă în lăcaş mă­năstiresc. Aidoma predecesorului său, Sf. Grigorie* cel Mare, el s-a interesat îndeaproape de convertirea Ia creştinism a anglo-saxonilor, menţinând relaţii

strânse cu episcopii locului, cât şi cu re­gele Edwin de Northumbria, pe care îl felicită cu ocazia primirii botezului creş­tin în 627. Beda Venerabilul ne infor­mează că Honoriu a cerut creştinilor ce Iţi să abandoneze practica lor de a calcula Sf. .Paşti şi să o adopte pe cea romană. Paralel, se angajează în viaţa politică din Italia, izbutind să pună capăt schismei pa­triarhilor de Aquileia-Grado, perpetuată de Fortunatus, pe care îl depune cu aju­torul exarhului de la Ravenna. în acelaşi timp, Honoriu se angajează şi în contro­versa monotelită. Nefiind un teolog de marcă, intervenţia pe care o face nu este conformă cu teologia ortodoxă tradiţio­nală. Greşelile doctrinare făcute de el au fost folosite mai târziu ca argument îm­potriva infailibilităţii papale. In răspun­sul pe care îl dă epistolei Patriarhului Serghie al Constantinopolului, Honoriu citează formula hristologică calcedo-niană care afirmă cele două naturi ale lui Hristos, însă deduce din unitatea celor două naturi existenţa unei singure voinţe în Hristos, excluzând posibilitatea unei voinţe umane. El moare în 638, an în care a fost promulgat Ecthesis-ul., docu­ment monotelit, care face uz de formula lui Honorius 'o singură voinţă'. El este condamnat pentru erezie de sinodul de la Constantinopol din 681. în evul mediu, condamnarea a fost dată uitării. In sec. XV a fost rediscutată cu ocazia negocie­rilor dintre catolici şi ortodocşi, iar mai apoi în sec. XVII şi XVIII în contextul controverselor galicane. în cele din urmă, tema a fost abordată înainte de promul­garea dogmei infailibilităţii papale în 1870. Catolicii resping autenticitatea scri­sorii lui Honoriu către Sergiu, încercând să susţină, în pofida textului scrisorii, că nu este vorba de o eroare doctrinară, ci doar de o expresie imprudentă, gravă, care ar putea justifica condamnarea lui

ibidem, p. 313-316; P. Faider, Etudes sur Seneque, Gând, 1921; S. Zincone, Honorius le Scolastique, în DECA, I, p. 1194; b. Windau, Honorius Scholasticus, în LACL, p. 301, cu bibliografie.

Horiciu

Horiciu (sec. VI), sofist grec, ucenic al lui Procopiu, căruia îi urmează la con­ducerea şcolii din Gaza, în Palestina, îi sunt atribuite o serie de lucrări, discur­suri fictive (plasmatikon), panegirice, discursuri antirrhetice etc., apreciate de către Fotie pentru claritatea şi stilul na­tural, cât şi pentru sensul lor religios şi respectul său faţă de sacru. El a făcut uz de elemente din gândirea păgână în abor­darea unor teme sacre creştine. Atrage în mod deosebit elogiul pe care îl face epis­copului Marcian de Gaza (530-550), în care avem şi o descriere amănunţită a bisericilor St. Serghie şi Sf. Ştefan din Gaza. Tot lui Horiciu îi aparţine şi cuvân­tul funebru Ia moartea magistrului său Procopie.

Migne, PG, 103, 441-444; Photius, Bi-bliotheca, cod. 160; R. Forster, E. Richsteig, Choricii Gazaei opera, Leipizig, 1929 şi retip. Stuttgart, 1972; Or. 23 în W.J. Stepha-nes, XopiKiov 2vvnyopia p.ifj,cov, Athena, 1986; C. Mango, Art of the Byzantine Empire, New Jersey, 1972, p. 60-72, trad. în engleză; W. Horănder, Der Prosarhythmus in der rhetorischen Literatur der Byzantiner, I, Wien, 1981, p. 76-78; D. Stiernon, Chori-cius, art. în DECA, I, p. 466-467; P. Bruns, Choricius von Gaza, în LACL, p. 123, cu bi­bliografie.

Hormisdas

Hormisdas a fost succesorul lui Symma-cus (m. 514) în scaunul episcopal al

HORMISDAS

HORUS

HORIUS

HUNAYN IBN ISHAQ


Romei. Numele sugerează o descendenţă orientală, probabil persană, după mamă. El este important pentru rolul pe care 1-a avut în soluţionarea schismei acaciene, care a separat Biserica creştină din Apus şi cea din Răsărit încă din anul 484. El izbuteşte să obţină iscăliturile şi con­simţământul Iui loan, Patriarh de Con-stantinopol, şi a altor episcopi răsăriteni, în număr de 250, pe un document care conţinea formula dogmatică de la Calce-don, la care se adaugă Tomosul lui Leon. în Apus el a negociat cu succes cu goţii arieni, reuşind să menţină legături paş­nice cu Teodoric. Sub oblăduirea lui Dio-nisie cel Mic sau Exiguul, a produs cea de a doua versiune a colecţiei de canoane bisericeşti greceşti în latină.

Migne, PL 63, 367-534; text critic în Collectio Ave! l ana, ed. de O. Guenther, CSEL, 35, pt. 2, 1898; W. Haacke, Die Glaubensformel des Papstes Hormisdas im Acacianischen Schisma, Analecta Gre­goriană, XX, 1939; F. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium, Cambridge, Mass., 1958, p. 124-134; L. Magi, La sede romana nella corrispondenza degli impera-tori e patriarchi bizantini (Vl-Vll sec.), Roma-Louvain, 1972, p. 29-102; C. Capizzi, Sul Fallimento di un negozio di pace ecctesî-astica fra el papa Onnisda e l'imperatore Anastasia I %515-517), Critica Storica, 17, 1980, p. 23-54; Bardenhewer, V, p. 279 şi urm.; E. Amman, DTC, VII, pt. l, 1922, col. 161-176; Cross, Hormisdas, St., în ODCC, p. 666; J. Chapin, Hormisdas, Pope, St., în CE, 7, p. 148; A. Di Berardino, Hormisdas, în DEC A, I, p. 1195-1196, cu bibliografie; S.C. Kessler SJ, Hormisdas von Rom, în LACL, p. 301-302 şi bibliografia.

Horus

Horus (opoq), putere sau Aeon, în mito­logia gnostică valentiniană. Sf. Irineu* relatează că cea mai tânără dintre aeoni,

Sophia, din dorinţa de a se împreuna cu Tatăl a toate, riscă să fie absorbită în

/v

esenţa Acestuia. In demersul ei, ea ajunge în contact cu puterea limitativă, opoq, a cărei sarcină era să întărească toate lucrurile care se aflau în afara inefabilei Măreţii, limitând-1 pe fiecare la locul său. Horus era, deci, o putere pre­existentă cu funcţii determinate. Potrivit unei alte relatări, care îi aparţine lui Ipolit*, Horus este un Aeon, generat cu această ocazie la solicitarea tuturor Aeonilor, care 1-au implorat pe Tatăl să evite un pericol care îi afecta pe toţi. Atunci Tatăl produce o nouă pereche de aeoni, Hristos şi Duhul Sfânt, care res­taurează ordinea, separând de Pleromă progenitura încă neformată a Sophiei. Urmează apoi aducerea la fiinţă a lui Horus, a cărui sarcină a fost să păstreze ordinea creată. La Irineu, ordinea este inversată. Horus este produs mai întâi, şi după aceea perechea Hristos-Duhul Sfânt. Fără a intra în detalii, reţinem fap­tul că, în gnoza valentiniană, Horus are funcţia de putere în contextul Pleromei, separându-i pe aeoni de inefabilul Bythus şi salvându-i de la anihilare în esenţa acestuia. Pe de altă parte, el este limita exterioară a Pleromei, dându-i perma­nenţă şi stabilitate, păzind-o împotriva pătrunderii oricărui element străin. Ho­rus din gnoza valentiniană nu are nici o legătură cu zeul Horus din mitologia egipteană.

Irineu, Adv, haer., I, 2 şi urm.; Epifanie, Haer., 31; G. Salmon, Horus, în Smith-Wace, III, p. 162; F.-M. Sagnard, La gnose valentinienne et le temoignage de saint Irenee, Vrin, Paris, 1972; M. Harl, Leş mythes valentiniennes de la creation et de l'eschatologie dans le langage d'Origene: le înot Hypothesis, în B. Layton (ed.), The Rediscovery of Gnosticism, Supplements to Numen 41, l, p. 417-425.

Hosius vezi Osie.

Hrisologul, Petru vezi Chrisologus.

Hunayn ibn Ishaq

Hunayn ibn Ishaq (808-873), medic, om de cultură şi traducător în arabă. S-a năs­cut într-o familie de creştini arabi nesto-rieni în al-Hirah. Studiază medicina la Bagdad, sub îndrumarea lui Yahya sau Yuhanna ibn Masawayh (Masuyah sau Mesue), dar, datorită unor neînţelegeri cu acesta, pleacă în Grecia pentru a-şi con­tinua studiile, în perioada şederii sale în Grecia, se familiarizează cu limba greacă, cu literatura, cultura, fîlosofia şi ştiinţa acestei ţări. Reîntors la Bagdad, devine medicul califului al-Mutawakkil. In acelaşi timp, se dedică studiului, călă­torind în Siria, Egipt şi Anatolia bizanti­nă, în căutare de manuscrise greceşti şi siriace. Şi-a început cariera culturală în jurul anului 825, continuând-o cu acelaşi interes până la moarte, în anul 873 (A.H. 260). Hunayn a fost un per­sonaj cu o ţinută morală deosebită. De altfel, standardul său moral, deosebit de ridicat, a stârnit multe invidii, care au dus la aruncarea lui în închisoare şi la excomunicarea lui, nu cu mult timp înainte de moarte.

Cea mai mare parte a activităţii sale lite­rare constă din traduceri din scrieri me­dicale greceşti în limbile siriacă şi arabă, în speţă lucrările voluminoase ale lui Galen. El însuşi vorbeşte despre această traducere, în lucrarea sa: Tratat despre lucrările lui Galen care, după cât cunoştea el, au fost traduse şi despre câteva care nu au fost traduse. Hunayn a tradus sau a contribuit la traducerea de opere filosofice şi ştiinţifice, fiindu-i

atribuită şi o traducere în arabă a Sep-tuagintei. De mare circulaţie s-a bucurat culegerea lui intitulată Cuvinte ale în­ţelepţilor vechi, care a fost tradusă în ebraică şi spaniolă. El a scris şi câteva tratate de teologie filosofică: Recunoaş­terea adevărului religiei şi Concepţiile creştine despre lungimea vieţii şi ceasul morţii, în acest ultim tratat abordează şi problema liberului arbitru. Este autor şi al unei Cronologii a lumii, din care s-au păstrat doar câteva fragmente. El rămâne totuşi în istoria culturii ca mare lingvist şi traducător. In această privinţă, el a scris un lexicon care a fost inclus, în mare parte, în lucrările de mai târziu ale lui Bar Aii şi Bar Bântui. El a scris şi,o gra­matică a limbii siriace, Kethabha dhe-Nuqze - Cartea punctelor (sau semnelor diacritice), citată de Bar Hebraeus în Ausar Raze de Elias Tirahn în gramatica sa. De la el mai avem un tratat Despre sinonime.

Efortul major depus de Hunayn a constat în încercarea de a face accesibil patrimo­niul intelectual, cultural şi ştiinţific al lumii greceşti celei siriace şi arabe, efec­tuând masive traduceri. In acest sens, el a întemeiat o adevărată şcoală de traduceri ale cărei standarde filologice erau deo­sebit de stricte, împreună cu corifeii săi, printre care şi fiul său Ishaq şi nepotul său, Hubaish ibn al-Hasan al-A'sam, a conceput nu numai o metodă de tradu­cere, dar a formulat şi un vocabular tehnic modelat după spiritul limbii arabe. Prin aceasta, micul grup de traducători creştini a pavat drumul pentru dezvolta­rea civilizaţiei islamice medievale, în spe­cial a filosofici elenizante islamice de la AI-Kindi şi până la Ibn Rushd (Averroes).

M. Meyerhof, New Light on Hunain ibn Ishaq andhis Period, în Isis, 8, 1926, p. 685-724; M. Meyerhof (ed.), Hunain ibn Ishaq, al 'Ibadi, Ten Treatises on the Eye, Cairo, 1928;

HUNAYN IBN ISHAQ

HYPATIUS

HYPERECHIOS

HYPSISTARIENI

A. Baumstark, Geschichîe der syrischen Literatur, Bonn, 1922; C. Brockelmann, Geschichte der arabischen Literatur, 2 voi., ed. 2-a, Leiden, 1943-1949, suppl. 3.v., 1937, l, p. 366-369; Wright, p. 153-154; Chabot, p. 112; Duval, p, 386; Grigorie D. Ziaka, Aristotel în tradiţia arabă, (în Ib. greacă), Tesalonic, 1980, în special cap. IV; R. Rus, Istoria filosofici islamice., Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 41-42; F. Rosenthal, Jo-hannitius (Hunayn ibn Ishaq), în NCE, 7, p. 1004-1005.

Hydacius vezi Idacius

Hypatia

Hypatia (375-415), filosof neoplatoni­cian, fiica lui Theon, matematician şi filosof din Alexandria. Despre Hypatia se spune că a fost mândria şcolii filo­sofice neoplatonice din Alexandria, unul dintre elevii ei fiind episcopul Synesius de Ptolemais. Bănuită că ar fi complotat, împreună cu prefectul de Alexandria, împotriva creştinilor, ea a fost atacată de o gloată condusă de Petru Citeţul şi ucisă. Trupul ei a fost apoi sfârtecat în

_t , A

bucăţi şi ars. In legătură cu uciderea ei, a

existat bănuiala că însuşi Chirii*, arhi­
episcopul Alexandriei, ar fi fost ameste­
cat în acest complot fatal. Acest lucru nu
a fost însă niciodată dovedit. De altfel,
istoricul Socrate*, care relatează acest
neplăcut eveniment, sublinia: 'Acest
eveniment a stârnit mare bănuială faţă de
Chirii şi fată de Biserica din Alexandria,
însă ucigaşii, bătăuşii şi cei asemenea lor
sunt cu totul străini celor care s-au ho­
tărât să urmeze lucrurilor lui Hristos'.
Prin aceasta, se dorea şi exonerarea ma­
relui ierarh, dar şi a Bisericii creştine de
fapta care, în realitate, a zguduit cetatea
întreagă. ••,

Socrate, Ist. bis., VII, 15; W.A. Meyer, Hypa­tia von Alexandria. Ein Beitrag zur Geschichte des Neuplatonismus, 1885; F. Schaefer, Cyril of Alexandria and the Murder of Hypatia, în Catholic University Bulletin, Washington, VIII, 1902, p. 441-453.