Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

l lari e

Ilarie (sec. V), poet din Galia, personaj distinct de Ilarie* de Arles şi Ilarie* de Poitiers. Este autorul a trei poeme biblice scrise în vers hexametric: In Genesim ad Leonem papam; De Evangelio şi De martyrio Macchabeorum.

Migne, PL, 50, 1275-1284; CSEL, 23, l, 231-274; studii: CSEL, 23, p. XXVIII-XXIX; A. Hamman, Hilaire, în DECA, I, p. 1153-1154; M. Meier, Hilarius, Dichter, în LACL, p. 292-293, cu bibliografie.

Ilarie de Arles

Ilarie de Arles (401-449), mitropolit şi episcop de Arles, conducător al grupării semipelagiene (Cross). S-a născut în Galia la începutul sec. V. A primit o edu­caţie liberală, care a inclus studiul filosofiei şi al retoricii. A fost un predica­tor excelent, fiind comparat cu Augus-tin*. îmbrăţişează viaţa monahală sub influenţa lui Honorat*, iar după moartea acestuia, deşi împotriva voinţei sale, este numit episcop de Arles, în 429/30. Ca episcop duce o viaţă ascetică, slujind cu

/v

dăruire şi ajutând pe cei slabi. In anul numirii sale, Prosper* şi Ilarie, un laic, i se adresează lui Augustin, informându-1 că episcopul Ilarie ar avea ezitări cu pri­vire la învăţătura acestuia despre predes-tinaţie. în rest, ei adaugă că Ilarie epis­copul este un admirator al lui Augustin. Augustin răspunde în De dono perseve-rcwtiae, exprimându-şi uimirea faţă de ezitările respective şi îşi reafirmă învăţă­tura în această privinţă. Mai mult necaz îi va aduce lui Ilarie înlăturarea din scaunul episcopal a lui Chelidoniu (sau Quelido-nius), care a încălcat canoanele, căsă-torindu-se cu o văduvă. Acesta apelează la Leon. episcopul Romei. Ilarie se de­plasează la Roma pentfu a rezolva pro-

ILARIE DE ARLES

ILARIE PICTAVIANUL

ILARIE PICTAVIANUL


blema. Aici lucrurile iau o întorsătură diferită. Leon îl repune pe Chelidoniu în treaptă, pe motiv că acuzaţia nu a fost dovedită, în realitate însă, la altarul din Roma slujeau multe persoane care se aflau în situaţia lui Chelidoniu. în ceea ce îl priveşte pe Ilarie, Leon îi ia titlul de mitropolit şi îl conferă episcopului de Vienne. îl acuză apoi că a traversat Galia în drum spre Roma în compania unui grup de oameni înarmaţi şi că a hirotonit un episcop în locul lui Projectus, care era bolnav, în plus, folosindu-se de influenţa pe care o avea la curtea imperială, Leon îi solicită împăratului Valentinian II un rescript împotriva lui Ilarie pentru că ar fi tulburat pacea în Biserică şi că s-a răscu-

f\

lat împotriva majestăţii imperiale. In acelaşi timp, Leon a încercat să-1 pună sub pază armată. Ilarie a dejucat acest plan şi a fugit, reîntorcându-se Ia Arles. Rescriptul primit din partea împăratului confirmă pretenţia pontifului roman de a fi episcop universal şi a fost dat în anul 445: Ut Episcopis Gallicanis omni-busque pro lege esset, quidquid apostoli-cae sedis auctoritas sanxisset; iţa ut quisqms episcoporum ad judicium Ro­mani antistitis evocatus venire neglexis-set per moderatorem ejusdem provinciae adesse cogeretur.

Ilarie revine la Arles. Despre ultimii ani de viaţă ai săi ştim doar că a continuat sa­şi îndeplinească funcţia de episcop cu acelaşi sârg şi aceeaşi conştiinciozitate. Abia după moartea lui Ilarie, în 449, Leon îi va recunoaşte meritele, vorbind despre 'memoria lui sfântă'. Multe din informaţiile pe care le avem despre Ilarie sunt furnizate de el însuşi, în biografia lui Honoratus, al cărei autor este, De vita S. Honorati, episcopul fondator al aşezământului eclesiastic din Lerini. Alte lucrări ale sale care au supra­vieţuit sunt: Epistula ad Eucherium

Lugdunsem, o predică De vita S. Ho-norati Arelatensis episcopi şi câteva ver­suri, Defontibus Gratianopolitanis, păs­trate de Grigorie* din Tours. în biografia sa sunt menţionate: homiliae in totius anni festivitatibus expeditae, o expositio symboli şi o serie de scrisori, îi mai sunt atribuite, dar în realitate neautentice, Sermo de vita S. Genesii, Sermo seu nor-ratio de miraculis S. Genesii martyris Arelatensis şi Expositio defide catholica (aceasta pare a fi autentică. F. Katten-busch în Quasten).

Migne, PL, 50, 1219-1246; CPL 500-509; C. Wotke, CSEL, 31,1894; A. E. Burn, în ZKG, 19, 1899, 180-182; K. Kunstle, Eine Bi~ bliothek der Symbole, Mainz, 1900, p. 173-175; Honorat de Marsilia, Vita S. Hilarii Arelatensis, în BHL, 3882; B. Kolon, Die Vita s. Hilarii Arelat., Paderborn, 1925; Hilaire d'Arles, Vie de S. Honorat, M.D.Va-lentin, SCh 235, Paris,'1977; F. Kattenbusch, Dos Apostolische Symbol, 2, Leipzig, 1900, 453, n. 35; D. Franses, Paus Leo de Groote en S. Hilarius van Arles, Bois-le-Duc, 1948; A. Fuhrmann, Die Fabel vom Papst Leo und Bischof Hilarius, Archiv. flir Kulturgeschich-te, 43, 1961, p. 125-162; G. Langgărtner, Die Gallienpolitik der Papste, Bonn, 1964; F. Prinz, Friihes Monchtum im Frankenreich, Munchen, 1965, p. 50 şi urm.; S. Pricoco, L'isola dei sânţi. II cenobio din Lerino e le origini del monachesimo gallico, Roma, 1978; J.G. Cazenove, Hilarius (17), art. în Smith-Wace, III, p. 67-72; Cross, Hilarius, art. în ODCC, p. 648-649; Bardenhewer, IV, p. 571 şi urm.; Altaner-Stuiber, 1980, p. 455 şi urm.; Tixeront, Patrologie, p. 365; Cayre, II, 160-161; Quasten, Patrology, IV, p. 510-511; S. Pricoco, Hilaire d'Arles, în DECA, I, p. 1154; C. Kasper, Hilarius von Arles, în LACL, p. 292, cu bibliografie.

Ilarie Pictavianul sau Ilarie de Poitiers

Ilarie Pictavianul sau Hilarius Picta-viensis (315-367), episcop de Pictavium

(actualul Poitiers), principalul apărător al ortodoxiei niceene în Apus. S-a născut la Poitiers în anul 315, într-o familie pă­gână deosebit de înstărită. Părinţii săi s-au îngrijit de'educaţia sa, trimiţându-1 la studii în oraşul Burdigala (Bordeaux), unde, pe lângă studiul culturii clasice latine, adânceşte şi filosofia. în jurul anu­lui 350, primeşte botezul împreună cu soţia şi fiica sa. în 353 scaunul episcopal de Poitiers devine vacant, Ilarie este ales episcop prin sufragiu popular general. După numai doi ani, în 355, Ilarie este obligat să se angajeze în controversa ari­ană care domina spiritele în Biserica creştină la acea vreme. Triada, Ursacius, Valens şi Saturninus, care reprezenta par­tida ariană în Galia, nu agita doar spiritele, ci lua măsuri împotriva apărăto­rilor doctrinei niceene. Aşa se face că la sinodul de la Milano din 355, Ursacius şi Valens, după ce mai înainte iscăliseră actele sinodale de la Constantinopol în favoarea Sf. Atanasie*, de data aceasta îl condamnă şi împreună cu ei, sub pre­siunea împăratului Constanţiu, mulţi alţi episcopi iscălesc condamnarea. Acest lucru îi determină pe majoritatea epis-copilor din Galia, în frunte cu Ipolit, să rupă comuniunea cu cei trei simpatizanţi ai arianismului. Evenimentele se preci­pită, un nou sinod fiind convocat la Be-ziers în Languedoc, în 356, prezidat de Saturninus de Arles. Sub influenţa aces­tuia, sinodul îl condamnă pe Ilarie şi ală­turi de el pe Rodanius, episcop de Tou-louse. întrucât aceştia persistă în ati­tudinea lor antiariană, sunt depuşi şi trimişi în exil în Frigia. Acest exil a durat aproximativ trei ani, perioadă în care Ilarie se familiarizează cu literatura creş­tină greacă şi, în special, cu scrierile lui Origen*, ceea ce îl determină să iasă de sub influenţa lui Tertullian* şi să îmbră­ţişeze un spiritualism platonician. Tot-

odată, el adânceşte problema teologiei şi a terminologiei niceene, ajungând la două concluzii: a", formularea ortodoxă corectă a doctrinei trebuia să aibă în vedere distanţarea nu numai de arianism, dar şi de cealaltă extremă a monarhismu­lui sabelian şi b. nu doar formula ni-ceeană homoousion era singura variantă valabilă împotriva arienilor, ci şi cea de homoiousion. Aceste doua principii 1-au ghidat atunci când a conceput tratatele De Trinitate şi De synodis (Quasten), scrise în perioada exilului. De altfel, la sinodul de la Seleucia (359), îl aflăm pe Ilarie în tabăra homoiousienilor. După încheierea acestui sinod, reprezentanţii homoiousienilor se deplasează la Con­stantinopol pentru a prezenta împăratului Constanţiu hotărârile la care s-a ajuns. Nu ştim cu exactitate dacă Ilarie a fost unul din grup sau dacă a venit la Cons^ tantinopol de unul singur. Cert este că, la sfârşitul anului 359, el se găseşte la Constantinopol, unde află de întrunirea episcopilor apuseni de la Rimini, care au aprobat, sub presiune imperială, Crezul de la Rimini, considerat a fi filo-arian. Ştirile nu au fost pe placul lui Ilarie, care cere împăratului aprobarea de a avea o dezbatere publică cu Saturninus de Arles, care sosise la Constantinopol, venind de la Rimini. Cererea nu a fost aprobată, în schimb, lui Ilarie i se permite să se în­toarcă acasă, fără a i se cere să subscrie crezul de la Rimini. Revenirea în Galia nu implica reinstalarea lui în scaunul episcopal. Totuşi, el a fost primit cu mare entuziasm. Aici el devine sufletul sino­dului de la Paris, din 351, care propune o formulă dogmatică acceptată de ho-moousieni şi homoiousieni, hotărându-se doar condamnarea conducătorilor arieni din Apus, şi o atitudine de indulgenţă faţă de episcopii care, la Rimini sau în alte ocazii, au acceptat formula ariană

sub presiunea imperială. Ilarie mai apare apoi la sinodul de la Milano din 364, când a încercat, împreună cu Eusebiu* de Vercelli, să-l înlăture din scaun pe

ftepiscopul arian Auxenţiu*. Încercarea a eşuat, iar Ilarie a trebuit să revină în Galia, unde, după informaţia lui Iero-nim*, s-a stins din viaţă în 367. Opera lui Ilarie este un preţios izvor do­cumentar, teologic şi istoric. Din fericire o mare parte din ceea ce a scris s-a şi păs­trat, ceea ce ne dă posibilitatea unor judecăţi pertinente şi precise cu privire la învăţătura sa şi la locul pe care îl are în istoria gândirii creştine. Lucrările sale doctrinare, De Trinitate şi De synodis, se leagă de marea controversă ariană, în prima, el adună ceea ce era de valoare pentru a dovedi deofiinţimea şi dumne­zeirea Fiului împotriva arienilor. A doua lucrare o adresează episcopilor din Galia şi din regiunile învecinate, dar şi epis­copilor din Răsărit, pentru a-i informa despre formulele trinitare homoousios şi homoiousios, folosite în controversa cu arienii. Ilarie încearcă să interpreteze aceste două formule în aşa fel încât să dovedească cum că amândouă pot fi interpretate atât ortodox cât şi neortodox, astfel încât ele sunt egale ca semnificaţie şi că deosebirile sunt terminologice. Liber ad Constantinul, Liber U ad Con-stantîum, Liber contra Constantium, Contra Auxentium nu sunt lucrări sau tratate de istorie în sensul în care ne-au obişnuit Eusebiu* de Cezareea, Socrate* sau Sozomen*, ci epistole prin inter­mediul cărora Ilarie a încercat să pună capăt unor tensiuni din sânul Bisericii, solicitând intervenţia directă a împăratu­lui, sau lucrări polemice, în domeniul exegetic, Ilarie a scris Comentariu la Evanghelia după Matei şi unul la Psalmi şi o serie de imne, fiind considerat primul imnograf din Biserica de Apus.

Teologia lui Ilarie, deşi îşi propune să susţină doctrina niceeană, fluctuează în funcţie de elementele terminologice şi doctrinare cu care a venit în contact, fiind pe punctul de a afirma o hristologie de tip monofizit (Cross). Discursul trinitar este întemeiat pe Scriptură. Atitudinea polemică faţă de afirmaţia ariană că doar Tatăl este Dumnezeu adevărat, se consti­tuie într-o demonstraţie antiariană susţi­nută cu numeroase texte biblice, insis­tând asupra tensiunii dintre unitate (natu­ra) şi distincţie (persona). In actul de creare a lumii şi a omului, Ilarie vede an­gajat Logosul divin, care aduce la îm­plinire voinţa Tatălui, în timp ce formele de plural folosite în cazul lui Dumnezeu în Vechiul Testament arată clar că El nu este solitarius. Ilarie trebuie citit cu aten­ţie, deoarece sintezele sale doctrinare şi argumentările sale, chiar dacă reprezintă un adevărat tur de forţă (Quasten), ca esenţă doctrinară lasă urme de îndoială. Pentru istoria gândirii creştine, el este deosebit de important deoarece a fost primul scriitor şi gânditor latin care a făcut cunoscută, în Apus, gândirea Părin­ţilor greci. Augustin* şi Toma de Aquino î! citează ca autoritate în lucrările lor. El este supranumit 'Atanasie al Apusului'.

Migne, PL, 9-10; CPL 427-472; P! S t, 241-286; A. Zingerle, CSEL, 22, (1891); A. 1. Feder, CSEL 65 (1916); R. P. Largent, Saint Hilaire, Paris, 1924; X. le Bachelet, Hilaire, St., DTC, VI, 2, 1925, col. 2388-2462; J. G. Cazenove, Hilarius Pictavienis, art. în Smith-Wace, III, p. 54-66; Bardenhewer, III, p. 365-393; F. Cayre, I, 344-353; C. F. A. Borchardt, Hilary of Poitiers' Role in the Arian Struggle, The Hague, 1966; A. D. Jacobs, Hilary of Poitiers and the Ho-moeousians. A Study of the Eastern Roots of his Ecumenical Trinitarism, Diss., Emory University, 1968; A. Beck, Die Trinitătslehre des Heiligen Hilarius von Poitiers, Mainz, 1903; J.E. Emmenegger, The Functions of

Reason and Faith in the Theology of Saint Hilary of Poitiers, Washington, 1948; P. Smulders, La doctrine trinitaire de s. Hilaire de Poitiers, Roma, 1944; C.F.A. Borchardt, Hilary of Poitiers' Role in the Arian Struggle, Den Haag, 1966; I. G. C oman, Patrologie, 1956, p. 227-230; Tixeront, Patrologie, p. 300-304; Cross, Hilary of Poitiers, art. în ODCC, p. 249; Quasten, Patrology, IV, p. 36-61; Altaner-Stuiber, 1980, 361-366, 501; M, Simonetti, Hilaire de Poitiers, în DECA, l, p. 1154-1158; M. Durst, Hilarius von Poi­tiers, în LACL, p. 293-296, cu bibliografie.

Ildefonsus de Toledo

Ildefonsus de Toledo (Hildefonsus, Hil-defuns), (607-667), arhiepiscop de To­ledo. S-a născut în sânul unei familii aris­tocrate, primind o educaţie aleasă. Copil fiind, a simţit o atracţie deosebită faţă de viaţa monahală, împotriva voinţei fami­liei, el fuge de acasă şi intra în mănăs­tirea Agaliense, în apropiere de Toledo. Devine călugăr, iar în jurul anului 632, a fost hirotonit diacon, de Helladius, epis­copul de Toledo. Este numit stareţ şi con­duce mănăstirea Agal până Ia numirea Iui ca episcop de Toledo în 657. în calitate de stareţ, participă la sinoadele opt (653) şi nouă (655) de la Toledo. în 657, regele îl numeşte, împotriva voinţei sale, epis­cop de Toledo. Nu cunoaştem detalii cu privire la activitatea sa de episcop. S-a stins din viaţă în anul 667. Julian, sucee-sorul său în scaun, a scris biografia sa, în care prezintă lista lucrărilor sale, remar­când ca, pe lângă cele terminate, el a mai scris şi altele pe care nu a izbutit să le definitiveze. Din nefericire, din lunga listă prezentată de Julian, au supravieţuit doar patru scrieri: a. Liber de Virgini-tatae S. Mariae. Cartea, scrisă împotriva atrei 'necredincioşi', şi anume, Jovinian, Helvidius şi 'un anume evreu', dezvăluie veneraţia deosebită pe care autorul' 0^!are

faţă de Feoioara Măria. Este vorba de un tratat polemic, specific mentalităţii his-pano-gotice din acele timpuri şi celei spaniole de mai târziu, îndreptat mai ales împotriva evreilor spanioli, b. Liber Adnotationuin de Ordine Baptismi sau Liber de Cognitione Baptismi, care pre­zintă învăţătura tradiţională a părirtţîibr latini despre taine, mai ales a lui AtJî gustin*, Grigorie* cel Mare şiTsidbr* de Sevilla. Este vorba în special despre taina botezului^ cum trebuie săvârşiţi prin simplă sau triplă afundare, probletna catehumenilor etc. c. Liber de itinem de­şerţi qttopergitwr post baptismum sau De progressu spiritualîs deşerţi, concepută ca o continuare a celei precedente, abor­dează, în perspectivă mistică; rătăcirile israeliţilor în pustie, considerându-le ca pe un itinerar duhovnicesc al sufletului după botez. d. Cea mai personală*lucrare rămâne De virorum tilmîrium scrifitâs, concepută ca o continuare a lucrărilor similare ale Iui Ieronim*, Ghenâdie* sau Isidor*, fiind un document important pentru istoria Bisericii creştine din Spa­nia, în prima parte a sec, VIL în afară de aceste lucrări, el a mai scris o serie de imne, predici şi două liturghii în cinstea sfinţilor Cosma şi Damian, patronii mă­năstirii Agali. Imnele sale nu-au putut fi identificate, iar dintre predici, sunt cu¹ noscute aproximativ patrusprezece.

Migne, PL, 96, 9-330; CPL, 1247-1257; ed! critică: De Virginitate Beatae Mariae, de V.B. Garcia, (Textos latinos de la edad medi-na espanola), Madrid, 1937; De viris, de G. Codoner, Salamanca, 1972; S.A. Braegel-mann, O.S.B., The Life and Writings of Saint Ildefonsus of Toledo, Catholic University of America Studies in Medieval History, New Series, IV, Washington, 1942; J.M! Cascante Dâvila, Doctrina Mariana de S. lldefonso de Toledo, Barcelona, 1958; M.H. Ward, Ilde­fonsus, art. în Smith-Wace, III, p. 223-225^;; G. Bareille, în DTC, VII; pt.I, 1922, col. 740-

1LDEFONSUS DE TOLEDO

1NOCENŢIU DE MARONIA

INOCENŢIU DE MARONIA

IOAN, SF.

744; Altaner-Stuiber, 1980, p. 8 şi urm.; Cross, Ildefonsus, în ODCC, p. 690-691; J. Fontaine, lldefonse de Tolede, în DECA, I, p. 1211 cu bibliografie; E. Reichert, lldefons von Toledo, în LACL, p. 308-309, cu biblio­grafie.

Indicopleustul, Cosma, vezi Cosma Indicopleustul.

Inocenţiu I

Inocenţiu I (m. 417), episcop de Roma, între anii 402-417, succesor al lui Anastasie. Urcă pe scaunul Romei într-o vreme neprielnică, în timpul episcopatu­lui său, Roma a fost cucerită de trupele lui Alaric (410), iar Biserica era zdrunci­nată de erezia lui Pelagiu. De la el a rămas o colecţie de 36 de scrisori, for­mând fondul principal al primei colecţii de decretai ii. în scrisorile sale, el a abor­dat probleme vitale pentru disciplina Bisericii: celibatul clericilor şi botezul administrat de către eretici, citirea Scripturii, ungerea bolnavilor şi confir-

A ""* _f

marea. In scrisoarea sa către Victricius, el insista ca problemele minore să fie rezolvate pe plan local, însă cele majore, de interes general pentru Biserică, să fie trimise la Roma, aceasta fiind instanţa

A

supremă. In Iliria, el urmează politica lui Damasus* şi Siricius, încercând să întă­rească autoritatea vicarului de Tesalonic, sub pretenţia că Roma a evanghelizat Bisericile din Iliria. Inocenţiu îl susţine pe Sf. loan* Hrisostom împotriva Ale­xandriei şi Antiohiei, mergând până la ruperea relaţiilor de comuniune cu aces­tea. El restabileşte comuniunea cu An-tiohiaîn 413.

Inocenţiu este perceput ca un mare orga­nizator al Bisericii de Apus şi ca unul din

principalii susţinători ai ideii primatului Romei.

Migne, PL, 20, 463-608; Idem, 84, 657; Idem, PLS, I, 793-796; R. Cabie, La lettre du pape Innocent I ă Decentius de Gubbio (19. III. 416), Louvain, 1973; H. Gebhardt, Die Bedeutung Innozenz I fur die Entwicklung der păpstlichen Gewalt, Leipzig, 1901; E. Caspar, Geschichte des Papstums, I, 1930, p. 296-343; M.R. Green, Pope Innocent I, diss., Oxford, 1973; J. Barmby, Innocentius (12), art. în Smith-Wace, III, p. 243-249; E. Amman, în DTC, VII, 1922, col.'1940-1950; Cross, Innocent /, art. în ODCC, p. 703; M. R. Green, Pape Innocent /, Diss. Oxford, 1973; O. Wermelinger, Rom und Pelagius, Stuttgart, 1975, p. 116-133; Quasten, Pa-trology, IV, p. 582-585, cu bibliografie; B. Studer, Innocent I, în DECA, I, p. 1225-1226; W. Geerlings, Innozenz von Rom, în LACL, p. 309.

Inocenţiu de Maronia

Inocenţiu de Maronia (sec. VI), episcop bizantin de Maronia, pe coasta Tracici, la răsărit de Tesalonic. îl înlocuieşte pe Dimitrie, episcop de Filippi, la colocviul organizat de către împăratul Justinian la Constantinopol, la sfârşitul anului 532 sau începutul anului 533, cu scopul de a găsi o cale de împăciuire între episcopii ortodocşi şi cei monofiziţi. De la Ino­cenţiu s-au păstrat două documente. Pri­mul document este o scrisoare, adresată lui Toma, preot în Tesalonic, în care îi descrie întâlnirea care a avut loc la Constantinopol şi la care el însuşi a par­ticipat. Iar al doilea document, păstrat în traducere latină, este tot o epistolă, în care susţine formula theopaschită: unus ex trinitate passus est carne - unul din Treime a suferit în trup. Se pare că epis­tola a avut drept scop să sprijine cererea împăratului Justinian, din 535, adresată papii loan II să aprobe această formulă.

Argumentul său teologic urmează linia Tomosului către armeni al lui Proclus*, patriarh al Constantinopolului, şi susţine că lisus Hristos nu este doi Fii (Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului), după cum, în opinia sa, învăţa Teodor* de Mopsuestia, ci un singur Fiu, Cuvântul veşnic, 'Unul din Treime', care nu a suferit în natura Sa divină, ci 'în trup', adică în firea umană luată la întrupare.

ACO, IV, 2, Berlin, 1914, p. XVI-XXVI; E. Amman, în DTC, 15, l, col. 505-512; E. Schwartz, Komilstudien, Strasbourg, 1914, p. 18-53; D.B. Evans, Innocent of Maronia, în NCE, 7, p. 531; M. van Esbroek, Innocent de Maronee, în DECA, I, p. 1226; B. Windau, Innozenz von Maronia, în LACL, p. 309.

Instantius

Instantius (sec. IV), episcop spaniol al cărui sediu episcopal nu ne este cunos­cut, împreună cu Salvianus*, cel dintâi discipol al lui Priscillian. Este con­damnat în absenţă de către sinodul epis-copilor din Spania şi Aquitania, întrunit la Saragossa. în urma rescriptului lui Graţian, el părăseşte Spania împreună cu Priscillian şi Salvianus şi se îndreaptă spre Italia, în speranţa de a lua legătura cu Papa Damasus* şi cu Ambrozie*, între anii 381-382. încercările lor au eşuat, nefiind primiţi de către cei doi. Se întorc prin Gal ia, iar în drum îl con­vertesc pe Macedonius, un ofiţer imperi­al, la ideile lor, sperând ca prin influenţa acestuia, împăratul Graţian să schimbe rescriptul în favoarea lor, ceea ce s-a şi întâmplat. La revenire în Spania, îşi primesc înapoi bisericile. După decesul lui Graţian, lucrurile iau un nou curs. Instantius este depus din treaptă la si­nodul de la Bordeaux din 384/5. Se face apel Ia noul împărat, Maximus. Cauza lor

este din nou judecată şi, în cele din urmă, se iau măsuri aspre, în sensul că adepţii lui Priscillian au fost condamnaţi Ia exil pe insulele siciliene. Se pare că Instan­tius este autorul celor unsprezece tratate care au fost atribuite lui Priscitlian (Schepss). Nu se ştie cu certitudine dacă tratatul De Trinitate fidei catholicae îi aparţine sau trebuie inclus în acelaşi cerc priscilian. Menţionăm şapte omilii ale sale: Tratatus paschae; Tractatus gene-sis; tractatus exodi; tractatus psalmi I; Tractatus psalmi III; Tractatus psalmi XIV; Tractatus psalmi LIX şi o rugăci­une: Benedictio superfideles.

CPL 785, 788; G. Schepss, în CSEL, voi. XVIII, 1889; G. Morin, Pro Ins tanti o. Contre l'attribution ă Priscillien des opuscules du manuscrit du Wiirzburg, în R. Ben. XXX, 1913, p. 153-173; J. Martin, Prişcillianuş oder Instantius?, în Hist. J., XLVII, 1927, p. 237-251; M. Hartberger, Instantius oder Priscillianus, în ThQ, 95, 1913, p. 401-436; A. de Ales, Priscillien et l'Espagne chreti-enne ă la fin du quatrieme sfecle, 1936; H. Chadwick, Priscillian of Avila. The Occult and the Charismatic in the Early Church, Oxford, 1976; M.B. Cowell, Instantius, art. în Smith-Wace, III, p. 252; Cross, Instantius, în ODCC, p. 707; S. Zincone, Instantius,'în DECA, I, p. 1228; E. Reichert, Instantius, în LACL, p. 309-310.