Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Hermias

Hermias, apologet creştin despre care nu avem alte informaţii decât că este autor al unui tratat apologetic, intitulat: Luarea

în derâdere a filosofilor profani sau Sati­rizarea filosofilor profani, în cele zece capitole ale acestui tratat, Hermias abor­dează cu un sarcasm deosebit, încercând să dovedească netemeinicia opiniilor filosofilor păgâni privind natura sufletu­lui şi a principiilor fundamentale ale uni­versului. Cu alte cuvinte că doctrinele filosofice despre Dumnezeu, natură şi suflet se contrazic între ele. Se pare că Hermias nu a fost filosof de vocaţie, iar informaţiile sale sunt preluate din diverse manuale sau compendii filosofice, Acest tratat nu are un caracter didactic, ci unul satiric. Cât priveşte data scrierii acestei opere, nu există unanimitate între spe­cialişti. Au fost sugerate date cuprinse între anii 200 până la 600.

Migne, PG, 6, 1169-1180; J. C. Th. Otto, Hermae philosophi irriso gentilium philosophorum, Corpus apologetarum chrxh tianorum saeculi secundi IX, 2-31; H. Diels, Doxographi graeci, Berlin, 1929, 64&-65$'_r L. Alfonsi, Ermia filosofo, Brescia, 1947; Tixeront, Patrologie, p. 62; Altaner-Stuiber, op. cit., p. 78; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 60; Idem, I, p. 362-368; Quasten, Patrology, I, p. 253; P. Siniscalco, Hermias, în DECA, p. 1146; Hermias, Satire des philosophes padens, Introduction, texte cri-tique, notes, apendices et index par R.P.C. Hanson, trad. în franc, de Denise Joussot, SCh. nr. 388, Paris, 1993 cu bibliografie; M. Skeb, OSB, Hermias, în LACL, p. 283.

Hermogene

Eretic creştin de la sfârşitul sec. II şi începutul sec. III, care învăţa, printre altele, că Dumnezeu a creat lumea nu din nimic, ci dintr-o materie preexistentă. S-a născut în Syria, dar a activat în Cartagina. Deşi primul gânditor creştin care a scris împotriva lui Hermogen a fost Teofll de Antiohia, întrucât lucrarea acestuia s-a pierdut, detalii privind viaţa

HERMOGENE

HETTO

HETTO

HEXAEMERON

şi învăţătura pe.care o profesa le avem de la Tertullian*. Acesta a compus un întreg tratat contra lui Hermogene, intitulat: Contra Hermogenem, sursa principală de informaţii în legătură cu Hermogene, şi De censu animae, lucrare pierdută, în care dezbate teoriile acestuia referitoare la originea sufletului. Dacă în ceea ce priveşte unicitatea lui Dumnezeu şi hris-tologia, se poate spune că Hermogene este ortodox, în ceea ce priveşte lucrarea de creaţie, concepţia sa despre univers, este greşită, întrucât afirmă, urmând fî-losofiei greceşti, veşnicia şi preexistenta materiei, Dumnezeu fiind un demiurg, un modelator al lumii. Hermogene postu­lează trei posibilităţi: că Dumnezeu a creat lumea din Sine, din nimic sau dintr-o materie preexistentă, în primul caz, ar fi fost vorba de o emanaţie, sau de divi­zarea lui Dumnezeu, ceea ce e imposibil. în al doilea caz, dacă Dumnezeu ar fi creat lumea din nimic, atunci înseamnă că tot ceea ce a creat Dumnezeu trebuia să fie bun şi prin urmare nu ar fi existat răul, sau ca altă alternativă că Dumnezeu ar fi creat răul, ceea ce nu este posibil. Trebuie deci ca materia să fi existat, iar Dumnezeu să fi creat totul din această materie preexistentă, deoarece aşa se explică tot răul pe care îl vedem şi trăim, căci răul nu izvorăşte din Dumnezeu, ci dintr-o materie necreată, în plus, spune el, Dumnezeu a fost întotdeauna Stă­pân itor şi, ca atare, trebuia să existe ceva peste care el să stăpânească. Cât priveşte originea sufletului, acesta o leagă tot de materie şi nu din suflarea lui Dumnezeu. Această controversă a pus în circulaţie pentru prima dată cuvântul 'materialist'. Trebuie însă să avem în vedere că acest cuvânt nu are aceeaşi accepţiune cu cea din zilele noastre, mai ales că doctrina despre hyîe a lui Hermogene se deose­beşte de cea a materialiştilor contempo-

rani nouă. Hermogene susţine că materia era infinită şi refuză să-i atribuie califica­tive. El spune doar că se afla într-o stare de indeterminare şi de mişcare turbulen­tă permanentă, aidoma apei care fierbe într-un vas; că nu era nici bună şi nici rea. Dacă ar fi fost bună, nu ar fi avut nevoie de Dumnezeu pentru a o modela, iar dacă ar fi fost rea, nu ar fi putut fi orânduită. Nu a fost nici materială, deoarece mişcarea nu este materială, şi nici nematerială, deoarece din ea au fost create lucrurile materiale. Dumnezeu nu se identifică cu materia şi nici nu se află în ea după cum mierea se află în fagure. Creaţia a avut loc pur şi simplu prin arătarea şi apropierea lui Dumnezeu, aşa cum frumuseţea afectează mintea prin vederea ei, sau aşa cum un magnet cau­zează mişcarea prin simpla apropiere. Apropierea lui Dumnezeu a făcut ca o parte din materie să devină kostnos, însă o parte a rămas nesupusă, iar aceasta este originea răului.

Tertullian, Contra Hermogenem, în A. Kroymann, CSEL, 47, 1906, p. 126-176; G. Salmon, Hermogenes, art. în Smith-Wace, III, p. 1-3; A. Orbe, Hâda la primera de la procesion del Verbo, Estudios Valentinianos, I, Roma, 1958, p. 270-280; K. Greschat, Apelles und Hermogenes. Zwei theologische Lehre des zweiten Jahrhunderts, teză de doc­torat, Munster, 1997; Altaner-Stuiber, 1980, p. 76, 155; E. Prinzivalli, Hermogene, în DECA, I, p. 1147; C. Markschies, Hermo­genes, în LACL, p. 283-284 cu bibliografie.

Hetto

Hetto (Hatto, Haido, Haito, Ahyto, Heito, Otho), episcop de Basle. S-a năs­cut în anul 763, într-o familie aristocrată. La vârsta de cinci ani este trimis la mă­năstirea Reichenau (Augia) spre a fi edu­cat. El creşte aici şi tot aici îmbrăţişează

viaţa monahală. Se impune prin cultura sa deosebită şi prin spiritul său disci­plinat. Carol cel Mare, auzind despre el, îl numeşte episcop de Basle în 805, ca

*\

urmaş al lui Waldo. In 811 iscăleşte, îm­preună cu alţi prelaţi, testamentul lui Carol. Face parte din delegaţia trimisă de Carol la împăratul Nichifor, pentru a încheia un tratat de pace. Tratatul a fost încheiat cu urmaşul acestuia, Mihail, întrucât Nichifor s-a îmbolnăvit şi a de­cedat subit, în 816, construieşte o bise­rică în Reichenau, pe care o închină Sf. Măria. Boala de care a început să sufere în anul 822/3, îl determină să părăsească funcţia episcopală şi să se retragă la mănăstirea de metanie, unde a trăit până în 836, ca simplu călugăr. Hetto a scris câteva lucrări: Hodoeporicum, în care a relatat călătoria la Constantinopol şi evenimentele care s-au derulat cu acea ocazie. Lucrarea s-a pierdut. El a mai compus o serie de reguli sau statute menite să fie un ghid pentru viaţa duhov­nicească din dioceza sa. Lucrarea este împărţită în 25 de mici capitole şi aruncă o lumină edificatoare asupra vieţii reli­gioase în Biserica germană din acea vreme, în 823 consemnează Viziunea pe care Wetinus, un călugăr din Reichenau, a avut-o cu trei zile înainte de decesul său. Conţinutul acestei Viziuni antici­pează întrucâtva pe Dante. Relatarea a avut un impact deosebit de mare Ia acea vreme, ceea ce 1-a determinat pe Wala-fridus Strabo să o transpună în versuri. S-a mai păstrat o scrisoare a istoricului Theganus către Hetto, un fragment dintr-o altă scrisoare a lui Fritharius, episcop de Toul, şi o carta a lui Ludovic cel Pios în favoarea numirii lui Hetto ca abate al mânăstirii Reichenau.

Migne, PL, 208, 974; idem, 105, 763; 767 şi 771; idem, 114, 1065; Rettberg, Kirchen-

geschichte Deutschlands, II, 93; S.A.B, Hetto, art. în Smith-Wace, III, p. 13-14.

Hexaemeron

Hexaemeron sau lucrarea de creare a lumii în şase zile, aşa cum o găsim de­scrisă în cartea Facerii cap. L Pe lângă această referire termenul de Hexaemeron defineşte acele comentarii patristice care abordează referatul biblic al creaţiei şi alte scrieri legate de această temă a creaţiei în şase zile care formează un gen literar distinct atât în Apusul, cât şi în Răsăritul creştin. Termenul în sine, o tran­scriere a cuvântului grecesc: e^afijiepoV, este întâlnit la Philon* din Alexandria, iar în tradiţia creştină la Chirii* de Ieru­salim, Teofil* de Antiohia, Ipolit* Ro­manul, Metodiu* de Olimp, Origen*, Vasile* cel Mare şi Ambrozie*. Comen­tariile lui Origen şi Ipolit s-au piertlut, iar cele ale lui Vasile cel Mare şi Ambrozie, fiecare în câte nouă omilii, au supra­vieţuit. Cel dintâi scriitor creştin care a folosit acest termen a fost, se pare, Teofil de Antiohia (a decedat după 181). însă cel care i-a dat consistenţă cu adevărat a fost Sf. Vasile cel Mare. El respinge teo­riile cosmologice păgâne, ca fiind con­tradictorii şi prezintă o cosmologie creş­tină bazată pe referatul biblic din Facere. Universul nu este veşnic, însă are un scop moral. Preocupat să dezvăluie rolul activ al lui Dumnezeu în creaţie, Vasile respinge interpretarea alegorică, pre­luând datele ştiinţifice ale vremii sale, şi prezentând elementele şi frumuseţea lu­mii în mod literal. Filosofla, evident eclectică, şi ştiinţa lui influenţată de Aristotel, Platon şi Poseidonius. Omiliile Sf. Vasile au avut un impact imediat în literatura vremii. Sf. Grigorie de Nyssa le continuă cu tratatele sale Despre crearea omului, care este o abordare antropolo-

HEXAEMERON

HIERACAS DE LEONTOPOLIS

HIERACAS DE LEONTOPOLIS

HINCMAR


gică a creaţiei omului şi Explicaţie apologetică la Hexaemeron, care conti­nuă pe linia Sf. Vasile, respingând alego­ria, în sfera creştinismului ortodox orien­tal, îi întâlnim pe Teodor* de Mopsuestia şi Severian* de Cabala. Tema Hexae-meronului o întâlnim şi în poezia bizan­tină, în poemul iambic Hexaemeron al lui George de Pisida. în Apus, ideea este folosită de Ambrozie, iar în Africa de Eustatie Africanul. Hexaemeronul Sf. Vasile a fost tradus în slavona biseri-

«.

ceaşcă de loan Exarhul. In perioada me­dievală influenţa lui se resimte la Robert Grosseteste (Hexaemeron scris în jurul anului 1232/3).

Migne, PG 92, 1383-1424; Homelies sur l'Hexaemeron², ed. S. Giet, Paris, 1968, cu trad. în franceză; DTC, 6, 2325-2354; S. Zincone, Hexaemeron, în DECA, I, p. 1151; R.W. Southern, Robert Grosseteste, Oxford, 1966, p. 204-210; Cross, Hexaemeron, în ODCC, p. 645; F.E. Robbins, The Hexae-meral Literature, Chicago, 1912.

Hexapla

Hexapla (în gr. e^arcXoc), lucrare deo­sebit de elaborată, realizată de Origen, care prezenta în coloane paralele diverse versiuni ale Vechiului Testament. Prima coloană cuprindea textul ebraic, a doua, textul ebraic transliterat în caractere greceşti, iar celelalte patru, cele patru versiuni în greacă: Aquila, Symmachus, Septuaginta (text revizuit cu semne cri­tice) şi Teodotion. Această măreaţă opera a fost începută la Alexandria în 231 şi încheiată la Cezareea în 245. Printr-o combinaţie de asteriscuri, Origen a adap­tat Septuaginta (LXX) la textul ebraic al Vechiului Testament. Această versiune a fost tradusă parţial de Fer. Ieronim* în latină şi apoi în întregime în limba siriacă (siro-hexapla), cu notiţe marginale împru-

mutate din diverşi traducători. Tra­ducerile lui Aquila şi Symmachus repre­zintă tradiţia ebraică rabinică. Din Hexapla s-au păstrat doar fragmente. Eusebiu*, Ieronim şi alţi Părinţi vorbesc despre faptul că cele patru versiuni în greacă ar fi existat într-o ediţie separată, numită: Tetrapla.

F. Field, Origenis Hexaplorum quae super-sunt, 2 voi. Oxford, 1867-1875; C. Taylor, Hebrew-Greek Cairo Genizah Palimpsests, Cambridge, 1900; G. Mercati, ed., Psalterii Hexapli Religuiae, Cetatea Vatican, 1958; C. Taylor, Hexapla, în Smith-Wace, III, p. 14-23; Cross, Hexapla, în ODCC, p. 645; P. Nautin, Origene, Paris, 1977; M. Caloz, Etude sur la LXX origenienne du psautier, Fribourg, 1978; J. Gribomont, Hexaples, în DECA, l, p. 1151.

Hieracas de Leontopolis

Hieracas de Leontopolis, trăitor şi scri­itor egiptean de la sfârşitul sec. III şi începutul sec. IV. Informaţiile în legătură cu Hieracas ne-au parvenit aproape în întregime prin intermediul Iui Epifanie*. De la el aflăm că Hieracas a fost contem­poran cu episcopul egiptean Meletie şi cu Petru al Alexandriei şi ca a trăit în timpul persecuţiei diocleţiene. Hieracas a trăit la Leontopolis, unde ducea o viaţă de reală abstinenţă, impunându-se în acelaşi timp şi prin vasta sa cultură, fiind cunoscător al literaturii şi ştiinţei greceşti şi egip­tene, în medicină, astronomie şi chiar magie. A practicat arta caligrafiei până la adânci bătrâneţe. A decedat la vârsta de 90 de ani. Epifanie ne mai spune că el a scris o serie de lucrări în greacă şi în coptă, în care a explicat Scripturile, şi că a compus cântări bisericeşti. Totodată, el critică diverse aspecte ale învăţăturilor propuse de Hieracas, ca fiind necon-

forme cu tradiţia Bisericii, el fiind, în realitate, în conflict cu Biserica oficială.

Epifanie, Panarion 67; G. Salmon, Hieracas, art. în Smith-Wace, III, p. 24-25; P. Nautin, Ecole pratique des Hautes Etudes, V^eme sec-tion, Annuaire, t. 84, 1975-1976, p. 312-314; R.P.C. Hanson, The Searchfor the Christian Doctrine ofGod, Edinburgh, 1988, p. 7, 479; T. Bohm, Die Christoiogie des Arius, St. Outtilien, 1991, p. 40; P. Nautin, Hieracas de Leontopolis, în DECA, I, p. 1152; T. Bohm, Hieracas von Leontopolis, în LACL, p. 286.

Hilarianus, Quintus Julius

Hilarianus, Quintus Julius, scriitor latin milenarist de la sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V. De la el au rămas două tratate, scrise la cererea prietenilor săi, unul referitor la data serbării Sf. Paşti, iar altul despre sfârşitul lumii. Primul tratat, intitulat, Expositum de Die Paschale et Memis, pierdut dar redescoperit şi publi­cat în sec. XVIII, cunoscut şi ca De ratione Paschae, încearcă să fixeze data Paştilor în funcţie de calendarul lunar. Tratatul nu cuprinde calculul pascal pro-priu-zis. Cel de al doilea tratat: Chrono-logia sive Libellus de Mundi Duratione dezbate începutul sfârşitului lumii. El socoteşte 5530 de ani de la crearea lumii şi până ia Patimile Mântuitorului şi, acordându-i lumii doar 6000 de ani de existenţă, fixează sfârşitul ei şi, deci, cea de a doua venire lui Hristos, la anul 498, când se va instaura împărăţia de o mie de ani. Se pare că Hilarianus a fost desti­natarul micului tratat De ratione pasc hali, scris de Agriustia, scriitor african, care a calculat şi el data Paştilor (Loi).

Migne, PL, 13, 1097-1114; CPL, 2279-2280; C. Frick, Cronica Minora, l, Leipzig, 1892, p. 153-174; W.M. Sinclair şi J. Gammack, Hilarianus (1) Quintus Julius, art. în Smith-Wace, III, p. 52; R de Labriolle, Histoire de

la Litterature latine chretienne, I, Paris, 1947, p. 437-438; Altaner-Stuiber, 1980, p. 230; V. Loi, Hilarianus (Quintus Julius), în DECA, I, p. 1158-1159.

Himerius

Himerius (Eumerius sau Comerius), (sec. IV), episcop de Tarragon, autor al unei scrisori adresate papii Damasus, ri­dicând o serie de probleme de ordin dis­ciplinar, întrucât scrisoarea a sosit după moartea papii Damasus, urmaşul acestu­ia, Siriciu îi răspunde după anul 385. Răspunsul lui Siriciu constituie cel dintâi edict (decretai) papal, păstrat în Colecţia canonică hispanică. El conţine reguli pri­vind botezul păgânilor, al arienilor, cum să se săvârşească botezul şi când. De ase­menea, sunt fixate o serie de reguli pri­vind celibatul preoţilor şi al călugărilor, vârsta canonică pentru hirotonie^ ndfme pentru spovedanie etc. Siriciu îl însăr­cinează pe Himerius să-1 aducă Ia cunoş­tinţa nu numai a episcopilor

Migne, PL 13, 1131-1147; 56, 554-562; 84, 629-638; M.A. Ward, Himerius (1), art. în Smith-Wace, III, p. 83-84; A.C. Vega, El Primado romano y la Iglesia espanola en los siete primeros siglos, El Escorial, 1941, 31-38; J. Orlandis, D. Ramos-Lisson, Die Syno-den auf Iberischen Halbinsel, Paderborn, 1981; M. Diaz y Diaz, Himerius, în DECA, I, p. 1159-1160; E. Reichert, Himerius. von Tarragona, în LACL, p. 296.

Hincmar

Hincmar (aprox. 802-882), a fost arhi­episcop de Reims (845-882), teolog şi canonist. S-a născut în nordul Franţei şi a studiat la mănăstirea St. Denîs, sub

HINCMAR

HINCMAR

HISPANA VERSIO



îndrumarea stareţului Hilduin, pe care îl însoţeşte, în 822, la curtea lui Ludovic cel Pios. în 834, intră oficial în slujba împăratului, iar după moartea acestuia se alătură lui Carol Pleşuvul, devenind susţinătorul acestuia, ceea ce i-a atras duşmănia împăratului Lothair I. Ca răs­plată, împăratul îl numeşte administrator peste mănăstirile din Compiegne şi Saint Germer-de-Flay. în 845 este numit arhi­episcop de Reims. în această calitate, el reorganizează dioceza. Permanentele fricţiuni cu regele Lothair, 1-au determi­nat pe rege să încerce înlăturarea lui Hincmar din scaun. Sinodul de la Soi-sson, din 853, se declară în favoarea arhiepiscopului, deciziile sinodului fiind ratificate de papa Benedict III în 855. Tensiunile cu familia imperială se extind, după ce Lothair ti, regele din Lorraine, al doilea fiu al lui Lothair I, a divorţat de soţia sa, Teutberga. Hincmar scrie un scurt tratat, De divortio Lot har ii e t Teutbergae, în care respinge divorţul şi îi condamnă pe episcopii care 1-au aprobat. Apoi îl depune pe Rothad, numit de Lothair II episcop de Soisson, hotărârea lui nefiind aprobată de papa Nicolae I. Totuşi, el izbuteşte să-l depună pe Hinc­mar de Laon, nepotul său, care a refuzat să-i recunoască autoritatea. După moar­tea lui Lothair (869), el sprijină venirea Ia tron a lui Carol Pleşuvul, pe care îl încoronează personal, împotriva voinţei Papii, în 876, când papa numeşte un vicar apostolic pentru Germania şi Gal ia, el protestează din nou, pe motiv că aces­ta a săvârşit un act de imixtiune în pro­pria lui jurisdicţie, încălcându-i drep­turile mitropolitane. S-a stins din viaţă la Epernay în 882.

Hincmar nu a fost un teolog speculativ. Cu toate acestea, el joacă un rol impor­tant în disputa cu monahul Gottschalk*, condamnat pentru concepţiile sale pre-

destinaţioniste. în 849-850, Hincmar scrie Ad reclusos et simplices, o respin­gere a ideilor lui Gottschalk. Acest tratat este însă analizat şi respins de Ratramnus* de Corbie. Hincmar caută sprijin printre prietenii săi, însă, în zadar. John Scotus Erigena* îi vine în ajutor, scriind lucrarea De Divina Praedesti-natione, care a stârnit un val de indignare împotriva autorului şi a lui Hincmar. Controversa a fost adusă în faţa sinodului de la Quiercy (853), care hotărăşte în favoarea arhiepiscopului. După doi ani, sinodul de la Valence (855) se declară împotriva lui Hincmar, care scrie, în apărarea sa, tratatul De Praedestinatione Dei et Libero Arbitrio, în care argu­mentează, pe temeiuri scripturistice şi patristice, că dacă cei răi sunt predesti­naţi de către Dumnezeu la pedepsele iadului, înseamnă că Dumnezeu este autor al păcatului. Cele două partide se reconciliază abia în 860, la sinodul de la Thuzey. Hincmar a fost un foarte bun cunoscător al dreptului canonic. Acest lucru poate fi dedus nu numai din De Divortio Lotharii, ci şi din De jure me-tropolitanorum şi Lex Salica; nu se ştie cu certitudine dacă această ultimă lucrare îi aparţine.

Scrierile lui Hincmar sunt împărţite după cum umează: canonice (Opusculum LV Capitulorum); pastorale (Capitula syno-dica); istorice (Annales Bertiniani, 861-882; Via s. Remigify politice (De ordine paîatii; De instructione regia); dogmati­ce (De una et non trina deitate; lucrările despre predestinaţie); morale (De ca-vendis vitiis) şi filosofice (De diversa animae ratione). La acestea se adaugă corespondenţa sa deosebit de interesantă şi o serie de poeme.

Migne, PL 125-126; Poemele în L. Traube, MGH, Poetae, III, 1896, p. 406-420; scriso­rile în MGH, Epistolae, VIII, 1939; Annales

Bertiniani, 867-882 A.D., ed. R. Râu în Quellen zur karolingischen Reichsgeschichte

2, Berlin, 1958, p. 104-286; H. Schrors, Hinkmar, Erzbischof von Reims, Freiburg, 1884; J.M. Wallace-Hadrill, Archbishop Hincmar and the Authorship of Lex Salica, în Revue d'histoire du droit, XXI, 1953, p. 1-29, revizuit în The Long-Haired Kings and other Studies in Frankish History, 1962, p. 95-120; J. De vis se, Hincmar et la loi, Dakar, 1962; E.S. Duckett, Carolingian Porîraits: A Study in the Ninth Century, Ann Arbor, 1962, p. 202-264; Cross, Hincmar, în ODCC, p. 651; H.G. Beck, Hincmar of Reims, în CE, 6, p. 1122-1123, cu bibliografie.

Hispana Collectio

Hispana Collectio (Isidoriana) este cea mai extinsă şi mai importantă colecţie canonică din primele zece secole. Ea conţine legislaţia tradiţională pe care o prezintă în două părţi; canoanele sino­dale şi decretaliile papale. Decretaliile papale sunt invariabil aproape aceleaşi, adică 103, de la papa Damasus* (366-384) şi până la Grigorie* I (m. 604). Ca­noanele sinodale sunt prezentate în trei versiuni: a. isidoriană, până la sinodul IV de la Toledo (633); b. ervigiană, până la sinodul XII de la Toledo (685) şi vulgata, până la sinodul XVIII de la Toledo (694). Versiunea Hispana, cea mai lungă, cuprinde 11 sinoade greceşti, S^sinoade africane, 17 sinoade franceze şi 30 sinoade spaniole, prezentând în ordine cronologică strictă sinoadele din fiecare oraş. Cea mai veche versiune (633-635) a acestei colecţii datează din perioada isidoriană, deşi există motive care o plasează înainte de anul 600, în epoca leandrină. Controversa legată de autorul colecţiei, dacă a fost sau nu Isidor* de Sevilla, datează de la mijlocul sec. al XVI-lea. Manuscrisele medievale nu i-au atribuit niciodată această colecţie lui

Isidor, însă îi atribuie 'Decretaliile false', pornind de la prefaţa scrisă de Isidorus Mercator. Este posibil ca cele trei versiuni, isidoriană, ervigiană şi vulgata, să fi fost scrise de ierarhi sau sub supravegherea nemijlocită a acestora, şi au fost folosite timp de aproape 500 de ani, până la reforma gregoriană. Hispana Collectio a apărut pentru prima dată în Gal ia, Ia începutul sec. VIII, devenind cu repezi­ciune codul Bisericii de Apus. De autori­tatea acestei colecţii s-a făcut uz pentru a se justifica cea mai mare fraudă din isto­ria dreptului canonic, şi anume, 'De­cretaliile false'.

Migne, PL 84; F. Maasen, Geschichte der Quellen und der Literatur des canonischen Rechts im Abendlande bis zum Ausgange des Mittelalters, l, 1870, p. 667-716; C. Garcia Goldâraz, SJ, El Codice Lucense de ta Coleccion Canonica Hispana, Biblioteca de la Escuela Espanola de Historia y Arqueo-logia en Roma, X-XII, Roma, 1954 (estet 6 reconstituire a manuscrisului Lugp, despre care se crede că a fost cel mai complet, dar care a fost distrus de foc în 1671); R Four-nier-G. Le Bras, Histoire des collections canoniques en Occident, I, 1931, p. 68-70, 100-106; J. Madoz, Sân Isidoro de Sevilla, Madrid, 1960; Altaner-Stuiber, 1980, p. 252, cu bibliografie; Cross, Hispana Canons, în ODCC, p. 653; G. Martinez Diez, Hispana Collection (Isidoriana), în CE, 7, p. l, cu bi­bliografie.