Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Helladius de Tars

Helladius de Tars a fost prieten şi ucenic al lui Nestorie*, apropiat al episcopului Teodoret* din Tars. înainte de a deveni mitropolit de Tars în 430/1, urmându-i în scaun lui Marian, a fost monah timp de şaizeci de ani. A fost unul din cei care au protestat împotriva începerii sinodului de la Efes înainte de venirea lui loan* de Antiohia şi a episcopilor orientali, în contextul încercărilor de reconciliere care au avut loc între loan de Antiohia şi Chirii* al Alexandriei, Helladius trece de partea grupării celor care erau împotriva reconcilierii, în plus, el ţine un sinod în Tars, respingând 'înţelegerea execrabilă' făcută cu Chirii şi declarând că con-

damnarea 'egipteanului' nu putea fi ridi­cată decât dacă e! îşi 'anatematizează anatematismele'. El mai face încă un pas scriind papii Sixt de ia Roma, invocân-du-1 ca pe un nou Moise care să salveze adevăratul Israel de egipteni. Chiar şi sub presiune imperială, când Teodoret po­runceşte episcopilor orientali să accepte înţelegerea cu Chirii, singurul care nu acceptă accest lucru a fost Helladius. Lucrurile se schimbă după numirea pe scaunul patriarhal de Constantinopol a lui Proclus. Ortodoxia noului patriarh, Proclus, viaţa şi teologia acestuia 1-au determinat în cele din urma pe Helladius să accepte înţelegerea încheiată de loan şi Chirii şi să ratifice condamnarea lui Nestorie, dar nu fără a-i scrie acestuia, exprimându-şi faţă de el vechile senti­mente de apreciere şi prietenie, şi expli-cându-i motivele hotărârii sale. Spre sfârşitul vieţii, el părăseşte scena luptelor religioase şi nu mai avem informaţii despre el. Helladius ne este cunoscut pen­tru cele şapte scrisori ale sale care s-au păstrat în traducere latină. Traducerea a fost făcută de către Rusticus, diacon ro­man, depus din treaptă de Virgil în 550 şi care, după un exil în Egipt, ajunge la o mănăstire din Constantinopol. Pentru culegerea sa, el a folosit lucrarea în cinci volume, Tragoedia lui Irineu de Tyr, prieten fidel al lui Nestorie. El include în această lucrare scrisorile lui Helladius. In scrisorile sale către Alexandru de Hiera-polis, Helladius se plânge de persecuţiile egiptenilor.

Migne, PG 84, 675-746; CPG 6435-6443; scrisorile 157, 199, 202, 218, 252, 281, 282 în ACO voi. l, 4, Berlin, 1922-1923; E. Venables, în Smith-Wace, III, p. 889-890; M. van Esbroek, Helladius de Tars, în DECA, I, p. 1127; B. Windau, Helladius von Tarsus, în LACL, p. 279.

Helpidius Rusticus vezi Elpidius Rusticus

Helvidius

Helvidius (sec. IV), teolog latin, ucenic al lui Auxenţiu*, episcop arian de Milan, care a negat pururea fecioria Maicii Domnului, în disputa pe care a avut-o cu un călugăr al cărui nume nu-l cunoaştem cu certitudine, probabil Carterius, care scrisese o apologie a vieţii monahale, făcând totodată aluzie la pururea fecioria Maicii Domnului, Helvidius a declarat că fraţii Domnului au fost fii naturali ai lui losif şi ai Măriei, întrucât după naşterea lui lisus, aceştia au mai avut şi alţi copii. Fer. Ieronim* îi răspunde într-un scurt tratat, de altfel singurul document din timpul lui Helvidius în care se vorbeşte despre el, intitulat: De perpetua virgini­tate B. Mariae adversus Helvidium, scris la anul 383. Ieronim susţine, printre altele, că aceştia erau fiii unei alte Marii, soţia lui Alfeu şi sora Fecioarei Măria. Discipolii şi urmaşii lui Helvidius au for­mat o grupare aparte, menţionată de către Fer. Augustin* între erezii la nr. 84. Lu­crarea iui Helvidius nu s-a păstrat.

Migne, PL, 23, 385-206 - replica lui Ieronim; E.S.F, Helvidius, art. în Smith-Wace, II, p. 892; G. Jouassard, La personnalite d'Helvi-clius, în Melanges J. Saunier, Bibliotheque de la Faculte Catholique des Lettres de Lyon, III, 1944, p. 139-156; Cross, Helvidius, în ODCC, p. 631; Altaner-Stuiber, 1980, p. 400; S, Zincone, Helvidius, în DECA, I, p. 1131-1132; J. Lossl, Helvidius, în LACL, p. 280.

Henan-isho I

Henan-isho I (m. 701), numit cel Bătrîn sau cel Şchiop (heghird), îi urmează în scaunul de catolicos lui loan bar Matrta,

în 686. A avut doi rivali, pe Isho-yabh de al-Basrah, de care s-a debarasat aruncân-du-1 în închisoare, şi pe temutul loan de Dasen, numit Leprosul (garba), episcop de Nisibe, care a complotat pe lângă ca­liful Abd al-Malik ibn Marwan, izbutind să-1 depună din treaptă şi să-I arunce în închisoare. Este scos din închisoare după câteva zile şi trimis, însoţit de doi apropi­aţi ai lui loan, la o mănăstire din munţi. Pe drum, aceştia îl aruncă într-o pră­pastie. Din fericire, Henan-isho este des­coperit de nişte păstori care îl salvează. El rămâne însă şchiop, de unde şi porecla de 'cel Şchiop'. După ce se însănătoşeşte se retrage la mănăstirea Yaunan sau lona de lângă Moşul, unde rămâne până la moartea rivalului său. Preia conducerea Bisericii nestoriene până în 701. El este autor de predici, omilii şi epistole. Tot Iui îi aparţine şi Viaţa Iui Sergiu Dewadha din Darauqarah sau Dauqarâh, de lângă Kashkar, care i-a fost contem­poran. A mai scris un tratat Despre du­blul folos al Şcolii sau universităţii, ca loc de instruire morală, religioasă, dar şi de cultură, şi un comentariu la Analy-ticele lui Aristotel. Din nefericire, din lucrările sale nu ne-au rămas decât frag­mente disparate.

E. Sachau, Syrische Rechtsbucher, 2, 1-49; Wright, p. 127-128; Chabot, p. 103-104; Duval, p. 372; Baumstark, p. 209; Urbina, p. 150-151; P. Bruns, Henanischo /, în LACL, p. 280-281.

Henan-isho II

Henan-isho II (sec. VIII), episcop de Laschom, ridicat la rang de patriarh în mod mai puţin convenţional. Moare otră­vit în anul 779. S-au păstrat doar actele sinodului din 775 care îi poartă numele. Celelalte lucrări, s-au pierdut. Este vorba de imne funerare, cinci tomuri de omilii

HENAN-ISHO II

HERACLEON

HERACLEON

HERACLIDAS DE NYSSA

metrice, zece Chestiuni, care i-au fost atribuite de Abhd-isho. Numele Iui He-nan-isho figurează pe celebra inscripţie siro-chineză din Singanfu, referitoare la introducerea creştinismului în China. Stela a fost ridicată în 781, înainte de sosirea veştii morţii sale.

Assemani, BO, III, part. I, 135; Chabot, p. 106-I07;Duval, p. 381.

Henoticon

Henoticonul este documentul care con­ţine o formulă de unire a celor două ta­bere creştine, monofizită şi calcedoniană sau duofizită, conceput, după câte se pare, de Acaciu, Patriarhul Constantino-polului, şi Petru Mongus, patriarhul Alexandriei, şi prezentat împăratului Zeno în 482. Deşi documentul îi con­damna pe Nestorie* şi pe Eutihie*, de­clarând că credinţa ortodoxă a fost de­finită prin Crezul niceo-constantinopoli-tan şi reafirmând cele 12 anatematisme ale lui Chirii* al Alexandriei, prin faptul că omite să vorbească despre cele două naturi în Hristos, face mari concesii mo­nofiziţilor. Documentul nu şi-a atins ţinta. In loc să ducă la unificare, a stârnit controverse şi mai acerbe, care au dus la scindarea, pentru aproape patruzeci de ani, a Bisericii de Răsărit şi de Apus, în afară de faptul că a adâncit criza reli­gioasă în Răsărit.

Migne, PG, 86, 2620-2625; ediţie critică de E. Schwartz, în Codex Vaticanus gr. 143. Eine antichalkedonische Sammlung aus der Zeit Kaiser Zenos, Abh. Bayr., XXXII, Hft. 6, 1927, p. 52-54; A. Grillmeier, S.J.-H. Bacht, Das Komil von Chalkedon, II, 1953, p. 120 cu bibliografie; L. Salaville, în DTC, VI, 1920, col. 2153-2178, cu bibliografie; Diac. loan Caraza, Hristologia sinodului IV ecumenic de la Calcedon în preocupările teologilor romano-catolici şi protestanţi din

vremea noastră şi punctul de vedere ortodox, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000.

Heraclas

Heraclas a fost patriarh al Alexandriei între anii 232-247. A studiat filosofia sub îndrumarea lui Ammoniu Saccas, îmbră­când veşmântul de filosof pe care nu 1-a părăsit nici în timpul episcopatului. Fiind foarte ocupat cu numeroase obligaţii, Origen* îl ia colaborator, încredinţându-i predarea catehezei şi iniţierea catehume-nilor. Se pare că lui Heraclas i-a revenit sarcina de a preda disciplinele profane, lucru de care s-a achitat cu bine. După re­tragerea forţată a lui Origen la Cezareea, la care fără îndoială a contribuit şi el din plin, a preluat conducerea şcolii catehe-tice din Alexandria, însă doar pentru o scurtă perioadă, deoarece este ales arhi­episcop în locul lui Demetrius. Deşi i-a fost ucenic şi apropiat, Heraclas a votat în favoarea suspendării lui Origen de la conducerea şcolii din Alexandria, iar Ghenadie* de Marsilia ne informează că a convocat un sinod în vederea con­damnării fostului său magistru. De la el nu au rămas scrieri. Este menţionată doar o Epistolă pastorală din care D ioni sie* al Alexandriei a luat un citat.

Lionel Davidson, Heraklas, art. în Smith-Wace, III, p. 897; I.G. Coman, II, p. 379-381; Altaner- Stuiber, 1980, p. 198; H. Crouzel, Heraclas d'Alexandrie, în DEC A, I, p. 1133.

Heracleon

Heracleon (sec. II), gânditor gnostic, ucenic al lui Valentin, despre care Cle­ment* de Alexandria şi Origen* spuneau că era 'cel mai stimat din şcoala lui Va­lentin', împreună cu Ptolemeu* aparţine

tradiţiei gnostice valentiniene din Italia. Heracleon este primul care a scris co­mentarii la Noul Testament. De la Origen aflăm că el a scris un comentariu la Evanghelia după loan. De altfel, Origen îl citează de aproape cincizeci de ori, iar Clement, doar de două ori. într-unul din aceste locuri (Luca 3, 16 şi 17), Clement spune clar că citatul său este preluat din expunerea la Evanghelia după Luca a lui Heracleon. Acest lucru ne face să credem că el a scris comentarii şi la alte evanghe­lii, cu siguranţă şi Luca. H.C. Puech şi G. Quispel sunt de părere că Heracleon este autorul Tratatului despre cele trei naturi (Tractatus tripartitus\ descoperit între textele gnostice de la Nag Hamadi şi păs­trat în Codex Jung. în centrul învăţăturii lui Heracleon se află mitul valentinian potrivit căruia Spiritul căzut, devine conştient prin Hristos, de propria sa origine. Cu ajutorul exegezei alegorice, el a încercat să descopere esenţa acestui mit în Evan­ghelia după loan, concentrându-se în special asupra iui loan Botezătorul, a Samarinencei şi a centurionului de la Capernaum.

A.E. Brooke, The Fragments of Heracleon, Texts and Studies, I, No. 4, Cambridge, 1891; W. Volker, Quellen zur Geschichte der christlichen Gnosis, Tiibingen, 1932; W. Foerster, Die Gnosis l, 1995², p. 214-240 trad. în germană; M. Simonetti, Testi gnostici cristiani, Bari, 1970, p. 137-169; E. H. Pagels, The Johannine Gospel in Gnostic Exegesis. Heracleon 's Commentary on John, "Nashville, 1972; D.M. Scholer, Bibliographia gnostica, Leiden, 1971; Altaner-Stuiber, 1980, p. 101; H. Strutwolf, Gnosis als System, Gottingen, 1993; G. Gianotto, Heracleon, în DECA, I, p. 1133-1134; C. Markschies, Heracleon, în LACL, p. 281 cu bibliografie.

Heraclianus

Heraclianus (sec. VI), preot şi sincel al bisericii Sf. Sofia, mitropolit de Calce-

don, opozant înverşunat al maniheismu-

/*.

lui. In calitate de preot slujitor la biserica Sf. Sofia, a făcut parte din două delegaţii bizantine, care au călătorit la Roma, în 520 şi 535. Este numit mitropolit de Calcedon în 536. Fotie* face o descriere amănunţită a lucrării lui Heraclianus, intitulată Adversus Manichaeos, în care el respinge, într-un stil concis, clar şi ferm, textele maniheice: Evangelium; Li­ber Giganteus şi Thesauri. Heraclianus trece în revistă aproape toţii scriitorii care au scris împotriva maniheismului, prezentându-le şi evaluându-le argumen­tele şi formulând unele noi. Sf. Maxim* Mărturisitorul citează un scurt pasaj din lucrarea Adversus Manichaeos. Câteva fragmente mai lungi s-au păstrat şi în Doctrina Patrum.

Migne, PG, 91, 125CD; CPG, 6800-6801; Fotie, Bibi, col. 85; Migne, PG, Î03,287; C. Hole, Heraclianus, art. în Smith-Wace, II, p. 901; Cayre, II, 70; E. Honigmann, Patristic Studies, ST, 173, Cetatea Vatican, 1953, p. 205-216; Fr. Diekamp, Doctrina Patrum de incarnatione Verbi, Munster, ed.2-a, 1981; L. Maggi, La Sede Romana nella corrisponden-za degli imperatori e patriarchi bizantini (VI^e-VH^e sec.), Roma-Leuven, 1972, p. 68, 90, 92, 118; D. Stiernon, Heraclianus de Chalcedoine, în DECA, I, p. 1134 vezi şi bi­bliografia; B. Windau, Heraclianus, în LACL, p. 281-282.

Heraclidas de Nyssa

Heraclidas, episcop de Nyssa, este con­siderat autorul celei de a doua versiuni a Istoriei lausiace (Historia Lausiacd) a lui Paladiu, recensio B sau 'textul me-tafrastic' (Honigmann), care datează din sec. V. Este vorba de o fuziune a textului

n.

lui Paladiu şi Historia monachorum. In diverşi codici, este numit episcop de Ca-padocia, iar versiunile latine îl numesc

HERACLIDAS DE NYSSA

HERMA

HERMA

'eremitul' sau 'alexandrinul', 'discipolul Sf. Antonie'. Fotie spune că este autorul a două scrisori împotriva messalienilor. Limbajul folosit de el dovedeşte, după părerea aceluiaşi istoric, vechimea vene­rării icoanelor.

CPG, 6039-6040; Historia Lausiaca (recen-sio B), Fronto Ducaeus, Bibliothecae ve-terum patrum 2, Paris, 1624, p. 894-1053; C. Butler, The Lausiac History of Palladius, 2 voi. Cambridge, 1898-1904; G. Salmon, Heradidas (4), art. în Smith-Wace, II, p. 902; E. Honigmann, Heradidas of Nyssa (about 440 A.D.), Roma, 1953, (ST 173), p. 104-122; A. Labate, Heradidas de Nysse, în DECA, I, p. 1134-1135; K. Pollmann, He­radidas von Nyssa, în LACL, p. 282.

Heraclid de Cipru

Heraclid de Cipru, episcop de Efes (sfâr­şitul sec. IV), originar din Cipru. Pri­meşte o educaţie umanistă. Aprofun­dează în mod special Sf. Scriptură. Timp de câţiva ani duce o profundă viaţă ascetică sub îndrumarea lui Evagrie* în deşertul Sketis. Este hirotonit diacon al Sf. loan* Hrisostom. La sugestia Sf. loan Hrisostom este ales episcop de Efes. Este şi el chemat la judecată la sinodul de la Stejar, sub diverse acuze, aduse de Ma-carie, episcop de Magnezia, de un epis­cop pe nume Isaac şi de un diacon, loan. Printre acuzele aduse, amintim că ar fi furat un veşmânt diaconesc din Ceza-reea. că ar fi biciuit pe nedrept diverse persoane în Efes, ducându-le legate în lanţuri pe străzile cetăţii şi că împărtăşea doctrine origeniste. După mai multe amânări, este închis într-o temniţă din Nicomidia. Palladiu ne informează că în locul lui Heraclide a fost hirotonit un eunuc pângărit de cele mai josnice vicii. Heraclide este unul din episcopii din Răsărit cărora Teofîl*, patriarhul Ale-

xandriei, îi scrie în legătură cu con­damnarea lui Origen.

Socrate, Ist. bis., VI, 11, 17; Sozomen, Ist. bis., VIII, 6, 19; E. Venables, Heradides (5) Cyprius, art. în Smith-Wace, II, p. 902; G. Ladocsi, Heraclide de Chypre, în DECA, I, p. 1135.

Heraclit

Heraclit (sec. II), scriitor bisericesc căruia îi este atribuită lucrarea Co­mentarii in Apostolitm, acum pierdută. El a trăit şi activat în perioada împăraţilor Commodus (180-192) şi Septimiu Sever (193-211). Eusebiu* şi Ieronim* susţin că este vorba de un comentar antignostic la epistolele pauline.

Eusebiu, Ist. bis.. V, 27; Ieronim, De vir. iii, 46; C. Hole, Heraditus (1), art. în Smith-Wace, II, p. 903; G. Ladocsi, Heraditus, în DECA, I, p. 1135; R. Hanig, Heraditus, Antignostiker, în LACL, p. 282.

Hernia

Herma (sec. II), unul din Părinţii Apos­tolici, autorul lucrării Păstorul. Este vorba de un text care aparţine seriei apo-calipselor apocrife, întrucât conţine reve­laţii pe care Herma le-a avut în timpul şederii sale Ia Roma, prin intermediul a două făpturi cereşti, prima o femeie în vârstă, iar a doua, un înger. Aidoma Epis­tolei lui Barnabas, Păstorul lui Hermas se află în diverse manuscrise ale Noului Testament, cum ar fi Codex Sinaiticus. Despre Herma avem la îndemână doar informaţiile pe care ni le furnizează per­sonal. A fost sclav creştin, vândut unei doamne bogate din Roma pe nume Rhode care îl eliberează. Se căsătoreşte, devine negustor şi se îmbogăţeşte prin mijloace mai puţin cinstite, în timpul

unei persecţii pierde toată averea, iar propriii lui copii, care se leapădă de cre­dinţă, îl denunţă, în cele din urmă, el îşi recunoaşte greşelile şi se pocăieşte cu întreaga familie. Fragmentul Muratori infirmă aceste date şi dă următoarea in­formaţie cu privire la autorul Păstorului: 'De curând, în zilele noastre, în cetatea Romei, Hermas a scris Păstorul, când fratele său Pius, episcopul, stătea pe scaunul cetăţii Romei'. Dacă acest lucru este adevărat, atunci autorul Păstorului nu a fost un personaj oarecare, ci o figură de seamă a societăţii romane. Informaţia din Codicele Muratori poate fi pusă însă la îndoială de referirea la Papa Clement pe care o găsim în textul Păstorului. Quasten este de părere că informaţiile nu sunt conflictuale, deoarece textul a fost redactat în două etape. Partea mai veche merge până în vremea lui Clement, iar textul pe care îl avem este din timpul lui Pius. El respinge totodată sugestia făcută de Origen* care credea că Herma, au­torul Păstorului, este acelaşi Herma de­spre care Sf. Pavel vorbeşte în Epistola către Romani (16, 14). Pastorul lui Herma este o predică de pocăinţă (Quasten), cu caracter apocalip­tic şi într-o expunere mai puţin obişnuită. In ansamblu, textul se împarte în trei diviziuni: prima diviziune cuprinde cele cinci Viziuni sau Vedenii, a doua, cele douăsprezece Porunci şi a treia, cele zece Asemănări. Vedeniile sunt dominate de un personaj feminin, căreia autorul i se adresează cu formula de 'Doamnă'. Treptat, acestui personaj i se estompează trăsăturile bătrâneţii, pentru ca în vede­nia a IV-a să se arate sub chipul 'mire­sei', simbol al Bisericii. Partea a doua, prezintă într-o formă condensată, prin­cipiile fundamentale ale conduitei mo­rale creştine: credinţa, curăţia, credin-cioşia etc. Ultima parte preia o serie de

idei din celelalte două părţi şi le dezvoltă cu ajutorul unor simboluri şi parabole. Elementul principal al doctrinei Păsto­rului este pocăinţa. Pocăinţa este înţe­leasă ca o schimbare radicală a cugetului omului, o lepădare şi o purificare totală de toate inechităţile anterioarei o intrare în 'spaţiul' lui Dumnezeu, o 'trăire cu Dumnezeu', posibilă prin purificarea cu lacrimi şi prin neadăugarea de păcate noi. Astfel, credinciosul intră în dragostea lui Dumnezeu (Asemănări 5, 1-4). Pocăinţa ne reînnoieşte duhul şi ne reintegrează în viaţa neprihănită. Lucrul acesta se săvâr­şeşte prin Biserică, care se roagă pentru cei păcătoşi, care, purificaţi, justificaţi reintră între zidurile ei. Există o pocăinţă înainte de botez şi care culminează cu botezul şi o a doua, care este permisă şi după botez. Prin aceasta, Herma su­bliniază caracterul universal al pocăinţei; nici un păcătos care se pocăieşte, nu este astfel exclus. Doar cei care nu se pocă­iesc vor fi excluşi din Biserică. Iertarea păcatelor nu permite însă recăderea în păcat. Păcătosul trebuie să se îndrepte. In acest context, Hermas subliniază aspec­tul psihologic al pocăinţei. Actul de căin­ţă nu este doar o simplă purificare, ci o sfinţire pozitivă asemenea celei produse la botez prin lucrarea şi primirea Duhului Sfânt. Prin aceasta, Herma subliniază ca­racterul de taină al pocăinţei, asemenea tainei botezului.

Unele puncte doctrinare sunt neclare în Păstor. Herma nu foloseşte numele lui lisus Hristos, nici apelativul de Domnul cu referire la Mântuitorul, ci zice pur şi simplu 'Fiu al lui Dumnezeu' pe care îl identifică cu Duhul Sfânt. La el nu re­găsim Treimea. Despre Biserică, el spu­ne că a fost zidită înaintea tuturor şi lu­mea a fost creată pentru ea. Cât priveşte Parusia, Herma crede că este aproape.

HERMA

HERMES TRISMEGISTOS

HERMES TRISMEGISTOS

HERMOGENE


Păstorul lui Herma s-a bucurat de mare circulaţie şi stimă, după cum putem de­duce din scrierile unor scriitori biseri­ceşti, ca Irineu*, Tertulian* sau Origen care considerau că Herma a fost profet inspirat şi numărau această lucrare prin­tre cărţile Noului Testament. Păstorul a fost tradus în latină, etiopiana, coptă şi medio-persană.

Funk, Patres Apostolici, I, p. 414-639; C. Bonner, A Papyrus Codex ofthe Shepherd of Hermas (Similitudes 2-9) with a Fragment of the Mandatez, University of Michigan Studies, Humanistis Series 22, Ann Arbor, 1934; C. Taylor, The Shephers of Hermas, 2 voi., SPCK, London, 1903-1906; Hermas, Le Pasteur, R. Joly, în SCh 53, reimpr. cu supli­ment, Paris, 1968; I. Olariu, Scrierile Pă­rinţilor Apostolici, Caransebeş, p. 95-150; M. Pâslaru, Scrierile Părinţilor Apostolici, II, p. 51-176; D. Fecioru, PSB, l, p. 219-330; L. Pernveden, The Concept ofthe Church in the Shepherd of Hermas, Lund, 1966; I. Şurubaru, Doctrina despre Biserică în 'Păs­torul lui Herma', art. în Studii Teologice, XIX, 1967, p. 432-445; S. Giet, Hermas et Ies Pasteurs, Paris, 1962; G.F. Snyder, The Shepherd of Hermas, Cam den, 1968; I. Reiling, Hermas and Christian Prophecy. A Study of the Eleventh Mandate, Leiden, 1973; A. Hilhorst, Semitismes et latinismes dans le Pasteur d'Hermas, Nijmegen, 1976; N. Brox, Der Hirt des Hermas, Gottingen, 1991; Tixeront, Patrologie, p. 30-35; Alta-ner-Stuiber, op. cit., p. 55-58; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 43-46; Hermas, art. în Cross, ODCC, p. 640-641; I.G. Coman, I, p. 173-188; Quasten, Patrology, I, p. 92-105; C. Osiek, The Shepherd of Hermas. A Co-mmentary, Fortress Press, 1999; P. Nautin, Hermas (Le Pasteur d'), în DECA, I, p. 1143-1144; N. Brox, Hermas (Hirt des Hermas), în LACL, p. 282-283 cu bibliografie.

Hermes Trismegistos

Hermes Trismegistos - Simbolistica lui Hermes Trismegistos se inspiră atât din mitologia grecească: Hermes, zeu ai

inteligenţei, patron al comerţului, protec­tor al hoţilor, crainic al zeilor infernului, călăuză a sufletelor morţilor, zeu al călă­toriilor, intermediar între cer şi pământ, cât şi din cea egipteană: zeul Thoth, sub­stitut al zeului suprem Ra, crainic, ilumi­nator, judecător lăuntric (conştiinţă), călăuză, mijlocitor. Hermes Trismegistos este, în consecinţă, zeul tetramorf, al celor patru vânturi ale cerului şi al celor patru chipuri. Aceste atribute prezintă un sens dublu, ele întruchipează, în mod obiectiv, totalitatea cunoştinţelor venite din cele patru zări şi de la toate nivelurile existenţei şi nenumărate moduri de inter­pretare şi receptare a mesajului său. Sub numele de hermetism, se înţelege totali­tatea credinţelor, a ideilor şi a practicilor, transmise în literatura hermetică. Cor­pusul hermetic cuprinde un ansamblu de scurte tratate redactate între sec. III î. d. H. şi III d. H. Ele se consideră a fi trans­mise de zeul grec Hermes, numit şi Her­mes Trismegistos, identificat cu zeul egiptean Thoth. O tradiţie ce vine din epoca Ptolemeilor relata că Thoth, pri­mul Thoth, trăia înainte de potop, al doi­lea Hermes, Trismegistos, i-a urmat, apoi ftul său Agathodemon şi nepotul său Tat. Aceste personaje sunt menţionate în tratatul Kore Kosmou. Tratatele se îm­part, conform lui A.J. Festugiere, în două categorii, scrierile aparţinând hermetis-mului popular (astrologie, magie, ştiinţe oculte, alchimie) şi literatura hermetică savantă, alcătuită din 17 tratate. Inter­ferenţe între cele două tipuri de texte există, însă 'interferenţele nu ating un caracter esenţial şi distincţia între cele două este netă. Singurul punct comun, singura trăsătură care permite raportarea acestor texte la hermetism este că ele se prezintă ca texte revelate de Hermes Trismegistos' (A.J. Festugiere). în fapt, considerate în extrema lor varietate,

scrierile hermetice, scrise în limba greacă, reprezintă o religie greco-egip-teană eclectică care interpreta vechile doctrine de Ia Memphis, Sad's, Hermo-polis sau Teba. Elemente mitologice şi filosofice de tip „gnostic" fac parte din spiritul epocii: dispreţul faţă de lume, valoarea salvatoare a unei ştiinţe primor­diale revelate de un zeu şi comunicată sub semnul esoterismului. (F.F.)

Cea mai recentă traducere: Hermes Tris-megiste, I-II, Corpus Hermeticum, Asclepius, texte de A.D. Nock, trad. de A.J. Festugiere, Paris, ed. 2-a, 1960; III-IV, Fragments extraits de Stobee. Fragments divers, text şi trad. de Festugiere pentru Stobee, text de A.D. Nock şi trad. A.J. Festugiere pentru fragmente diferite, Paris, 1954; W. Scott şi A. S. Ferguson, editori, Hermetică, 4 voi., Oxford, 1924-1936; trad. rom.: Hermes Mercurius Trismegistus, Filosofia hermetică, Fragmente din Corpus Hermeticum, trad. Dana Eliza Ghinea, Prefaţă, Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, 1995; R. Retzenstein, Poimandres. Studien zur griechisch-ăgyptischen und frilhchristlichen Literatur, Leipzig, 1904 (retip. Stuttgart, 1966); A,J. Festugiere, La revelation d'Hermes Trismegiste, \, L'astrologie et Ies sciences occultes, Paris, 1944; Idem, Le dieu cosmique, Paris, 1949; Idem, Leş doctrines de l'âme. Paris, 1953; Idem, Le Dieu inconnu et lagnose, Paris, 1954; G. van Moorsel, The Mysteries of Hermes Trismegstos, Utrecht, 1955; A.J. Festugiere, Hermetisme et mys-tique paienne, Paris, 1967; L. Delattre-S. Govaerts-J. Denooz, Index du Corpus Hermeticum, Roma, 1977; G. Fowden, The Egyptian Hermes, Cambridge, 1986; G. Filoramo, Hermetisme, în DECA, I, p. 1144-1146 cu bibliografie.