Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Pothin de Lyon

Pothin de Lyon (87-177), episcop de Lyon în secolul II, unul din cei 177 mar­tiri creştini ucişi în persecuţia declanşată de Marc Aurel iu. De origine din Asia Mică, probabil ucenic al Sf. Polycarp* al Smirnei. De altfel, succesorul său la scaunul episcopal, Sf. Irineu* vine tot din Asia Mică. împrejurările morţii sale martirice au fost descrise în Epistola Bisericilor din Vierme şi Lyon.

Eusebiu, Ist. bis., V, l şi urm.; T. Richoud, Le premier eveque de Lugdunum, Lyon, 1900; DACL, 10, 72-121; Cross, Pothin, St., în ODCC, p. II13; V. Saxer, Pothin de Lyon, în DECA, II, p. 2093.

Praedestinatus

Praedestinatus, lucrare anonimă, scrisă între anii 432-440, descoperită într-un manuscris din catedrala din Rheims şi publicată pentru prima dată în 1643 de Simrod. De atunci, ea a mai fost republi­cată de câteva ori. Este vorba de o lucrare compusă din trei cărţi, atribuită mai întâi lui Arnobiu* cel Tânăr, apoi lui Prima-sius* şi în cele din urmă cercurilor lui Julian* de Eclanum. Prima carte este un catalog al ereziilor care urmează în mare enumerarea făcută de Augustin*, adău­gând informaţii interesante despre uce­nicii lui Tertullian* de la Roma, asupra nestorienilor şi a predestinaţi on işti lor. A doua carte este o predică atribuită lui Augustin, însă se pare că a fost scrisă de către un autor anonim, care face afirmaţii radicale asupra predestinaţiei. Ultima carte respinge, pas cu pas, teoria predes-

tinaţionistă. Nuanţa de ansamblu pare a fi pelagiană sau semipelagiană.

Migne, PL 53, 587-672; CPL 243; H. von Schubert, Der sogennante

natus>, TU, 24, 4, Leipzig, 1903; M. Abel, Le Praedestinatus, these, Louvain, 1968; G. Salmon, Praedestinatus, în Smith-Wace, IV, p. 449-451; B. Studer, Praedestinatus, în DECA, II, p. 2093-2094; V. Geerlings, Praedestinatus, în LACL, p. 515, vezi şi bi­bliografia; Quasten, Patrology, IV, p. 484-492; Cross, Praedestinatus, în ODCC, p 1113-1114, cu bibliografie.

Praetestatus, Vettius Agorius

Praetextatus, Vettius Agorius (310-384), om de cultură şi politician roman, unul din ultimii susţinători înfocaţi ai păgân i s-mului în Apus. S-a născut la Roma în jurul anului 310, într-o familie aristo­crată. Făcând parte din aristocraţia veche romană, a deţinut funcţii de responsabi­litate în imperiu: consularis de Lusitania, proconsul în Ahaia, prefectul pretoriului, prefectul Italiei, Iliricului şi Africii. A participat la ceremoniile de inaugurare ale noii capitale imperiale, Constantino-pol. împreună cu Q. Aurelius Symma-chus, Nicomachus Flavianus, P. Ceionius Albinus şi alţii, Praetextatus a încercat să restabilească şi să reimpună păgânismul în viaţa publică şi privată, în urma pro­priei sale intervenţii, împăratului Valen­tin ian I a abrogat legea care interzicea sacrificiile nocturne. Inscripţiile fune­rare, realizate de soţia sa, vorbesc despre multele funcţii preoţeşti pe care le-a deţinut şi de făptui că a fost iniţiat în cul­tul mithraic şi în alte culte de mistere. Se ştie că a fost augur, pontif al zeiţei Vesta, tauroboliatus mithraic. în timpul papii Damasus (366-384), a fost prefect al Romei, în realitate, el este un exemplu clasic al tendinţelor sincretiste prezente

iraetestatus. vettius agqrius

PRECATIO HERMETICA

PRECATIO HERMETICA

PRISCIANUS

i

a Roma în acea vreme. De la el a rămas > traducere în limba latină a. Analiticelor ui Aristotel. Totodată, el a promovat cu isiduitate cunoaşterea literaturii greceşti prin traduceri.

(T.W.J. Nicolaas, Praetextatus, Amsterdam, 1940; M.R.P. Mc Guire, Praetextatus, în CE, J l, p. 660; M. Perraymond, Pretextat Vettius îgorius, în DECA, II, p. 2098, cu biblio­grafie.

Praxeas

Praxeas, eretic activ la Roma în jurul anului 200, susţinător al monarhismului şi patripassianismului. Despre el avem informaţii de la Tertullian*, care a scris împotriva lui un tratat: Adversus Praxean, probabil în anul 213. A venit la Roma din Asia Mică, unde ideile mo­narh iene prevalau la acea vreme. Deşi unii cercetători consideră că Praxeas este doar o poreclă, alţii susţin că Praxeas a fost un personaj istoric care a propovă­duit cel dintâi ereziile monarhiană şi | patriapassiană la Roma, cu mult timp înainte de Ipolit*, astfel încât în vremea acestuia numele lui a fost deja uitat. Potrivit acestei ipoteze, Praxeas a activat în timpul episcopatului lui Victor (189-198) sau al predecesorului acestuia, Eleutherus. După Stokes, Praxeas a stat doar o scurtă vreme la Roma, iar de aici a mers la Cartagina, unde şi-a propovă­duit ideile, motiv pentru care nu a fost menţionat de Ipolit. în această ordine de idei, se trece cu vederea faptul că Ipolit era deja matur în această perioadă, deoarece el însuşi ne informează că el şi Cal ist erau cam de aceeaşi vârstă. Tertullian a fost foarte dur la adresa lui Praxeas, afirmând că a făcut diavolului un dublu serviciu la Roma: 'a alungat profeţia şi a introdus erezia. L-a pus pe fugă pe Paraclet şi L-a răstignit pe Tatăl'.

După plecarea lui Praxeas de la Carta­gina, Tertullian devine montan ist. Se pare că tratatul împotriva lui Praxeas este scris după izbucnirea la Roma a ten­dinţelor patripassiene cu care acesta este asociat.

R. Cantalamesa, Prassea e l'eresia monarchi-ana, Scuola Cattolica, 90, 1962, p. 28-50; T.L. Verhoeven, Tetullianus' Adversus Praxean, Amsterdam, 1948; Tetullian, Adversus Praxean, editat, introducere şi note de E. Evans, London, 1948; G.T. Stokes, Praxeas, în Smith-Wace, IV, p. 452-453; Cross, Praxeas, în ODCC, p. 1115; M. Simonetti, Praxeas, în DECA, M, p. 2094; R. Hanig, Praxeas, în LACL, p. 515, cu biblio­grafie.

Praylius

Praylius, episcop de Ierusalim (416-425). Deşi pentru început Praylius îl susţine pe Pelagiu* într-o scrisoare pe care o trimite episcopului Romei, Ino-cenţiu, el revine asupra hotărârii sale şi condamnă pelagianismul într-o scrisoare encliclică. îi aparţine şi o omilie despre Fecioara Măria, De laudibus Mariae, atribuită în mod eronat lui Proclus* de Constantiopol.

Migne, PG 721-733; E. Venables, Praylius, în Smith-Wace, IV, p. 453; R. Laurentin, Bulletin sur la Vierge Mărie, în Revue de Sciences Philosophiques et Theologiques, 52, 1968, p. 545; G. Rowekamp, Praylius, în LACL, p. 515.

Precatio hermetica

Precatio Hermetica, 'rugăciunea herme­tica', sau 'rugăciunea de mulţumire', se găseşte în Biblioteca de laNag Hammadi şi corespunde cu rugăciunea din papy-rusul Mimaut, cuprins în capitolul 41 din Tratatul hermetic Pseudo-Apuleius, păs-

trat în limba latină. In rugăciune este expusă recunoştinţa sufletelor care au descoperit, prin învăţătura divină, calea spre Sine; iar mai apoi, pas cu pas, au ajuns la conştiinţa participării la Dum­nezeirea cea nevăzută.

D.M. Parrot, NHC, V, 2-5 şi VI. Leiden, 1979, p. 328 şi urm. (text coptic şi trad. în engleză); J.M. Robinson, The Nag Hammadi Library in English, Leiden, 1988, p. 298; A.D. Nock, Hermetica, Paris, 1960, p. 259-401; M. Krause, P. Labib, Gnostische Schriften, Gliickstadt, 1971; P. Bruns, Pre­catio Hermetica, în LACL, p. 515.

Primasius

Primasius, episcop de Hadrumetum (azi, Susa în Tunisia), în provincia Byzancene din Africa de Nord, între anii 550-560. A fost unul dintre puţinii episcopi din Apus care au aderat la condamnarea celor Trei Capitole. A scris un comentariu fa Apo-calipsă şi un tratat, care s-a pierdut, De haeresibus. în comentariul Ia Apoca-lipsă, ei s-a inspirat din Augustin* şi Tyconius*. Comentariile la epistolele pauline au fost puse sub numele lui Pelagiu*, dar se pare că ele aparţin cer­cului lui Cassiodor*.

Migne, PL 68, 793-936; CPL 873; CCL 92; G.T. Stokes, Primasius, în Smith-Wace, IV, p. 467; G. Kretschmar, Die Offenbarung. Die Geschichte ihrer Auslegung, Stuttgart, 1985, p, 111 şi urm.; Morrica, III, 2, 1485-1487; Cross, Primasius, în ODCC, p. 1124; M. Simonetti, Primasius d'Hadrumete, în DECA, II, p. 2105; G. Rowekamp, Primasius von Hadrumetum, în LACL, p. 515-516, cu bibliografie.

Prisca Versio

Prisca Versio, colecţie de canoane datând din sec. V, Considerată a fi opera lui

Dionisie* Exiguus, Este cunoscută şi sub denumirea de hala Versio. Se pare că textul propriu-zis depinde, într-o oare­care măsură, de Atticus Versio. Prisca Versio conţine canoanele de la Niceea şi Sardica, le omite pe cele de la Laodiceea, dar le adaugă pe cele de la Calcedon (canonul 28 al sinodului de la Calcedon este însă atribuit sinodului de la Con-stantinopol), Gangra şi Antiohia. Totoda­tă, ea mai include şi o serie de canoane africane. Textul a fost redactat la Roma. Această colecţie nu trebuie confundată cu Hispana Versio, de care se deosebeşte. Data la care a fost compilată este incertă. După unele păreri, ar fi fost scrisă în vre­mea papilor Anastasie (496-498) sau Symmachus(498-5I4).

Migne, PL 56, 747-816; G. Voellus şi H. Justei (ed.), Bibliotheca iuris canonici ve-teris, 2 voi., Paris, 1661 (voi. l, p. 277-320); Hefele-Leclercq, 3,2, 1149-1250; E Maasen, Geschichte der Quellen und der Liter.atur des kanonischen Rechts im Abendlande, I, 1870, p. 87-100; C.H. Turner, Chapters in the History of Latin MSS. ofCanons,^ JThSt., 30, 1929, p. 337-347; 31, 1930, p. 9-20; W.a Peitz, Dionysius Exiguus-Studien, ed, H. Foerster, Berlin, 1960; H. Wurm, Studien und Texte zur Dekretalensammlung des Diony­sius Exiguus, Bonn, 1939; C. Vogel, Prisca Versio, în CE, 11, p. 789; Cross, Prisca, în ODCC, p. 1126.

Priscianus

Priscianus, ultimul gramatician latin vestit. S-a născut în Caesarea mauritania-nă (Algeria), în a doua jumătate a sec. V, şi şi-a desfăşurat activitatea în prima parte a sec. VI. A studiat Ia şcoala lui Teoctist şi a predat latina la Constan-tinopol, după cum ne informează Cassio­dor*, în timpul domniei împăratului Anastasie I (491-518), căruia îi dedică, urmând exemplul Iui Pliniu cel Tânăr,

PRISCIANUS

PRISCILIAN

PRISCILIAN


autorul unui Panegiric închinat împăra­tului Traian, un Panegiric în versuri: De lande imperatoris Anastasii. Principala sa lucrare a fost Instituţia de arte gram-matica, scrisă în 18 cărţi, în care prezin­tă în detaliu morfologia şi sintaxa latină. Această lucrare a fost obiectul muitor comentarii, între care cele scrise de Ra-banus* Maurus, Alcuin*, Albinus, Se-dulius* Scotus, Lupus* de Ferrieres ş. a. Instituţia a fost una din cele mai populare lucrări de specialitate în perioada evului mediu. Dovadă în acest sens stau cele peste 1000 de manuscrise. Priscianus a scris şi alte lucrări gramaticale minore: De figuris numerorum; De metris fabu-larum Terentii; Instituţia de nomine, et pronomine et verbo etc. Cunoscător al limbii greceşti, el traduce în latină Pe-rihegesis a lui Dionysios, autor grec (aprox. 300), care a descris lumea aşa cum a înţeles-o Eratosthene geograful. Această lucrare a influenţat mult con­cepţia medievală despre lume şi despre continente.

H. Keil (ed.), Grammatici latini, l voi., Leipzig, 1857-1880 voi. II şi III; CPL 1546-1554; E. Baehrens, Poetae latini minores, V, Leipzig, 1883, p. 264-274; Priscianus, La Periegese de Priscien, ed. de P. van de Woestijne, Bruges, 1953; A. Chauvot, Procope de Gaza, Priscien de Cesaree, Panegyriques, Bonn, 1986, p. 56-68 (text şi trad. în franceză); H.A. Wilson, Priscianus (2), în Smith-Wace, IV, p. 469-470; R.T. Meyer, Priscianus, în CE, 11, p. 789-790; L Dattrino, Priscien, în DECA, II, p. 2106-2107; P. Windau, Priscianus, în LACL, p. 516, cu bibliografie.

Prisciiian

Priscilian (m. 385), episcop de Avila, fondatorul unei mişcări eretice cunoscută după numele său, priscilianismuL De-

spre Priscilian avem date puţine. S-a năs­cut în Spania, pe la mijlocul secolului IV, într-o familie de nobili. S-a bucurat de o educaţie aleasă, cât şi de darul vorbirii. Sulpicius* Severus are pentru el cuvinte deosebit de alese, în pofida faptului că îl acuză pentru că a introdus în Spania o erezie gnostică şi că s-ar fi îndeletnicit cu practicarea magiei (Chron. II, 46-51). Laic fiind, Priscilian s-a bucurat de mare popularitate datorită predicilor sale, cul­turii şi mai ales vieţii sale austere. A atras, cu precădere în sudul Spaniei, un număr mare de adepţi. Printre aceştia se aflau şi doi episcopi, Instantius şi Sal-vianus. Opozanţii săi, grupaţi în jurul lui Idacius* de Merida şi Ithacius de Osso-nuba, vor determina ţinerea unui sinod la Saragosa la sfârşitul anului 380 care a condamnat învăţătura şi ideile prisci-liene, fără a lua vreo hotărâre în ceea ce priveşte persoanele care le susţineau şi propovăduiau. între timp, cei doi susţină­tori ai lui Priscilian, Instantius şi Sal-vianus, îl hirotonesc pe acesta episcop de Avila, cu scopul de a-i da mai multă autoritate. Idacius şi Ithacius nu renunţă la atacul lor şi îl determină pe împăratul Graţian să dea un edict de excomunicare a maniheilor din Spania. Formularea edictului a fost făcută în aşa fel încât îi cuprindea şi pe priscilieni. Astfel, Pris­cilian şi adepţii săi sunt exilaţi şi pleacă în Aquileia. De acolo, ei merg în Italia încercând să primească sprijin din partea papei Damasus* şi a lui Ambrozie*, însă tară nici un succes. Cu toate acestea, intervenţiile la curtea imperială duc la anularea pedepsei cu exilul, iar Priscilian şi Instantius revin în Spania, în timp ce Salvianus decedează în Italia. Tensiunea nu ia sfârşit, Ithacius intervine pe lângă Maxim, uzurpatorul ucigaş al lui Graţian, care se afla la Trier. Din dorinţa de a primi sprijinul ierarhiei romane, Maxim

aprobă aducerea lui Priscilian şi Instan­tius în faţa sinodului de la Bordeaux din 384. Instantius este depus din treaptă şi trimis în exil, iar Priscilian este con­damnat la moarte, prin decapitare, sub învinuirea de imoralitate şi vrăjitorie, în pofida tuturor eforturilor depuse în apărarea sa de către Martin de Tours. Prin decapitarea sa, Priscilian devine un punct de răscruce în istoria Bisericii din Apus. El a fost prima persoană condam­nată la moarte pentru erezie. Prin aceasta nu se pune capăt mişcării prisciliene care a dăinuit multă vreme în Spania şi în Galia.

Despre doctrina prisciliană cunoaştem în mare parte doar din scrierile acuzatorilor ei, în special din documentele sinodului de la Toledo din 400. Priscilieni i au fost acuzaţi de doctrine gnostice, de encra-tism, că fac deosebire între Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Tes­tament, că afirmă natura divină a sufletu­lui sau că omenitatea lui Hristos este aparentă şi că practică magia şi astrolo­gia. Până la descoperirea manuscriselor de la Wiirzburg de către Dollinger şi care au fost publicate de Schepss, doar Canones epistularum Pauli apostoli au fost considerate ca aparţinând grupării prisciliene. La începutul manuscriselor de la Wiirzburg se află o Liber apolo-geticus care este considerată a fi docu­mentul de bază înaintat de către pris­cilieni la sinodul de la Bordeaux şi pre­zentat de episcopul Instantius, dar redac­tat de către Priscilian. Din aceste docu­mente deducem că Priscilian nu a parti­cipat la acel sinod. Se pare că toate aces­te manuscrise au ca autor pe Priscilian (Chadwick).

în prima etapă, priscilianismul a fost o mişcare mistică, în care descoperim urme ale unor atitudini creştine primare, care puneau accent pe dispreţul faţă de

instituţiile lumii. Adepţii acestei mişcări, în special femei, nu mai participau la sluj­bele regulate bisericeşti, ci se întruneau în grupuri separate. Totodată, au preluat din scrierile apocrife, un spirit ostil faţă de căsătorie, vin şi carne, şi au insistat asupra teoriei inspiraţiei, bazat pe locul acordat profeţiei de Noul Testament în Biserica primară. Ascetismul priscilia-nist avea ca obiect întreaga comunitate creştină şi nu doar un grup ales. Datorită violenţei cu care a fost atacată această mişcare, este foarte greu să discernem care a fost structura doctrinară autentică. Nu ne este clar dacă Priscilian a fost un conducător ascet sau un întemeietor al unei mişcări eretice. Acuzaţiile de gnos­ticism şi maniheism aduse priscilianis-mului primar nu au putut fi dovedite, iar execuţia lui Priscilian la Trier a fost determinată mai degrabă de motive politice decât religioase, ca să nu mai amintim ura personală pe care acuzatorii săi o nutreau faţă de el (Hydacius* de Merida, Ithacius de Ossobna şi alţi epi­scopi apuseni). Execuţia lui a fost con­damnată de personalităţi de seamă ale Bisericii apusene, ca: Ambrozie*, Martin de Tours, papa Siriciu. Refuzul papii Damasus şi al lui Ambrozie de a-i spri­jini pe Priscilian şi pe prietenii săi s-a datorat faptului că la acea vreme spa­niolii se aflau în opoziţie canonică faţă de mitropolitul lor Hydacius (Idacius), nerecunoscând sinodul de la Saragossa. Deşi Hydacius şi Ithacius au demisionat sau au fost depuşi după căderea susţină­torului lor, împăratul Maximus în 388, informaţiile denigratorii răspândite la adresa priscillienilor au determinat o oarecare atmosferă de suspiciune, care în cele din urmă a avut consecinţe fatale pentru ei. După execuţia lui Priscilian, Calicia a rămas prisciliană până în jurul anului 400, când majoritatea episcopi lor

PRISCILIAN

s-au reconciliat cu Biserica cu ocazia si­nodului întâi de la Toledo. Urmează apoi o condamnare finală a mişcării de către primul sinod de la Braga din 561, când au fost anatematizate 17 erori sau capete de acuzare. Cu toate acestea, practici prisciliene se regăsesc în istoria Bisericii şi chiar în zilele noastre, prin promo­varea 'căsătoriilor albe', care implică ne-consumarea actului conjugal, practică condamnată de Biserică.

Migne, PL 31, 1213-1222; Migne, PLS 2, 1389-1542; G. Schepss (ed.), Orosius, Commonitorium de errore Priscillianistarum et Origenistarum, în CSEL 18, 1889; Martin de Braga, Opera omnia, ed. de C.W. Barlow, New Haven, 1950; I. Dierich, Die Quellen zur Geschichte Priscillians, Breslau, 1897; E. Ch. Babut, Priscillien et lepriscillianisme, Paris, 1909; J. Madoz, Arianîsmo y prisci-lianismo en Calicia, în Braca Augusta 8, 1957, p. 68-87; H. Chadwick, Priscillian of Avila, Oxford, 1976; J. M. Blazquez, Pris-ciliano, introductor del ascetismo en His-pania. Las Fuentes: l Concilia Caesar-augustano, Zaragoza, 1980, p. 65-121; Bardenhewer, III, p. 403-413; Altaner-Stuiber, 1980, p. 374; M. B. Cowell, Priscillianus, art. în Smith-Wace, IV, p. 470-478; G. Bardy, în DTC, 12, pt. l, 1936, col. 391-400; J.N. Hillgarth, Priscillian and Priscillianism, în CE, 11, p. 790-791; Cross, Priscillianism, art. în ODCC, p. 1126-1127; Quasten, Patrology, p. 138-143, cu biblio­grafie; M. Simonetti, Priscillien-Pris-cillianisme, în DEC A, II, p. 2107-2108, cu bibliografie; K.H. Schwarte, Priscillian, în LACL, p. 516-517, cu bibliografie.

Proba Faltonia

Proba Faltonia (sec. IV), de origine no­bilă romană, soţia lui Claudius Celsinus Adelphius, praefectus urbi în 351. După ce îmbrăţişeză credinţa creştină, Faltonia scrie un poem istoric care s-a pierdut,

PROCLUS

descriind bătălia dintre Magnentius şi Constantius. între anii 360-370, scrie un alt poem religios, Carmen sacrum sau Carmen contra paganos, în care, după o prefaţă originală, relatează, făcând uz de extrase din Eneada lui Vergiliu (de unde şi denumirea de Centones Virgiliani a poemului), evenimente din Biblie de la creaţie şi până la învierea şi înălţarea la cer a Domnului. Amestecul de motive virgiliene şi biblice face ca poemul să nu întrunească exigenţele unei lucrări auten­tic creştine, dar şi cele cerute de o operă literară mai deosebită. Identitatea Falto-niei a fost obiect de dispută între cercetă­tori.

Migne, PL 19, 805-818; CPL, 1480; Schenkl, în CSEL, 16, l, p. 568-609; E.A. Cark, D.F. Hatch, The Golden Bough, Ann Arbor, 1981 (text şi trad. în engleza); C. Carridi, // cen-tone di Proba Petronia, Napoli, 1971; J. Fontaine, Naissance de la poesie dans l'Occident chretien, Paris, 1981; D. Shanzer, Carmen contra paganos and Proba, în REAug., 32, 1986, p. 232-248; J. Gammack, Falconia (Faltonia) Proba, în Smith-Wace, II, p. 452; I. Opelt, Proba, în DECA, II, p. 2109; T. Hiibner, Proba, în LACL, p. 517, cu bibliografie.

Proclus

Proclus, reprezentant al montanismului, propovăduitor al ideilor montaniste la Roma, în prima parte a sec. III. Operele sale s-au pierdut. Esenţa învăţăturii sale o cunoaştem din dialogul contra lui Proclus atribuit lui Gaius, menţionat de Eusebiu* de Cezareea. Se pare că acest Proclus nu a împărtăşit ideile stricte ale montaniştilor, care îl considerau pe Montanus* ca fiind Paracletul, iar hris-tologia profesată de el, nu ar putea fi ca­talogată ca eretică. De aceea s-a sugerat că el ar, fî una şi aceeaşi persoană cu

PROCLUS

Proclus despre care Tertullian* are cu­vinte de laudă, considerându-l 'Proclus noster, virginis senectae et Christianae eloquentiae dignitas', punându-l totodată alături de cei mai mari apologeţi creştini: Sf. Justin* Martirul, Miltiades* şi Irineu*.

Eusebiu, Ist. bis., III, 31, 4; P. de Labriolle, La crise montaniste, Paris, 1913, p. 272-280; A. von Harnack, Geschichte der altchrist-lichen Literatur bis Eusebius, Leipzig, 1958², p. 600 şi urm., 2,2, p. 206; G. Salmon, Proclus, în Smith-Wace, IV, p. 483; B. Aland, Proclus, în DECA, II, p. 2110; R. Hanig, Proclus, Montanist, în LACL, p. 518.

Proclus Lycius Diadochus

Proclus Lycius Diadochus, conducătorul Academiei platoniciene din Atena, neo­platonician păgân grec, ostil Bisericii creştine, dar care 4 influenţat filosofia şi teologia creştină în perioada Renaşterii. Biografia Iui a fost scrisă de ucenicul său Marinus, care a folosit ca model Viaţa lui Appoloniu de Tyana, scrisă de Philostrat, şi Viata lui Plotin, scrisă de Porfiriu. S-a născut în Bizanţ, în anul 410/12. După terminarea şcolii la Xanthus în Lycia, Proclus merge la Alexandria în Egipt, unde studiază dreptul roman, retorica, matematica şi filosofia, Filosofia o stu­diază sub îndrumarea Iui Olympiodor Peripateticianul. Continuă apoi studiul fllosofiei la Academia din Atena, sub Syrianus, iar după moartea acestuia preia conducerea Academiei, pe care o deţine până la moarte, în 485. Opera sa se extinde în diverse domenii: literatură, ştiinţă, astronomie, religie şi mai ales în filosofic. Dintre lucrările sale filosofice menţionăm: Comentarii la Platon (Parmenide, Timaeus, Alcibiade, Cratylus, Republica); Optsprezece argu­mente în favoarea veşniciei lumii îm­potriva creştinilor; Zece îndoieli privind

PROCLUS DE CONSTANTINOPOL

Providenţa; Despre providenţă, soartă, voinţa liberă; Despre existenţa răului; Elemente de Teologie. Teologii medie­vali au cunoscut în special ultimele patru tratate şi în special Elemente de teologie.

L. J. Rosan, The Philosophy of Proclus, New York, 1949, bibliografie la pag. 245-260; C.H. Dodd, Produs, Elements ofTheohgy, Oxford², 1963, cu bibliografie; L. Sweeny, Proclus, în CE, 11, p. 825, cu bibliografie; J.R.Mozley, Proclus (3), în Smith-Wace, IV, p. 484-486; S. Lilla, Proclus Lycius Diadochus^ DECA, II, p. 2110-2111.