Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Proclus de Constantinopol

Proclus de Constantinopol (m. 446/7), patriarh de Constantinopol. A fost hirote^ sit citeţ în adolescenţă. A studiat la şcoala de retorică din Constantinopol, fiind prieten şi ucenic al Sf loan* Hm-sostom. A funcţionat ca secretar al pa­triarhului Atticus, după a cărui moarte a fost propus să ocupe scaunul de patriarh. A fost ales în schimb Sisinniu, care îl hirotoneşte episcop pentru Cyzic, în Apamea, însă, neputând să ocupe scau­nul, rămâne mai departe la Constan­tinopol, unde se impune ca predicator, în 428/9 ţine, în faţa lui Nestorie*, vestita lui predică despre Fecioara Măria pe care o numeşte Theotokos. în replică, Nes­torie ţine şi el o predică în care se declară împotriva propovăduirii unei astfel de învăţături. Deşi Proclus nu a participat la Sinodul de la Efes (431), el a contribuit mult la receptarea hotărârilor acestuia. Totodată, a jucat un rol activ în realizarea reconcilierii între loan* de Antiohia şi Chirii* al Alexandriei. După urcarea pe tronul patriarhal în 434, Proclus s-a do­vedit un abil conducător şi pacificator, în 436, episcopii din Armenia îi solicită să condamne diverse învăţături heterodoxe cu care se confruntau, atribuite de altfel

PROCLUS DE CONSTANTINOPOL

PROCOPIE DE CEZAREEA

PROCOPIE DE CEZAREEA

PROCOPIE DE GAZA

lui Teodor* de Mopsuestia. In anul urmă­tor, el răspunde, printr-o scrisoare numită Tomos, pe care o trimite tuturor episcopi-lor răsăritei!i spre a fi iscălită, cerându-le totodată să condamne învăţăturile res­pective. Unii episcopi nu au putut face acest lucru din admiraţie faţă de Teodor. Proclus le răspunde acestora că el nu condamnă nici o persoană vie sau dece­dată, ci numai nişte doctrine heterodoxe şi că el nu impută nimic celor care au murit fiind în comuniune cu Biserica, în acest fel, el a evitat o nouă tensiune în Biserică, în anul 438, Proclus aduce de la Comana la Constantinopol osemintele magistrului său loan Hrisostom şi le depune cu mare cinste în Biserica Sf. Apostoli, înlăturând în acest fel încă un motiv de tensiune din Biserică. Lui Pro­clus îi mai este atribuită introducerea în liturghie a Trisaghionului. A decedat în anul 446 sau 447.

Proclus a fost un mare orator şi demn urmaş la amvon al Sf. loan Gură de Aur. Lui îi sunt atribuite mai multe predici, aproximativ 27, dintre care unele s-au păstrat în traducere siriacă. Cele mai multe predici au fost ţinute cu ocazia săr­bătorilor împărăteşti sau ale Maicii Dom­nului. Predicile 18, 19 şi 20 sunt pane­girice la Sfinţii Apstoli Pavel şi Andrei şi Sf. loan Gură de Aur. O parte din predi­cile sale are un conţinut dogmatic, cum ar fi omilia a treia, care s-a păstrat în greacă, siriacă şi coptă, probabil datorită modului în care el a izbutit să exprime doctrina hristologică. Dintre scrisorile sale, important rămâne Tomos ad arme-nios, în care el expune, împotriva lut Teodor* de Mopsuestia, învăţătura hris­tologică despre cele două firi într-o sin­gură persoană. Acest Tomos se păstrează şi în limba latină, traducerea fiind făcută de Dionisie* Exiguul. Mai menţionăm apoi şi Adsingulos occidentis episcopos,

care pare a fi o mărturisire de credinţă. Autorul expune învăţătura despre Sf. Treime şi întrupare, apărând libertatea de voinţă împotriva superstiţiei astrologilor.

Migne, PG 65, 679-886; CPG, 5800-5915; E. A. W. Budge, Coptic Homilies in the Dialect ofUpper Egypt, London, 1910, p. 97-104 -Omilia despre dogma întrupării; J. P. N. Land, Anecdota Siriacă, 3, 2, Leiden, 1870, p. 103-115; în armeană: A. Vardanian, Kleine klassische Texte, voi. 2, Viena, 1923; M. Richard, Proclus de Constant i nople et le theopaschisme, în RHE, 38, 1942, p. 303-333; F.J. Leroy, L'Homiletique de Proclus de Constantinopole, ST 247, Cetatea Vatican, 1967; M. Aubineau, Bilan d'une enquete sur Ies homelies de Proclus de. Constantinople, REG 85, 1972, p. 572-596; F. H. B. Danieli, St. Proclus (2), art. în Smith-Wace, IV, p. 483-484; Bardenhewer, IV, p. 202-208; Altaner-Stuiber, 1980, p. 338 şi urm.: Cross, St. Proclus, art. în ODCC, p. 1129-1130; Quasten, Patrology, III, p. 521-525, cu bibliografie; A. Solignac, în DSp, 12, col. 2374-2381; M. Simonetti, Proclus de Constantinople, în DECA, II, p. 2111-2112; B.R. Suchla, Proclus von Konstantinopel, în LACL, p. 517-718, cu bibliografie.

Procopie de Cezareea

Procopie de Cezareea (sec.VI), istoric bizantin. S-a născut în Cezareea Pales­tinei, anul naşterii sale nefîind cunoscut, probabil spre sfârşitul sec. V. După ter­minarea studiilor, în Cezareea şi Gaza, unde a învăţat dreptul şi retorica, se în­dreaptă spre Constantinopol. Aici el de­vine secretarul particular al lui Belizarie, vestitul general al împăratului Justinian, pe care îl însoţeşte în timpul războiului persan, între 527 şi 531, apoi în Africa, în războiul contra vandalilor din 533-534 şi în Italia, împotriva goţilor. Nu se ştie cu certitudine dacă a mai participat şi la cel de al doilea război persan, în 542 revine

la Constantinopol şi începe scrierea lu­crărilor sale istorice: Istoria războaielor, în opt cărţi (De bellis, libri VIII); Istoria secretă (Historia arcana), numită şi Anecdota, apărută după moartea sa, şi Despre clădiri (De Aedificiis\ în şase cărţi. Prima lucrare este o descriere a războaielor la care a participat. Ultima carte, a opta, tratează evenimentele din anii 551-553 şi este mai generală. Istoria secretă, scrisă în jurul anului 550, fără intenţia de a fi publicată, este un şir de invective la adresa împărătesei Teodora şi a împăratului Jutinian. Este în total contrast cu De Aedificiis, scrisă între anii 558-560, care are un caracter encomias­tic, deosebit de laudativ la adresa lui Justinian. Dacă Procopie a fost sau nu creştin, este încă o problemă deschisă. Se pare că el a avut oarecare ezitări faţă de disputele teologice din acea vreme, deşi, în ansamblu, are o atitudine pozitivă faţă de creştinism.

Opera omnia, ed. de J. Haury şi G. Wirth, 3 voi. în 4, Bibi. Teub., 1905-1913, retip. Leipzig, 1962-1964; trad. în engleză de H.B.Dewing, 7 voi., în Loeb Classical Library, 1914-1940; Krumbacher, p. 230-237; R. Browning, Justinian and Theodora, London, 1971; A. Cameron, Procopius and theSixth Century, London, 1985, p. 113-133; F. Dahn, Ein Beitrag zur Historiographie der Volkerwanderung, Berlin, 1865; L.A. Evans, Procopius, New York, 1972; W. Milligan, Procopius of Caesarea, în Smith-Wace, IV, p. 487-488; P. Charanis, Procopius of Caesarea, în CE, 11, p. 825-826; Cross, Procopius ofCaesaria, în ODCC, p. 1130; P. Brun s, Prokop von Casarea, în LACL, p. 518-519, cu bibliografie.

Procopie de Gaza

Procopie de Gaya (475-538), exeget bi­blic şi sofist creştin, probabil cel mai de seamă reprezentant al 'Şcolii de retorică

din Gaza'. S-a născut la Gaza, în Pales­tina. După terminarea studiilor în oraşul natal, merge la Alexandria, unde apro­fundează teologia, fîlosofia şi retorica. Este cunoscut şi apreciat mai ales pentru comentariile sale biblice, redactate în spiritul tradiţiei exegetice alexandrine. A scris comentarii la Octateuch (două co­mentarii, din care s-a păstrat doar ediţia prescurtată în limba latină), la Cărţile Regilor şi la Cronici (Paralipomena), la Isaia, Ecclesiast şi Cântarea Cântărilor. De interes aparte sunt Catenele sale, care conţin extrase bogate din exegeţii ante­riori: Philon*, Origen*, Vasile* cel Mare, Theodoret*, Chirii* al Alexan­driei. Dintre lucrările sale neteologice menţionăm Panegiricul, închinat împă­ratului Anastasie I şi parafraza la Homer, îi mai sunt atribuite, în acest context, câteva texte scrise în proză ritmată, care au fost puse sub numele Iui Nicolae de Methone, din sec. .XII. Poezia în care descrie un cutremur de pământ se pare că îi aparţine lui Mihail* Pselos, deşi ediţia recentă a operelor sale, o trece sub nu­mele său. La acestea se adaugă nume­roasele sale exerciţii retorice, dintre care au fost publicate descrierea orologiului din Gaza şi a unei serii de picturi rea­lizate în Gaza în perioada antică. Pro-copiu a întreţinut o vastă corespondenţă. Deşi fără un interes teologic deosebit, ea scoate în evidenţă legăturile extinse pe care şcoala din Gaza le-a întreţinut cu alte centre de cultură şi spiritualitate ale vremii. S-au păstrat 163 de epistole, edi­tate de ucenicul său Choriciu*. Lucrarea polemică împotriva neoplatonicianului Proclus, din care s-au păstrat câteva frag­mente şi un extras apologetic creştin în care abordează metoda dialectică, îi aparţin tot lui Procopiu. în schimb, descrierea Bisericii Sf. Sofia îi aparţine lui Procopiu* de Cezareea.

IPROCOPIE DE GAZA

PROPHETIAE EX OMNIBUS LIBRIS COLLECTAE

PROPHETIAE EX OMNIBUS L1BR1S COLLECTAE

PROSPER TIRO DE AQUITANIA

Migne, PG 87, 21-2842; CPG III, 7430-7448; R. Herscher (ed.), Epistolographi Graeci, Paris, 1873, p. 533-598; L. Esenhofer, Procopius von Gaza. Eine lite-rarhistorische Studie, 1897; K. Seitz, Die Schule von Gaza, Heidelberg, 1892; R. Fo'rster, E. Richtsteig, Choricii Gazaei Opera, Stuttgart, 1972 = Leipzig, 1929, p. 109-128 (predica funerară); A. Garzya-R.-L. Loenetertz, Procopii Gazaei epistolae et declamationes, Ettal, 1963; S. Leanza, Procopii Gazaei catena in Ecclesiasten, CCG, 4, Turnhout, 1978, p. 1-50; H. Diels, Ober die von P. beschriebene Kunstuhr, Berlin, 1917; J. Gammack, Procopius Gazaeus, în Smith-Wace, IV, p. 486-487; Bardenhewer, V, 86-91; R. J. Schork, Procopius of Gaza, în CE, 11, p. 826-827; Beck, p. 414-416; Altaner-Stuiber, 1980, p. 516, cu bibliografie; Cross, Procopius of Gaza, în ODCC, p. 1130; J. Irmscher, Procope de Gaza, în DEC A, II, p. 2112-2113; P. Bruns, Prokop von Gaza, în LACL, p. 519, cu bibliografie.¹

Prodicus

Prodicus, gnostic din sec. II, menţionat în treacăt de Irineu*, Ipolit*, Epifanie* şi Tertullian*, ca făcând parte din compania lui Valentinian*. Clement* de Alexan­dria ne spune că adepţii acestuia se laudă că sunt posesori ai cărţilor secrete ale lui Zoroastru şi că se opun rugăciunii. După Clement, adepţii lui Prodicus susţineau că sunt copiii naturali ai primului zeu şi că în virtutea acestei naşteri nobile, ei sunt 'stăpânii sabatului' şi 'copiii regelui deasupra legii' şi, ca atare, puteau trăi după voia inimii, în sec. V, Teodorei* îl pune în legătură cu Carpocrate*, fără ca să existe surse exacte în acest sens. Rămâne sub semnul întrebării şi afir­maţia acestuia, cum că Prodicus a fost fondatorul sectei adamiţilor.

Clement, Stromate, VII, 7; III, 4; Theodoret, Haer. Fab., I, 6; G. Salmon, Prodicus, în Smith-Wace, IV, p. 490-491.

Profuturus

Profuturus, episcop de Braga, antiprisci-I ian ist. Sensibil faţă de problemele disci­plinare şi teologice din vremea sa, în anul 538, el trimite o scrisoare la Roma, cerând indicaţii cu privire la modul în care trebuia săvârşit botezul, respectiv prin întreită afundare, asupra sărbătoririi Paştelui, a celebării Sf. Euharistii şi a altor teme similare. Scrisoarea sa s-a păs­trat şi a fost citită la primul sinod de la Braga din 561. El primeşte răspuns de la papa Vigiliu, inclus în Collectio canoni­ca hispana. Epistola papală este intere­santă, mai ales pentru istoria liturghiei în sec. VI şj VII în Apus.

F. Danieli, Profuturus (2), în Smith-Wace, IV, p. 491; DHEE, 3, 2030; Z. Garcia Zillada, H istoria ecclesiastica de Espana, II, 2, Madrid, 1933; M. Diaz y Diaz, Profuturus de , în DEC A, II, p. 2113.

Prophetiae ex omnibus libris collectae

Prophetiae ex omnibus libris collectae, lucrare anonimă, probabil de origine do-natistă, compilată la începutul sec. IV, în perioada 305-325, în Africa. Lucrarea, editată şi publicată pentru prima dată în 1897, prezintă pe scurt cele şapte moda­lităţi ale profeţiei, o listă a profeţilor de la Adam şi până Ia Zaharia, tatăl Sf. loan Botezătorul, o listă a femeilor profet, de Ia Măria, sora lui Moise, şi până la Elisabeta şi Ana, la care sunt adăugate texte din Noul Testament referitoare la profeţie. Textul se încheie cu o referire

respectuoasă la Ciprian, în timp con­damnă aspru profeţia montan istă.

PLS l, 177-180, 1738-1741; CPL 84; J. Gribomont, Prophetiae ex omnibus libris collectae, în DEC A, II, p. 2118; G. Rowekamp, Prophetiae, în LACL, p. 520.

Prosper Tiro de Aquitania

Prosper de Aquitania (c. 390-c. 463), teolog laic şi secretar papal. S-a născut în Aquitania în ultimul deceniu al sec. IV, fiind apoi educat la şcoli galo-romane, unde a acumulat o serioasă cultură cla­sică. Se îndreaptă spre Marsilia, unde se afla în momentul în care izbucneşte criza semipelagiană (426). împreună cu Ila-rie*, i se adresează lui Augustin*, fiecare cu câte o scrisoare, pentru a-1 informa în legătură cu opoziţia pe care o întâlneau cele două tratate ale sale: De praedesti-natione s ane forum şi De dono per seve-

a

rantiae, în acele ţinuturi. Intre anii 430-431, face o călătorie la Roma, pentru a obţine de la papa Celestin o condamnare a pelagienilor şi semipelagienilor. In­tervenţia sa nu a avut succes deplin. Cu toate acestea, se pare că el este în spatele scrisorii pe care Celestin o trimite epis-copilor din Galia (Quasten). Revine la Marsilia şi îşi reia activitatea de comba­tere a peiagienilor şi semipelagienilor, însă îşi dă seama că nu era necesar să fie ^;mai augustinian decât Roma' (Quasten). După moartea lui Cassian*, nemaiavând pe cine să atace, Prosper pleacă din Marsilia la Roma, oferindu-şi serviciile papei Leon* cel Mare. Aici tonul ope­relor sale se schimbă, devenind mai paşnic şi mai senin.

Prosper a fost mai presus de toate teolog. El a pus întreaga sa măiestrie literară în slujba promovării unei teologii pe care a voit-o să fie cât mai aproape de adevăr.

De aici şi adeziunea lui faţă de Augus­tin*, faţă de care a avut o apreciere deo­sebită. Moştenirea literară a lui Prosper nu este deloc neglijabilă. De la el au rămas o serie de scrisori, tratate teologice în versuri şi proză, lucrări exegetice şi istorice. Epistula ad Rufinam conţine o schiţă nefinisată a tratatelor care vor urma. Din cele două epistole pe care le-a trimis lui Augustin, s-a păstrat numai una, inclusă în scrierile acestuia, în versuri a compus: De ingratis carmen şi Epi-grammata, două la număr: Epigrammata in obtrectatorem Augustini şi Epi­grammata ex sententiis S. Augustini, care au contribuit la succesul său literar. Epitaphium Nestorianae et Pelagianae haereseon datează după sinodul ecume­nic de la Efes din 431. Lucrările teolo­gice pot fi împărţite în două categorii în funcţie de conţinut: cele scrise la Mar­silia, când se afla angajat.în controversa semipelagiană şi în apărarea lui Augustin şi cele de la Roma. Din prima categorie fac parte: Pro Augustino responsiones ad capitula obiectionum Gallorum callum-niantium; Pro Augustino responsiones ad capitula obiectionum Vincentiarum; Pro Augustino responsiones ad excerpta Genuensium; De gratia Dei et libero arbitrior liber contra collatorem şi Ca­pitula sau Praeteritorum Sedis Aposto-Hcae episcoporum auctoritates, de gratia Dei et libero voluntatis arbitrio. Din cea de a doua categorie fac parte: Expositio psalmorum 100-150, Liber sententiarum ex operibus S. Augustini delibatarum şi De vocatione omnium gentium. Lucrări istorice: Epitoma Chronicae, o istorie universală de la creaţie şi pînă la anul 412, extinsă într-o nouă redactare a auto­rului până în 455. Lucrarea este valo­roasă mai ales pentru istoria dogmelor.

PROSPER TIRO DE AQUITANIA

PRUDENTIUS AURELIUS CLEMENS

PRUDENTIUS AURELIUS CLEMENS

PRUDENTIUS DE TROYES

La acestea se adaugă şi câteva lucrări a căror autenticitate este nesigură: Con-fessio, Carmen de divina providentia, De promissionibus etpraedicationibus etc. Prosper trebuie evaluat mai ales în per­spectiva studiilor augustiniene, el fiind unul dintre cei dintâi augustinieni. Prin el, augustinismul a fost transmis evului mediu. EI însă nu numai că îl transmite, dar intervine aducându-1 la zi şi adaptân-du-1 în funcţie de dezbaterile vremii, care au elucidat şi nuanţat anumite doctrine

n.

susţinute de Augustin. In el sesizăm o trecere de la un augustinism rigid la unul mai maleabil, care respinge predes­tinarea spre pedeapsă veşnică şi acceptă voinţa lui Dumnezeu de a mântui pe tot omul. Canoanele sinodului de la Orange se bazează parţial pe extrasele făcute de el din opera lui Augustin, exercitând o influenţă considerabilă asupra teologilor carolingieni.

Migne, PL 51, 1-869; CPL 516-535; MGH, Auct. ant., 9, 341-499; Migne, PL 45, 1756-1760; L. Valentin, Saint Prosper d'Aqui-taine, Paris, 1900; G. Bossio, Bibliotheca Sanctorum, 10, 1968, col. 1193-1204; R. Lorenz, Der Augustinismus Prospers von Aquitanien, în Z.K.G., 73, 1962, p. 217-252, cu bibliografie; J. Gaidioz, La christologie de S. Prosper d'Aquitaine, Lyon, 1947; C. Bartnik, L'universalisme de l'histoire dans le De vocatione omnium gentium, RHE, 68, 1973, p. 731-758; E. M. Pickman, The Mind of Latin Chrlstendom, 1937, p. 418-436; Tixeront, Patrologie, p. 359-361; Idem, Hist. dogm., Ill,p. 283-293; Cayre, II, p. 180-186; H. W. Phillott, Prosper (4), art. în Smith-Wace, IV, p. 492-497; Bardenhewer, IV, p. 533-541; Cross, Prosper ofAquitaine. art. în ODCC, p. 1134; Altaner-Stuiber, 1980, p. .450-452; Quasten, Patrology, IV, p. 551-558, cu bibliografie; A Hamman, Prosper d'Aquitaine, în DECA, II, p. 2121, 2122; W. Geerlings, Prosper Tiro von Aquitanien, în LACL, p. 520-521, vezi şi bibliografia.

Proverbia Graecorum

Proverbia Graecorum este titlul unei culegeri de aforisme, 74 la număr, traduse în latină din greacă şi cunoscute prin intermediul lui Sedulius* Scottus şi din diverse documente, cum ar fi episto­la lui Cathwulf către Carol cel Mare. Documentul în sine este considerat o adaptare după un original grec, realizată în Irlanda în sec. IV.

CPL 1130; Migne, PLS 4, 1263-1267; S. Hellmann, Sedulius Scottus, Miinchen, 1906, p. 121-135; J.F. Kenney, The Sources for the Early History oflreland, I, New York, 1929, p. 566; S. Zincone, Proverbia graeco-rum, în DECA, II, p. 2130-2131; G. Rowe-kamp, Proverbia graecorum, în LACL, p. 522.

Prudentius Aurelius Clemens

Prudentius Aurelius Clemens (348-c. 410), imnograf şi poet latin. S-a născut la Calagurris (azi Calahorra) în regiunea Tarragona din Spania. După terminarea studiilor devine avocat, este numit pre­fect, iar pentru activitatea sa deosebită îi este oferit un post la curtea regală. Se retrage din administraţia publică şi îşi dedică viaţa literaturii religioase. Un punct de răscruce în viaţa sa 1-a avut vizita la Roma, unde a venit în contact cu monumentele culturale clasice şi eres-

A

tine. In calitate de creştin, simţea o pro­fundă repulsie faţă de erezii şi păgânism. Fiind un spirit ordonat, Prudentius adună şi îşi pune în ordine opera sa literară, în prefaţa la colecţia sa de scrieri, el îşi face o autobiografie, schiţând totodată un pro­gram de lucru şi de viaţă: 'Acum la sfâr­şitul vieţii, sufletul meu se leapădă de nebunie. Cel puţin cu glasul, dacă nu mai e în stare cu lucrarea, el înalţă laude lui Dumnezeu. Zi şi noapte, fără încetare îi

voi cânta Domnului în cântări, voi res­pinge ereziile şi voi explica credinţa cea dreptmăritoare, voi distruge templele păgânilor şi voi ucide zeii tăi, Roma! îmi voi închina poemele martirilor şi îi voi lăuda pe Apostoli'.

Moştenirea sa literară cuprinde şapte poeme, fiecare având o tematică speci­fică. Contra Symmachum libri duo are un caracter apologetic şi respinge încercă­rile lui Symmachus de a restabili vechiul cult păgân la Roma. Prudentius s-a inspi­rat, după câte se pare, din corespondenţa lui Ambrozie* cu împăratul Valentin ian II din 384. Psychomachia prezintă lupta care se dă în suflet între virtuţile creştine şi viciile păgâne. Apolheosis este tot o lucrare apologetică îndreptată împotriva ereziilor şi a evreilor. Autorul respinge erezia patripasienilor, sabelienilor şi aduce învinuiri evreilor care resping Treimea, împotriva ebioniţilor afirmă di­vinitatea lui lisus Hristos, iar contra ma-niheilor, realitatea omenităţii sale. Ha-martigenia este o respingere a marcionis-mului, care atribuia răul unei divinităţi inferioare. Adevăratul autor al răului nu este Dumnezeu, ci îngerul căzut, demo­nul, care 1-a făcut pe om să păcătuiască. Poetul este preocupat de problema res­ponsabilităţii morale a omului în faţa păcatului şi a ispitelor celui rău. La aces­te scrieri se adaugă Liber cathemerinon, o colecţie de 12 imne pentru diferite ore ale zilei şi pentru diferite sărbători şi ocazii din viaţa omului. Chiar dacă aces­te imne nu au fost scrise cu scop liturgic, ele sunt inspirate din liturghie. Câteva dintre ele au fost inspirate de modele ambroziene, în timp ce majoritatea sunt scrise în stilul metric clasic specific lui Horaţiu. Peristephanon cuprinde 14 imne dedicate martirilor care au primit cununa biruinţei în lupta pentru credinţă. Aceste imne „relatează viaţa şi moartea

unor martiri spanioli, cum au fost, Emeritus, Vincent, Eutoghie, Ipolit etc. Ultimele şase imne au fost scrise la Roma. Imaginaţia poetului sesizează în aceste imne scenele de chinuri şi torturi îngrozitoare la care au fost supuşi martirii creştini. Dittochaeon încheie colecţia de poeme a lui Prudentius. Este vorba de o colecţie de 49 de versuri, fiecare a câte patru hexametri, care descriu scene şi personalităţi biblice. Importanţa acestora nu este literară, ci mai degrabă pentru istoria artei creştine primare (Quasten).

Migne, PL 59, 767-1078; 60, 11-594; CPL 1437-1446; CSEL 61; CCL 126; I. Guillen, I. Rodriguez, Obras completas de Aurelio Prudencio, BAC 58, Madrid, 1950; I. R. Herrera, Obras completas de Aurelio Prudencio, BAC, 427, Madrid, 1981; A. Puech, Prudence, Paris, 1888; J. Bergmân, A. Prudentius Clemens, der grosste christliche Denker des Altertums, Dorpat, 1922; F. X. Schuster, Studien zu Prudentius, Frefcing, 1909; B.M. Peebles, The Poet Prudenţiits, New York, 1951; R. Herzog, Die oile-gorische Dichtkunst des Prudentius, Muunchen, 1966; L. Padovese, La cristolo-gia di Aurelio Clemente Prudenzio, Roma, 1980; W. Lock, Prudentius, Marcusf?) Aurelius Clemens, art. în Smith-Wace, IVJpi 500-505; Bardenhewer, III, p. 440-3; Tixe­ront, Patrologie, p. 326-330; I. G. £oman, Patrologie, 1956, p. 264-267; Cayre", I, p. 241-544; Altaner-Stuiber, 1980, p. 407-409; Cross, Prudentius Aurelius Clemens, art. în ODCC, p. 1138; R. Ellis Messenger, Aurelius Prudentius Clemens. A Biographical Study. Bibîiography, în J. -M. F. Marique, Leaders of the Iberian Christianity, Jamaica Plains, Mass., 1962, p. 81-102; Quasten, Patrology, IV, p. 281-296, cu bogată bibliografie; J. Fontaine, Prudence, în DECA, II, p. 2133-2136, vezi şi bibliografia; S. Dopp, Pru­dentius, în LACL, p. 522-525, cu bibliografie.