Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

de l'Eglise nestorienne, în OCP 24, 1958, p. 93-128; L. Wehbe, Textes bibliques dans Ies ecrits de Martyrios-Sahdona, Melto 5, 1969, p. 61-112; Baumstark, p. 221-222; Wright, p. 123; Chabot, p. 98-99; Urbina, p. 146, cu bibliografie; DSp 10, col. 737-742; A. Di Berardino, Martyrius (Sahdona), în DECA, II, p. 1584; P. Bruns, Martyrius (Sahdona), în LACL, p. 429-430, cu bibliografie.

Salonius de Geneva

Salonius de Geneva, episcop de Geneva, unul din cei doi fii ai lui Eucheriu*, epis­cop de Lyon. A fost educat la Lerins sub îndrumarea lui Salvianus*. Ajunge epis­cop de Geneva în jurul anului 439 şi apoi de Vienne în 450. A participat la sinoa­dele de la Orange în 441 şi Vaison, în 442 şi la cel din Arles din 450. A decedat la

scurtă vreme după anul 450 (Quasten). Salvianus i-a dedicat două din lucrările sale: De avaritia şi De Providentia. A fost preocupat de probleme de exegeză biblică, cel puţin aşa ne este sugerat din faptul că tatăl său îi trimite cele două cărţi Instructiones. Ghenadie* nu men­ţionează nimic despre activitatea lui lite­rară, deşi i-a fost atribuită lucrarea Ex-positio mystica in parabolas Salomonis et Ecclessiasten, cunoscută şi sub denu­mirea de In parabolas Salomoni dialogi II şi In parabolas Ecclesiasten Salo­monis Dialogi. Cercetările ulterioare in­dică un autor mai târziu, întrucât lucrarea se bazează pe Grigorie* cel Mare şi Be-da* Venerabilul. Aceeaşi situaţie se regă­seşte şi în cazul lucrării Expositio mysti­ca în Evanghelia după Matei şi după loan. Analiza tradiţiei manuscriselor, stilul şi genul literar indică un autor care a trăit în Germania între anii 800-1000 (Quasten). De la Salonius a rămas totuşi o scrisoare, pe care a redactat-o împre­ună cu fratele său şi cu episcopul de Grenoble, Ceretius, către papa Leon* cel Mare, intitulată: Epistula dogmatica, confirmând primirea din partea acestuia a unui exemplar din Tomus adFlavianum.

Migne, PL 54, 887-890; Idem, PL 53, 967-1012; C. Curţi, Salonii ep. Genav. Comment. in Parabolas Salomonis et in Ecclesiasten, Catania, 1964; De Evangelio Johannis. De Evangelio Matthei, C. Curţi, Salonii ep. Ge­nav., Torino, 1968. G. T. S, Salonius (1), art. în Smith-Wace, IV, p. 579; Tixeront, Patro-logie, p. 364; Quasten, Patrology, IV, p. 527-528, cu scurte indicaţii bibliografice; C. Curţi, Salonius de Geneve, în DECA, II, p. 2221-2223, cu bibliografie; C. Kasper, Salo­nius, în LACL, p. 542-543, cu bibliografie.

Salvian de Marsilia

Salvian de Marsilia (c. 400-C.480), scri­itor bisericesc latin şi preot la Marsilia.

Singurele informaţii despre viaţa şi acti­vitatea lui ne vin din partea lui Ghena­die*. S-a născut în jurul anului 400, probabil la Trier sau Cologne, fiind mar­tor al grozăviilor pricinuite de invaziile barbare. Nu se cunoaşte data când s-a

«

botezat. In orice caz, la căsătorie era deja creştin. S-a căsătorit cu Palladia, care încă nu se încreştinase. Se stabileşte cu familia în Galia sudică. După naşterea fiicei sale, Auspiciola, Salvianus, de co­mun acord cu soţia sa, îmbrăţişează viata monahală, ceea ce produce mare supă­rare socrului său, Hypatius, care nu înţe­legea atracţia spre asceză a atâtor per­soane. Acesta rupe orice legături cu familia lui Salvian şi nu se ştie dacă s-au împăcat vreodată. Salvian se retrage la Lerins, unde se afla Honorat* şi Vin-cenţiu*. împreună cu aceştia vor partici­pa la educarea fiilor lui Eucherius*. în 439 pleacă de la Lerins la Marsilia şi se stabileşte la mănăstirea Sf. Cassian*. A fost preoţit în jurul anului 429. Datorită culturii şi activităţii sale educative şi li­terare, Salvianus a fost numit 'magister episcoporum'.

Moştenirea literară lăsată de Salvianus este bogată. Ghenadie reţine câteva din­tre cele mai importante lucrări, dându-le titlurile cu aproximaţie: De virginitatis bono ad Marcellum presbyteritm libri tres; Adversus avaritiam libri quattuor; Expositio extremae partis libri Eccle-siastes ad Claudium ep. Viennensem; De principia Genesis usque ad condicionem homnis; omilii şi î i beli i sacramentorum. Au supravieţuit doar: Adversus avariti­am sau Ad ecclesiam; De gubernatione Dei, numită de Ghenadie De presenti iudicio, dedicată lui Salonius*, episcop de Geneva, şi nouă scrisori. Salvianus a fost un observator fin şi cri­tic al situaţiei din lumea apuseană în vre­mea sa. De gubernatione este un tratat

elaborat sub forma unui dialog polemic şi apologetic purtat cu una sau mai multe persoane, mai exact, cu acei creştini ale căror îndoieli cu privire la providenţa divină le combate, pentru a le demonstra şi a-i convinge că providenţa este neîn­trerupt prezentă în lume, că vede faptele oamenilor şi le judecă, sancţionându-le, în marea-i bunătate, mai blând decât ar merita. El pune în cumpănă corupţia şi decadenţa prezente în sânul societăţii creştine romane, cu trăsăturile specifice ale barbarilor păgâni: 'Neamul saxonilor este sălbatic, al francilor nesincer, al ge­pizilor fără omenie, al hunilor fără ruşi­ne. Dar, spune el mai departe, au oare aceeaşi vinovăţie viciile lor cum au ale noastre, este atât de condamnabilă neru­şinarea hunilor, cât este a noastră, atât de demnă de osândă viclenia francilor, câta noastră, atât de vinovată beţia unui aJa-man, cât a unui creştin? Dacă înşeală un hun sau un gepid, ce este de mirare^ aceasta, de vreme ce nu cunoaşte în adâncime vina înşelăciunii? Dacă francul jură strâmb, ce lucru mare face el, care socoteşte că jurământul strâmb e o vorbă şi nu păcat? Ce este de mirare că barbarii cred aşa, dacă nu cunosc legea şi pe Dumnezeu, de vreme ce aproape o mai mare parte cu nume roman păcătuieşte conştient?' Contrastând viciile societăţii romane cu virtuţile barbarilor, şi consi­derând invaziile barbarilor ca mărturie a judecăţii lui Dumnezeu, el îi cheamă pe creştini la o viaţă de curăţie şi credinţă în Providenţa divină, în lupta pentru exis­tenţă, înving statele întemeiate pe drep­tate socială şi pe respectarea principiilor morale şi sunt învinse cele în care do­mină asuprirea, exploatarea şi corupţia, în pofida unor tendinţe de generalizare şi chiar de exagerare uneori, opera lui Sal­vianus cuprinde îndrumări valabile zile­lor noastre.

SALVIAN DE MARSILIA

SATURNIN

SATURNIN

SCOLASTICISM

Migne, PL 53, 25-238; CPL, 485-498; F. Pauly, CSEL, 8, 1883 (ed. critică); C. Halm, Auctores Antiquissimi, l, pt. 1-a, 1887; Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, trad. în româneşte, note şi comentarii de David Popescu, în PSB, 72, EIBMBOR, 1992, p. 173-330; M. Pellegrino, Salviano di Marsiglia, Roma, 1940 (cu bibliografie); J. Vecchi, Studi Salviani, Bologna, 1951; I. Spiel, Die Wirtschaftethischen Lehren der Kirchenvăter, Viena, 1907; O. Schilling, Reichtum und Eigentum in der altchristlichen Literatur, Freiburg, 1908; G. W. Olsen, Reform after the P altern of the Primitive Church in the Thought of Salvian of Marseille, CHR, 68, 1982, 1-12; J. Badewein, Geschichtstheologie und Sozial-Kritik im Werk Salvians von Marseille, GOttingen, 1981; G. T. Stokes, Salvianus (3), art. în Smith-Wace, IV, p. 580; Cross, Salvianus, art. în ODCC, p. 1231; Tixeront, Patrologie, p. 445-446; Cayre, II, 154-156; Altaner-Stuiber, 1980, p. 456-457; Quasten, Patrology, IV, p. 528-537, cu bibliografie; M. Pellegrino, Salvien de Marseille, în DECA, II, p. 2223-2224, cu bibliografie; N. Brox, Salvianus von Marseille, în LACL, p. 543-544, cu bibliografie.

Salvius

Salvius, episcop de Martigny (Octo-durus), pe la mijlocul sec. V. Se crede că este destinatarul scrisorii lui Eucher* de Lyon, care i-a trimis Pătimirile Sf. Acaunum, ale Sf. Mauriciu şi ale însoţi­torilor săi (Passio Acaunensium mar-tyntm, S. Mauricii et sociorum ejus). în schimb, Salvius îi dedică acestuia lucrarea sa Laterculus, sugerând totodată că a scris şi alte lucrări. Laterculus este un fel de calendar bisericesc şi profan, în a cărui prefaţă autorul afirmă cu nu este vorba de o lucrare originală, ci inspirată din alte lucrări similare şi că a fost începută în anul 448. Totodată, el făgă­duieşte să dea diferite detalii, cum ar fi

numele lunilor anului date de diferite popoare, ale prinţilor şi tiranilor care au domnit în provinciile imperiului roman, numele patrupedelor cunoscute, ale pasă­rilor etc. Din nefericire, autorul nu şi-a îndeplinit promisiunea, lucrarea necon-tinând aceste date. O scrisoare adresată unui anume Salvius se află între scrierile neautentice ale lui Supliciu* Sever.

CPL 479 şi 491; Migne, PL 50, 827-828; CSEL, 31, 173; MGH script. rer. merov., III, 39-41; PL 20, 243-244, CSEL I, 254-256; PL 13, 671 şi urm.; S.A. Bennett, Salvius (4), în Smith.Wace, IV, p. 581-582; A. Pollastri, Salvius, în DECA, II, p. 2225.

Samuel

Samuel, preot în Edessa, unul din princi­palii acuzatori ai episcopului Ibas* de Edessa, la sinoadele de la Antiohia (448), Tyr şi Beroe (449), întrucât acesta i-a interzis să mai predice, pe motiv că nu propovădui este o doctrină sănătoasă. Ghenadie* ne informează că Samuel a scris multe lucrări în limba siriacă şi că ele au fost îndreptate împotriva duşma­nilor Bisericii, în special a nestorienilor, eutihienilor şi a altor eretici ai vremii. Totodată, el afirmă că la data la care el însuşi scria (anul 493), Samuel era încă în viaţă şi se afla la Constantinopol.

Ghenadie, De vir. ///., cap. 82; Assemani, PO, I, 259; Hefele, III, 178; E. Venables, Samuel (6), în Smith-Wace, IV, p. 584.

Saturnin sau Satornil

Saturnin sau Satornil, gnostic sirian, con­temporan al lui Basilide*, discipol al lui Menandru*, la rândul lui discipol al lui Simon* Magul. Şi-a desfăşurat activi­tatea în Siria. Primele şi singurele infor­maţii referitoare la el sunt furnizate de

Sf. Irineu*, de la care au fost preluate de toţi cei care au scris despre el (Ipolit*, Tertullian*, Epifaniu*, Philastru*). Ori­ginea a tot ceea ce există trebuie căutată la Tatăl cel necunoscut, care a creat o serie de îngeri, iar aceştia la rândul lor 1-au creat pe om. Din nefericire, omul creat de aceştia era total neputincios şi nu putea să stea drept. De aceea, Puterea Superioară trimite de sus o scânteie de viaţă care îl însufleţeşte şi îi dă puterea de a sta în picioare. La moarte, această scânteie se va reîntoarce la locul de ori­gine. Dumnezeul Vechiului Testament este unul din cei şapte îngeri, care s-a răsculat împotriva Tatălui necunoscut. Acesta hotărăşte venirea lui Hristos cu scopul de a-L distruge pe Dumnezeul evreilor şi să-i mântuiască pe toţi cei care au în ei scânteia divină. Această doctrină fantezistă are legături strânse cu cosmo­logia ofită. în morală, Saturninus respin­gea căsătoria şi mâncarea de carne.

Irineu, Adv. haer., l, 24; Ipolit, Ref, VII, 28; Tertullian, De anima, 23; Philastru, Liber de haer., 31; Epifanie, Pan., 23; G. Salmon, Saturninus (1), în Smith-Wace, IV, p. 587-588; H. Schiier, Das Denken der fruh-christlichen Gnosis (Irenăus, Adv, haer., I, 23, 24), în Neutestamentliche Studien fur Rudolf Bultmann, Berlin, 1954, p. 67-82; Cross, Saturninus, în ODCC, p. 1238; A. Monaci Castagno, Satornil ou Saturnin, în DECA, II, p. 2247.

Sava, Sf.

Sava, Sf. (sec. V), monah, originar din Mutalaska în Capadocia. A îmbrăţişat viaţa monahală la o mănăstire din ţinutul de origine, în 457 se îndreaptă spre Ierusalim şi se stabileşte la mănăstirea Passarion. Aici îl întâlneşte pe Sf. Euti-mie, care îl îndrumă spre Teoctist, vieţuitor în Wadi Muketik. Rămâne aici

timp de 17 ani. In 478 întemeiază Marea Lavră^ în regiunea dintre Ierusalim şi Marea Moartă, la Wadi al-Nar, care încă mai există. A fost hirotonit împotriva voinţei sale de Sallustius, patriarhul Ieru­salimului în 490, iar în 492 este numit exarh peste toţi sihastrii din Palestina. A fost un puternic apărător al ortodoxiei împotriva origenismului şi monofizitis-mului. Sub numele său circulă un Tipic, este vorba de Tipicul Sf. Sava, deşi în forma actuală, el datează din sec. XII-XIII. Prin viaţa şi rânduielile sale a influ­enţat profund viaţa monahală de mai târziu.

J.B. Cotelier, Ecclesiae Graecae Monu-menta, III, Paris, 1686, p. 220-376 (Viaţa, de Chirii Scythopolis); E. Schwartz (ed.), Kyrillos von Skythopolis, TU, 49, 2, 1939; E. Hoade, Guide to the Holy Land, Jerusalem, 1962; J. Festugiere, Cyrille de Scythopolis: Vie de S. Sabas (Leş moines d'Orient HI. Leş moines de Palestine 2), Paris, 1962 (este vorba de traducerea în franceză a ediţiei cri­tice a lui E. Schwartz); H. Leclercq, OSB, în DACL, XV, pt. l, 1950, col. 189-211, cu bib­liografie; Cross, Sabas, St., în ODCC, p. 1216; E. Hoade, Sabas, SS, în CE, 12, p. 775-776; J.-M. Sauget, Sabbas, în DECA, II, p. 2203-2204.

Scolasticism

în sens tradiţional, scolasticismul desem­nează tradiţia educativă din evul mediu, în prezent, prin scolasticism înţelegem o metodă de speculaţie teologică şi filo­sofică, care ţinteşte să realizeze o înţe­legere mai adecvată a adevărurilor reve­late, de-a lungul unui proces intelectual, prin analogie, prin definirea, coordo­narea şi sistematizarea raţională a datelor credinţei pentru a pătrunde mai adânc semnificaţia lăuntrică a doctrinei creş­tine, în acest proces, filosofia joacă un rol esenţial şi de aceea se poate vorbi de

SCOLASTICISM

SCOLASTICISM

o filosofic scolastică şi de o teologie sco­lastică, în dezvoltarea istorică a scolasti-cismului, sesizăm trei etape: medievală, modernă şi contemporană. Deşi scolasticismul medieval propriu-zis apare începând cu sec XII, când se face uz de dialectica aristoteliciană în teolo­gie, filosofic şi dreptul canonic, primele temelii teoretice se regăsesc la Augustin* şi Boethius*. Astfel, în De doctrina christiana Augustin sublinia necesitatea dialecticii în studierea doctrinei creştine, iar în De praedestinatione sanctorum formulează, am putea spune, un program al scolasticismului. Pornind de la ideea că 'a înţelege înseamnă a reflecta prin consimţire' (credere est cum assensione cogitare), el ajunge la cunoscuta maximă 'înţelege ca să crezi, crede ca să înţelegi' (ergo intellige ut credas, crede ut intelli-gas). Prin traducerile şi comentariile sale la Aristotel şi Porfiriu, Boethius a deschis drumul spre folosirea logicii aris­totelice în gândirea teologică, iar în Opuscula Sacra a arătat modul în care filosofia putea să ajute teologia. Cassio-dor* a mers într-o altă direcţie, prin pro­gramul de studiu de la Vivarium. în lucrarea sa Institutiones divinarum et humanarum litterarum, el pune la teme­lia studiului sacru şi laic cele şapte arte liberale. Acelaşi program a fost preluat de Alcuin*, şi Rabanus* Maurus, ceea ce a dus la Renaşterea carolingiană, iar prin accentul pus pe Trivium (gramatică, retorică şi dialectică) şi Quadrivium (aritmetică, geometrie, astronomie, astronomie şi muzică) s-a pregătit calea pentru speculaţia teologică şi filosofică din evul mediu, în sec. IX, John Scotus Erigena* este cel dintâi care pune în practică învăţătura augustiniană, stipu­lând deosebirea dintre auctoritas (Sf. Scriptură) şi ratio (raţiune), într-adevăr, izvorul principal al cunoaşterii lui Dum-

nezeu este Sf. Scriptură, iar raţiunii, ilu­minată de Dumnezeu, îi revine datoria să cerceteze şi să expună datul creştin reve­lat. Totodată, prin faptul că a atras atenţia asupra traducerilor lui Boethius şi că el însuşi a tradus în latină Corpus-\\\ Areopagitic, el a jucat un rol esenţial în modelarea gândirii medievale. Deşi con­secinţele nu au fost întotdeauna cele aşteptate, de exemplu, Berengar de Tours (sec. XI), bazându-se numai pe dialectică ajunge la concluzii contrare doctrinei creştine, totuşi s-a putut arăta că dialecti­ca, folosită cu îndemânare, poate fi între­buinţată cu folos în disputele teologice, fără a primejdui credinţa (Lanfranc, Alger de Liege şi alţii). Disputele care au avut loc în această perioadă, s-au mate­rializat într-o dublă controversă: între realişti şi nominalişti în problema univer-saliilor şi între dialecticieni şi antidialec-ticieni. La sfârşitul sec. XI, Anselm con­cepe cu adevărat un program scolastic. Pornind în special de la Augustin, el a afirmat dreptul raţiunii de a cerceta ade­vărurile revelate. El concepea acest drept al raţiunii în sensul că, o dată ce deţinem credinţa cu fermitate, ar fi un lucru re­probabil dacă nu am face nici un efort să înţelegem credinţa, deşi prin raţiune nu se dobândeşte cunoaşterea credinţei, în plus, el fixează câteva norme directoare care vor fi folosite de scolastici, ca: dis­tincţia între înţelegere (intelligere) şi credinţă (credere): 'Cred ca să înţeleg (credo ut intellîgam); necesitatea unei permanente strădanii de a înţelege ca să credem (Intelligere quod credimus) şi căutarea credinţei pentru exprimare inte­lectuală (fides quaerens intellectum). în secolul XII, deşi predomină argumentul autorităţii (auctoritas), preluat din Sf. Scriptură şi tradiţia Bisericii, se fac paşi timizi spre întrebuinţarea raţiunii în for­mularea argumentelor teologice. Acum

îşi face apariţia questio - întrebarea, care necesita argumente pro şi contra. Abe-lard va fî cel care va perfecta această tehnică, aplicând teologiei metoda dia­lectică bazată pe quaestio şi interrogatio şi pe disputatio. El realizează prima sin­teză teologică, concentrând întreaga teologie sub titlurile: fides, caritas, sa-cramentum. Trecând peste unele aspecte neconcordante cu credinţa şi tradiţia cauzate de anumiţi paşi pripiţi în aplica­rea metodei scolastice făcuţi de Abelard şi Gilbert de la Portee şi care puteau compromite mişcarea scolastică, Petru Lombardul, în Sentinţe^ salvează reali­zările de până la el în domeniul teologiei şi filosofiei, lucrarea lui devenind, până în sec. XVI, după Sf. Scriptură, manualul de bază pentru şcolile teologice. Tradu­cerile din limba greacă în arabă şi apoi în latină au avut un rol hotărâtor în contu­rarea scolasticismuîui. Ca reacţie faţă de acestea, apar şcoala augustiniană şi averoismul latin, ale căror structuri fluctu­au între păstrarea tradiţiei şi reformulări noi, uneori contrare învăţăturii creştine. Ca o contrapondere se interpun domini­canii care încearcă să-1 armonizeze pe Augustin cu Aristotel, prin Albert cel Mare, şi ca încoronare, prin Toma de Aquino. Făcând uz de metoda obişnuită deja de a prezenta doctrina prin argu­ment, contraargument şi soluţie, el face distincţie între credinţă şi raţiune, ară­tând totodată legătura dintre ele şi îm­plinirea uneia prin cealaltă. Lucrarea lui Toma va fi criticată de Duns Scotus care, în opoziţie cu augustinienii care puneau accentul pe intelect, va sublinia rolul pri­mar al voinţei. De acum scolasticismul va intra în declin. William de Occam va afirma un nominalism care va submina credinţa în orice cunoaştere obiectivă, ceea ce va duce la disoluţia scolasticis­mului, influenţând teologia reformato-

rilor protestanţi. Scolasticismul, deşi la periferia gândirii, va fi predat în şcolile catolice. El va fi reînviat în timpurile moderne şi în contemporaneitate, în sec. XIX şi XX va fi folosit împotriva subiec­tivismului distructiv. Papa Leon XIII în enciclica Aeterni Patris, recomandă studierea operei lui Toma de Aquino, recomandarea lui ducând la apariţia neotomismului, care a avut ca reprezen­tanţi de seamă, în Franţa şi Belgia, pe J. Maritain, Cardinalul Mercier şi alţii. O serie de gânditori neotomişti a apărut şi în Marea Britanie şi America şi nu numai în cercurile romano-catolice. Cu toate acestea, după Conciliu l II Vatican, gândi­rea tomistă şi neotomistă va ocupa un plan secund.

C. Baeumker, Beitrăge zur Gescfitchte der Philosophie des Mtitelalters, Mtinster, 1891 şi urm.; F. Oberweg, Grundriss der Geschichte der Philosophie, II, (ed. a 11-a de B. Geyer, 1928); E. Gilson, La philosophie au moyen âge, Collection Payot, 1922, ed. 2-a lărgită, 1944; E. Gilson, Filospfia în Evul Mediu, Humanitas, Bucureşti, 1995;, F. Copleston, Medieval Philosophy, 1932; ,P. Vignaux, Philosophie au moyen âge, 1958; M. Grabmann, Die Geschichte der scho-lastischen Methode, 2 voi, 1909-1911; idem, Die Geschichte der katholischen Theologie seit demAusgangder Văterzeit, Herders theo-logische Grundrisse, Freiburg, 1933; A.M. Landgraf, Einfuhrung in die Geschichte der theologischen Literatur der Friihscholastik, 1948, idem, Dogmengeschichte der Friih-Scholastik, 4 voi, 1952-1956; A.J. Mac-donald, Authority and Reason in the Early Middle Age, Hulsean Lectures, 1932-1932, 1933; R.W. Southern, The Rise and Făli of the Medieval System of Religious Thought, Gifford Lectures, 1971-1972; P. Boehner, Medieval Logic, An Outline of its Deve-lopment from 1250 to c. 1400, Manchester, 1952; J.L. Perrier, The Revival ofScholastic Philosophy in the Nineteenth Century, New York, 1909; A. Masnovo, // neo-tomismo in

SCOLASTICISM

SECUNDINUS

SECUNDINUS

SECUNDUS DE TRIENT

Migne, PL .42, 571-602; CPL, 324-325; J. Secundus de Trient (m. 612), călugăr Zycha, în CSEL, 25, 2, p. 893-901; H. W. probabil la Val di Non. A intrat în legă-

Italia, Milano, 1923; L. Foucher, Laphiloso-phie catholique en France au XIX^e siecle avânt la renaissance thomiste et dans son rapport avec elle, 1800-1880, Paris, 1955; G.F. McLean (ed.), Teaching Thomas Today, Washington, 1964; D.J. Mercier, A Manual of Modern Scholastic Philosophy, trad. în engl. de T.L. şi S.A. Parker, 2 voi., St. Louis, 1928; R.P. Phillips, Modern Thomistic Philosophy, 2 voi., New York, 1934-1935; I.C. Brady, J.E. Gurr, J.A. Weisheipl, Scholasticism, în CE, 12, p. 1153-1170, cu bibliografie; Cross, Scholasticism, în ODCC, p. 1245-1247.

Scholion sau Scolie

Scholion (în greacă a^oXiov). Scurte explicaţii exegetice pe marginea unui pasaj biblic dificil de interpretat datorită unor dificultăţi gramaticale, citirii dife­rite, aluziilor istorice şi geografice ne­clare etc. Ele se regăsesc fie pe marginea sau la subsolul paginilor scripturistice sau în colecţii separate făcute de diverşi complilatori, numiţi scoliaşti. Aceste scolii erau folosite în mod obişnuit în şcolile greceşti din antichitatea târzie, şi probabil prin contactul gândirii creştine cu cea păgână au fost preluate şi de erudiţii creştini. Dintre cei mai de seamă scoliaşti îi amintim pe Clement* de Alexandria, Origen*, Ipolit*, Grigorie* de Nazianz, Ieronim*, Isihie* de Ierusalim, Procopiu* de Gaza şi Arethas de Caesareea.

G. Dorival, Des commentaires de l'Ecriture aux chaîne. Le monde grec ancien et la Bible, ed. de C. Mondesert, Paris, 1984, 361-386; G. Bardy, Commentaires patristiques de la Bible, DBS, 2, p. 73-103; C.O'C. Sloane, Scholium, în CE, 12, p. 1 171; Cross, Scholia, în ODCC, p. 1247; T. Fuhrer, Scholion, în LACL, p. 545, cu bibliografie.

Secundianus de Singidunum

Secundianus de Singidunum (sec. IV), episcop de Singidunum între 370-381,

adept al arianismului. Urmează în scau­nul episcopal de Ia Singidunum lui Ursacius (335-369/70) şi el eretic arian. A făcut parte din gruparea de teologi arieni, alături de Ulfila*, Auxenţiu* de Durostor şi Palladiu* de Ratiaria. Par­ticipă Ia sinodul de la Aquileia, convocat de împăratul Graţian (367-383) şi condus de Sf. Ambrozie*, şi are aceeaşi soartă cu Palladiu de Ratiarja şi presbiterul Attalus de Norricum. Se pare că şi el a fost un polemist vehement, dar nici una din scrierile sale nu s-a păstrat.

Migne, PL 16, col. 955 A-979 A: Gesta Concilii Aquileiensis - Contra Palladium e! Saecundianum haereticos; F. Kauffmann, Aus der Schule des Wulfila, Gesta Aquileia, p. 65-90; loan. I. Rămureanu, Sinoadele de la Sirmium din 378 şi Aquileia, din 381, în Studii teologice, serie nouă, an. XV, nr. 7-8, 1964, Bucureşti, p. 408-450; M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 672-674.