Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Secundinus

Secundinus (sec. V), poet latin minor, contemporan cu Sidonius* Apollinaris, care i-a adresat o scrisoare. Se pare ca Sidonius i-a apreciat poemele scrise în versuri hexametrice, deşi temele nu aveau legătură cu teologia. Dintr-o altă scrisoare a aceluiaşi Sidonius aflăm ca Secundinus a scris versuri pe teme satirice. Sidonius îl îndeamnă să perse­vereze în această direcţie, pe motiv că teme de acest gen se găseau din abun­denţă.

M. Manitius, Geschichte der christlich-lateinischer Poesie, Stuttgart, 1891, p. 221, 238 şi urm.; H.A. W, Secundinus, în Smith-Wace, IV, p. 596; W. Schetter, Der gallische Dichter Secundinus, Philadelphia, 108, 1964, p. 153-156; M. Meier, Secundinus, l, în LACL, p. 549.

Secundinus

Secundinus (m. 447/8), poet latin, misionar şi probabil, episcop în Irlanda, nepot al Sf. Patrick*. Secundinus este considerat autor al unui imn alfabetic în cinstea S f. Patrick (Audi te omnes}, păs­trat în antifonariul din Bangor, cu titlul Ymnum Sancti Patriei Magister Sco-torum. Se pare că acesta este unul din primele imne scrise în Irlanda şi care stă la baza legendei Sf. Patrick.

Migne, PL 53, 837-840; 72, 837-840; CPL, 1101; J.F. Kenney, The Sources ofthe Earfy History oflreland, New York, 1929, I, n. 87, p. 258-260; L. Bieler, Studies on the Life and Legend of St. Patrick, London, 1986; E. Malaspina, Secundinus, în DECA, II, p, 2257, cu bibliografie; M. Meier, Secundinus (2), în LACL, p. 549, cu bibliografie.

Secundinus

Secundinus, adept al maniheismului la sfârşitul sec. IV. După ce Augustin* a părăsit maniheismul, acesta îi scrie o scrisoare (Secundini manicaei ad sanc-tam Augustinim epistola), acuzându-1 că a făcut acest lucru din teamă şi pentru câştig. Totodată, îi reproşează că practică rituri iudaice nedemne de a fi luate în considerare de el şi îi îndeamnă să se reîntoarcă la credinţa pe care a abando-nat-o. Augustin îi răspunde, în tratatul Contra Secundinum manichaeum, res-pingându-i argumentele. Răspunsul lui Augustin se constituie în realitate într-o summa antimaniheică, în 26 de capitole. Pentru diverse probleme ridicate de el, cum ar fi liberul arbitru, Augustin îi reco­mandă tratatul său despre libera voinţă, care se afla la acea vreme în posesia lui Paul in* deNoIa.

Phiilott, Secundinus (9), în Smith-Wace, IV, p. 595-596; P. Alfaric, L'Evolution in-telectuelle de saint Augustin, \, Paris, 1918, p. 88-89, 215-216; P. Courcelle, Recherches sur Ies confessions, ed. 2-a, Paris, 1968, p. 236-238; C. Riggi, Secundinus, în DECA, II, p. 2257; A. Hoffman, Secundinus, Mani-chăer, în LACL, p. 549, cu bibliografie.

Secundus de Tigisi

Secundus de Tigisi, episcop de Tigisis sau Tigisi (azi Ain al-Bordj, Algeria) şi primat al Numidiei, la începutul sec. IV. După persecuţia din 303, când mulţi creştini au devenit lapsi* sau traditor*, Mansurius de Cartagina îi scrie o scri­soare pentru a-1 asigura că el nu a fost traditor al Scripturilor, în scrisoarea de răspuns, Secundus îi relatează eveni­mentele din Numidia. Prezidează sinodul de Ia Cirta din 305, când 12 episcopi se întrunesc pentru a-1 hirotoni pe Sylvain. Secundus este însă acuzat de către Pur-purius de Limata că ar fi fost el însuşi traditor . Colegiul electoral care 1-a ales episcop de Cartagina pe Ciprian* a fost prezidat de Secundus. Augustin* rela­tează în mai multe rânduri că Secundus i-a iertat pe traditores, fără ca el însuşi să-şi fi dovedit nevinovăţia. Se pare că lui Secundus îi revine vina dizidentei do-natiste, care a dus la formarea unor struc­turi ecclesiale de acest gen.

Monceaux, IV, p. 7-10; S. Lancel, Leş debuts du Donatisme: la date du
Cirta> et Velection episcopal de Silvanus, REAug, 24, 1979, p. 217-229; H.W. Phiilott, Secundus (4), în Smith-Wace, IV, p. 597; A. Di Berardino, Secundus de Tigisi, în DECA, II, p. 2257-2258.

Secundus de Trient

SECUNDUS DE TRIENT

SEDULIUS

SEDULIUS

SEPTUAGINTA

tură cu curtea longobardă din Pavia şi a devenit unul dintre protagoniştii disputei celor Trei Capitole. Lucrarea sa pierdută, De Lagnobardorum gestis historiola, i-a servit lui Pavel* Diaconul ca izvor de inspiraţie. Pornindu-se de la lucrarea acestuia, s-a încercat reconstituirea isto­riei lui Secundus, rezultatul nefiind con­cludent, datorită faptului că textul resta­bilit era diferit de cel original. Ni s-a transmis doar un scurt fragment din lucrarea lui Secundus a cărui autentici­tate rămâne îndoielnică.

G.P. Bognetti, Fonti di Paolo Diacono: Miscellanea di Studi Muratoriani, Modena, 1951, p. 357-381; K. Gardiner, Paul the Dea-con and Secundus, History and Historians in Late Antiquity, ed. de B. Croke, A.M. Emmett, Sydney, 1983, p. 147-153; B. Diimler, Secundus von Trient, în LACL, p. 549.

Sedatus

Sedatus, episcop de Nîmes, participant la sinodul local de la Agde din 506 şi la cel din Toulouse din 507, prieten şi cores­pondent al lui Ruricius*. Ruricius i-a adresat patru epistole, una dintre ele în versuri. De la Sedatus s-au păstrat trei epistole şi câteva omilii. A nu fi confun­dat cu Sedatus de Beziers.

CCL 64, 400, 401, 403; Migne, PL 58, 865; PLS, 4, 1927-1929; Canisius, Thesaurus Monument., I, p. 360-361, 367, Antwerp, 1725; Mansi 8, 337B; S.A. Bennett, Sedatus (1), în Smith-Wace, IV, 598; A. Hamman, Sedatus, în DECA, II, p. 2258, cu biblio­grafie; B. Windau, Sedatus, în LACL, p. 549-550, cu bibliografie.

Sedulius

Sedulius (sec. V) poet latin, se pare că el a fost hirotonit preot şi a îndeplinit

funcţia de cântăreţ în timpul slujbelor religioase. Deşi s-a crezut că a fost irlan­dez (scotus) de origine (Sigerson), posi­bilitatea de a se fi născut la Roma pare a fi mai aproape de adevăr, întrucât este citat de o serie de poeţi şi scriitori din a doua jumătate a sec. al V-lea, nu se greşeşte plasarea activităţii lui majore în prima parte a acestui secol. Decretum Gelasianum*, de la sfârşitul sec. V, are cuvinte de laudă fată de opera lui Se­dulius. Probabil datorită acestei aprecieri papale, opera sa s-a bucurat de o mai largă răspândire. Opera sa poetică princi­pală este Carmen paschale. Spre deose­bire de luvencus*, care prezintă întreaga Evanghelie, Sedulius prezintă doar mi­nunile săvârşite de Mântuitorul I i sus Hristos. Ţinta lui a fost de a arăta păgâ­nilor că creştinismul are minuni mai mari decât păgânismul şi îi invită pe păgâni să citească poemul său şi să devină părtaşi ai marilor daruri pascale ale Iui Hristos. Mai târziu, autorul însuşi redă acest poem şi în proză sub titlul: Opus: priores igitur libri, qui versu digesti sunt, nomen Paschalis carminis acceperunt, sequen-tes autem in prosam nulla cursus varie­tăţi conversi, Paschali designantur ope-ris vocabula nuncpati. Se pare că această transpunere s-ar fi datorat dorinţei lui de a reda cât mai exact doctrina creştină, deoarece fusese atenţionat de către Ma-cedoniu, unul din prietenii săi, în legă­tură cu anumite neclarităţi doctrinare. Autorul însuşi nu dă nici un motiv în acest sens. Lui Sedulius îi mai aparţin, o elegie în 55 de distihuri în care prezintă istoria mântuirii de la Adam şi inter­pretează hristologic Vechiul Testament, şi un imn binecunoscut, A solis ortus cardine, închinat lui Hristos, vieţii, mi­nunilor şi lucrării Sale mântuitoare pen­tru oameni, un imn la Botezul Domnului Crudelis Herodes, Deum.

Migne, PL 19, 549-752; 753-770; CPL 1447-1454; J. Huemer, CSEL 10, 1885, p. 316-359; A. S. Walpole, Early latin Hymns, Cambridge, 1922, 151-158; J. Huemer, De Sedulii Vita et Scriptis, Vindobonae, 1878; Th. Mayr, Studien zu den Paschale Carmen des christlichen Dichters Sedulius, Augsburg, 1916; C. Weyman, Beitrăge zur Geschichte der christlich-lateinischen Poesie, Munchen, 1926, p. 121-137; W. Lock, Sedulius, art. în Smith-Wace, IV, p. 598-600; F. Corsaro, Sedulio, Catania, 1945; R.Herzog, Die Bibelepik der lateinischen Spătantike, Munchen, 1975; Tjxeront, Patrologie, p. 330; Altaner-Stuiber, 1980, p. 411; Quasten, Pa-trology, IV, p. 321-326; W.E. Kaegi, Jr., Sedulius, în CE, 13, p. 45; I. Tibiletti, Se­dulius, în DECA, H, p. 2258-2259; S. Dopp, Sedulius, în LACL, p. 550-551, cu biblio­grafie.

Sedulius Scotus

Sedulius Scotus (sec. IX), poet, exeget erudit latin, activ la mijlocul sec. IX la Liege. S-a născut în Irlanda, unde se crede că a studiat. Venit la Liege, izbu­teşte să câştige încrederea episcopului Hartgar, cu al cărui ajutor pune temeliile unui important centru cultural irlandez. Intră şi în atenţia împăratului Lothair I, care îi încredinţează educaţia fiilor săi, Lothair şi Carol. Cele peste 83 de poeme dezvăluie talentul său poetic deosebit şi cultura literară vasta pe care o deţinea. Faptul că ele au fost adresate unor per­sonalităţi de seamă din acea vreme, relevă influenţa de care el se bucura în cercurile nobilimii şi ale aristocraţiei. Lui Sedulius îi datorăm o serie de comentarii asupra operelor unor scriitori creştini (Eutihie şi Priscian) şi asupra textelor biblice, la Epistolele paul ine, Evanghelia după Matei, Marcu şi Luca. Cunoştinţele sale de literatură clasică necreştină, puţin studiată în vremea sa,

Sedulius le concretizează în Collecta-neum, o culegere de maxime morale din Părinţii Bisericii şi dintr-o serie de scri­itori păgâni: Cicero, Vegetius, Frontinus, Valerius Maximus, Macrobiu, Seneca ş.a. Totodată, el dedică tratatul De rec-toribus Christianis împăratului Ludovic II, Lothair II şi Carol Pleşuvul, susţinând că, în calitate de vicar al lui Dumnezeu, împăratul are autoritate absolută atât peste prelaţi cât şi peste supuşi, oglin­dind prin această atitudine fîlosofia politică a lui Carol cel Mare.

Migne, PL 103, 9-352; poemele: MGPoetae, 3, l, 1896, p. 154-237; comentarii: H.J, Frede, Pelagius, der irische Paulustext, Sedulius Scottus, Vetus Latina. Die Reste der Altlateinischen Bibel. Aus der Geschiehţe der lateinischen Bibel, III, Freiburg, 196JL; . De rectoribus Christianis, în SI Helţmann, Sedulius Scottus, Quellen und Untersuchun-gen zur lateinischen Philologie des Mlttel-Alters, I, Hft. l, 1906, text. p. 19-^1; R. Diichtung, Sedulius Scottus. Seine dîch-tungen, Munchen, 1968; R.E. McNalî^ The Bible in the Early Middle Ages, Westrninsfer, 1979, p. 93, 107-115; J.F. Kenney, The Sources for the Early History of Ireland, I, Records of Civilization, 1929, p. 553-569; R.B. Palmer, Sedulius Scotus, în CE, 13, p. 46, cu bibliografie; Cross, Sedulius Scotus, în ODCC, p. 1256.

SEPTUAGINTA (LXX), cel mai influ­ent text al Vechiului Testament, tradus în greacă, potrivit tradiţiei ebraice, la iniţia­tiva lui Ptolemeu Filadelful, care a dorit să aibă un exemplar al Legii ebraice pen­tru biblioteca sa din Alexandria. Aceeaşi tradiţie, relatată în Epitola lui Aristeas, afirmă că traducerea a fost făcută simul­tan de un număr de 70 de bătrâni în­ţelepţi. Cu timpul, denumirea a fost ex­tinsă asupra întregului text al Vechiului Testament şi nu numai Ia Pentateuh. Faţă

ÎEPTUAGINTA

SERAPION DE THMUIS

SERAPION DE THMUIS

SERGIU DE CIPRU

ie textul ebraic, Septuaginta diferă în >rdinea şi numărul cărţilor, incluzând şi cărţile cunoscute sub denumirea de Apocrife, Septuaginta a fost preluată de Biserica creştină ca text de bază. De alt­fel, aceasta este versiunea mai veche, mult mai veche decât cea ebraică, care a fost realizată între sec. VI-X d. Hr. de către erudiţii evrei (Massorah). Origen* a inclus Septuaginta ca text de referinţă în Hexapla, iar Vulgata lui Ieronim* este bazată tot pe Septuaginta. Cunoaşterea textului Septuagintei este de mare importanţă pentru lumea creştină, în primul rând, LXX face legătura clară între Vechiul Testament şi Noul Testa-^vment, ajutându-ne să înţelegem perspec­tiva teologică şi morală a evreimii alexandrine. La acest fapt se adaugă ele­mentul lingvistic. Limba greacă a Noului Testament, koine, nu este doar limba vor­bită de popor în Răsărit în primul veac al erei creştine, pentru că vocabularul ei nu este doar cel folosit de lumea greacă, ci mai ales cel al lumii ebraice a Vechiului Testament, conturat în Septuaginta.

M. Hadas, Aristeas to Philokrates (The Lefter of Aristeas), 1951, cu bibliografie la pag. 84-90; E. Hatch-H.A. Redpath, A Concordance ofthe Septuagint, 2 voi., 1897 cu supl. 1906; H.B. Swete, An Introduction to the Old Testament in Greek, 1900, revizuit de R.R. Ottley, 1914; A. Rahlfs (ed.), Septuaginta-Studien, 3 voi., 1904-1911; F. Field, Origenis Hexaplorum quae supersunt; sive veterum interpretum Graecorum in totum y. T. Fragmenta, II Tomae, 1867-1874, lucrare indispensabilă pentru cercetarea tex­tuală a LXX; Cross, Septuaginta, în ODCC, p. 1260, cu bibliografie; J.W. Wevers, Sep­tuagint, în The Interpreter's Dictionary ofthe Bibel. An Illustrated Encyclopaedia, Abing-don Press, Mashville, voi. IV, p. 273-278, cu bibliografie.

Serapion de Antiohia

Serapion de Antiohia (190-203), al optulea episcop al Antiohiei, urmaşul lui Maximinus, urcat pe tronul episcopal în cel de al 11-lea an al domniei lui Com-modus. Teolog de marcă, a lăsat moş­tenire o bogată literatură teologică, con­cretizată într-o serie de lucrări, despre care avem informaţii de la Eusebiu* de Cezareea. O scrisoare adresată lui Pon­ţi us şi Caricus împotriva ereziei mon­tan iste sau catafrigiene. Un tratat adresat lui Domninus, care s-a lepădat de cre­dinţa creştină în timpul persecuţiei împă­ratului Sever, trecând la iudaism. Cea mai importantă lucrare rămâne un tratat împotriva evangheliei apocrife atribuită Sf. Petru, adresată unor membri ai Bise­ricii din Rhossus, care s-au lăsat atraşi la această învăţătură greşită, interzicându-le de a mai citi acest text. Textul acestei evanghelii s-a pierdut şi a fost descoperit la Akhmim în anul 1886. în general, este un text clasic, dar conţine şi idei ciudate inspirate din erezia docetică. Acestora le făgăduieşte că le va face o vizită pentru a-i întări în adevărata credinţă, în legă­tură cu acest tratat, Neale subliniază fap­tul că în acea perioadă episcopii, con­ducători de Biserici, aveau încă puterea de a stabili canonul Scripturii.

Eusebiu, Ist. bis., cărţile: 5, 19, şi 6, 12; Ieronim, De viris illustribus, 31; M. J. Routh, Reliquae Sacrae, I, ed. a 2-a, p. 447-462; Neale, Patriarchate ofAntioch, p. 46; A. von Harnack, Geschichte der altchristlichen Literatur, I, 503 şi urm.; Edmund Venables, Serapion (1), art. în Smith-Wace, IV, p. 612; Cross, Serapion, St., art. în ODCC, p. 1261; Quasten, Patrology, I, p. 283-284; R. Hanig, Serapion von Antiochien, în LACL, p. 551.

Serapion de Thmuis

Serapion (m. după 362), episcop al oraşului Thmuis din Egiptul de Jos

(338). A fost ucenic al Sf. Antonie*, înte­meietorul monahismului egiptean, despre care se spune că i-ar fi lăsat moştenire unul din cele două cojoace ale sale. Prieten apropiat al Sf. Atanasie*, de la care a primit mai multe scrisori, între care una festală, iar alta cuprinzând o relatare despre decesul lui Arie*. Patru scrisori conţin lămuriri referitoare la învăţătura despre Duhul Sfânt, lămuriri cerute de către Serapion. înainte de a fi ales episcop, el a fost stareţ al unei mă­năstiri al cărei nume nu este cunoscut. De la Sozomen* aflăm că Serapion era în­zestrat cu darul vorbirii şi a dus o viaţă creştină exemplară, iar Ieronim* îi atri­buie cognomenul de 'Scolasticul', dato­rită culturii şi gândirii sale sobre. Este înlăturat din scaun în timpul împăratului Constantiu şi a suferit ca 'mărturisitor', după anul 362. Ieronim ne informează că Serapion este autor al unui excelent tratat împotriva maniheilor (Contra Mani-chaeos), în care nu îşi propune să res­pingă întregul sistem maniheic, după maniera lui Alexandru* de Lycopoiis sau a Fer. Augustin*, ci atacă anumite puncte doctrinare, în special teoria dualistă a binelui şi a răului ca principii prime, şi atacurile maniheilor împotriva Vechiului Testament şi a unor părţi din Noul Testament; al unei lucrări Despre titlurile psalmilor, care s-a pierdut, şi al unor epistole folositoare, îi mai este atribuit şi un Evhologhiu sau Molitfelnic, descope­rit în sec. al Xl-lea în biblioteca lavrei Muntelui Athos, lucrare deosebit de importantă pentru istoria primară a Sf. Euharistii. Scrisoarea despre Tatăl şi Fiul, care se află după cele 30 de rugă­ciuni din molitfelnic, ridică o serie de probleme. Stilul ei diferă de cel al tratatelor cunoscute, Despre manihei şi din Evhologhiu. în plus, doctrina trinitară nu consună cu doxologia trinitară a lui

Serapion aflată la sfârşitul fiecărei rugă­ciuni. Autorul acestei scrisori nu are o vedere clară asupra celei de a treia Per­soane a Sf. Treimi. Fragmentele păstrate în siriacă din Omilia despre feciorie, Scrisoare către mărturisitori şi un frag­ment scurt dogmatic par a nu fi autentice. Tot neautentică este şi Viaţa Sf. loan Botezătorul, atribuită unui oarecare Sera­pion, episcop egiptean. Graţie creaţiilor sale dogmatice şi liturgice, Serapion rămâne unul din remarcabilii Părinţi din sec. al IV-lea (Coman).

CPG 2485-2495; Migne, PG 40, 895-42; R, P. Casey, Serapion of Thmuis against the Manichees, Cambridge, Mass., 1931; G. Wobbermin, Altchristliche liturgische Stucke aus der Kirche Âgyptens nebst einem dogma-tischen Brief des Bischofs Serapion von Thmuis (TU XVII, 3b), 1898; A. Dimi-trijewsky, Ein Euchoiogium aus dem 4. Jahrhundert, verfasst von Serapion, Bischof von Thmuis, Kiev, 1894; R. P. Casey, The TextoftheAnti-Manichaean Writings ofTitus ofBostra and Serapion of Thmuis, 21, 1928, p. 97-111; J. Wordsworth, Bishop Serdpion's Prayer-book. An Egyptian Sacramentary dated probably about A. D. 350-356, trans-lated from the edition of G. Wobbermin, SPCK, London, 1899, ed. a 2-a rev., 1923; G. Bardy, DTC, 14, 1941, col. 1908; G. T. Stokes, Serapion (9), art. în Smith-Wace, IV, p. 613; Bardenhewer, III, p. 98-102; Cross, Serapion, art. în ODCC, p. 1261; Altaner-Stuiber, 1980, p. 257, 280; Quasten, Patrology, III, p. 80-85, cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 221-224; A. Hamman, Serapion de Thmuis, în DEC A, II, p. 2265-2266; B. Kranemann, Serapion von Thmuis, în LACL, p. 551-552.

Sergiu de Cipru

Sergiu de Cipru, episcop de Constantia, la mijlocul sec. VII, autorul unei epistole adresate papii Teodor (642-649) în

SERGIU DE CIPRU

SERGIU DE RAS'AIN

SERGIU DE RAS'AIN

SEVER DE ANTIOHIA

numele episcopilor din Răsărit, în care condamnă erezia monotelită şi anate-matizează Ectesis-u\ şi cere totodată să fie interzisă afişarea acestui document pe străzile Constantinopolului. Papa Teodor recunoaşte ortodoxia doctrinei exprimată în document, îl numeşte pe Sergiu vicar al Bisericilor din Răsărit, iar epistola a fost citită la conciliul de la Lateran din 649.

Mansi 10, 913B-916E; E. Venables, Sergîus (15), în Smith-Wace, IV, p. 618; J.L. van Dieten, Geschichte der Patriarchen Sergîos I. bis Johannes VI, (610-715), Amsterdam, 1972, p. 82-83; G. Rowekamp, Sergius von Zypern, în LACL, p. 553-554.

Sergiu Gramaticul

Sergiu Gramaticul (sec. VI), a fost numit Gramaticul datorită formaţiei sale lite­rare şi mai puţin celei teologice. De la el s-a păstrat corespondenţa polemică cu Sever* de Antiohia, dintre anii 515-520, însă numai în traducere siriacă. Se pare că traducerea acestor scrisori a fost făcută de episcopul Pavel* de Callinicus, traducătorul operelor lui Sever. Polemica dintre cei doi a avut ca obiect doctrina hristologică. A nu fi confundat cu loan* Gramaticul.

Epistolele: CSCO 119, 70-73, 96-103, 145-157, 177-187 (în siriacă); CSCO, 120, p. 51-53, 71-76, 110-120, 136-143 (în latină); J. Lebon, Le Monophysisme severien, Louvain, 1909, p. 163-172; I.R. Torrance, Christology after Chalcedon, Norwich, 1988; J.-M. Sauget, Serge le Grammarien, în DEC A, II, p. 2266-2267; P. Bruns, Sergius, Gram-matiker, în LACL, p. 552.

Sergiu de Ras'ain

Sergiu de Ras'ain, preot şi medic în Ras'ain (Reşaina) sau Theodosiopolis,

unul dintre remarcabilii intelectuali ai lu­mii siriene, răsăriteană şi apuseană, apre­ciat în mod deosebit pentru cunoaşterea limbii greceşti şi pentru cultura sa filo­sofică şi în special cea aristoteliciană. A studiat la Alexandria medicina şi filo-sofia, acumulând o cultură elenistică vastă. A întreţinut relaţii de prietenie cu episcopii nestorieni, motiv suficient pen­tru scriitorii monofiziţi să-1 acuze de mo­ravuri uşoare şi avariţie, în 535, pleacă la Antiohia pentru a depune o plângere patriarhului Efrem împotriva episcopului său Asylus. Este perioada în care epis­copii exilaţi, Sever* de Antiohia, Teo-dosie de Alexandria şi călugărul stâlpnic Ze'ora, erau găzduiţi de Antim al Con­stantinopolului sub oblăduirea împărăte­sei Teodora, ceea ce îl alarma pe Efrem. Efrem îl trimite la Roma cu misiune spe­cială la papa Agapet pentru a rezolva situaţia neclară de la Constantinopol. Papa vine la Constantinopol însoţit de Sergiu şi obţine ordinul de depunere şi trimitere în exil a monofiziţilor. La scurtă vreme după acest eveniment, Sergiu decedează, ceea ce i-a făcut pe loan* de Efes şi Zaharia* Retorul să considere că această întâmplare a fost judecata ceru­lui. Nu cunoaştem cu exactitate care a fost crezul lui Sergiu. El a scris un tratat Despre credinţă, însă acesta s-a pierdut. Sergiu rămâne un punct de referinţă în istoria culturii siriene, alături de Probus*. Opera sa literară constă în special din tra­duceri din greacă în siriacă. De la el avem tratate originale despre Logică, în şapte cărţi incomplete; despre afirmaţie şi negaţie; despre cauzele universului după principiile lui Aristotel; despre gen, specie şi individ. Traduceri: Isagoge al lui Porfiriu; Categoriile lui Aristotel; Tcepi ko şi un tratat despre suflet în cinci capitole, diferit de Tcepi \|/i>%f[<;; o redare parţială în siriacă a scrierilor lui

Galien. Tot el a tradus în siriacă Cor-pus-ul Areopagitic.

P. Sherwood, Mimro de Serge sur la vie spi-rituelle, OrSyr., 5, 1960, p. 433-459; 6, 1961, p. 95-115, 121-156 (text siriac şi trad. în franceză); P. de Lagarde, Analecta Syriaca, Osnabruck,1967 = Berlin, 1858, p. 134-158; A. Baumstark, Lucubrâtiones syro-graecae, Leipzig, 1894; K. Georr, Leş categories d'Aristote dans leurs versions syro-arabes, Beyrouth, 1948; P. Sherwood, Sergius of Reshaina and the Syriac Version of Pseudo-Denis, Sacris Erudiri, 4, 1952, p. 174-184; Wright, p. 64-66; Bardenhewer, IV, p. 297-298; Chabot, p. 71-72; Urbina, p. 110-111, cu bibliografie; J.-M. Sauget, Serge de Ris'ayna, în DECA, II, p. 2267; P. Bruns, Sergius von Reschaina, în LACL, p. 553, cu bibliografie.

Sergiu Stilitul

Sergiu Stilitul, activ în timpul sec. VI la Emesa. îi este atribuit un tratat polemic împotriva iudeilor, care abundă în citate luate din Josef Flavius.

Tratatul în MSS: British Museum Add. 17199; Baumstark, p. 180; Urbina, p. 112.

SERMO ARRIANORUM, document anonim, cunoscut lui Augustin* care a scris un tratat împotriva lui: Contra ser-monem Arrianorum. Nu este vorba de o omilie sau predică, ci mai degrabă de o prezentare concisă a arianismului radi­cal, specific arienilor occidentali. Origi­nea documentului este pusă în legătură cu cercurile lui Ulfila*.

Migne, PL 42, 677-684; CPL 701; M. Meslin, Leş ariens d'Occident, Paris, 1967, p. 129-134; M. Simonetti, Sermo arrianorum, în DECA, II, p. 2276; idem, S. Agostino e gli Ariani, în REAug., 13, 1967, p. 55-84; R. Kany, Sermo Arrianorum, în LACL, p. 554.