Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Sever de Antiohia

Sever de Antiohia (465-538), teolog monofizit, patriarh de Antiohia. S-a năs­cut la Sozopolis în Pisida, în jurul anului 465, din părinţi greci. A studiat retorica la Alexandria şi Berytus, îmbrăţişând credinţa creştină în 488, este botezat la Leontinum în Libia, îmbracă haina mo­nahală, mai întâi la o mănăstire monofi­zită de lângă Maiouma, Palestina, şi duce apoi viaţă de sihastru, pentru ca în cele din urmă să-şi întemeieze propria mănăs­tire în apropiere de Gaza. A fost hirotonit de către episcopul exilat Epifanie de Magydos în Pamfilia.>Mediul teologic în care s-a format a fost cel monofizit, ceea ce 1-a determinat probabil să îmbrăţişeze această doctrină, devenind în scurtă vreme exponentul ei cel mai de seamă, în 508 merge la Constantinopol, unde ajunge omul de încredere al împăratului Anastasie (491-518); acceptă Henotî-konul* şi scrie împotriva eutihienilbr, messalienilor şi a calcedonienilor. Tot­odată, izbuteşte să asigure sprijinurîfnh paratului pentru călugării monofîzfţi care erau persecutaţi, în 512, întrucât candi­datura lui la scaunul patriarhal de Con­stantinopol a fost respinsă, este numit patriarh de Antiohia în locul lui Flavian II, care fusese depus. A fost hirotonit epis­cop de mitropoliţii de Tars şi Mabbug (Philoxen*). Doctrina monofizită îmbră­ţişată de el a fost una moderată, ceea ce a făcut să fie condamnat atât de ortodocşi, cât şi de monofiziţii extremişti. Cu toate aces­tea, datorită elocvenţei sale, culturii deo­sebite şi vieţii sale ascetice, a fost apre­ciat în mod deosebit în Siria şi în Egipt. După urcarea pe tron a împăratului Justin I în 518, el se retrage în Egipt, unde duce o campanie asiduă împotriva politicii religioase a casei imperiale. Cu sprijinul tainic al împărătesei Teodora, Sever vine la Constantinopol. Aici intră în relaţii de

SEVER DE ANTIOHIA

SEVER IBN AL-MUKAFFA

SEVER IBN AL-MUKAFFA

SEVER DE MILEVE


prietenie cu patriarhul Antim, până când acesta a fost depus de papa Agapet l în 536. Când scrierile sale au fost con­damnate de sinodul de la Constantinopol din 536 şi de împăratul Justinian, el fuge din nou în Egipt.

Sever a scris în greacă, operele sale fiind traduse în siriacă, ceea ce a asigurat şi păstrarea lor, deşi nu în totalitate, după cum urmează: Philatethes, un comenta­riu în 244 de capitole asupra doctrinei hristologice a Sf. Chirii* de Alexandria; Contra impium grammaticum, împotriva lui loan* Gramaticul din Cezareea; două Orationes ad Nephalium îndreptate îm­potriva interpretării ortodoxe a hristolo-giei patristice; patru epistole adresate Iui Sergiu împotriva eutihienilor; Antiju-lianistica cuprinde patru cărţi împotriva lui Iulian de Halikarnass în legătură cu incoruptibilitatea trupului lui Hristos. Dintre omiliile sale s-au păstrat 125, inti­tulate omilii catedrale. La acestea se adaugă 4000 de scrisori şi o serie de scrieri liturgice, un Octoih, o colecţie de rugăciuni etc. El este cel dintâi scriitor creştin care menţionează scrierile lui Dionisie* Pseudo-Areopagitul. Biografia lui a fost scrisă de Zaharia* Retorul şi loan* de Beth-Aphtonia. Scrierile sale au îndeosebi un caracter polemic. El a mărturisit mereu că susţine doctrina hr^stologică a lui Chirii de Alexandria. In pofida inconsecvenţei cu care foloseşte termenii physis, hypostasis şi prosopon, el admite două naturi sau firi în Hristos, cea divină şi cea umană, fără schimbare şi amestecare, fără împăr­ţire şi despărţire, punctul lui de pornire fiind însă sintagma chiriliană: 'O singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat'. Prin întruparea Sa, 'El n-a schimbat natura Sa divină şi în întregime şi cu adevărat S-a făcut om, fără a se fi schim­bat El însuşi în sufletul Său în carne şi

nici sufletul şi carnea nu s-au amestecat cu substanţa divinităţii, căci este imposi­bil ca natura necreată şi imuabilă să se fi schimbat în creatură, sau ca ceva din cele ce sunt create să se fi schimbat şi să fi trecut în esenţa (ovala) necreată, ci El a rămas ceea ce era' (Omilia LVTII, în PO, tom. VIII, p. 216-217). Luată în ansam­blul ei, teologia lui Sever este mai apropiată de cea calcedoniană decât s-a crezut, monofizitismul său fiind consi­derat ca formal, deşi el însuşi nu a accep­tat niciodată acest lucru.

CPG, III, 7022-7080; J. Lebon, în CSCO 119-120, text siriac şi trad. în latină; R. Hespel, în CSCO 133-134, text siriac şi trad. în franceză; J. Lebon, în CSCO 93-94, 101-102, 111-112 text siriac şi trad. latină; R. Hespel, CSCO 244-245, 295-296, 301-302, 318-319, text siriac şi trad. în franceză; R. Duval, în PO 4.1; M. Briere, PO 8.2, 12.1, 20.2, 23.1, 25.1.4, 26.3,29.1, 35.3; A. Sanda, Antijulianistica, Beirut, 1931, text siriac; J. Lebon, La christologie du monophysisme syrien, CGG, I, p. 425-580; Th. Fecioru, Sever de Antiohia, 512-518. Rolul său în luptele monofizite. Doctrina sa, Teză de licenţă, Bucureşti, 1934 (este vorba de o lucrare de mare interes pentru teologia cal­cedoniană, întrucât autorul încearcă o reeva­luare radicală a teologiei severiene); Baum-stark, p. 160; V.C. Samuel, Council of Chalcedon and the Christology of Severus, Yale University, 1957; I.R. Torrance, Chris­tology after Chalcedon, Norwich, 1988; W.H.C. Frend, The Rise of the Monophysite Movement, Cambridge, 1972; M. Simonetti, Severus d'Antioche, în DECA, II, p. 2278-2280; P. Bruns, Severus von Antiochien, în LACL, p. 555-556, cu bibliografie; Urbina, p. 245-246, cu bibliografie.

Sever ibn al-Mukaffa

Sever ibn al-Mukaffa, teolog şi polemist coptic, scriitor de limbă arabă, activ pe la mijlocul sec. X. După terminarea studi-

ilor, ocupă diverse funcţii publice. In cele din urmă, abandonează lumea, retragân-du-se la mănăstire. Nu după multă vreme este ales episcop de Ushmunein, în Egiptul de Sus. La drept vorbind, cu el începe cea de a doua mare perioadă în istoria literaturii coptice, adică, literatura creştină coptă scrisă însă în arabă. A scris o serie de tratate teologice şi polemice, majoritatea fiind pierdute. Este cunoscut în special pentru lucrarea sa istorică, inti­tulată: Istoria Patriarhilor. Ea cuprinde istoria patriarhilor Alexandriei de la Sf. Apostol Marcu*, considerat de tradiţie primul patriarh al scaunului alexandrin, şi până la Pilotei (976-979), contempo­ranul său. La redactarea istoriei sale, Sever a făcut uz de istoria bisericească a lui Eusebiu* de Cezareea, de istoria copto-sahidică a patriarhilor şi de bio­grafiile scrise de George şi loan deNikiu. Istoria lui Sever a fost continuată de-a lun­gul anilor şi întregită de alţi cronicari. In pofida unor scăpări, ea este deosebit de importantă pentru cunoaşterea istoriei bisericeşti din Egipt, Nubia şi Etiopia. Câteva lucrări ale lui Sever au fost traduse şi în siriacă: Istoria Patriarhilor; Istoria sinoadelor; A doua carte a sinoadelor; Cartea expunerii, (14 tratate asupra religiei creştine).

C.F. Seybold, în CSCO, Scripl. ar. Ser., 3, voi. 9, Paris, 1904-1910; B. Evetts, în PO l, 2-4, 5-1, 10.5; P. Chebli, PO 3, 121-242; L. Leroy (ed.), PO 6, 4, Paris, 1900, cu un studiu de Gebraut asupra versiunii etiopiene (ibidem, 601-639); Murkus Girgis, The Book of the Exposition, Cairo, 1925; Graf, Geschichte der christlichen arabischen Literatur, 2, p. 300-318; P. Bellet, Severus al-Mukaffa', m CE, 13, p. 144.

Sever de Malaga

Sever de Malaga, teolog şi episcop, pri­eten al lui Licinianus de Cartagina. A fost educat la mănăstirea Servitanus,

probabil, împreună cu Eutropiu de Va-lencia. Sediul său episcopal se afla sub jurisdicţie bizantină. După 580, angajat fiind în lupta antiariană, scrie un pamflet împotriva episcopului Vincent de Sara-gossa, care a cedat presiunilor venite din partea regelui Leovigild şi a îmbrăţişat arianismul. Lui îi mai aparţine şi un tratat despre feciorie, Anulus, dedicat surorii sale. Nici una din aceste lucrări nu s-a păstrat. Colaborează la epistola Iui Lici­nianus adresată diaconului Epifanie în problema naturii spirituale a îngerilor

Migne, PL 72, 691-700; J. Madoz, Liciniano de Cartagenay sus cartas, Madrid, 1948; M. Diaz y Diaz, Severe de Malaga, în DECA, H, p. 2281; B. Windau, Severus von Malaga, în LACL, p. 556.

Sever de Mileve

Sever de Mileve, episcop de leum sau Mileus) în Numidia, Prieten lui Augustin* şi membru al aceleiaşi co­munităţi monahale cu Alypius şi Evodiov A întreţinut corespondenţă cu AttgttStih şi Paulin* de Nola. Există şi răspunsul lui Augustin la corespondenţa cu Sever, în 411 Sever nu a putut participa la întrunirea episcopilor de la Cartagina, se pare, din motive de sănătate. Numele său apare totuşi printre semnatarii actelor sinodului de la Mileve din 416. Trecând dincolo de limitele canoanelor biseri­ceşti, Sever îşi numeşte propriul succesor la scaunul episcopal. Doar intervenţia promptă a lui Augustin a salvat situaţia de la o tensiune neavenită.

A. Goldbacher, în CSEL 34, 2, p. 634-638; PAC, 1070-1075; W.H. Phillott, Severus (19), în Smith-Wace, IV, p. 635-636; F. Scorza Barcellona, Severe de Mileve, în DECA, II, p. 2281-2281; B. Windau, Severus von Mileve, în LACL, p. 557.

SEVER DE MINORCA

SEVER SEBOKHT

SEVER SEBOKHT

SEVERIAN DE GABALA

Sever de Minorca

Sever de Minorca (sec.V), episcop de Minorca (Baleare), cunoscut dintr-o scrisoare enciclică, Epistola ad omnem Ecclesiam, descoperită în Biblioteca de la Vatican. Scrisoarea ne informează despre tensiunile care au avut loc între comunităţile creştină şi iudaică, cât şi despre convertirea evreilor din Mahon, după aducerea moaştelor Sf. Ştefan de către Pavel Orosiu. Deşi majoritatea patrologilor apuseni afirmă integritatea şi autenticitatea acestei scrisori, unii îi neagă autenticitatea, plasându-o Ia o dată mai târzie.

Migne, PL 20, 731-746; 41, 821-832; CPL 576-577; G. Seguî Vidai, La carta-enciclica del opispo Severa. Estudio critico de su au-tenticidad e integridad con un bosquejo histârico del cristianismo balear anterior al s. VIU. Palma de Mallorca, 1937, p. Î49-185; H. D. H unt, St. Stephen in Minorca. An Episode in Jewish-Christian Relations in the Early 5th CenturyA.D., JThS 33, 1982, 106-123; F. Danieli, Severus (22), în Smith-Wace, IV, p. 636; E. Romero Pose, Severe de Minorque, în DEC A, II, p. 2282, cu biblio­grafie; E. Reichert, Severus von Menorca, în LACL, p. 556-557.

Sever de Nisibe

Sever de Nisibe, episcop de Nisibe la sfârşitul sec. VII sau începutul sec. VIII. De la el a rămas un comentariu la omili­ile lui Grigorie* de Nazianz, pe care 1-a trimis stareţului Sergiu de Singar. A nu fi confundat cu Sever* Sebokt.

Mss. British Museum Add. 14547; Baum-stark, p. 247; Urbina, p. 176.

Sever Sebokht

Sever Sebokht (m. 667), episcop al mănăstirii Ken-neshre, contemporan cu

Marutha* din Tagrith, în timpul patri­arhului Atanasie Gammala (m. 631) şi a succesorului său loan. A fost unul dintre cei mai de seamă scriitori din Siria de Apus, educat în tradiţia elenistică a mănăstirii Ken-neshre. A studiat filo-sofia, matematica şi teologia, dăruindu-şi întreaga viaţă studiului acestor disci­pline. Dintre scrierile sale filosofice ne-a parvenit un tratat despre silogismele din Analytica Priora a Iui Aristotel, frag­mente dintr-un tratat de Hermeneutică şi o scrisoare către preotul Aitallaha din Moşul în care prezintă anumiţi termeni folosiţi în tratatul de Hermeneutică, şi alte două scrisori către periodeutul Yaunan sau Jonas asupra unor aspecte ale logicii şi retoricii lui Aristotel. Dintre studiile sale de astronomie şi geografie s-au păstrat manuscrise în Muzeul Bri­tanic, în care tratează teme privind mo­dul în care cerul înconjoară pământul, dacă îl înconjoară ca o roată sau ca o sferă; despre părţile locuibile şi cele ne­locuibile de pe pământ; despre măsurarea cerului şi a pământului şi despre spaţiul dintre cer şi pământ şi despre fazele lunii. De la el a rămas şi un Tratat despre astrolabul plan, deosebit de important pentru istoria ştiinţei în Orient. Este posi­bil ca el să fie autorul anonim al operei lui Ptolemeu Synaxis mathematica quat-tuor Hbris. A tradus în persană, la cererea lui Chosroe I, comentariul unui oarecare Pavel la tratatul De Interpretatione al lui Aristotel şi un compendium de logică. Ca lucrări teologice, sunt menţionate scrisoarea sa către preotul şi periodeutul Vasile din Cipru privind calculul pascal; un tratat despre săptămânile din Daniel şi scrisorile către Sergiu, stareţul din Shig-gar despre două discursuri ale lui Gri­gorie* de Nazianz. Se pare că el a scris şi o liturghie.

J.P.N. Land, Anecdota Syriaca, 4, p. 1-32; F. N au. Le Trăite de Severe Sebokt sur l'astro-labplan, Paris, 1899; F. Nau, ROC, 27, 1929-1930, p. 327-410; 28, 1931-1932, p. 85-100 cu trad. în franceză; Wright, p. 99-100; Chabot, p. 82-83; Duval, p. 374; Baumstark, p. 247-248; Urbina, p. 175-176.

Sever de Synnada

Sever de Synnada, episcop de Synnada, în Frigia, participant la sinodul ecumenic de la Efes, 431, semnând condamnarea lui Nestorie*. De la el a rămas o scurtă omilie în dialect atic, asupra hotărârilor sinodale privind nestorianismul.

E. Littmann, Chrestomathia Aethiopica, Darmstadt, 1967; B. Windau, Sever de Synnada, în LACL, p. 557.

Severian de Gabala

Severian de Gabala (m. 408), episcop de Gabala, în Siria, nu departe de Laodi-ceea. Persoană ambiţioasă, dornic de mărire, Severian a avut totuşi darul natu­ral al retoricii şi relative cunoştinţe teo­logice şi scripturistice. Astfel, din dorinţa de a se afirma, îşi pregăteşte o serie de predici şi se îndreaptă spre Constanti­nopol, unde a fost primit cu prietenie de Sf. loan* Hrisostom, care 1-a invitat ade-

A

seori să vorbească poporului. In anul 401, când loan Hrisostom face o vizită în Asia Mică, acesta îl numeşte pe Severian comisar, dându-i totuşi puterea arhidia-conului Serapion, care avea şi sarcina de a-1 păzi îndeaproape. Severian foloseşte această ocazie pentru a-i submina autori­tatea lui loan în faţa împăratului şi a îm­părătesei şi la curtea imperială în gene­ral, prezentându-l în culori deosebit de sumbre. Raportul primit privind activi­tatea lui Severian în absenţa Sf. loan, determină plecarea grăbită a acestuia de

la Constantinopol. Este însă rechemat de împărăteasa Eudoxia care îl obligă pe Sf. loan să-i accepte revenirea la Constan­tinopol. Relaţiile dintre cei doi s-au dete­riorat, devenind ostile. In cele din urmă Severian ajunge să conducă întreaga urzeală de uneltiri care duc la Sinodul de la Stejar şi la exilarea Sf. loan în 403, La acest sinod, Severian a jucat un rol de seamă, fiind în acelaşi timp acuzator, martor şi judecător. Paladiu* este con­vins că lui Severian îi revine vina de a fi uneltit transferul Sf. loan de la Cucusus la Pityus, localitate cu o climă nefavora­bilă sănătăţii acestuia. Data morţii lui Severian este incertă, probabil în timpul domniei lui Teodosie II, după anul 4QŞ. Severian a lăsat o operă destul de bogată, care însă nu s-a păstrat. Genadie* spune că a citit personal un Comentariu la epis­tola către Galateni şi o cărticică foarte atractivă Despre Botez şi sărbătpaxj>ţsţ Epifaniei. Comentariul nu a supravieţuit. Au mai rămas aproximativ 30 de omilii, multe dintre ele incluse între lucrările Sf. loan, pe care l-a persecutat cu ură neîm­păcată, în greacă se păstrează 14 omilii, dintre care cele mai importante sunt şase asupra Hexaemeronului: Orationem sex in mundi creationem. Homilia de pace, ţinută de Severian în anul 401 după ce Eudoxia a realizat o reconciliere tempo­rară între cei doi, se păstrează fragmentar în latină. Autenticitatea altor două pre­dici păstrate în greacă sub numele lui este îndoielnică (Quasten). Există şi o versiune armeană a operei sale omiletice, care cuprinde 15 omilii, publicată de Mechitaristul J. B. Aucher, însoţită de o traducere latină. Mai există şi alte predici în siriacă, coptă şi arabă a căror autenti­citate rămâne incertă, în catenele biblice au supravieţuit fragmente dintr-un Co­mentariu la toate Epistolele Sf. P avei Aceste lucrări exegetice îl dezvăluie ca

ISEVERIAN DE CABALA

SEXTI, SENTENTIAE

SEXTUS

SIGAN-FU, PIATRA DE LA

l ucenic al lui Diodor* din Tars. El nu se restrânge doar la interpretarea textelor scripturistice şi adeseori introduce teme doctrinare sau polemice împotriva unor eretici ca Sabelie*, Valentinian*, Mar-cion*, Apolinarie*. Reţinem opoziţia dură faţă de cinstirea îngerilor, act care, după părerea lui, pune în primejdie po­ziţia centrală a lui Hristos în Biserică şi în univers. După părerea lui, practica venerării îngerilor a fost introdusă în Biserică de convertiţii păgâni, care în­locuiesc cultul zeilor păgâni cu cel al îngerilor, considerându-i mediatori între Dumnezeu şi creaţie, în realitate, există doar un singur mediator şi acela este Hristos.

Migne, PG 56, 411-590; J. B. Aucher, Se­ver ian i Gabal. homiliae nune primitm editae ex antiqua versione Armena in Latinum ser-monem translatae, Veneţia, 1827; E. J. Soares, Severiamis of Gabala and the Protoevangelium, Maruanum 15, 1953, p. 401-411; J. Zellinger, Studien zu Severianus, Munster, 1926; E. Venables, Severianus (2), art. în Smith-Wace, IV, p. 625-626; G. Bardy, DTC, 14, 1941, 2000-2006; Quasten, Patrology, III, p. 484-486, cu bibliografie; S.J. Voicu, Severien de Gabala, în DECA, II, p. 2283-2284, cu bibliografie; P. Bruns, Severianus von Gabala, în LACL, p. 554-555, cu bibliografie.

Severin de Koln

Severin de Koln, urmaşul lui Eufrates pe scaunul episcopal din Koln, în a doua jumătate a sec. IV. Grigorie* de Tours are cuvinte de laudă la adresa lui Severin, despre care spune că, la moartea Sf. Martin de Tours, a avut o viziune a coru­lui îngeresc care 1-a întâmpinat pe acesta. îi este atribuită lucrarea Doctrina de sapientia, care cuprinde o serie de scurte sentinţe.

Migne, PL 74, 845-848; CPL 1153; J. Schlecht, Doctrina XII Aposîolorum. Die Apostellehre in der Liturgie der katholischen Kirche, Freiburg im Breisgau, 1901, p. 127-129; J. Gammack, Severinus (1), în Smith-Wace, IV, p. 627; S. Zincone, Severin de Cologne, în DECA, II, p. 2284; K. Kasper, Severinus von Koln, în LACL, p. 555, cu bi­bliografie.

Sexti, Sententiae

O colecţie de 451 de maxime scrise în greacă şi adunate în perioada dintre 180-230, pe teme morale şi ascetice. O parte dintre aceste maxime sunt de origine neopitagoriciană. Despre Sextus, autorul acestei compilaţii, nu se cunoaşte nimic altceva. Origen* crede că aceste maxime sunt creştine şi le citează ca atare, iar Rufin* le atribuie papii Sixtus II şi le tra­duce în latină. Sf. loan* Damaschin, în Sacra Paralela, le atribuie aceluiaşi

n

autor. In schimb, Ieronim* le atribuie lui Sextus pitagoricianul. Au mai fost făcute traduceri în armeană, georgiană şi siria-că. Există fragmente citate în regula Sf. Benedict*. Sf. Vasile* cel Mare şi Eva-grie* s-au inspirat din Sententiae. S-au descoperit fragmente şi în Biblioteca de la Nag Hammadi în limba coptă, însă fără titlu sau colofon.

Sextus Pythagoraeus, Sentences, ed. de H. Chadwick, New York, 1959; F. de Paola, La Sentenze di Sesto, Milano, 1937; F. Wisse, Die Sextus Spriiche. Zum Hellenismus in den Schrifien von Nag Hammadi, Wiesbaden, 1975, p. 55-86; idem, The Sentences of Sextus, Nag Hammadi Library in English, II, Leiden, 1977, p. 454-459; H. Chadwick, Sextus, Sentences of, în CE, 13, p. 152; J. Gribommont, Sextus (Sentences de), în DACL, II, p. 2287; R. Kany, Sextus (Sententiae Sexti), în LACL, p. 557-558, cu bibliografie.

Sextus

Sextus, scriitor antignostic, la sfârşitul sec. II şi începutul sec. III. Singurele in­formaţii despre el le avem de la Eusebiu* de Cezareea şi de la Ieronim*, care menţionează şi titlul lucrării lui Sextus: Despre înviere (De Resurrectione), îndreptată împotriva gnosticilor.

Eusebiu, Ist. bis., V, 27; îeronim, De vir. ///., 50; A.von Harnack, Geschichte der alt-christlichen Literatur, I, Leipzig², 1958, p. 758 şi urm., II, l, p. 701; E. Prinzivalli, Sextus, în DECA, II, p. 2287; R. Hanig, Sextus, Antignostiker, în LACL, p. 558.

Sybiline, Oracolele vezi Oracolele Sybiline.

Sidonius Apollinaris

Sidonius Apollinaris (423-480), episcop de Clermont. S-a născut la Lyon, într-o familie înstărită. După terminarea studi­ilor clasice, se căsătoreşte cu Papianilla, fiica împăratului Avitus, al cărui panegi­ric 1-a compus şi 1-a pronunţat în faţa senatului în 456. Când Avitus a fost depus, iar în focul lui a venit Majorian, acelaşi Sidoniu îi compune şi prezintă panegiricul. După căderea acestuia, Sidonius se retrage din viata politică. Revine în 467, când este trimis în misi­une pe lângă împăratul Anthemius, fiind numit prefect al Romei, în 469, încă laic fiind, este ales şi hirotonit episcop de Clermont, cu intenţia de a apăra ţinutul de goţi. Din această pricină, după cuce­rirea oraşului de vizigoţi, este exilat la Carcassone de către Euric. Este iertat şi repus în scaun în 476. Sidonius este considerat ultimul repre­zentant al culturii clasice. Poemele sale, dintre care mai supravieţuiesc 24, deşi

nu excelează prin imaginaţie poetică, se
remarcă prin tehnica versificării pe care
poetul o stăpânea în mod deosebit. Ver­
surile sale ne amintesc de Virgiliu şi
Horatiu, fiind pline de motive şi aluzii Ia
mitologia păgână. Cele 147 scrisori ale
sale nu au un conţinut teologic deosebit.
Ele sunt doar importante pentru cunoaş­
terea în ansamblu a istoriei, vieţii politice
şi sociale şi a celei culturale din Galia în
sec. V. Grigorie* cel Mare a realizate co­
lecţie de rugăciuni euharistice, scrise de
Sidoniu, intitulată Contestatittncula, care
s-a pierdut. La fel s-a pierdut şi traduce­
rea Vieţii lui Apolloniu de Tyana, pe care
Sidoniu a facut-o în perioada exilului său
la Livia. ,

Migne, PL 58, 437-752; CPL 986-987a; ed. critică: C. Luetjohann, MGH, Auctores Antiquissimi, VIII, 1887; trad. în engleză: W.B. Anderson în Loeb Library, 2 voi., 1936-1965; H. Rutherford, Sidonius Apollinaris, Clermont, 1938; C.E. Stevens, Sictoriis Apollinaris and his Age, Oxford, 1933; L. Loyen, Sidoine Apollinaire et l'esprit pre-cieux en Gaule aux derniers j&ţtrs de l'Empire, 1943; Nora K. Chadwick, Poetry andLetters in Early Christian Gaul, 1955; S. Dill, Roman Society in the Last Century of the Western Empire, New York², 1958, p. 187-223; I. Gualandri, Furtiva lectio. Studi su Sidonio Apollinare, Milano, 1979; Bar-denhewer, IV, p. 652-658; Altaner-Stuiber, 1980, p. 498; G. Bardy, DTC, XIV, pt.a 2-a, 1941, col. 2033-2035; Cross, Sidonius Apollinaris, în ODCC, p. 1273; S. Pricoco, Sidoine Apollinaire, în DECA, II, p. 2291-2293; N. Dehley, Apollinaris Sidonius, în LACL, p. 42-43, cu bibliografie.

Sigan-Fu, Piatra de la

Piatra de la Sigan-Fu este un monument nestorian descoperit în 1625, Ia Sigan-Fu (Sian-Fu), fosta capitală a dinastiei Tang, în nord-vestul Chinei. Inscripţia, scrisă în

SIGAN-FU, PIATRA DE LA

SIMEON DIACONUL

SIMEON DIACONUL

SIMEON QUQAYA

chineză şi o parte în siriacă, în alfabetul estrangelo, face aluzie la doctrina creş­tină, descrie sosirea la Sigan-Fu a unui misionar creştin, pe nume Olopan din Tuts'in, în 635, dând totodată informaţii despre soarta Bisericii creştine, până în timpul domniei Iui Tih-tsung (780-783). Inscripţia este deosebit de importantă pentru istoria răspândirii creştinismului în Orientul îndepărtat înainte de sec. XIII. O replică a acestei pietre se află la Muzeul de Artă Metropolitan din New York.

F.v. Holm, The Nestorian Monument, Chicago, 1909; P.Y. Saeki, The Nestorian Monument in China, 1916; idem, The Nestorian Documents and Relics in China, Tokyo, 1937; Cross, Sigan-Fu, Stone, The., înODCC,p. 1273.