Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Spes

Spes (sec. IV-V), autor al unui poem închinat martirului Vitalie, şi episcop de Spoleto timp de 32 de ani, predecesor în scaunul episcopal al Iui Ahile*. Trupul răstignit al lui Vitalie a fost găsit de Spes. în poem, Spes cere mijlocirea sfântului pentru sine şi pentru fecioara Calventia, probabil fiica sa, pentru ca aceasta să persevereze în viaţa feciorelnică. De la Spes se mai păstrează un epitaf. Relic­vele sale au fost duse la Aachen de Carol cel Mare şi aşezate în capela regală.

G. B. Rossi, Bulletino Arch. cristiana, II serie 2, 1871, p. 95; Corpus Inscripţionam Lati-narum, XI, 2, p. 723, n 4966; C. Petrangeli, Spoletium, Roma, 1939, p. 79-80; A. P. Frutaz, Spes e Achilleo vescovi di Spoleto, în Atti II Conv. Studi Umbri, Perugia, 1964, p. 362-365; Quasten, Patrology, IV, p. 317-318.

Stătuta Ecclesiae Antiqua

Stătuta Ecclesiae Antiqua, compilaţie cuprinzând norme canonice, doctrinare şi rituale. Documentul a fost atribuit, pe rând, unei tradiţii spaniole, care susţine că Stătuta sunt în realitate hotărârile sinodului IV de la Cartagina din 398, tradiţiei galicane, sau lui Caesarius* de Arles. Se pare că adevăratul autor sau compilator al documentului a fost Ghe-nadie* de Marsilia, care a întocmit această lucrare între anii 476-485, în timpul domniei lui Euric. La temelia documentului se află trei tradiţii: galică, italiană şi spaniolă (cu interpolări). S-au păstrat ordinea tripartită şi succesiunea primară a canoanelor, ceea ce sugerează

că editarea documentului a urmat Hispana Collectio. Conţinutul documen­tului poate fi divizat în trei părţi. Prima parte cuprinde un prolog care elaborează metoda de examinare a candidatului la episcopat şi o mărturisire de credinţă care aminteşte de lucrarea lui Ghenadie de Marsilia, De ecclesiasticis dogmati-bus. Partea a doua prezintă canoanele disciplinare urmând ordinea constituţi­ilor apostolice. Partea a treia schiţează ritualul de hirotonie şi binecuvântare po­trivit ritualului apusean ne-roman, adică, ritualul galican. Stătuta reprezintă un document de importanţă majoră pentru dreptul canonic şi pentru cunoaşterea tradiţiei rituale a Bisericii galo-romane în sec. V, facilitând înţelegerea perioadei de trecere de la epoca de aur a patristicii la evul mediu superior.

CCL 148, 162-188; Migne, PL 84, 199-208; Hefele-Leclercq, II, pt. l, 1908, p. 102-120; F. Maasen. Geschichte der Quellen und der Literatur des kanonischen Rechts, l, 1870, p. 382-394; C.F. Arnold, Caesarius von Arelate und die galische Kirche seiner Zeit, Leipzig, 1894; C. Munier, Leş Stătuta ecclesiae anti­qua, Paris, 1960 ed. critică, text, note şi studii; C. Vogel, Stătuta ecclesiae antiqua, în CE, 13, p. 682, cu bibliografie; Cross, ODCC, p. 1307; Ch. Munier, Statua eccle­siae antiqua, în DECA, II, p. 2323-2325; A. Schroder, Stătuta ecclesiae antiqua, în LACL, p. 572-573.

Strategius

Strategius (sec. VII), călugăr de la lavra Sf. Sava din Ierusalim, autor al unei lucrări intitulate De Persica captivitate, care descrie asedierea Cetăţii Sfinte de către perşi şi căderea ei în 614. Cronica cuprinde şi relatarea unui oarecare Toma, creştin din Ierusalim, care, după retra­gerea trupelor persane, a adunat şi în-

mormântat morţii şi a făcut o listă cu numele lor. în încheiere, autorul vorbeşte despre reîntoarcerea Sf. Cruci la Ieru­salim. Din opera lui Strategius în greacă s-au păstrat câteva fragmente: Epistula Zachariae Hierosolymitani; De per sica captivitate opusculum şi Narratio in apophtegmatibus. Textul integral s-a păstrat în traducere arabă şi georgiană. Strategius nu este una şi aceeaşi persoană cu Antiochus, autorul unei lucrări numite Exomologesis, care descrie aceleaşi evenimente, însă în mod diferit, şi nici cu Strategius, stareţ al mănăstirii Sf. Teo-dosie, menţionat de loan* Moscus.

Migne, PG 86, 3228-3268; CPG III, 7846; N. Marr, Antioh Stratig. PJenenie Ierusalima Persami V 614g,, Sankt Petersburg, 1909, p. 42-44; G. Garitte, La Prise de Jerusalem par Ies Perses en 614, în CSCO 202/203, Louvain, 1960; idem, Expugnationis Hiero-solymae a.d. 614 recensiones arabicae, I: A şi B, CSCO, 340-341, Louvain, 1973; II: C şi V, CSCO, 347-348, Louvain, 1974; A. Labate, Stratege, în DECA, II, p. 2331; G. Rb'wekamp, Strategius, în LACL, p. 574.

Succensus de Diocezareea

Succensus de Diocezareea (m. 440), episcop de Diocezareea, unul dintre corespondenţii lui Chirii* de Alexandria, cărora Chirii le-a adresat o serie de scrisori pentru a înlătura orice îndoieli cu privire la compromisul legat de cele 12 anatematisme. Succensus nu şi-a expri­mat însă părerea personală în această problemă. De la el au rămas câteva frag­mente în capetele exegetice la Facere: Facere 7, 2; 22, 5; 22, 7-9.

CPG III, 6488-6489; ACO I, I, 6, p. 158-161; ACO I, 5, p. 299-302 (în latină); A. van den Roey, Deux fragments inedit s des lettres de Succensus, eveque de Diocesaree ă Saint Cyrille d'Alexandrie, în Museon, 55, 1942, p.

87-92; R. Devreesse, Leş Anciens Commen-tateurs grecs de l'Octateuque et des Rois, ST, 201, Roma, 1959, p. 180; A. Labate, Succen­sus, în DECA, II, p. 2333; G. Rowekamp, Succensus von Diocăsarea, în LACL, p. 574.

Suetoniu

Suetoniu, istoric roman, secretarul îm­păratului Hadrian (117-138). Menţiona­rea numelui său în această lucrare se datorează faptului că el pare a fi fost pri­mul scriitor păgân care a făcut referire Ia creştinism, în lucrarea sa Viaţa lui Clau-dius (25, 4): ludaeos impulsore Chresto assidue îumultantes Roma expulit - întru­cât iudeii produceau mereu tulburări Ia instigaţia Iui Chrestus, el [Claudiu] i-a alungat din Roma.

Cea mai bună ediţie a Vieţilor împăraţilor romani: M. Ihm, Teub., 1908 reprodusă cu trad. în engleză: J.C. Rolfe, în Loeb Classical Library, 2 voi., 1914; Despre importanţa citatului de mai sus: W.M. Ramsay, The Chiirch in the Roman Empire, 1893, p. 230-232, 240, 257 şi urm., 267, 271-274, 276; G.B. Towsend, Oxford Classical Dictionary, ed. 2-a, 1970, p. 1020 şi urm.; Cross, Suetonius, în ODCC, p, 1320.

Suidas

Suidas (sec. IX), numele presupusului autor al celui mai cuprinzător compendiu lexicografic bizantin cunoscut. Lucrarea cuprinde aproximativ 30.000 de articole pe teme adunate întâmplător din diferite domenii: istorie, geografie, teologie, lite­ratură, lingvistică, culese din diverse scholii, epitome, glosare bizantine şi opere clasice greceşti, cum ar fi lexi­conul lui Fotie, care cuprinde scholii la Homer, Aristofan, Herodot, Tucidide şi Grigorie* de Nazianz, sau din Antologia palatină etc.). Cât priveşte numele de

SUIDAS

SULPICIUS SEVERUS

SULPICIUS SEVERUS

SYMMACHUS


Suidas (f) Zom'5a, mai exact, ti Zo"o8a), nu este nume propriu, ci derivă de la cuvântul latin suda, fiind o tran s l iteraţie a acestuia, care înseamnă 'armură', 'for­tăreaţă', în cazul de fată, de informaţii sau cunoştinţe. O mare parte din materia­lul istoric a fost preluată din Cronica lui George Hamartolos (Păcătosul) din sec. IX, Isihie din Milet şi din Extrasele lui Constantin Porfirogenetul (912-959). Materialul nu este aranjat în ordine alfa­betică strictă, aceasta fiind determinată de pronunţia cuvintelor. Lucrarea în sine este deosebit de folositoare pentru istoria culturii creştine, dar şi a celei clasice greceşti.

Suidas, Lexikon, ed. de A. Adler, Leipzig, 1928-1938; F. Dolger, Die Titel des sogen-nanten Suidaslexikons, Sb. Bayer., Heft 6, 1936; S.G. Mercati, Intorno al titolo dei lessici di Suida-Suda e di Papia, în Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, Serie otta-va, Memorie, Classe di Scienze morali, stiriche e filologiche, X, 1962, p. 3-50; Cross, Suidas, în ODCC, p. 1321; R.J. Schork, Suidas, în CE, 13, p. 783; E. Peretto, Suidas ou Suda, în DECA, II, p. 2336, cu bibliografie.

Sulpicius Severus

Sulpicius Severus (c. 360-c. 420/5), aghiograf şi istoric latin. Informaţiile despre el le avem de la Ghenadie* şi din scrisorile Iui Paulin* de Nola. S-a născut într-o familie aristocratică în Aquitania în jurul anului 360. Studiază cultura cla­sică şi dreptul la Bordeaux. Se căsă­toreşte, însă soţia sa decedează la scurtă vreme după căsătorie, ceea ce îl face pe Sulpicius să-şi abandoneaze cariera şi bogăţiile materiale, în realitate, se pare că a fost dezmoştenit de către tatăl său, supărat că acesta a îmbrăţişat creştinis­mul şi viaţa ascetică. Se stabileşte, mai

întâi, Ia Elusum (Elsonne) lângă Tou-louse şi apoi la Primuliacum (Premillac), unde scrie viaţa Sf. Martin de Tours. De mare ajutor pentru activitatea sa literară şi pentru modul său de viaţă, a fost cum­nata sa, Bassula, care 1-a ajutat împotriva voinţei soţului ei. Nu ştim cu exactitate dacă a fost sau nu hirotonit. Ghenadie susţine că a fost preot, în timp ce alţii spun că nu a fost hirotonit. Tot de Ia Ghenadie aflăm că spre sfârşitul vieţii cade în pelagianism. Dându-şi seama de greşeală, va lua votul tăcerii, ca act de penitenţă, pentru că a simpatizat cu pela-gienii. Se stinge din viaţă înainte de anul 425.

De la Sulpicius ne-au rămas o istorie de la creaţie şi până la anul 400 d. Hr., inti­tulată Chronica, în manuscrisul de la Vatican, Sacra historia sau A mundi exordio libri II; Vita beati Martini, la care a adăugat trei scrisori, şi două dia­loguri, intitulate de Ghenadie, Consola-tio Postumiani et Galii, în care vrea să dovedească superioritatea Sf. Martin de Tours faţă de cei mai vestiţi asceţi din Egipt.

Migne, PL 20, 95-248; CPL, 474-476; C. Halm, CSEL l, Viena, 1866; A. Lavertujon, La Chronique de Suplice Severe, texte, tra-duction et commentaire, 2 voi. Paris, 1896-1899; B. M. Peebles, Girolamo da Prato and His Manuscripts of Sulpicius Severus, Memoirs of the American Academy in Rome, 13, 1936, p. 7-66; P. Hylten, Studien zu Sulpicius Severus, Lund, 1940 (biblio­grafie); C. Stancliffe, St. Martin and His Hagiographer. History and Miracles in Sulpicius Severus, Oxford, 1983; S. A. Bennett, Severus (18) Sulpicius, art. în Smith-Wace, IV, p. 634-635; Cross, Sulpicius Severus, art. în ODCC, p. 1321; Idem, Patrologie, p. 322-323; Bardenhewer, III, p. 421-427; Cayre, I, p. 545-546; Altaner-Stuiber, 1980 p. 231; Quasten, Patrology, IV, p. 537-543, (bibliografie); J. Fontaine,

Sulplice Severe, în DECA, II, p. 2336-2338, cu bibliografie.

Surin

Surin, episcop de Nisibe şi apoi de Halah sau Holwan în Beth Madhaye, exeget educat la şcoala din Nisibe la mijlocul

A

sec. VIII. In anul 754, este făcut patriarh, din ordinul lui Aban emir în a!-Madain, Seleucia. La cererea episcopilor, numirea sa a fost anulată de Califul Abdallah as-Saffah, iar în locul lui a fost numit lacob de Gundishapur (Gunde-Shabhor). Dato­rită intrigilor ajunge în închisoare. Este eliberat şi trimis episcop la Basra, în urma solicitărilor credincioşilor din această localitate. Abdh-isho îl numeşte mephasheqana - interpretul, ceea ce su­gerează că el a fost comentator ai Sfintei Scripturi, dar şi traducător de lucrări

yv

greceşti în siriacă. Ii este atribuit un tratat împotriva ereticilor; altul despre demon­straţii şi întrebări şi traducerea parţială în arabă a Elementelor, atribuită lui Aris-totel. S-a păstrat şi o predică închinată Sf. Narsai.

Assemani, BO III, partea I, p. 169; A. Scher, PO 4, 400-402; Baumstark, p. 196-197; Wright, p. 131; Duval, 380-381; Chabot, p. 59; Urbina, p. 143.

Syagrius

Syagrius, personaj mai puţin cunoscut, care a scris pe la mijlocul sec. V, o lucrare antiariană Defide, despre care se crede că s-a pierdut. Vorbind despre tratatul pseudo-ieronimian, Regulae defi­nit ionum prolatae contra haereticos, Ghenadie* lasă impresia că ar fi vorba de Defide. Această lucrare este importantă pentru istoria arianismului. Se pare totuşi că Regulae nu poate fi admisă ca lucrare

care tratează doctrina trinitară prisci-liană, deoarece nu cuprinde indicaţii privind priscilianismul. Terminologia folosită de Syagrus este generală şi poate fi aplicată în cazul multor erezii trinitare. Lui Syagrus îi mai este atribuită şi lucrarea Ad neophytos de symbolo a lui Pseudo-Ambrozie, precum şi predicile pseudo-augustiniene 237-239. Este greu să-1 identificăm pe autorul nostru cu Syagrus, numit episcop în 433, în acelaşi timp, legătura cu Spania sau Galiţia rămânând probabilă.

Ghenadie, De Script. Eccl 65; Regulae defi-nitionum: CPL 560-702, Migne, PL 13, 639-642; Ad neophytos: CPL, 178, Migne, PLS I, 606. 1749; Sermones: CPL 368, Migne, PL 39, 1735-2354; K. Kunstle, Antipriscilliana, Freiburg, 1902, p. 142-159; H. Chadwick, Priscillian, Oxford, 1976; G. Morin, Pastor et Syagrius, deux ecrivains perdus du cinquieme siecle, în RBen, 10, 1983, p. 385-390; J. Gammack, Syagrius (2), în Smith-Wace, IV, p. 747; E. Romero Pose, Syagrius, în DECA, II, p. 2340; E. Reicnert, Syagrius, în LACL, p. 575.

Symmachus

Symmachus, traducător, probabil din a douajumătate a sec. II, al unei versiuni a Vechiului Testament, reprodusă de Ori-gen* în coloana a 4-a din Hexapla sa. Despre viaţa sa avem puţine informaţii. Eusebiu* de Cezareea şi Ieronim* afir­mă că el a fost ebionit*, iar Epifahie* că ar fi fost samaritean care a devenit pro-

A a

zelit evreu, întrucât Irineu* de Lyon nu-l menţionează, se presupune că el a trăit mai târziu şi din această pricină cercetă­torii nu sunt de acord dacă traducerea lui Symmachus este sau nu ulterioară celei făcută de Theodotion*. Spre deosebire de Aquila*, Symmachus a preferat tra­ducerea literară celei verbale, modi-

SYMMACHUS

SYMMACHUS DE ROMA

SYMMACHUS DE ROMA

SYMPONIANUS

ficând expresiile antropomorfe din textul ebraic. De aceea, puţinele fragmente care au supravieţuit, au doar interes istoric şi nu unul ştiinţific, teologic.

H. B. Swete, Introduction t o the Ol d Tes­tament in Greek, 1900, p. 49-53; H J. Schoeps, Symmachusstudien: I. Der Bibel-iibersetzer Symmachus als Ebionitischer Theologe, în Colectanea Neotestamentica, VI, Uppsala, 1942, p. 65-93; II. Mytholo-gisches bei Symmachus, în Biblica, XXVI, 1945, p. 100-111; III. Symmachus und der Midrasch, în Biblica, XXIX, 1948, p. 31-51, cu retipărire în Aus fruhchristlicher Zeit. Religionsgeschichtliche Untersuchungen, Tubingen, 1950, p. 82-119; J. Gwynn, Symmachus, în Smith-Wace, IV, p. 748-749; Cross, Symmachus, în ODCC, p. 1330; S. Zincone, Symmaque, în DECA, II, p. 2348.

Symmachus

Symmachus, exeget din a doua jumătate a sec. V, autorul unui comentariu la Cântarea Cântărilor, din care s-a păstrat un fragment în traducere s ir iacă. Deşi nu există unanimitate de păreri, îi mai este atribuit şi un alt comentariu la cartea Proverbelor. Symmachus a făcut uz în interpretarea sa de metoda alegorică, urmărind cu precădere idei morale şi ascetice.

CPG 6547; C. van den Eynde, La version syriaque du Commentaire de Gregoire de Nysse sur le Cantique des Cantiques, Biblio-theque du Museon, 10, Louvain, 1939, p. 77-89 (text siriac), 104-116 (trad. în franceză); M. Faulhaber, Hohelied-Proverbien und Predigercatenen, Viena, 1902, p. 90-94; F. Scorza Barcellona, Symmachus, în DECA, II, p. 2347-2348; P. Bruns, Symmachus, Exeget, în LACL, p. 577.

Symmachus de Roma

Symmachus de Roma (m.514), originar din Sardinia, este ales episcop de Roma

în 498, cu majoritate de voturi, ca gest de opoziţie faţă de concesiunile făcute de papa Atanasie II în problema schismei acaciene şi susţinute de un grup restrâns condus de arhipreotul Laurenţiu, contra­candidat la scaunul de episcop. Datorită relaţiilor bune pe care le-a avut cu regele Teoderic, Symmachus a fost acuzat că şi-a cumpărat scaunul. Tensiunile dintre cele două grupări rivale nu au încetat după alegere şi au degenerat în revolte de stradă cu consecinţe sângeroase. Ele au luat sfârşit abia în 506. în ultima parte a episcopatului său, Symmachus a luat ati­tudine împotriva Henotikonului împăra­tului Zenon şi a maniheilor, pe care i-a alungat din Roma. în plan juridisdicţio-nal, şi-a întărit influenţa asupra Bisericii din Galia şi Spania şi i-a sprijinit pe creştinii ortodocşi din Africa de Nord, persecutaţi de arieni, în timpul episco­patului său, Dionisie* Exiguul alcă­tuieşte colecţia de canoane bisericeşti, care va sta Ia baza dreptului canonic al Bisericii Apusene. Perioadei episcopatu­lui său îi aparţin cunoscutele falsuri symmahiene, şi anume: Gesta Xystipur-gatione; Synodi Sinuessanae de Mar-cellino papa; Gesta Liberii şi Con-stitutum Sylvestri. De la Symmachus a rămas un număr de 24 de scrisori în care descifrăm atitudinea Scaunului roman faţă de controversele şi disputele vremii, şi încercarea autorului de a impune pri­matul acestuia.

CPL 1678-1682; ep. pontif.: A. Thiel, Epistulae Romanorum Pontificum Genuinae,

I, Brunswick, 1867, p. 641-738; T.
Mommsen, Acta Synhodorum, MGH,
Auctores Antiquissimi, 12, 1894, p. 399-455;
falsurile symm.: PLS 3, 1249-1255; PL, 6,
11-20; PL, 8, 1388-1393; PL 8, 829-840; E.
Caspar, Geschichte des Papsttums, II, 1933,
p. 87-129; Cross, Symmachus, ODCC, p.
1330-1331; B. Studer, Symmaque, în DECA,

II, p. 2348; S.C. Kessler SJ, Symmachus von

Rom, în LACL, p. 578; Altaner-Stuiber, 1980, p. 463-464, cu bibliografie.

Symmachus Quintus Aurelius Memmius

Symmachus Quintus Aurelius Memmius (m. 525), istoric şi orator. A fost consul în 485 şi apoi patricius. S-a bucurat de mare influenţă la curtea lui Teodoric, cu care s-a străduit să păstreze relaţii ami­cale. După executarea lui Boethius* în 524, a fost şi el bănuit de trădare şi, în consecinţă, executat în 525. Symmachus a făcut parte din elita intelectuală a vremii. El a păstrat legături cu Boethius, Ennodius Cassiodor* şi Priscianus, gra­matic bizantin. A revizuit comentariul lui Macrobiu, Somnium Scipionis şi a scris o Istorie romana, în şapte volume, care s-a pierdut. Istoria sa a fost marcată de un accentuat spirit creştin.

W. Ensslin, Des Symmachus Historia romana als Quelle fur lordanes, Munchen, 1948; R. Klein, Symmachus. Eine tragische Gestah des ausgehenden Heidentums, Darmstadt, 1971; M.L. Angrisani Sanfilippo, Symmachus Quintus Aurelius Memmius, în DECA, II, p. 2347.

Symphosius

Symphosius, adeseori confundat cu Symposius al lui Lactanţiu*, este autorul unei culegeri de ghicitori: Centum epi-grammata tristicha aenigmata. Este vorba de o sută de ghicitori scrise în ver­suri hexametrice. Colecţia este precedată

de o scurtă prefaţă umoristică în versuri. în perioada evului mediu, colecţia a avut o mare popularitate şi a influenţat dez­voltarea posterioară a poeziei de acest gen.

Migne, PL 7, 289-298; CPL 1458; A. Riese, Anthologia latina, I, Leipzig, 1894, p. 221-246; R.T. Ohl, The Enigmas of Symphosius, Philadelphia, 1928 (cu trad. în engl., note şi comentarii); E.F. Corper, Enigmes de Symphosius, Paris, 1868 (trad. în franceză); L. Dattrino, Symphosius, în DACL, II,p. 2349; B. Windau, Symphosius, în LACL, 578.

Symponianus

Despre persoana lui Sympronianus nu avem nici un fel de date. Se ştie doar că a fost spaniol şi a aparţinut novaţienilor. Informaţiile puţine pe care Ie avem la dispoziţie ne-au parvenit din corespon­denţa lui cu Pacian* de Barcelona, căruia i-a solicitat lămuriri cu privire Ia ter­menul catolic, la penitenţă şi pocăinţă, în urma răspunsului pe care Pacian i 1-a dat, Sympronianus îi trimite o scrisoare şi un tratat în care afirmă: că nu există po­căinţă după botez; Biserica nu ar trebui să ierte păcatul de moarte şi că ea se autodistruge dacă îi admite pe păcătoşi la sânul ei. El îşi justifică punctul de vedere pe temeiuri scripturistice şi cu argumente teologice.

Migne, PL 13, 1051-1082; CPL 784; L. Rubio Fernandez, Sân Paciano. Obras, Barcelona, 1958, p. 48-134; A.Di Berardino, Sympronianus, în DECA, II, p. 2349; E. Reichert, Sympronianus, în LACL, p. 578.

ŞENUTE DE ATRIPE

ŞTEFAN

ŞTEFAN

ŞTEFAN DE LARISSA

Şenute de Atripe

•Şenute de Atripe (348-466), stareţ al mănăstirii Albe de lângă Atripe, în deşertul theban, unde a avut în grijă peste 2200 de călugări şi 1800 de călugăriţe, după cum ne informează Besa, cel mai vechi biograf al său, care i-a fost ucenic şi succesor. Temperament vulcanic, însă organizator şi conducător de excepţie, Şenute a izbutit să stabilească o regulă monahală, inspirată din Regula lui Pahomie, însă mult mai severă, şi să reconstruiască mănăstirea Albă. Totoda­tă, el stimulează opera catehetica printre monahi şi lucrarea misionară de comba­tere a iudaismului şi păgânismului. A fost apropiat al patriarhilor Teofil* şi Chirii* ai Alexandriei, pe care i-a ajutat în diverse ocazii. Pe Chirii îl însoţeşte la Sinodul ecumenic de la Efes (431). A decedat la vârsta de 118 ani. Potrivit Regulei sale, candidatul la călugărie trebuia să depună un jurământ sau o mărturisire de credinţă, luându-şi sarcina de a nu-şi întina trupul, de a nu fura sau jura strâmb, de a nu minţi sau săvârşi fapte ascunse. El recomanda să­răcia de bună voie, castitatea şi ascul­tarea. Lectura Sfintei Scripturi era orga­nizată pentru toţi membrii comunităţii monahale, fără discriminare. Deşi este cel mai de seamă scriitor de limbă coptă (Quasten), opera lui Şenute nu a fost încă editată complet, neştiindu-se

cu exactitate care dintre lucrări sunt au­tentice şi care nu sunt. Pe lângă scrisori şi predici, îi mai este atribuită o serie de apocalipse. Lucrările sale se păstrează în coptă, etiopiana, arabă şi siriacă.

J. Leipoldt şi W. E. Crum, Sinuthii archiman-dritae vita et opera omnia, CSCO, 41 (Copt. 1), Louvain, 1906; CSCO 42 (Copt. 2), 1908; CSCO 73, (Copt. 5), 1913; trad. în latină: H. Wiesmann, Sinuthii archimandritae vita et opera omnia, CSCO 96 (copt. 8, trad. din CSCO 42), Louvain, 1931; CSCO 108 (copt. 12, trad. CSCO 73), 1936, retip. 1952; CSCO, 129 (trad. CSCO 41), 1951. J. Leipoldt, Schenute von Atripe und die Entstehung des national-ăgyptischen Mon-chtums, TU 25, l, Leipzig, 1903; Idem, Geschichte der christlichen Literaturen des Orients (Die Literaturen des Ostens in Einzeldarstellungen 7, 2), Leipzig, 1907; G. Graf, Geschichte der christlichen arabischen Literatur I (ST 118), Cetatea Vatican, 1944, 461-464; loasaf Popa, Temeiuri patristice pentru viaţa de obşte - Ava Şenute din Atripe, în Studii Teologice, 1956, nr. 1-2, p. 81-108; I. G. Coman, III, p. 469-471; Quasten, Patro-logy, III, p. 185-187, cu bibliografie; Cross, Shenoute, art. în ODCC, p. 1269-1270; Bardenhewer, IV, p. 98-100; Altaner-Stuiber, 1980, p. 268 şi urm.; A.G. Gibson, Shenoute of Atripe, în CE, 13, p. 169-170; T. Orlandi, Schenouti, în DECA, II, p. 2250; T. Baumeister, Schenute von Atripe, în LACL, p. 544-545, cu bibliografie.