Cartea Domnului

Cartea Domnului

despre

Viaţă şi Sănătate

Selecţie de texte din lucrările Noii Revelaţii scrisă de Jakob Lorber şi Meyerhofer, la care se adaugă şi alţi autori

Dacă Nazaretul nu te vindecă,

Întreaga lume nu te va putea vindeca.

(Copilăria lui Iisus, cap. 278)

Cuvânt Înainte

Versiunea germană originală a acestei cărţi, Cartea Domnului despre viaţă şi sănătate (Heilung und Gesundheitspflege) a generat un interes atât de mare, încât editorii au luat hotărârea să scoată această ediţie nouă. Cererea foarte mare pentru această lucrare nu este deloc surprinzătoare dacă ţinem seama că procesele patologice sunt judecate aici dintr-un alt punct de vedere decât cel lumesc. Mulţi oameni se întreabă: de ce trebuie să existe boli? Nu ar fi putut crea bunul Dumnezeu nişte fiinţe umane care să nu fie afectate de boli şi durere? Umanitatea a căutat răspunsul la această întrebare din timpuri imemoriale. Dintotdeauna, medicii încearcă prin toate metodele să aline suferinţele oamenilor. Dar cum ar putea un medic să aplice o terapie corectă dacă nu cunoaşte adevăratul diagnostic, sau adevărata cauză a unei boli?

Lucrările din Noua Revelaţie a lui Jakob Lorber ne oferă cunoştinţe foarte importante referitoare la natura bolilor şi la cauzele acestora. Mai presus de orice, orice fiinţă umană ar trebui să ştie faptul că este alcătuită dintr-o trinitate formată din corp, suflet şi spirit. Ce este corpul? Iisus ne explică în Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. VIII, cap. 56 (5,6): „În inima oricărei fiinţe umane există două cămăruţe secrete foarte fine – greu decelabile cu ochii şi apărând ca nişte puncte mici. Ele corespund celor două încăperi mari prin care circulă sângele (ventriculele). Deşi sunt atât de mici, de aceste puncte depinde întreaga viaţă a inimii, şi implicit, întregul corp cu organele sale. Prima şi cea mai importantă cămăruţă corespunde lucrurilor care aparţin spiritului, şi deci vieţii propriu-zise, adică ceea ce noi numim principiul afirmativ. Cea de-a doua cămăruţă, mai puţin importantă decât prima, deşi absolut indispensabilă vieţii fizice, corespunde materiei, adică principiului negativ. Materia nu are o viaţă a sa proprie, fiind doar un vas care receptează viaţa. Cu fiecare bătaie a deschizăturii afirmative, ea primeşte o energie vitală nouă, pe care o distribuie prin intermediul sângelui în întregul corp”.

Iisus defineşte astfel sufletul fiinţelor umane în Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 2, cap. 169 (3): „Sufletul unui pământean este un compus alcătuit din numeroase particule ale vieţii, preluate de Satan şi ţinute captive în materia corpului pământului. De aici, ele sunt preluate de lumea plantelor, apoi de diferitele nivele ale lumii animale, pentru ca în sfârşit, să fie preluate de sufletele umane. Odată ajunse în pântecul femeii, ele devin carne şi se nasc în această lume”. Sufletele care se dezvoltă astfel din elementele pământului sunt considerate de Noua Revelaţie ca provenind „din lumea de jos”. Există însă şi suflete care provin de pe alţi aştri şi care se reîncarnează pe pământul nostru; acestea provin „din lumea de sus”. Încarnarea pe pământ a unor suflete provenite de pe stele se poate petrece de multe ori. Astfel, Iisus i-a spus filosofului grec Filopold că s-a reîncarnat de nu mai puţin de 20 de ori pe diferite stele. De aceea, trebuie să înţelegem că adevăratul corp al omului este sufletul, între el şi corpul fizic existând o corespondenţă perfectă. Atunci când o fiinţă umană moare, corpul eteric substanţial intră în descompunere, în timp ce corpul eteric nesubstanţial continuă să trăiască.

Prin conştiinţa şi liberul său arbitru, fiinţa umană poate fi considerată pe bună dreptate ca fiind o imagine a lui Dumnezeu în creaţia Sa. Liberul arbitru se află sub influenţa conştiinţei omului, care este ancorată în spiritul său, dându-i posibilitatea să aleagă între bine şi rău. Acest liber arbitru a fost cauza căderii lui Lucifer şi a adepţilor săi, în timp ce alte mari legiuni de spirite au preferat să aleagă Ordinea Divină. Prin scânteia spirituală divină, care este legată de natura lui Dumnezeu, fiinţă umană poartă în ea chemarea către conştiinţa superioară cosmică sau divină, şi către funcţia sa spirituală supremă. Revelarea acestei conştiinţe divine depinde însă de gradul de eliberare a sufletului din capcana materiei, aceasta din urmă fiind de natură luciferică.

Iisus explică în Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. II, cap. 210 (12-15): „Atunci când sufletul rămâne în materia fizică, bucurându-se de ea, el este la fel de impur ca şi cele mai impure şi mai condamnabile spirite ale corpului fizic, complăcându-se în păcat, şi implicit în iad şi în moarte. În cazul în care continuă să trăiască în funcţie de dorinţele corpului fizic, se poate spune că – deşi trăieşte – el este un suflet mort; el experimentează moartea în sine şi se teme cumplit de moartea fizică. În această stare de păcat, sufletul poate face orice doreşte, dar nu poate găsi viaţa, deşi o iubeşte mai presus de toate. Aşa se explică de ce atâtea mii de fiinţe umane nu află – după moarte – nimic mai mult despre viaţă şi despre suflet decât o piatră care zace la marginea drumului. Dacă un înţelept vorbeşte despre aceste subiecte cu asemenea oameni, ei vor râde de el sau se vor înfuria şi îl vor da afară din casă. Şi totuşi, orice fiinţă umană ar trebui să-şi încheie cel puţin ciclul dezvoltării ‘eului’ lor atunci când atinge vârsta de 30 de ani, astfel încât viaţa care urmează după moartea corpului fizic să fie liberă şi plenar conştientă, fiind la fel de sigură ca şi zborul vulturului în înaltul cerului. Dar cât de dezvoltate sunt aceste fiinţe umane care încep să pună abia atunci întrebări despre aceste lucruri? Mai bine zis, cât de departe sunt ele de această cunoaştere? Ca să nu mai vorbim de cele care nu doresc să afle nimic despre aceste lucruri, considerându-le simple prostii, şi care nu merită nici un fel de consideraţie. Aceste fiinţe umane trăiesc, de-a lungul întregii lor vieţi pământeşti, în iad şi în moarte”.

Aşadar, sufletul omului oscilează între materie şi spirit. Prin intermediul liberului arbitru – asupra căruia Dumnezeu nu intervine, pentru a nu le transforma în fiinţe condamnate – fiinţele umane au în mâinile lor puterea de a-şi spiritualiza sau de a-şi materializa sufletele. Iisus afirma că atunci când un om îşi lasă sufletul să devină pe trei sferturi carne, acest suflet se va afla într-o stare foarte jalnică în lumea de dincolo, urmând să parcurgă o cale foarte lungă şi dificilă. Pe pământ, el are posibilitatea să scurteze mult această cale lungă şi dificilă, ducând o viaţă în conformitate cu Ordinea Divină. În cazul fiinţelor umane, această Ordine Divină constă în respectarea celor Zece Porunci ale Domnului. Acestea nu sunt legi obligatorii, ci trebuie respectate din libera dorinţă a omului. Ele sunt deja conţinute în cele Două Porunci: „Iubeşte-L pe Dumnezeu” şi „Iubeşte-ţi aproapele”, care sunt mai presus de oricare altele. Ele sunt implicate cu deosebire în porunca referitoare la iubirea aproapelui (la altruism). În Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. III, cap. 12, Iisus spune: „Prin tot felul de acte de abnegaţie, sufletul devine din ce în ce mai liber, şi în plus corpul lui din carne devine din ce în ce mai rezistent. În schimb, atunci când este înclinat mai degrabă către păstrarea frăgezimii cărnii, sufletul nu poate fi puternic şi rezistent, iar la cel mai mic atac al unei gâze asupra unui asemenea corp slab şi respingător, el se îmbolnăveşte imediat şi moare. Oamenii nu îşi dau seama că toate suferinţele lor, toate bolile, toate războaiele, creşterile de preţuri, foametea şi epidemiile care se abat asupra lor, îşi au originea în acele fiinţe umane care nu fac altceva decât să aibă grijă de corpurile lor, în loc să se ocupe de sufletele şi spiritele lor, potrivit ordinii lui Dumnezeu”.

Tot în Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. V, cap. 75, se mai spune: „Durerea cărnii este o consecinţă a dezbrăcării parţiale a sufletului de carne. Principala cauză a durerii pe care o resimte numai sufletul, dar niciodată carnea, constă în presiunea pe care acele părţi ale trupului care au devenit prea leneşe şi prea grele o exercită asupra părţilor corespondente, vii, ale sufletului”. În Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. VI, cap. 13 (8), se afirmă: „În sine, carnea este moartă, nu are viaţă şi capătă existenţă decât prin forţa vitală a sufletului. Sufletul este înrudit cu spiritul. El poate deveni la fel de puternic ca şi spiritul, poate chiar deveni una cu acesta, dacă îşi întoarce complet faţa de la lumea exterioară şi îşi orientează toate simţurile către lumea interioară, spirituală, către acea ordine pe care au demonstrat-o învăţăturile şi exemplele Mele”.

Aceste extrase au descris pe scurt tot ceea ce trebuie să ştim despre trup, suflet şi spirit, clarificând astfel întrebările de genul: ce sunt bolile? Cum atacă ele fiinţa şi cum pot fi vindecate? Aşa cum am văzut, natura oricărei boli îşi are fundamentul în opoziţia faţă de Ordinea Divină, în violarea acesteia. Întrucât opoziţia faţă de Ordine îşi are originea în suflet şi în spirit, este explicabil de ce ea reprezintă şi sursa bolilor. Acestea se manifestă ca disfuncţii ale corpului fizic. Bolile care îşi au originea la nivelul sufletului nu pot fi vindecate cu ajutorul chimicalelor sau a altor remedii exterioare. Ele nu pot fi eliminate decât direct la nivelul cauzei lor, adică al sufletului. Uneori este însă posibilă eliminarea anumitor simptome la nivelul corpului fizic, fără ca acest lucru să însemne eradicarea problemei propriu-zise (Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. IX, cap. 35 (6,7). Importanţa atitudinii emoţionale (psihice, deci sufleteşti) a omului are o semnificaţie decisivă pentru trupul său. Iisus a exprimat acest adevăr în următoarele cuvinte: „Bolile corpului reprezintă consecinţele amare ale nerespectării Poruncilor pe care Eu le-am explicat umanităţii. Cei care le respectă cu credinţă, încă din copilărie, nu vor avea niciodată nevoie de medic, nici măcar la bătrâneţe, iar descendenţii lui nu vor avea de suferit din cauza păcatelor părinţilor lor”. După cum a afirmat chiar El, Iisus a vindecat sufletele celor suferinzi – dar numai cu condiţia ca acestea să nu fi devenit într-o măsură prea mare una cu carnea – eliberând aceste suflete şi trezind apoi scânteia spirituală din ele prin intermediul credinţei în El, ceea ce era sinonim cu stabilirea unei relaţii cu Dumnezeu. De regulă, după ce vindeca un bolnav, El îi spunea: „Nu mai păcătui”, la care adăuga: „pentru ca să nu cadă asupra ta o nenorocire mai mare”.

Maniera de a vindeca a lui Iisus, la fel ca şi a apostolilor de mai târziu, atunci când ei au primit această putere de la El, este foarte particulară, la fel ca şi posibilitatea de a vindeca de la om la om sau vindecarea prin rugăciune, ambele menţionate în Noua Revelaţie a lui Jakob Lorber. În Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. II, cap. 169 (12), Iisus îi explică lui Petru felul în care se declanşează bolile şi maniera în care contribuie acestea la purificarea sufletului: „Cele mai multe din bolile de care suferă oamenii au menirea de a împiedica sufletele acestora de a se identifica complet cu carnea. Acest principiu li se aplică şi Copiilor Luminii, a căror carne îi aparţine tot lui Satan cel alungat din cer. Atunci când Copiii Luminii se îmbolnăvesc, datorită identificării lor cu trupul, partea teribilă este că boala lor este decretată chiar de către cer. Suferinţele la care sunt supuşi Copiii Lumii se datorează aceleiaşi cauze, fiind poruncite şi permise chiar de către cer. În formă, ele sunt însă dureri ale iadului, căci corpul copiilor lumii le resimte ca parte a lui Satan, atunci când, prin atotputernica influenţă a cerului, o parte din viaţa iadului este alungată”. În Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. VIII, cap. 16 (12), referindu-se la suferinţele fiinţelor umane, Iisus a spus: „Fiinţe umane care, din cauza diferitelor atracţii lumeşti, şi-au scufundat prea tare sufletele în carnea trupului, sfârşesc prin a trăi experienţe dintre cele mai grave, fiind necesar ca asemenea suflete să fie desprinse de carne cu o mare forţă, ca să nu ajungă prea corupte de ea; acest proces de separare produce o mare suferinţă şi la nivelul corpului. Procesul este însă benefic pentru suflet, căci prin durere şi suferinţă sufletul este purificat de dorinţele sale carnale, ceea ce va face ca în lumea de apoi să-i fie mult mai uşor să parcurgă calea către o viaţă spirituală”. În Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. X, cap. 148 (2), Iisus i s-a adresat astfel evreului pios căruia i-a vindecat fiul schilod: „Ştii, desigur, că un evreu adevărat care suferă de o infirmitate fizică trebuie să-şi orienteze întreaga credinţă asupra lui Dumnezeu, şi nu asupra doctorilor acestei lumi, de multe ori ignoranţi, căci acolo unde nici un medic nu poate ajuta, Dumnezeu poate. Eu am venit la tine ca să-ţi dau un semn prin vindecarea fiului tău şi pentru a-ţi arăta că Eu sunt Domnul şi că nimic nu-Mi este imposibil Mie”.

Acestea sunt afirmaţiile care arată care este natura bolilor. Vindecarea şi starea de sănătate trebuie căutate în primul rând în sfera psihic-spirituală a fiinţei umane. Aceasta este sfera care reglează toate funcţiile corpului fizic, prin intermediul „nervilor spirituali”, care, la fel ca şi sufletul, sunt alcătuiţi dintr-o substanţă eterică. Acest gen de cunoaştere este oferit cititorului de această carte.

Erich Heinze, Doctor în medicină

Introducere