Cateheticå

V. DOUĂ NUME REPREZENTATIVE ALE CATEHEZEI POST-PATRISTICE: SF. TEODOR STUDITUL (759-826) şi SF. SIMEON NOUL TEOLOG (949-1022)
În afară de faptul că Sf. Teodor Studitul este pomenit în şirul iconodulilor, în prima duminică a Postului Mare (a Ortodoxiei), iar Sf. Simeon Noul Teolog este considerat al treilea sfânt, în ordine cronologică (după Ioan Evanghelistul şi Grigorie de Nazians), căruia Biserica i-a recunoscut supranumele de „teologul”, puţină lume ştie că aceşti doi cu adevărat mari sfinţi ne-au lăsat scrieri foarte valoroase, cu un impact duhovnicesc actual deosebit. Între ele, aşa cum anticipam în titlu, un important număr de cateheze, rostite în comunităţile monahale în sânul cărora au vieţuit. Chiar dacă au fost rostite şi scrise, aşadar, pentru monahi, cea mai mare parte a învăţăturilor cuprinse în ele pot fi de mare folos în instruirea duhovnicească şi pentru slujitorii căsătoriţi ai sfintelor altare, totodată pentru toţi credincioşii de rând, care vor să-şi îmbogăţească sufletul cu sfaturi înţelepte ale părinţilor Bisericii. În acest scop, considerăm oportun a le semnala, deodată cu prezentarea unor informaţii bibliografice actualizate, spre folosul tuturor celor interesaţi. Evident, accesul la o înţelegere obiectivă a lor impune prezentarea contextului istoric şi cultural în care s-au născut, de aceea, în cele ce urmează, vom creiona pentru fiecare sfânt părinte elementele bio-bibliografice de rigoare⁸².

Sf. Teodor Studitul. S-a născut în Constantinopol, în anul 759, din părinţii Fotin – intendent al finanţelor bizantine⁸³ şi Teoctista – soră cu Sf. Platon, celebrul egumen al mănăstirii Studion din Constantinopol. Teodor a crescut duhovniceşte pe lângă acest unchi, dovedindu-se ucenic foarte râvnitor prin ascultare, nevoinţe, lepădare de sine, motiv pentru care Sf. Platon îi încredinţează grija construirii bisericii, rânduindu-l, apoi, egumen în locul său. La începutul anului 795, împăratul Constantin al VI-lea, numit şi „Porfirogenetul” (780-797) şi-a izgonit soţia legitimă, Maria, pentru a se căsători cu Teodora, culmea ironiei – o rudă apropiată a Sfinţilor Platon şi Teodor. Temându-se de ameninţările iconoclaste ale împăratului, patriarhul Tarasie nu a luat atitudine, însă Sfinţii Teodor şi Platon au fost deosebit de fermi, condamnând atât prin viu grai cât şi în scris gestul sfidător al împăratului. Intransigenţa lor a stârnit, însă, mânia suveranului, le-a atras bătăi şi exilul la Tesalonic. Împăratul a murit după scurt timp, iar ei au fost eliberaţi, întorcându-se aureolaţi de nimbul suferinţei pentru o cauză dreaptă şi preţuiţi de episcopi şi popor. După încă doi ani petrecuţi în Olimp, ei s-au mutat la mânăstirea lui Studion din Constantinopol, situată în partea de apus a cetăţii, în apropierea „Porţii de Aur”⁸⁴. Întemeiată în 463, de patriciul Al. Studios (originar din Apus), pe proprietăţile sale, mânăstirea fusese bogat înzestrată şi populată de la început cu călugări „achimiţi” (neadormiţi), întrucât slujbele aici erau neîncetate⁸⁵. Programul liturgic de aici a influenţat în mare măsură pe cel al mănăstirilor de la muntele Athos. Vieţuitorii erau împărţiţi în trei cete, care asigurau un program liturgic şi administrativ continuu, prin rotaţie: în timp ce unii erau la slujbă, alţii erau la diferite ascultări, iar alţii se odihneau. Mânăstirea Studion fusese pustiită în urma persecuţiilor lui Constantin Copronim (741-775), iar după venirea Sfinţilor Platon şi Teodor aceasta a cunoscut o îndelungată perioadă de înflorire. Numărul monahilor a crescut continuu datorită bunei rânduieli stabilite şi aici de Sf. Teodor în privinţa slujbelor şi ascultărilor, ajungând la cifra de 1000 de vieţuitori. De aceea, Sf. Teodor s-a văzut nevoit să pună mai mulţi duhovnici şi supraveghetori ai obştii, pe care nu mai putea să o conducă de unul singur⁸⁶. El însuşi se adresa călugărilor de trei ori pe săptămână, prin faimoasele de acum Cateheze. Pornind de la întâmplările cotidiene, el scotea învăţături prin care indemna pe călugări la respectarea rânduielii şi angajamentelor luate, insistând mai ales asupra strictei observări a sărăciei călugăreşti. Idealul de viaţă monahală, după opinia Sf. Teodor, este cel de obşte, punând la bază ascultarea, munca manuală şi cea intelectuală. Toate într-o disciplină urmărită până la amănunt. În anul 806 a reînceput conflictul cu Curtea Imperială, datorită reabilitării preotului Iosif, care binecuvântase căsătoria lui Constantin al VI-lea. Noul patriarh a cedat, dar Sf. Teodor şi monahii săi nu, fiind dispuşi să apere până la moarte rânduielile canonice ale Bisericii. Sf. Teodor a fost exilat după doi ani de opoziţie într-o insulă din Arhipeleagul Prinkipo, în anul 808. În 811 împăratul a murit, iar el a fost din nou eliberat. Peste câţiva ani, însă, împăratul Leon Armeanul declanşează o nouă persecuţie iconoclastă, iar Sf. Teodor îndrăzneşte să-l înfrunte, arătându-i că treburile bisericeşti sunt în seama preoţilor, iar împăraţii trebuie doar să îi asculte⁸⁷. El a fost exilat din nou pentru cinci ani (816-820) şi tratat deosebit de aspru, mai ales după ce s-a descoperit că a corespondat cu ucenicii săi de la locul de exil. În anul 820, Sf. Teodor a fost din nou eliberat, dar nu s-a mai întors la Constantinopol. El a trecut în veşnicie la 11 noiembrie 826, la Crescentius, iar după biruinţa Ortodoxiei, din anul 843, moaştele sale au fost aduse în triumf la mânăstirea lui Studion, la 26 ianuarie 844⁸⁸. Intransigenţa studiţilor, moştenită de la Sf. Teodor, se va manifesta şi mai târziu, atât în timpul patriarhului Metodie, cu privire la reabilitarea episcopilor iconoclaşti, cât şi în timpul disputei din jurul patriarhilor Fotie şi Ignatie, în secolul al IX-lea.

Opera Sfântului Teodor are însemnătatea scrierilor Sfinţilor Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, afirmă crecetătorul Beck⁸⁹, cuprinzând îndeosebi lucrări polemice îndreptate împotriva iconomahilor: Trei tratate, Câteva probleme, Şapte capitole, alături de Panegirice, Scrieri imnografice, Scrisori (peste 550), mici scrieri ascetice, liturgice, canonice etc. Un loc cu totul aparte îl ocupă, aşa cum anticipam, Catehezele sale. Acestea au fost strânse la un loc la scurt timp după moartea Sf. Teodor şi grupate de primul lor editor, după cum arată Julien Leroy, în patru volume, care se constituie în două colecţii separate, menţionate, astfel, în toate cele trei variante ale vieţii Sf. Teodor: Marile Cateheze, care cuprind primele cărţi ale culegerii, şi Micile Cateheze, care constituie cea de-a patra carte a cuvântărilor⁹⁰. Micile Cateheze sunt descrise cu precizie, şi aflăm că ele sunt în număr de 134⁹¹, însă Marile Cateheze sunt mai puţin cunoscute. În prima carte a acestora (păstrată integral) se includ 87 de cateheze, a doua se compune din 128 de cateheze (dintre care trei pierdute, iar una alterată), iar a treia cuprindea 50 de cateheze⁹². După toate aparenţele, Marile Cateheze datează dinaintea persecuţiilor iconoclaste, când Sf. Teodor „era în putere şi pace”⁹³, fiind mai lungi ca întindere, însă mai puţin elaborate. Prin ele Sf. Teodor se adresa de trei ori pe săptămână monahilor, pentru a-i hrăni sufleteşte. În schimb, Micile Cateheze datează din anii de exil, probabil după 821, aşa cum arată numeroasele aluzii la persecuţiile îndurate, cuprinse în ele. După conţinut, sunt foarte apropiate unele de altele, după cum susţin îndeobşte cercetătorii operei Sf. Teodor. Formula de adresare în Micile Cateheze este „Fraţilor şi părinţilor”, pe când în Marile Cateheze este „Fraţilor, părinţilor şi fiii mei”, ceea ce ar arăta că cele din urmă au fost rostite în mânăstire, unde Sf. Teodor avea mulţi fii duhovniceşti, iar cele dintâi sunt adresate din exil, când Sf. Teodor nu mai cunoştea bine starea monahilor săi. Din cuprinsul Marilor Cateheze se deduce adesea că Sf. Teodor învăţa în Constantinopol, ceea ce nu se observă în Micile Cateheze. De asemenea, în Marile Cateheze se pomeneşte de muncile câmpului şi alte activităţi cotidiene ce presupun timpuri de pace, nu de persecuţie. J. Leroy arată că este foarte probabil ca cele două culegeri să fi avut un impact diferit: în timp ce Micile Cateheze au devenit foarte curând o carte destinată lecturii publice (mai ales în mânăstiri, la slujba utreniei), aceasta nu s-a întâmplat niciodată cu Marile Cateheze. Obiceiul acestei lecturi, atestat chiar de una din versiunile Vieţii, s-a răspândit de la Studion în numeroase mânăstiri bizantine, ceea ce a făcut ca Micile Cateheze să fie copiate adesea şi răspândite, iar celelalte au rămas probabil pentru multă vreme în biblioteca de la Studion⁹⁴.

În limba română există o singură traducere (parţială) a Catehezelor Sf. Teodor, făcută de episcopul Filaret al Râmnicului, în anul 1784, reeditată în 1940 de Arhimandritul Atanasie Dincă, egumenul mânăstirii Căldăruşani, şi în 1994 – de Editura Episcopiei Ortodoxe a Albei Iulia, sub îngrijirea Pr. Petru Pleşa. Episcopul Filaret a folosit o traducere în limba neo-greacă făcută de Nicolae Glykys şi tipărită la Veneţia în 1676. Această traducere cuprinde 49 dintre Marile Cateheze şi 46 dintre Micile Cateheze. După cum observa J. Leroy⁹⁵, „reforma” studită s-a dorit a fi, de fapt, o reîntoarcere la izvoarele monahismului, o preocupare pentru împlinirea integrală a poruncilor lui Hristos şi pentru revenirea la spiritualitatea comunitară a Bisericii primare, de unde şi accentul pus de Sf. Teodor pe chinovialism şi critica făcută de el „teologilor” de profesie. Catehezele nu fac decât să slujească acestui scop al reînvierii adevăratei vieţi chinoviale. Aşa se face că una dintre principalele surse de inspiraţie ale Sf. Teodor au fost Regulile mari şi mici ale Sf. Vasile cel Mare, unul din cei mai citaţi autori, alături de Sf. Dorotei din Gaza. Chinovialismul este considerat superior eremitismului, deoarece monahii din chinovie îşi sacrifică independenţa şi voinţa proprie prin supunerea faţă de egumen. Raţiunile practice sunt cele care dau tonul şi forma Catehezelor: de mică întindere, ele cuprind idei şi îndemnuri ce se repetă adesea, iar limpezimea lor este de multe ori în detrimentul stilului. Catehezele cuprind învăţături valabile pentru toţi monahii, impregnate de intransigenţa ce trebuia să-i motiveze pe aceştia în împlinirea datoriilor: „Învăţătura trebuie să fie neşovăielnică, pentru ca pe cel bun să-l păstreze întru bunătatea sa, iar pe cel rău să-l îndrepte. Pe lângă aceasta, dragostea lui pentru fiecare în parte se cuvine să fie covârşită şi umbrită de dragostea pentru întreaga frăţime, căci stareţul nu este numai călugăr şi împreună ostenitor ca oricare altul, ci cap şi cârmă…” De aceea, „rareori…biruiesc printre rânduri şi scăpărări de dragoste şi cuvinte îndulcite”⁹⁶, care sunt prezente mult mai adesea în scrisorile Sf. Teodor. Desele repetiţii nu trebuie interpretate ca o lipsă de spontaneitate, ci ca efect al preocupării pedagogice de a imprima adânc, în mintea tuturor, regulile de viaţă şi comportamentul călugăresc. Pe de o parte, fondul învăţăturilor din Cateheze este adesea sintetic, deoarece trebuia să fie accesibil unui număr foarte mare de oameni cu posibilităţi de înţelegere diferite, iar pe de altă parte exprimarea acestei învăţături este pronunţat variată, datorită preocupării de a se face înţeles de fiecare dintre ascultătorii săi. Catehezele sunt punctate cu dese mărturii verbale de umilinţă ale Sf. Teodor, dintre care mai ales epitetul ασώτος (nemântuit, osândit) îi repugnă lui Pavel Everghetis, care îl omite sistematic⁹⁷.

Obiectul Catehezelor este unul singur: viata monahală, cu diversele ei trăsături. În spiritul Sf. Pahomie şi al Sf. Vasile cel Mare, Sf. Teodor arată obligativitatea păzirii tuturor poruncilor divine, fără excepţie, iar prin poruncile Domnului se înţeleg toate cuvintele Mântuitorului care pot direcţiona comportamentul nostru. Această raportare integrală la cuvintele Domnului este, de asemenea, un lait-motiv şi al Catehezelor Sf. Simeon Noul Teolog, precum vom vedea mai încolo. Pentru a face mai limpezi şi accesibile învăţăturile sale, Sf. Teodor foloseşte numeroase pilde inspirate din îndeletnicirile omeneşti, sau din succesiunea anotimpurilor în natură. Sf. Teodor laudă în primul rând viaţa călugărească, ce se aseamănă vieţii îngerilor. Tunderea în monahism este egală cu un al doilea botez, care şterge păcatele şi dăruieşte Duhul Sfânt, iar valoarea sa este unică. De aceea Sf. Teodor refuză să facă deosebire între mica şi marea schimă monahală, considerându-le una singură. Intrarea în monahism este (sau ar trebui sa fie) un botez al pocăinţei, care şterge păcatele de după Sf. Botez, spune Sf. Teodor, în timp ce Sf. Simeon va accentua că al doilea botez este însăşi pocăinţa de toată viaţa însoţită de lacrimi. Tema plânsului pentru păcate nu lipseşte nici din scrierile Sf. Teodor⁹⁸. Pentru păstrarea făgăduinţelor monahale este nevoie de stăruinţă, altfel se ajunge la cădere şi lepădare, aşa cum s-a întâmplat cu „ticălosul Eutropian”⁹⁹. Împlinirea tuturor poruncilor Domnului este sprijinită de exerciţiul supunerii de bunăvoie şi al ascultării până la moarte. Supunerea necondiţionată trebuie însoţită de iubire faţă de egumen, pentru ca acesta să-şi poată duce cu bine înfricoşătoarea sarcină şi răspundere. De aceea, cei ce vor să ocupe această funcţie trebuie să dea dovadă de daruri sufleteşti şi resurse deosebite şi să demonstreze o bună cunoaştere a Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, iar nu să se încreadă în ei înşişi şi să se grăbească spre dregătorii. Egumenul trebuie să fie un exemplu pentru monahii săi, pe care să-i „molipsească” cu pilda sa.

Imitarea unui exemplu nu se limitează numai la persoana egumenului, ci Sf. Teodor propune spre urmare pe Sf. Ioan Botezătorul, pe martiri, dar mai ales pe marii Părinţi ai monahismului, ale căror vieţi ar trebui să le cunoască toţi monahii. Aceştia au imitat la rândul lor pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli, formând astfel lanţul unei tradiţii neîntrerupte. Fiecare monah trebuie să-şi aleagă, însă, modelul cel mai apropiat de starea sa: egumen, iconom, pustnic sau monah din chinovie. Modelul suprem rămâne însă, pentru toţi, Mântuitorul Iisus Hristos. Legătura egumenului cu ucenicii este asigurată de ἐξαγóρευσις - mărturisirea gândurilor, prin care ucenicii îşi dezvăluiau în întregime sufletele înaintea duhovnicului, iar acesta din urmă observa starea sufletească a fiecărui monah şi turna în sufletele lor din priceperea, harul, experienţa şi iubirea sa. Această mărturisire este calea spre urcuş duhovnicesc a monahului, de aceea ea nu trebuie întreruptă nici în cazul despărţirii fizice, datorată surghiunului şi prigonirilor. O virtute foarte însemnată în viaţa monahală, şi mai ales în cea de obşte, este sărăcia de bună voie, care asigură eliberarea de grijile zilnice şi libertatea sufletească a călugărului. Sf Teodor enumera o mulţime de păcate mărunte care se împotrivesc acestei virtuţi: împodobirea chipului, a părului şi a hainelor, folosirea vopselelor şi altor lucruri „femeieşti”, tunderea scurtă a părului, draparea hainelor, adunarea de lucruri „de bun gust”, cum ar fi cutii cu ace frumos lucrate, mănuşi, cuţite împodobite cu inele, chei turnate artistic, blănuri, candelabre pentru lumânări, catarame de fildeş pentru cingătoare, tocuri pentru bricege, cingători colorate şi alte mărunţişuri mustrând cu asprime ataşamentul faţă de acestea, care poate fi cauza unor tulburări mult mai mari. Şi la Sf. Simeon Noul Teolog întâlnim frecvent astfel de atenţionări, criticând preocupările similare, rămase la fel de ispititoare şi pentru vremea sa.

Un accent deosebit este pus şi pe virtutea curăţiei trupeşti, piatră de temelie a vieţii monahale, de fapt starea în care a fost creat primul om. Esenţa acestei virtuţi este stăpânirea sufletului asupra trupului, pentru ca amândouă să devină locaş al Sfântului Duh. Pentru aceasta monahii se dedau unei vieţuiri aspre, însoţită de cugetarea la cele cereşti, spre care tind neîncetat. Asceza trebuie să aibă ca scop domolirea trupului, spune Sf. Teodor, nu omorârea lui. Supunerea trupului prin osteneli nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru faptele bune. Sf. Teodor regretă că nu poate fi un exemplu pentru monahi în aceasta privinţă, din cauza sănătăţii sale şubrede. În lupta duhovnicească împotriva ispitei gândurilor un rol important îl are, pentru Sf. Teodor, pomenirea morţii şi a Judecăţii de Apoi, prilejuită şi de moartea vreunuia dintre fraţii mânăstirii.

Sf. Teodor Studitul este în primul rând un egumen, iar Catehezele sale se adresează prioritar monahilor, dar cu toate acestea învăţăturile sale fac referire şi la creştinii din lume. Singura diferenţă dintre monahi şi laici, spune el – urmând Sfântului Vasile cel Mare – este că cei dintâi nu se căsătoresc niciodată şi trebuie să dobândească virtuţile în mod desăvârşit. În timp de persecuţie, sfinţenia este cu atât mai accesibilă celor ce vor fi prigoniţi sau vor ajuta pe cei prigoniţi. Chiar dacă Sf. Teodor şi monahismul studit nu ţinteau în mod direct viaţa contemplativă, el are în scrierile sale accente mistice, deşi deosebite de ale urmaşului său de la Studion şi apoi de la Sf. Mamas, Sf. Simeon Noul Teolog. El indică drept scop al vieţii monahale unirea sufletului cu Hristos, asemănată iubirii dintre soţi, dar superioară acesteia, din unghiul de vedere al consacrării pentru slujirea integrală.

*

Sf. Simeon Noul Teolog. Relativ recent, prestigioasa editură Deisis, prin osteneala exemplară a eruditului profesor de teologie Ioan Ică Jr., animatorul ei principal, a tipărit trei volume cu operele cele mai reprezentative ale Sf. Simeon Noul Teolog: 1. Discursuri teologice şi etice. Scrieri I¹⁰⁰; 2. Cateheze. Scrieri II¹⁰¹ şi 3. Imne, Epistole şi Capitole. Scrieri III¹⁰². Pentru slujitorii sfintelor altare şi ai catedrelor din şcoli sunt de importanţă majoră toate trei, desigur, dar mai aproape de instruirea catehetică sunt, fără îndoială, catehezele, şi nu atât cu raportare la informarea minţii, cât mai ales la formarea caracterului creştin duhovnicesc. Atragem, aşadar, dintru început atenţia că aceste cuvântări, prin conţinutul şi mesajul lor, se înscriu în afara accepţiunii comune pe care termenul „cateheză” îl are astăzi, invitând – dincolo de luminarea minţii, obiectiv prioritar al catehezei în genere – la curăţirea inimii, deodată cu înduplecarea voinţei pentru practicarea virtuţilor creştine. Pentru înţelegerea conţinutului acestora şi, mai ales a împrejurărilor în care au fost rostite, se impune analizarea, fie şi pe scurt, a vieţii şi operei Sfântului Părinte, în ansamblul ei, aşa cum vom proceda în cele ce urmează.

Sf. Simeon s-a născut în Paflagonia, din părinţii Vasile şi Teofano, supranumiţi “galatoni”, după locul de baştină (Galata) şi a fost trimis de la o vârstă fragedă la bunicii săi din Constantinopol, oameni cu trecere la curtea imperială. Încredinţat unui “grămătic” pentru a primi primele studii, copilul s-a dovedit receptiv şi inteligent. La un moment dat, la o vârstă pe care criticii o fixează între 14 şi 18 ani, Simeon accede la demnitatea de spătar-obicular. Potrivit lui P. A. Yanopoulos, această funcţie era rezervată eunucilor, cel puţin până în secolul al IX-lea¹⁰³, aspect ce pare confirmat în privinţa Sf. Simeon de Viaţa sa, unde el se arată unui anume Filotei ca “un bărbat cu părul cărunt, cu înfăţişarea distinsă şi gravă a unui eunuc”¹⁰⁴. Nelăsându-se ispitit de funcţii şi demnităţi Simeon se ataşează tot mai tare de Simeon Studitul (zis Evlavis), vieţuitor la celebra mănăstire Studion şi îndrumătorul său duhovnicesc încă din copilărie, şi îi cere să-l primească pentru a fi trecut în rândul monahilor. Sf. Simeon Evlavis îl refuză pe moment, îndemnându-l să aştepte vârsta maturităţii şi dându-i pentru îndrumare spirituală “cartea” lui Mc. Ascetul (Despre legea duhovnicească). Din această scriere, Sf. Simeon a reţinut apoftegma care spunea: ”Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce va spune ea, fă, şi vei avea folos”¹⁰⁵. Purcezând fără întârziere sau ezitare la aplicarea acestui precept şi progresând mereu în nevoinţă şi rugăciuni, Sf. Simeon ajunge “după puţină vreme”¹⁰⁶ să aibă o primă viziune a luminii dumnezeieşti, descrisă în paragraful 5 al Vieţii: ”Văzu o lumină de sus, aruncându-şi din înălţimea cerului strălucirea peste el, lumină pură şi nemărginită, care lumina toate şi strălucea ca lumina zilei…; îi părea că toată casa şi chilia unde stătea, dispăruse… Iar el se găsea răpit în văzduh şi uitând cu totul de trupul său. În această stare a fost cuprins de o mare bucurie şi de lacrimi fierbinţi; şi uimit de minunea acestei întâmplări, striga cu voce tare: “Doamne miluieşte!”, după cum şi-a dat seama când şi-a revenit în sine. A văzut în înălţimea cerului un nor plin de lumină, fără formă şi contur, plin de slava lui Dumnezeu, iar la dreapta acestui nor, stând în picioare, pe duhovnicul său Simeon Evlavis, privind direct la acea lumină şi adresându-i fără împrăştiere rugăciunile sale”. Această relatare pare să fie paralelă celei făcute de Sf. Simeon însuşi în Cateheza 22, unde tânărul numit Gheorghe rostea aceeaşi rugăciune “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!“, iar în timpul viziunii i se arată şi bătrânul său îndrumător. După această viziune, Sf. Nichita, ucenicul biograf, arată că Simeon a cerut din nou părintelui său să fie primit în monahism, dar acesta a considerat că nu este încă momentul potrivit. Relatarea lui Nichita face apoi o pauză de 6 ani, gol care poate fi umplut prin aceeaşi mărturisire autobiografică a lui Simeon din Cateheza 22. După “nu puţine zile”, tânărul “a căzut în necontenite ispite ale vieţii”, care i-au stins încetul cu încetul râvna pentru cele dumnezeieşti, ajungând “într-un întuneric desăvârşit…, în rele mai presus de cele ce mi s-au întâmplat mai înainte şi într-o asemenea stare, ca şi cum nicicând n-aş fi gândit sau n-aş fi auzit sfintele cuvinte ale lui Hristos”. Tânărul „Gheorghe” a intrat până la urmă în monahism şi a recâştigat, cu osteneală multă, vederea luminii. Sf. Nichita relatează cum, la 6 ani după această primă viziune, Simeon a trebuit să facă o călătorie acasă. Înainte de a pleca, el îşi vizitează părintele duhovnicesc care, spre uimirea sa, îi recomandă pe loc intrarea în monahism. Surprins, tânărul promite să facă aceasta de îndată ce va rezolva “misiunea datorată slujirii împăratului“. Ajungând în casa părintească, în vremea Postului Mare, îşi sporeşte nevoinţele, însoţindu-le de lectura Scării Sfântului Ioan Sinaitul, al cărei manuscris l-a aflat în biblioteca sa. Sunt importante remarcile lapidare ale lui Nichita despre hrana duhovnicească şi principiile de viaţă ale Sf. Simeon, deoarece le vom găsi mai târziu la baza învăţăturilor sale. Astfel, relatează că în casa părintească Simeon alterna rugăciunea cu citirea Sfintelor Scripturi, închis într-o mică chilie, lângă un paraclis. Din Scara Sfântului Ioan, Simeon va reţine o sentinţă esenţială: ”Nesimţirea este moartea sufletului şi moartea intelectului, înainte de moartea trupului“¹⁰⁷. Notăm un amănunt interesant cu privire la intensitatea şi durata rugăciunilor: stând cu mâinile ridicate ceasuri întregi, ele înţepeneau, iar el cu greu le putea apoi coborî din nou. Cugetarea la moarte era însoţită de pocăinţă cu lacrimi, pe care o vom regăsi apoi ca fiind începutul vieţii duhovniceşti şi parte esenţială a învăţăturii sale. După ce renunţă în scris la toată averea ce i se cuvenea de la părinţii săi, îşi luă doar lucrurile sale şi “cele ce-i reveneau din celelalte venituri”, şi însoţit de câţiva servitori plecă spre Constantinopol. Biograful îl aseamănă cu Lot fugind din Sodoma, fără a mai privi în urmă… Şi un alt eveniment minunat se întâmplă: într-o zi, mergând aşa şi fiind în mijlocul munţilor, a fost înconjurat ca de un foc de sus de strălucirile harului Duhului (Sfânt), ca oarecând Pavel pe drumul Damascului, care l-a umplut de bucurie şi i-a întărit râvna de a-şi urma neabătut ţelul…